Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


TRIPARTIŢIA ORGANISMULUI SOCIAL, DEMOCRAŢIA ŞI SOCIALISMUL


Printre cele mai importante aspecte care parcurg în prezent, pornind de la catastrofa războiului mondial o transformare în forme cu totul noi, se află democraţia. Faptul că democraţia trebuie să pătrundă complet viaţa popoarelor trebuie să devină cunoaştere de la sine înţeles pentru toţi aceia care au simţurile deschise faţă de devenirea istorică. Catastrofa războiului mondial a dovedit incapacitatea dezvoltării în continuare a tot ceea ce tinde să evolueze împotriva democraţiei. Tot ceea ce a fost antidemocratic s-a condus pe sine la distrugere. Iar pentru aceia care se mai gândesc încă la o formă oarecare de înviere a unei asemenea antidemocraţii se pune problema ca înţelegerea lor să realizeze dovada nefastă adusă de realitate faţă de o astfel de împlinire,  prin valurile de sânge.

Dar modul în care trebuie înfăptuită democraţia necesită o abordare aparte, care nu putea exista în acelaşi mod în răstimpurile trecute. Înainte ca mişcarea socială să intre în stadiul istoric în care se află astăzi, se putea vorbi despre democraţie altfel decât trebuie să o facem în ziua de azi. Acum se pune tot mai imperios problema: Cum poate fi integrată Mişcare socială în viaţa democratică.

În prezent nu se poate pune problema împlinirii cerinţelor politice imprecise şi formării de idealuri politice din ceea ce interesele unilaterale de viaţă ale unei grupări sau alta de oameni înalţă la nivel de cerinţe – ceea ce este, de altfel, lesne de înţeles. O adevărată înţelegere a organismului social devine tot mai necesară pe zi ce trece.

Oamenii în ale căror suflete s-a încuibărit grija în privinţa a ceea ce va fi când valul social va inunda viaţa contemporană, nu au fost întotdeauna slujitori ai capitalismului. Pe lângă o majoritate de persoane egoiste, au existat şi câteva personalităţi oneste care au văzut un pericol pentru adevărata democraţie tocmai în forma pe care o lua acest val. Cum să fie posibilă o dezvoltare reală a individualităţilor omeneşti dacă întreaga viaţă spirituală devine şi în practica vieţii o suprastructură ideologică a vieţii economice, cum a devenit cea în gândire, care a făcut configurarea socială a vieţii dependentă de pătrunderea tuturor oamenilor cu concepţia materialist-istorică despre lume. Căci fără a face posibilă dezvoltarea liberă a individualităţilor omeneşti, configurarea socialistă a vieţii nu va putea scoate cultura din închisoarea sa capitalistă şi nu va face decât să o aducă la moarte, fără perspectiva unei revivifieri.

Cel care nu judecă cerinţele aflate în Mişcarea socială în conformitate cu interesele ce rezultă din situaţia sa de viaţă de până acum, ci care poate vedea în ele o necesitate istorică inevitabilă, acela îşi pune cu cea mai mare seriozitate întrebarea: Cum pot fi împlinite aceste cerinţe fără a duce la suprimarea aptitudinilor omeneşti individuale pe a căror dezvoltare liberă trebuie să se bazeze şi în viitor întreaga evoluţie a vieţii. Într-o ordine de viaţă socială întemeiată pe forme economice capitaliste, democratizarea era altceva decât va trebui să fie într-una pătrunsă de impulsuri sociale.

