Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TREZIREA SUFLETELOR

GA 14


TABLOUL NOUĂ


O cameră mică, atmosferă sobră – ca o cameră de studiu –, în casa lui Hilarius. La început, Maria, singură, în meditaţie; apoi apare Astrid, mai târziu Luna, Păzitorul Pragului şi Benedictus.

MARIA:

O stea-suflet, acolo, la ţărmul spiritului...
S-apropie, s-apropie de mine în lumina spiritului;
S-apropie cu Sinea mea..., apropiindu-se,

2280 
Lumina ei câştigă-n forţă şi în linişte.
Tu, stea din orizontul meu spiritual,
Ce luminează privirii mele sufleteşti apropierea ta?
(Apare Astrid.)

ASTRID:

Recunoaşte ceea ce-ti pot dărui;
Eu am sustras forţa gândirii tale
Din lupta cosmică a luminii cu întunecimile;
Din trezia-n Miezul nopţii cosmic
Ţi-o aduc 'napoi, fidelă formei tale pământeşti.

MARIA:

O, Astrid, până acum mi-ai apărut mereu
Doar ca umbră sufletească strălucindă.

2290
Ce mi te face stea luminoasă a spiritului?

ASTRID:

Ţi-am păstrat forţa fulgerului şi tunetului
Ca să-ţi rămână-n existenţa sufletului
Şi să o poţi contempla acum constient,
Evocând Miezul de noapte cosmic.

MARIA:

Miezul de noapte cosmic!... 'nainte ca-nvelişul
Acestei vieţi pământeşti să îmi închidă Sinea;
În trezia din lumina colorată-a lui Saturn!
Până acum gândirea pământească mi-a învăluit
În mâhnire sufletească această vieţuire-a spiritului.

2300
Acum se 'nalţă-n plină lumină a sufletului...

ASTRID:

Tu însăţi ai rostit în lumina cosmică cuvântul:
„O, durată a timpului, te implor:
Revarsă-te-n această beatitudine
Şi fă ca-ndrumătorul şi celălalt suflet
Să zăbovească-acum cu mine-n pacea ta!“

MARIA:

Rămâi şi tu cu mine, o, clipă, tu, care
Mi-ai putut da acest fapt spiritual
Ca tărie a Sinei. Înarmează-mi sufletul
Ca să nu-mi scapi ca un vis.

2310
În lumina Miezului de noapte cosmic,
Şi pe care Astrid mi-o creează din tulburarea sufletului,
Eul meu se uneşte cu acea Sine care,
În fiinţa lumilor, m-a creat spre a-i sluji.
Dar cum să te opresc, o, clipă,
Ca să nu te pierd când simţurile mele
Vor simţi iar în jur lumina pământească?
Căci mare este forţa lor; ele ucid adesea
Viziunea spirituală,
Când Sinea se află iar în spirit.
(Pe ultimele cuvinte, ca şi cum at fi fost chemată, apare Luna.)

LUNA:
2320
'Nainte ca viaţa simţurilor să te facă iar
Să visezi, păstrează-n tine forţa de voinţă
Pe care-această clipă ţi-a putut-o crea.
Gândeşte la cuvintele pe care eu însămi le-am rostit
Când m-ai văzut în Miezul de noapte cosmic.

MARIA:

Tu, Luna mea, din Miezul nopţii lumilor,
Tu mi-ai adus pân' aici forţa de voinţă
Ca sprijin în existenţa pământească.

LUNA:

Cuvântului meu i-a urmat avertismentul Păzitorului:
„Vei sta altfel în faţa ta însăţi acum;

2330
Vei privi Sinea în imaginea epocilor de demult.
Recunoaşte cum, pentru zboru-n înălţimi spirituale,
Aripile se-ntăresc chiar şi în cădere sufletească.
Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune“.
....................................................................

MARIA:

Unde mă răpeşte forţa cuvântului tău?
O stea a spiritului... acolo, pe ţărmul sufletului!
Ea luminează... s-apropie... ca făptură spirituală;
S-apropie cu Sinea mea... apropiindu-se,
Lumina ei e tot mai densă. Forme care

2340
Se-ntunecă-n lumină, prinzând realitate!
Un tânăr mist, o flacără de jertfă,
Porunca severă a Marelui hierofant
De-a anunţa fidel conţinutul flăcării.
…………………………………………..
Cercul miştilor buimăciti cu totul de spaimă,
Din cauza mărturisirii tânărului mist!
(Pe ultima frază apare Păzitorul Pragului.)

