Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTICOLE ASUPRA ORGANIZĂRII TRIPARTITE A ORGANISMULUI SOCIAL

GA 24


DESPRE „REPLICILE” LA ARTICOLUL DIN «MATIN»


Când am scris «Remarcile ulterioare» în numărul 15 al săptămânalului nostru, redând convorbirea dintre Dr. Sauerwein şi mine, încă nu citisem afirmaţiile apărute în presă relativ la articolul din ««Matin». Presupuneam că orice cititor nepărtinitor al acestui articol va trebui să recunoască faptul că în cele pe care le-am împărtăşit în privinţa celor spuse sau redactate de von Moltke se află ceva a căror corectă dezbatere ulterioară trebuie să ducă la concluzia că lumea nu mai poate vorbi despre o „vină” a Germaniei, ci despre un destin tragic. Căci din aceste comunicări devine limpede:

1. Că raporturile existente în Germania la sfârşitul lunii iulie 1914 au dus la faptul ca luarea măsurilor să se afle în mâinile unui singur om, al şefului de stat major, generalul von Moltke. Iar acesta nu a putut proceda în clipele decisive altfel decât îndeplinindu-şi sarcina sa militară. În felul acesta, iese din discuţie orice intervenţie a unor instigatori germani la război. Căci însăşi descrierea lui Moltke dovedeşte că şi în cazul în care ar fi existat asemenea instigatori la război, ei nu ar fi avut nici o influenţă asupra deciziei lui von Moltke. Descrierea lui Moltke nu este realizată de pe poziţiile unui partid, ci de către un om care a acţionat având cea mai desăvârşit configurată conştienţă a responsabilităţii. Cuvintele sale trebuie luate în considerare înaintea oricăror alte spuse. Iar toate acestea nu constituie o învinovăţire a Germaniei.

2. Rezultă, din publicarea celor afirmate de von Moltke, că acesta nu a ştiut, până la sfârşitul vieţii sale, de o consfătuire (un aparent consiliu de coroană) care să fi avut loc pe 5 sau 6 iulie. Cu aceasta, sunt contrazise toate fabulaţiile legate de deciziile unei asemenea consfătuiri.

3. L-am auzit adesea pe von Moltke spunând că planul de război provenea, în liniile esenţiale, de la von Schlieffen. Ne apare important faptul că von Moltke a accentuat că el a lăsat să cadă intenţia lui Schlieffen de a străbate Olanda de sud în marş cu aripa dreaptă a armatei, preferând să preia asupra lui marile dificultăţi tehnice cauzate de faptul că aripa dreaptă a armatei germane trebuia să forţeze trecerea prin spaţiul îngust dintre Aachen şi graniţa de sud a provinciei Limburg. De aici rezultă limpede, pentru orice om nepărtinitor, cum conducerea armatei germane s-a străduit în modul cel mai serios să nu facă nici un pas în plus spre vest, decât era necesar în conformitate cu răspunderea ce o împovăra, deşi acest lucru nu a fost recunoscut. Toate celelalte au fost sarcina conducerii politice. Ca document justificator al acestei realităţi poate servi faptul că von Schlieffen a considerat că este necesar mai mult decât atât. Evenimentele din 1914 nu pot fi conchise din faptul că la zece ani înainte de începerea războiului a existat intenţia de a mărşălui prin Olanda. Faptul de a voi să împovărezi Germania cu aceasta, este pur şi simplu pueril.

4. Cine l-a cunoscut pe von Moltke trebuie să ştie că de pe buzele sale nu a putut ieşi niciodată vreun neadevăr. Dar pentru lume este important de ştiut cum s-a raportat el la cei din preajma lui în ora aceea pe care el o vedea, mai mult decât oricare altul, drept oră decisivă a destinului Germaniei. A trece sub tăcere ceea ce s-a petrecut între el şi cei din preajma lui înseamnă a sustrage pe nedrept din faţa lumi cele mai importante elemente ce pot fi ştiute pentru judecarea începerii războiului. S-ar putea ca unii sau alţii, pentru cruţarea anumitor personalităţi, să gândească altfel. Dar aceştia să nu atribuie intenţii necurate celui care nu poate fi de părerea lor.

Dintre reacţiile presei legate de articolul Dr. Sauerwein, cele din «Deutschen Allgemeinen Zeitung» pot fi luate cel mai mult în serios.

