|
O cameră mică, atmosferă sobră – ca o cameră de studiu –,
în casa lui Hilarius. La început, Maria, singură, în
meditaţie; apoi apare Astrid, mai târziu Luna, Păzitorul Pragului
şi Benedictus.
| MARIA: |
O stea-suflet, acolo, la ţărmul
spiritului... S-apropie, s-apropie de mine în lumina spiritului; S-apropie cu Sinea mea..., apropiindu-se, |
|
| 2280
|
Lumina ei câştigă-n forţă
şi în linişte. Tu, stea din orizontul meu spiritual, Ce luminează privirii mele sufleteşti apropierea ta? (Apare Astrid.) |
|
| ASTRID: |
Recunoaşte ceea ce-ti pot dărui; Eu am sustras forţa gândirii tale Din lupta cosmică a luminii cu întunecimile; Din trezia-n Miezul nopţii cosmic Ţi-o aduc 'napoi, fidelă formei tale pământeşti. |
|
| MARIA: |
O, Astrid, până acum mi-ai
apărut mereu Doar ca umbră sufletească strălucindă. |
|
| 2290 |
Ce mi te face stea luminoasă a
spiritului? |
|
| ASTRID: |
Ţi-am păstrat forţa fulgerului
şi tunetului Ca să-ţi rămână-n existenţa sufletului Şi să o poţi contempla acum constient, Evocând Miezul de noapte cosmic. |
|
| MARIA: |
Miezul de noapte cosmic!...
'nainte ca-nvelişul Acestei vieţi pământeşti să îmi închidă Sinea; În trezia din lumina colorată-a lui Saturn! Până acum gândirea pământească mi-a învăluit În mâhnire sufletească această vieţuire-a spiritului. |
|
| 2300 |
Acum se 'nalţă-n plină lumină a
sufletului... |
|
| ASTRID: |
Tu însăţi ai rostit
în lumina cosmică cuvântul: „O, durată a timpului, te implor: Revarsă-te-n această beatitudine Şi fă ca-ndrumătorul şi celălalt suflet Să zăbovească-acum cu mine-n pacea ta!“ |
|
| MARIA: |
Rămâi şi tu cu mine, o,
clipă, tu, care Mi-ai putut da acest fapt spiritual Ca tărie a Sinei. Înarmează-mi sufletul Ca să nu-mi scapi ca un vis. |
|
| 2310 |
În lumina Miezului de
noapte cosmic, Şi pe care Astrid mi-o creează din tulburarea sufletului, Eul meu se uneşte cu acea Sine care, În fiinţa lumilor, m-a creat spre a-i sluji. Dar cum să te opresc, o, clipă, Ca să nu te pierd când simţurile mele Vor simţi iar în jur lumina pământească? Căci mare este forţa lor; ele ucid adesea Viziunea spirituală, Când Sinea se află iar în spirit. (Pe ultimele cuvinte, ca şi cum at fi fost chemată, apare Luna.) |
|
| LUNA: |
2320 |
'Nainte ca viaţa simţurilor să
te facă iar Să visezi, păstrează-n tine forţa de voinţă Pe care-această clipă ţi-a putut-o crea. Gândeşte la cuvintele pe care eu însămi le-am rostit Când m-ai văzut în Miezul de noapte cosmic. |
| MARIA: |
Tu, Luna mea, din Miezul nopţii
lumilor, Tu mi-ai adus pân' aici forţa de voinţă Ca sprijin în existenţa pământească. |
|
| LUNA: |
Cuvântului meu i-a urmat
avertismentul Păzitorului: „Vei sta altfel în faţa ta însăţi acum; |
|
| 2330 |
Vei privi Sinea în
imaginea epocilor de demult. Recunoaşte cum, pentru zboru-n înălţimi spirituale, Aripile se-ntăresc chiar şi în cădere sufletească. Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea; Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune“. .................................................................... |
|
| MARIA: |
Unde mă răpeşte forţa
cuvântului tău? O stea a spiritului... acolo, pe ţărmul sufletului! Ea luminează... s-apropie... ca făptură spirituală; S-apropie cu Sinea mea... apropiindu-se, Lumina ei e tot mai densă. Forme care |
|
| 2340 |
Se-ntunecă-n lumină,