Oamenii vor trebui să resimtă tot mai imperios necesitatea de a căuta posibilităţi de evoluţie ale vieţii spirituale omeneşti care să se poată impune alături de impulsurile sociale. Nu trebuie să ne lăsăm hipnotizaţi de dogma: Socialismul din cadrul vieţi economice va produce ca suprastructură de la sine o viaţă spirituală sănătoasă. Poate accepta o astfel de dogmă numai acela care nu înţelege că o viaţă economică autonomă nu se poate menţine într-o dezvoltare progresivă fără fecundarea continuă de o viaţă spirituală întemeiată pe individualităţile omeneşti libere, ci ea trebuie să încremenească. Ceea ce trebuie să intervină din individualitatea omenească rodnicind viaţa socială, trebuie extras din entitatea omenească prin impulsuri ce nu pot rezulta din viaţa economică. Economia constituie baza vieţii omeneşti; dar fiinţa omenească se înalţă deasupra aspectului economic. Forţele vieţii economice se dezvoltă în limite mai restrânse decât dezvoltarea întregii naturi omeneşti. Pe cât de la sine-înţeles este acest aspect pentru înţelegerea omului individual, această de la sine-înţelegere nu s-a înfăptuit în viaţa contemporană; şi la suprafaţa părerilor oficiale şi înainte de toate ale acţiunilor oficiale se ajunge tot mai mult la un mod de gândire care contrazice această de la sine-înţelegere. Oamenii se obişnuiesc cu condiţiile de existenţă, şi ei revendică asemenea condiţii de existenţă care ar trebui să le apară drept imposibile dacă ar vrea să reflecteze cu adevărat asupra lor. Ei se ajută în această privinţă prin faptul că-şi adorm conştienţa în privinţa acestei contradicţii de viaţă, prin aceea că evită să o aducă în conştienţă.

Din această contradicţie se dezvăluie o realitate importantă a vieţii. Forţele de judecată şi de sentiment care se află ca predispoziţie în personalitatea umană şi care ar trebui să ajungă să se dezvolte printr-o cultivare sănătoasă a vieţii spirituale publice, nu găsesc calea spre organizaţiile sociale în care trăieşte omul modern. Iar aceste organizaţii inhibă dezvoltarea liberă a oamenilor individuali.

Această inhibare se manifestă din două direcţii: din partea statului şi din aceea a vieţii economice. Iar omul se revoltă, conştient sau inconştient, împotriva acestei inhibări. În această revoltă se află adevărata cauză a cerinţelor sociale ale prezentului. Toate celelalte cerinţe constituie val împins la suprafaţă, care ascunde ceea ce domneşte în străfundurile naturii omeneşti.

Revolta împotriva inhibărilor provocate de stat se exprimă în strădania după adevărata democraţie; revolta împotriva inhibărilor provocate de viaţa economică se exprimă în cealaltă strădanie, cea a diviziunii sociale a vieţii economice.

Omenirea revendică democraţia, pentru ceea ce a devenit, de trei-patru secole, statul modern. Dacă e ca această democraţie să fie o adevărată realitate atunci ea trebuie să fie clădită pe acele forţe din natura omenească ce se pot manifesta cu adevărat democratic. Dacă e ca statele să devină democratice atunci ele trebuie să fie organizaţii în care oamenii să poată manifesta ceea ce reglează raportul oricărui om adult devenit major, cu oricare alt om. Şi orice om adult devenit major trebuie să aibă aceeaşi participare la această reglare. Administrarea şi reprezentarea poporului trebuie realizate în aşa fel încât în ele să se manifeste ceea ce rezultă din conştienţa unui om, pur şi simplu prin faptul că el este un om sănătos din punct de vedere sufletesc, şi major.