Faţă de remarca şefului de stat major, generalul von Haeften, că datorită comunicărilor mele devine vizibil faptul că „toţi oamenii în mâinile cărora s-a aflat atunci destinul Germaniei au fost mai mult sau mai puţin „nevolnici”, eu pot spune doar atât: e nevoie să citeşti doar multele memorii redactate de la sfârşitul războiului încoace, pentru a vedea ce există în capetele acelor oameni. Şi atunci, dacă ai o judecată nepărtinitoare, îţi vei spune: „Unei asemenea tendinţe nici nu i te poţi opune în mod suficient”. Nu am făcut decât să redau aprecierea lui von Molke. Cel care vrea un document justificativ în această privinţă, să citească memoriile lui Tirpitz [ Nota 119 ]. Ceea ce nu sunt însă dispus să accept este fraza lui Haeften: „…Căci slăbiciunea şi nechibzuinţa într-o astfel de situaţie sunt poate mai împovărătoare, şi constituie o vină mai mare decât voinţa conştientă de război”. Oare putem vorbi astfel atunci când trăim în lumea reală şi nu într-una fantomatică? Vina care i se atribuie Germaniei este „voinţa conştientă de război”. În ea este văzută marea vină. În cazul în care nu se mai poate vorbi despre o voire conştientă a războiului, ci numai despre „légèreté” şi „ignorance inconcevables” (nechibzuinţă şi ignoranţă inadmisibile), atunci se oferă posibilitatea de a interveni în sensul ca părerile existente în privinţa „vinii” să fie revizuite. În rest, este relevant faptul că von Haeften nu vorbeşte despre ceea ce eu am spus într-adevăr, ci despre „slăbiciune şi superficialitate”. Eu am auzit şi am citit adesea aceste cuvinte în Germania, dar eu nu le-am folosit. Căci nechibzuinţa şi ignoranţa, aşadar însuşirile care, pentru cel care le are, nu pot întemeia o „vină mai mare” decât aceea a unei „voinţe conştiente de război”, în primul rând vor conta prea puţin în faţa unei gândiri juridice, iar în al doilea rând, dacă sunt privite corect, vor conduce, ca în situaţia existentă în iulie 1914, la o soartă tragică, dar nu la condamnarea unei vini „conştiente”.

În privinţa a ceea ce relatează domnul von Haeften referitor la relaţiile dintre domnul von Moltke şi mine, el ar fi putut cunoaşte mai bine lucrurile. El afirmă: „Şeful de stat major, generalul von Moltke, atâta vreme cât a fost în posesia deplină a sănătăţii sale, l-a respins pe domnul Steiner şi strădaniile sale, chiar dacă doamna von Moltke, influenţată de ideile lui Steiner, a făcut adesea încercarea să-l influenţeze şi pe soţul ei în sensul lui Steiner. Abia când a devenit bolnav sufleteşte şi trupeşte, generalul şef de stat major a devenit accesibil ideilor lui Steiner, cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o acesta la palatul Homburg în noiembrie 1914, iar după retragerea sa din funcţia de şef a statului major şi general comandant de armată, i-a acordat încrederea sa domnului Steiner, o încredere pe care acesta dovedeşte acum că nu o merita.” Aceste afirmaţii relativ la raportul meu cu domnul von Moltke, sunt în totalitatea lor neadevăruri obiective. Mai degrabă realitatea este următoarea: Am fost invitat în casa domnului von Moltke începând din anul 1904. De fiecare dată am fost invitat, iar invitaţia nu pornea numai din partea doamnei von Moltke, ci şi din partea domnului von Moltke. Nu le-am impus nimic niciodată. Conversaţiile noastre, care durau adesea ore întregi, erau mereu relativ la probleme de concepţie despre lume. Domnul von Moltke era suficient de conştient pentru a vedea cum concepţia mea despre lume este cu totul departe de orice mistică nebuloasă, şi vrea să se bazeze pe temeiuri sigure de cunoaştere. El nu era câtuşi de puţin uşor „influenţabil”, chiar dacă eu aş fi încercat acest lucru. Dar el vedea că eu nu încerc nici o „influenţare”. Şi nu mi-a spus o singură dată, ci de mai multe ori: „Concepţia dumneavoastră despre lume satisface raţiunea, pentru că în cazul ei, ca în nici un alt caz, toate lucrurile se susţin reciproc şi se îmbină între ele fără nici o contradicţie”. Şi deoarece gândirea sa era întru totul sănătoasă, el avea şi un scepticism sănătos, din care cauză nu trecea uşor peste multe lucruri. Tot mereu avea îndoieli. Dar şi în privinţa îndoielilor el făcea mereu remarca de mai sus. Mi-a spus odată: „Dacă oameni cu formaţia intelectuală obişnuită de astăzi ar afla părerile dumneavoastră, atunci ar vieţui lucruri frumoase”.

Această relaţie exista între domnul von Moltke şi mine începând din 1904, şi ea nu s-a modificat cu nimic prin vizitele mele făcute în turma invitaţiilor făcute la palatul Homburg. De la vizita mea la Homburg şi până la moartea sa, von Moltke nu mi-a acordat nici mai multă, nici mai puţină încredere decât de-a lungul celor zece ani precedenţi. Referitor la faptul dacă eu, în conformitate cu părerea sa, meritam mai puţin încrederea lui decât cineva care afirmă că von Moltke mi-a acordat încrederea numai pentru că era bolnav sufleteşte şi trupeşte, iar acel cineva s-a bucurat şi el de încrederea lui, în această privinţă nu vreau câtuşi de puţin să intru în discuţie. Mi se pare însă frapant faptul că cineva care s-a aflat „în serviciul” generalului şef de stat major von Moltke la începutul războiului şi în timpul cât a stat el la Homburg, vorbeşte despre „retragerea din funcţia de şef de stat major şi general comandant al armatei” fără să se teamă că prin această formulare foloseşte o frază care dă de gândit.