prinzând realitate! Un tânăr mist, o flacără de jertfă, Porunca severă a Marelui hierofant De-a anunţa fidel conţinutul flăcării. ………………………………………….. Cercul miştilor buimăciti cu totul de spaimă, Din cauza mărturisirii tânărului mist! (Pe ultima frază apare Păzitorul Pragului.) |
|
| PĂZITORUL
PRAGULUI: |
Scrutează în auzul
spiritual Şi porunca severă a Marelui hierofant. |
|
| MARIA: |
„Citeşte deci tu, suflet
omenesc, ceea ce flacăra Îţi vesteşte în Cuvântul cosmic drept lăuntru.“ |
|
| 2350 |
Cine-a rostit cuvântul pe
care gândirea mea Mi-l aduce-n amintire din valurile sufletului? (Benedictus apare după primele fraze.) |
|
| BENEDICTUS: |
Cu cuvântul meu mă chemi
'naintea ta... Când ţi-am impus acest cuvânt odinioară, El nu te-a găsit gata să-mi urmezi. El odihni apoi în sânul devenirii lumii Şi durata timpului i-a conferit puterea Ce curge din viaţa sufletului tău. El a lucrat în vieţile pământeşti ulterioare Inconştient în profunzimile tale sufleteşti. |
|
| 2360 |
Datorită lui m-ai găsit iar
ca-ndrumător. Acum, prin gândire conştientă, se transformă-n tine Într-un puternic conţinut de viaţă. „Actul de iniţiere mistică pe care-l împlinim, Nu are-nsemnătate doar aici. Curentul de destin al devenirii cosmice Curge prin cuvântul şi actul slujbei grave de jertfă.“ |
|
| MARIA: |
Acest
cuvânt nu tu l-ai
rostit în acel loc Ci hierofantul care te-nsoţea În acea veche Alianţă-a miştilor. |
|
| 2370 |
El ştia că puterile destinului
deja Prevăzuseră sfârşitul acelei Alianţe. Inconştient, hierofantul privea zorii Frumoasei străluciri ce anunţau În curentul spiritual al Pământului Un Soare nou peste Elada. De-aceea el a reprimat puterea gândului lui Pe care trebuia s-o 'ndrepte în sufletul meu. 'N-acel act de iniţiere prin care el a ascultat Murmurul curentului evenimentelor cosmice, |
|
| 2380 |
El a slujit ca unealtă
spiritului cosmic. Din adâncul sufletului el a rostit un cuvânt: „În adevăr, învăţ adânc să cunosc singurătatea Aici, la lăcaşul sever al spiritului. De ce sunt singur în locul ăsta?“ |
|
| BENEDICTUS: |
În sufletul lui germină
astfel pornirea Spre singurătate; germenele se maturiză, Cu timpul, într-un fruct al sufletului. Capesius vieţuieşte ca mist fructul; El l-a-mpins să urmeze exemplul lui Felix Balde. |
|
| MARIA: |
2390 |
Dar femeia ce se ţinea în
preajma Templului... O văd în timpul de demult; Totuşi privirea-mi nu pătrunde încă În prezentul ei; cum am s-o găsesc când Lumea simţurilor mă va face iar să visez? |
| PĂZITORUL
PRAGULUI: |
O vei găsi dacă vei privi, În împărăţia sufletelor, fiinţa pe care Ea o presimte ca umbră între umbre. Ea aspiră spre-această fiinţă pe care O va elibera din împărăţia umbrelor |
|
| 2400 |
Doar când, prin tine,
îşi va vedea-n prezent Existenţa sa pământească de demult. (Păzitorul Pragului şi Benedictus dispar.) |
|
| MARIA: |
Severul Păzitor pluteşte ca stea
a sufletului Spre ţărmul sufletului meu, luminând; Lumina lui aşterne linişte departe-n larguri... Măreţie radiază din el; gravitatea lui Mă-nvigorează-n temeliile fiinţiale. Vreau să mă cufund în această pace...; Simt că prin ea o să mă pot conduce Spre deplina trezire a spiritului. |
|
| 2410 |
Iar pe voi, mesageri ai
sufletului meu, Vă voi păstra în viaţă ca stele luminoase... Vreau să te chem, Astrid, când gândurile Vor să se smulgă limpezimii sufletului. Iar pe tine, Luna, cuvântul meu să te afle Când puterea voinţei doarme-n adâncurile sufletului... (Cortina cade, în timp ce Maria, Astrid şi Luna sunt încă în scenă.) |