Poate oare regla o asemenea reprezentare şi domnie a poporului şi viaţa spirituală, care trebuie să determine dezvoltarea deplină a aptitudinilor omeneşti individuale, dacă e ca această dezvoltare să nu fie împiedicată şi să nu se atrofieze, în detrimentul vieţii sociale? Această dezvoltare se bazează pe faptul că ea se realizează pe un teren pe care se acţionează numai aşa cum rezultă din înseşi impulsurile vieţii spirituale. Predispoziţiile specifice vor fi recunoscute cu adevărat numai de acei oameni care au avut aceleaşi predispoziţii specifice şi le-au dezvoltat, şi care pot să le cultive în mod corect. Şi drumul în viaţă va putea fi indicat în mod corect numai dacă cel care îl indică acţionează din experienţa pe care i-o dă cercul de viaţă în care trebuie să dea direcţia. Pentru o corectă cultivare a unei vieţi sociale sănătoase sunt necesare personalităţi care să cunoască cu exactitate unele ramuri individuale ale vieţii printr-o experienţă formată în cadrul lor, şi care se dezvoltă în sensul de a-şi revela experienţa în cadrul vieţii spirituale. Gândiţi-vă numai la cea mai importantă ramură socială a vieţii spirituale: la şcoală, cu fiecare dintre treptele ei. Căci se poate oare ca dezvoltarea forţelor omeneşti individuale şi pregătirea lor pentru viaţă într-un anumit domeniu să fie realizată într-un mod eficient şi de altcineva decât de către o personalitate care are o experienţă individuală în acel domeniu? Şi poate lua naştere vreodată ceva salutar din punct de vedere social dacă în locul unei asemenea personalităţi este altceva determinant decât preponderenţa capacităţilor sale individuale? Ceea ce se manifestă într-o democraţie se poate raporta numai la ceea ce are comun fiecare om major cu toţi ceilalţi oameni majori. Nu există nicio posibilitate ca prin ceea ce se poate manifesta într-o democraţie să se găsească reglarea a ceea ce se află întru totul în cercul fiinţei omeneşti individuale. Dacă vrem să realizăm cu adevărat şi în mod onest democraţia, va trebui să excludem de pe tărâmul ei tot ceea ce aparţine de acest cerc. Căci pe tărâmul democratic şi în cadrul organizaţiilor administrative care pot creşte pe acest tărâm nu poate lua naştere nici un impuls care să poată oferi o direcţie unei activităţi umane ce urmează să se reverse în mod liber din geniul individual al omului. Democraţia trebuie să-şi mărturisească incapacitatea în privinţa unor asemenea impulsuri, în cazul în care vrea să fie o adevărată democraţie. Dacă vrem să configurăm o adevărată democraţie din statele de până acum, va trebui să extragem din această democraţie şi să predăm autoadministrării depline toate cele cărora numai dezvoltarea individuală a fiecărui om în parte le poate da impulsurile corecte, şi care nu-şi pot afla reglarea prin ceea ce trăieşte în orice om doar prin faptul că el este major.

Relaţiile sociale în privinţa cărora orice om devenit major este capabil să emită o judecată sunt relaţiile juridice de la om la om. Acestea sunt totodată acele relaţii de viaţă care îşi pot menţine caracterul lor social numai prin faptul că rezultă în organizaţiile sociale ca voinţă comună provenită din adevărata colaborare a voinţelor omeneşti individuale. În tot ceea ce urmează să crească pe terenul capacităţilor omeneşti individuale nu se poate exprima o voinţă comună în organizaţii, ci aceste organizaţii trebuie să fie în aşa fel încât voinţele individuale să se poată afirma pe deplin în cadrul lor. Omul individual trebuie să se poată comporta oarecum ca un teren natural. Căci o suprafaţă de pământ nu poate fi administrată din necesităţi care fac abstracţie de părţile concrete ale acestei suprafeţe; noi trebuie să cunoaştem, din esenţa părţilor individuale, ce anume pot produce ele. Tot aşa, pe tărâm spiritual, iniţiativa particulară bazată pe capacităţile individuale trebuie să se poată manifesta social, şi ea nu trebuie să fie determinată de conţinutul unei voinţe generale. Căci o asemenea voinţă generală trebuie cu necesitate să acţioneze asocial, pentru că ea sustrage comunităţii roadele capacităţii omeneşti individuale.

Nu există o altă cale de a aduce la dezvoltare roadele acestor capacităţi individuale decât cea a autoadministrării. Numai în cadrul acestei autoadministrări poate interveni acea stare prin care să nu ia naştere acea voinţă generală care să submineze eficienţa omului individual pentru viaţa socială, ci prin care realizările umane individuale să fie preluate în viaţa colectivă spre binele acesteia.