PĂZITORUL PRAGULUI:

Scrutează în auzul spiritual
Şi porunca severă a Marelui hierofant.

MARIA:

„Citeşte deci tu, suflet omenesc, ceea ce flacăra
Îţi vesteşte în Cuvântul cosmic drept lăuntru.“

2350
Cine-a rostit cuvântul pe care gândirea mea
Mi-l aduce-n amintire din valurile sufletului?
(Benedictus apare după primele fraze.)

BENEDICTUS:

Cu cuvântul meu mă chemi 'naintea ta...
Când ţi-am impus acest cuvânt odinioară,
El nu te-a găsit gata să-mi urmezi.
El odihni apoi în sânul devenirii lumii
Şi durata timpului i-a conferit puterea
Ce curge din viaţa sufletului tău.
El a lucrat în vieţile pământeşti ulterioare
Inconştient în profunzimile tale sufleteşti.

2360
Datorită lui m-ai găsit iar ca-ndrumător.
Acum, prin gândire conştientă, se transformă-n tine
Într-un puternic conţinut de viaţă.
„Actul de iniţiere mistică pe care-l împlinim,
Nu are-nsemnătate doar aici.
Curentul de destin al devenirii cosmice
Curge prin cuvântul şi actul slujbei grave de jertfă.“

MARIA:

Acest cuvânt nu tu l-ai rostit în acel loc
Ci hierofantul care te-nsoţea
În acea veche Alianţă-a miştilor.

2370
El ştia că puterile destinului deja
Prevăzuseră sfârşitul acelei Alianţe.
Inconştient, hierofantul privea zorii
Frumoasei străluciri ce anunţau
În curentul spiritual al Pământului
Un Soare nou peste Elada.
De-aceea el a reprimat puterea gândului lui
Pe care trebuia s-o 'ndrepte în sufletul meu.
'N-acel act de iniţiere prin care el a ascultat
Murmurul curentului evenimentelor cosmice,

2380
El a slujit ca unealtă spiritului cosmic.
Din adâncul sufletului el a rostit un cuvânt:
„În adevăr, învăţ adânc să cunosc singurătatea
Aici, la lăcaşul sever al spiritului.
De ce sunt singur în locul ăsta?“

BENEDICTUS:

În sufletul lui germină astfel pornirea
Spre singurătate; germenele se maturiză,
Cu timpul, într-un fruct al sufletului.
Capesius vieţuieşte ca mist fructul;
El l-a-mpins să urmeze exemplul lui Felix Balde.

MARIA:
2390
Dar femeia ce se ţinea în preajma Templului...
O văd în timpul de demult;
Totuşi privirea-mi nu pătrunde încă
În prezentul ei; cum am s-o găsesc când
Lumea simţurilor mă va face iar să visez?

PĂZITORUL PRAGULUI:

O vei găsi dacă vei privi,
În împărăţia sufletelor, fiinţa pe care
Ea o presimte ca umbră între umbre.
Ea aspiră spre-această fiinţă pe care
O va elibera din împărăţia umbrelor

2400
Doar când, prin tine, îşi va vedea-n prezent
Existenţa sa pământească de demult.
(Păzitorul Pragului şi Benedictus dispar.)

MARIA:

Severul Păzitor pluteşte ca stea a sufletului
Spre ţărmul sufletului meu, luminând;
Lumina lui aşterne linişte departe-n larguri...
Măreţie radiază din el; gravitatea lui
Mă-nvigorează-n temeliile fiinţiale.
Vreau să mă cufund în această pace...;
Simt că prin ea o să mă pot conduce
Spre deplina trezire a spiritului.

2410
Iar pe voi, mesageri ai sufletului meu,
Vă voi păstra în viaţă ca stele luminoase...
Vreau să te chem, Astrid, când gândurile
Vor să se smulgă limpezimii sufletului.
Iar pe tine, Luna, cuvântul meu să te afle
Când puterea voinţei doarme-n adâncurile sufletului...

(Cortina cade, în timp ce Maria, Astrid şi Luna sunt încă în scenă.)