În cadrul unei asemenea autoadministrări vor rezulta din viaţa spirituală punctele de vedere prin care oamenii potriviţi sunt aduşi la locurile potrivite şi prin care în locul legii şi al prescripţiei va fi pusă încrederea vie nemijlocită. Căci pentru persoanele care participă la educarea poporului, aceste legi şi prescripţii nu vor constitui ţeluri educatorii; în schimb acestea vor căuta să devină observatori ai vieţii şi să încerce să perceapă din aceasta ce anume au de modelat. Va putea apărea tendinţa de a prelua în organizaţia spirituală persoane încadrate în viaţa practică ce au adunat de-a lungul anilor experienţă într-o ramură oarecare a vieţii economice sau a celei juridice. Printre astfel de persoane se vor găsi oameni care pot transforma cele dobândite din experienţa practică în element rodnic de predare, într-un raport viu. Pe de altă parte, persoanele încadrate în administraţia spirituală vor resimţi impulsul de  trece temporar din această administraţie în viaţa practică, pentru a corela, în conformitate cu viaţa, cele dobândite.

Diviziunea organismului social în sensul că în cadrul acestuia se dezvoltă o viaţă spirituală ce se autoadministrează nu va distruge unitatea vie a acestui organism, ci, dimpotrivă, tocmai că o va întemeia cu adevărat. Căci în felul acesta se divizează numai administraţia, iar în viaţa oamenilor se va putea dezvolta unitatea. Omul nu va mai fi constrâns să se delimiteze într-o atitudine încremenită de viaţă, şi să se încapsuleze. Va putea avea loc o trecere încoace şi încolo, din domeniul spiritual în celelalte elemente componente ale organismului social. Căci în viaţa care s-a configurat ca tradiţie şi părere publică în organismul spiritual se va afla ceva cu mult mai rodnic decât în sistemul închistat care se constituie atunci când oamenii se delimitează printr-o atitudine încremenită. Diviziunea organismului social urmează să se desfăşoare în viitor la modul obiectiv. Iar acest mod obiectiv urmează să dezvolte prin autoadministrare acea forţă care acţionează atunci când nu îl încorsetează în mod tiranic pe om în plasa sa.

Trebuie să devină limpede şi fără nicio îndoială faptul că o viaţă socială economică şi juridică pot lua naştere numai atunci când oamenii vor putea gândi şi simţi în mod social. Iar faptul că viaţa spirituală contopită până acum cu statul de drept juridic nu poate face acest lucru, ar trebui să constituie experienţa nepărtinitoare a stării actuale. Cel care judecă în prezent din viaţă, va înţelege cu greu acest lucru, pentru că el se va izbi de constituţia sufletească a oamenilor în care nu răsună corzi acordate pe experienţa de viaţă în privinţa modului de gândire şi simţire, ci în care educaţia statală a introdus un stil abstract, străin de viaţă. Acei oameni care se consideră cei mai practici sunt de fapt cei mai puţin practici. Ei au dobândit o anumită rutină într-un anumit domeniu limitat de viaţă, în care s-au implicat. Ei numesc această rutină „simţ practic” şi privesc cu aroganţă, din această constituţie sufletească, la orice om care nu şi-a însuşit această rutină, calificându-l drept nepractic. În tot restul gândirii, simţirii şi voinţei lor domneşte însă o fiinţă străină de viaţă, purtată de direcţii de forţe abstracte. O asemenea fiinţă este formată prin educaţia specifică statului, şi în ea nu se poate revărsa o experienţă de viaţă, ci numai o gândire şi o simţire abstracte, care pot fi proprii – prin natura umană – oricărui om devenit major, fără vreo experienţă specială într-un domeniu oarecare, numai să aibă un teren pe care să poată deveni active. În această realitate este întemeiat faptul că din multe direcţii se aduce o înţelegere atât de redusă faţă de cerinţele sociale ale prezentului. Deja punctele de plecare ale simţirii sociale nu au maturitatea necesară faţă de  cerinţele organismului social. Oamenii gândesc că mulţi cer o nouă configurare a vieţii. Şi unii cred că vin în întâmpinarea acestei cerinţe alcătuind legi şi prescripţii. Însă noua configurare socială nu se poate îndeplini în felul acesta. Cerinţele sociale ale prezentului sunt de aşa natură încât nu-şi pot afla împlinirea într-o transformare temporară sub imperiul forţei. „Problema socială” a ajuns la suprafaţa dezvoltării istorice a omenirii, şi de acum înainte se va afla mereu acolo. Şi ea va necesita o direcţie a gândirii şi simţirii care să aibă drept premisă adaptarea deplină a esenţei spirituale la viaţa socială în ansamblu, şi rodnicirea continuă a acestei esenţe spirituale din impulsurile vieţii generale. Oamenii nu se vor putea socializa pentru a rămâne apoi socializaţi; ei vor trebui să se socializeze mereu din nou, sau, altfel spus, viaţa societăţii trebuie menţinută în starea de socializare.

Din direcţiile întemeiate în actuala esenţă spirituală, în special în esenţa educaţională şi şcolară, s-a născut simţirea asocială, ba chiar adesea antisocială a acelora care se constituie actualmente ca gânditori socialişti. Viaţa spirituală străină de realitate a provocat o concepţie greşită asupra adevăratei vieţi spirituale. Cercuri largi de oameni gândesc la ora actuală că adevăratele impulsuri ale vieţii omeneşti se află în formele economice şi că viaţa spirituală ar fi o „suprastructură” ce derivă din viaţa economică, o ideologie care se ridică din elementul economic. O asemenea concepţie este purtată, mai mult sau mai puţin conştient, de aproape majoritatea proletariatului, care este purtătorul actualelor cerinţe ale timpului. Acest proletariat s-a dezvoltat într-o perioadă în care esenţa spirituală a renunţat la a-şi da direcţia şi ţelul din sine însăşi şi în care configurarea socială a acestei esenţe spirituale a devenit un rezultat al vieţii economice şi statale. Această viaţă spirituală s-a adus pe sine însăşi într-o stare din care nu poate ieşi decât prin autoadministrare. Proletariatul, care este întru totul încadrat în viaţa economică prin tehnică şi sistemul de capital crede că simpla transformare a vieţii economice ar aduce „de la sine” şi noile forme necesare juridice şi spirituale. Acest proletariat a trebuit să afle că viaţa spirituală contemporană a devenit un apendice al vieţii economice şi de stat, şi el şi-a format părerea că orice viaţă spirituală este un asemenea apendice. Or, dacă această concepţie s-ar împlini într-un organism social, proletariatul ar trebui să vadă cu o profundă dezamăgire că o viaţă spirituală provenită exclusiv din configurarea socială şi care se configurează numai pe baze economice ar duce la stări şi mai lamentabile decât cele actuale. Proletariatul trebuie să răzbată până la cunoaşterea faptului că situaţia actuală nu poate fi îmbunătăţită prin simpla transformare a vieţii economice, ci prin desprinderea esenţei spirituale şi a celei juridice de viaţa economică, prin tripartiţia sănătoasă a organismului social. Abia atunci se va situa Mişcarea proletară va ajunge pe terenul corect numai atunci când nu îşi va mai spune că recenta viaţă economică a produs o viaţă spirituală şi una juridică ce acţionează nesocial, şi că trebuie produsă o altă viaţă economică din care să rezulte o altă esenţă spirituală şi juridică, ci atunci când ea îşi va spune că viaţa culturală recentă a dus la un sistem economic ce nu poate fi transformat decât dacă această viaţă detaşează de sine viaţa juridică şi cea spirituală, acordându-le autonomia, pentru a ajunge în felul acesta şi la propria sa autonomie. Căci această viaţă culturală mai recentă a dus la dependenţa de economie a tot ceea ce nu este economie, iar însănătoşirea acestei situaţii constă în anularea acestei dependenţe, şi nu într-o dependenţă şi mai mare. Implicarea proletariatului modern numai în viaţa economică l-a dus la credinţa că însănătoşirea poate consta numai în transformarea acestei vieţi economice. Ziua în care proletariatul va fi eliberat de această superstiţie, ziua în care el va putea recunoaşte că viaţa spirituală şi cea juridică nu trebuie să fie ideologie născută din esenţa economică, ci că nenorocirea timpului actual constă tocmai în faptul că s-a născut o astfel de ideologie, ziua aceea va aduce aurora dimineţii pe care o aşteaptă atât de mulţi oameni.

O viaţă economică neafectată de participarea statului va putea proveni pe de o parte din experienţa economică, şi pe de altă parte din bazele economice deosebite pe care s-a constituit viaţa economică a persoanelor individuale şi a grupurilor de persoane. Experienţa economică nu se poate manifesta pe terenul pe care urmează să se manifeste ceea ce se află în fiecare om devenit major, ci numai pe terenul corpului economic ce se configurează din sine însuşi. Iar valoarea pe care o are un om prin faptul că se află încadrat într-o anumită ramură a vieţii economice nu se poate manifesta în structura vieţii statale în care trebuie să se înfăptuiască ceea ce este valabil în mod egale pentru toţi oamenii, ci numai în acţiunea care porneşte de la acest om şi se manifestă în alte ramuri ale vieţii economice. Oamenii care fac parte dintr-o ramură economică vor trebui să se reunească între ei; apoi vor trebui să se reunească cu alte asociaţii ale oamenilor din alte ramuri economice. Interesele de consum şi producţie se vor putea organiza în raporturile vii dintre astfel de asociaţii şi întovărăşiri. În circuitul economic îşi vor putea găsi împlinirea, datorită acestui fapt, numai impulsurile economice.

Omul implicat într-o activitate manuală se va raporta la cel implicat într-o activitate spirituală în aşa fel încât între ei să se ia în considerare numai problemele economice, deoarece raportul lor juridic îşi găseşte reglementarea pe tărâmul separat al vieţii juridice. Un asociat liber va putea fi conducătorul spiritual al muncitorilor din întreprinderea sa, pentru că se poate pune în discuţie numai diviziunea rezultată pe baze economice a celor elaborate în comun, şi nu o constrângere economică determinată de situaţia economică mai bună a conducătorului procesului de producţie. Diviziunea asociativă a corpului economic îl va aduce pe muncitor într-un context al vieţii sale în care raportul său contractual cu conducătorul spiritual al muncii trebuie să cuprindă cu totul alte puncte de vedere decât poziţia sa actuală, care nu îi permite să fie participant la rezultatul producţiei, ci numai luptător împotriva intereselor întreprinderii sale. Din cunoştinţele pe care le dobândeşte din situaţia sa economică de consumator, muncitorul va ajunge la aceleaşi interese faţă de ramura sa de producţie, ca şi conducătorul său spiritual, şi nu la interese opuse. Această situaţie nu se poate crea într-o viaţă economică al cărei impuls îl constituie rentabilitatea proprietarului de capital, ci numai într-o viaţă economică în care valoarea produselor se poate regla din raporturile ce se echilibrează reciproc dintre consum şi producţie, al întregii activităţi sociale. Însă o asemenea comunitate socială este posibilă numai dacă interesele speciale – profesionale, de consum şi de producţie – îşi găsesc expresia în asociaţii ce provin din însăşi viaţa economică a ramurilor separate, şi care se înţeleg reciproc în această diviziune generală a corpului economic. Din interesele speciale ale ramurilor economice individuale vor rezulta asociaţii individuale; în reunirea acestor asociaţii şi în corpul lor administrativ central, care se va constitui din interese economice, vor putea fi cuprinse impulsurile sociale ale formării valorii bunurilor. O întreprindere nu poate fi socializată, căci socializarea poate consta numai în aceea că formarea valorii bunurilor – prin care întreprinderea individuală se încadrează în viaţa economică generală – nu acţionează nesocial. Printr-o adevărată socializare în această direcţie, sistemului bazat pe capital i se va sustrage complet acea bază prin care el acţionează dăunător în calitatea sa de deţinător al proprietăţii private. (Eu am descris configurarea deosebită a esenţei capitalului în organismul tripartit sănătos în cartea mea Puncte centrale al problemei sociale). Ar trebui totuşi să fie limpede faptul că nu se poate „aboli” capitalul, în măsura în care el nu constă în altceva decât în mijloacele de producţie ce lucrează pentru comunitatea socială. Nu capitalul acţionează dăunător, ci administrarea sa bazată pe relaţiile de proprietate privată, căci aceste relaţii de proprietate privată pot face ca structura socială a corpului economic să devină dependentă de ele. Dacă această structură provine în modul caracterizat din esenţa asociativă economică, atunci capitalului i se sustrage orice posibilitate de a acţiona antisocial. O asemenea structură socială va împiedica întotdeauna ca proprietatea capitalistă să se desprindă de administrarea mijloacelor de producţie şi să devină impulsul strădaniei acelora care nu vor să-şi configureze viaţa prin participarea la procesul economic, ci fără această participare. Se poate, în orice caz, obiecta că pentru aceia care participă la procesul economic nu ar rezulta nimic dacă s-ar împărţi veniturile celor care nu lucrează efectiv. Acest lucru este adevărat, însă el învăluie realitatea deoarece valoarea sa de adevăr nu are nici o importanţă pentru structurarea organismului social. Căci aspectul dăunător al posesorilor de venituri, care nu lucrează, nu constă în aceea că ei sustrag un cuantum relativ mic de venit celor care lucrează, ci în aceea că prin posibilitatea de a obţine venituri fără să lucreze ei pot conferi întregului corp economic o trăsătură cu acţiune antisocială. Corpul economic în care nu sunt posibile venituri fără muncă este altceva în comparaţie cu unul în care se poate obţine venit fără muncă, la fel cum un organism omenesc în care nu se poate forma în nici un loc o tumoare este altceva decât organismul în care starea de nesănătate se descarcă într-un loc prin formarea de tumoră.

Un organism social sănătos, datorită configuraţiilor asociative sociale caracterizate, face necesare tot felul de organizaţii în faţa cărora avantajele economice se mai sperie încă. Într-un organism social sănătos, suma mijloacelor de producţie va fi epuizat costul lor atunci când ele sunt puse la dispoziţia întreprinderii. Aceste mijloace de producţie vor putea fi administrate de către producător numai atâta timp cât el poate fi prezent cu capacităţile sale individuale. După care el va trebui să le predea altcuiva, dar nu prin vânzare şi nici prin moştenire, ci pur şi simplu prin transfer, cuiva care are, la rândul său, capacităţile individuale necesare administrării lor. Aceste mijloace de producţie nu trebuie să aibă o valoare de vânzare-cumpărare, deci nici o valoare, în mâinile unei persoane care nu lucrează. Capitalul cu o forţă economică autonomă va lucra la producerea de mijloace de producţie; el se va dizolva în clipa în care s-a încheiat producerea mijloacelor de producţie. Însă capitalul actual constă esenţialmente tocmai în „mijloacele de producţie produse”.

Valoarea socială corectă a unui bun (a unei mărfi) poate rezulta numai în comparaţie cu alte bunuri. Ea trebuie să fie egală cu valoarea tuturor celorlalte bunuri de care are nevoie producătorul pentru satisfacerea necesităţilor sale, până în momentul în care a produs din nou un bun identic prin luarea în considerare a acelor necesităţi care să satisfacă, prin el, necesităţile altor oameni. (În aceste din urmă necesităţi trebuie luate, de exemplu, în considerare cele ale copiilor săi, partea pe care trebuie să o realizeze pentru întreţinerea oamenilor incapabili de câştig.) Faptul de a se ajunge la o asemenea valoare a bunurilor trebuie intermediat prin organizarea unei vieţi economice sănătoase. Aceste organizaţii pot fi create numai printr-o reţea de corporaţii care reglează producţia din experienţa în privinţa consumului. Desigur că nu poate fi vorba despre o apreciere a justificării necesităţilor, ci numai de o intermediere între consum şi producţie sprijinită pe experienţa economică şi pe raporturile economice reale. Necesităţile care iau naştere fără a putea fi suportate de un cerc economic în ansamblul său nu-şi vor putea găsi echivalentul în bunurile pe care le produce acela care are aceste necesităţi.

Numai un asemenea circuit economic îşi va putea afla reglarea în acest mod, care ia naştere pe măsuri luate din sprijinirea reciprocă dintre cunoaşterea obiectivă şi suportul obiectiv al fiecărei cooperaţii economice. Orice amestec al unei democraţii ar trebui să aibă un efect de suprimare a manifestării cunoştinţelor obiective. Tot aşa însă, tot ceea ce urmează să provină sub influenţa democraţiei va acţiona distructiv asupra intereselor economice.

Sănătatea organismului social se află în tripartiţia acestui organism într-un element component spiritual autonom, un element juridic autonom şi într-un element economic tot astfel. Diviziunea nu va fi de maniera că împarte oamenii în trei, ci în aşa fel că un om, cu interesele sale general-umane, poate participa la toate cele trei elemente componente. Separarea se va realiza în sensul că, de exemplu, în organismul juridic sau în cel spiritual nu se va putea decide nimic care să provină din cercul intereselor economice. În statul unitar, în care cele trei elemente componente se împletesc între ele, un grup economic va putea face din interesele sale o lege, un drept juridic public. În organismul tripartit, acest lucru nu se va putea întâmpla deoarece interesele economice se pot manifesta numai în circuitul economic şi nu există nicio posibilitate ca ele să se amestece în viaţa juridică.

Reunirea celor trei elemente componente într-o corporaţie generală, care să fie constituită din delegaţi ale celor trei administraţii centrale şi reprezentanţe centrale, va oferi cea mai mare garanţie posibilă în sensul că nici unul dintre cele trei domenii nu va fi constrâns de un altul. Căci aceste administraţii centrale şi reprezentanţe centrale vor trebui să ţină cont de ceea ce rezultă în domeniile lor pe baza măsurilor obiective. De exemplu, ele nu vor ajunge în situaţia de a lăsa să fie influenţată în mod nejustificat viaţa juridică sau viaţa spirituală de către viaţa economică, pentru că atunci ar intra în contradicţie cu ceea ce se desfăşoară în mod obiectiv în fiecare domeniu în parte, independent de celelalte. Dacă este nevoie de influenţarea unui domeniu asupra altuia, baza obiectivă a acesteia nu va putea consta în cercul de interese al unui grup, ci numai în acela al unui întreg domeniu.

Nimeni nu trebuie să creadă că printr-o organizaţie socială ar putea lua naştere ceea ce-şi reprezintă el poate drept „stare ideală”. Ceea ce se poate atinge este organismul social sănătos şi viabil. Ceea ce trece dincolo de aceasta trebuie găsit de oameni în alt mod decât prin structurarea socială. Sarcina acestei structurări nu poate fi aceea de a întemeia „fericirea” oamenilor, ci de a găsi condiţiile de viaţă ale unui organism social sănătos. Însă în acesta oamenii vor putea căuta ceea ce consideră ei a fi necesar pentru o existenţă demnă de om. Nici organismul natural sănătos nu creează de la sine ceea ce trebuie să dezvolte sufletul drept cultură lăuntrică; un organism natural bolnav constituie desigur o piedică în acest sens. Iar un organism social sănătos poate crea numai premisele pentru ceea ce vor să dezvolte oamenii în cadrul lui datorită capacităţilor şi necesităţilor lor individuale.

Cel care condamnă drept utopie sau ideologie ceea ce rezultă ca linie directoare pentru configurarea socială, şi vrea să lase în seama evoluţiei pentru ca aceasta să producă de la sine ceea ce se poate produce, se aseamănă unui om care stă într-o cameră cu un aer închis şi care nu vrea să deschidă fereastra ci aşteaptă până când aerul închis „evoluează de la sine” într-unul proaspăt.

Cine vrea cu adevărat democraţia nu se poate gândi la o adevărată întemeiere a acesteia altfel decât în sensul de a se repartiza autoadministrării ceea ce ar face imposibilă o asemenea întemeiere prin contopirea cu statul de drept; anume viaţa spirituală şi circuitul economic.