Faptul că povestea cu consiliul de coroană din 5 iulie este contrazis prin articolul lui Sauerwein, l-am menţionat adesea. Atunci când se spune că eu am trecut sub tăcere faptul că generalul şef de stat major von Moltke nu putea şti nimic despre consiliul de coroană pentru că acesta nu a avut niciodată loc, aceasta apare ca o dibace înşiruire de cuvinte, căci dacă domnul von Moltke nu a ştiut nimic despre un astfel de lucru, nici nu se poate să fi avut loc ceva care să fi fost important în această privinţă.

Faptul că în ziua de astăzi Olanda nu poate fi implicată într-o nouă campanie propagandistă franceză referitoare la problema vinii războiului de către oamenii raţionali, deoarece s-a spus că domnul von Moltke voia să facă abstracţie de un marş prin Olanda, mi se pare, după cum am spus mai sus, absolut limpede. Cuvintele domnului von Moltke dovedesc faptul că cu mult timp înainte de 1914 s-a făcut abstracţie de un astfel de marş, deşi domnul von Schlieffen – pe care domnul von Moltke îl aprecia drept o mare autoritate militară – credea că un astfel de marş ar fi necesar. Nu este însă lipsit de importanţă faptul că acest marş, despre care şi domnul von Haeften recunoaşte că von Schlieffen l-a implicat în „cercul consideraţiilor sale”, s-ar fi realizat numai în cazul în care „la izbucnirea unui război, Olanda ar fi trecut de bunăvoie de partea Germaniei. Aşa afirmă domnul von Haeffen, şi nimeni nu va contesta acest lucru. Şi după cum trebuie acceptat din punct de vedere militar dacă acest lucru constituie o dezvinovăţire a Germaniei, ne este îngăduit şi să afirmăm că la continuarea verificării acestei probleme menţionarea intenţiilor lui von Schliefen referitoare la Olanda şi la marşul prin Belgia trebuie să apară într-o altă lumină decât în cea în care au fost văzute toate lucrurile până acum. Iar această premisă este valabilă în anumite limite şi pentru Belgia. Domnul von Moltke conta pe faptul că dacă Belgia nu va trece de partea germană, se va dovedi totuşi într-atât de prietenoasă încât să nu opună o rezistenţă armată unui marş pe teritoriul ei. De aceea nu este nici chiar atât de sigur că Germania ar fi procedat în orice caz la marşul prin Belgia, dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat pur şi simplu în acele zile decisive. Nu consider că îmi revine sarcina să dezbat aici modul în care trebuie judecate aceste lucruri din punct de vedere politic, deşi eu ştiu că garanţia de neutralitate a Belgiei era întru totul specială. Căci eu nu am vorbit despre asta cu domnul Sauerwein, ci numai despre interpretarea domnului von Moltke.

Modificările de date aflate în articolul lui Sauerwein şi menţionate de domnul von Haeften sunt corectate în numărul 15 al acestei reviste. Ceea ce adaugă von Haeften ca amănunte la cele spuse în articolul din «Matin» nu contrazice, în liniile esenţiale, cele spuse acolo, ci le completează şi chiar le confirmă în punctele esenţiale. Domnul von Haeften spune: „Afirmaţia domnului Steiner că generalul şef de stat major von Moltke a refuzat să semneze ordinul Kaiserului adus de către un adjutant, şi că l-ar fi trimis pe ofiţer înapoi, este născocire curată. Generalul şef de stat major von Moltke a refuzat să semneze doar proiectul ordinului corespunzător, redactată de şeful compartimentului operaţional (locotenent-colonelul Tappen)”. Aici nu este altceva de corectat decât contextul în care apare cuvântul „adjutant”, pentru că nici eu nu am afirmat că „redactarea ordinului” a fost făcută de Kaiser cu mâna lui. Iar faptul că un ofiţer adjutant poate fi mai bine informat decât Sauerwein, pot accepta cu uşurinţă. Propriile cuvinte ale lui von Moltke în această privinţă sunt: „În momentul în care mi s-a pus dinainte depeşa către divizia a 16-a, depeşă ce repeta ordinul dat prin telefon, mi-am pus tocul pe masă şi am explicat că eu nu o semnez”. Domul von Haeften subliniază: „În ciuda unor concepţii uneori opuse, pe care le-a avut în special în ultimii ani de viaţă, generalul von Moltke a fost un soldat de o fidelitate de neclintit faţă de Kaiserul său”. Subscriu întru totul la această afirmaţie. Şi pot chiar să mai adaug ceva. Von Moltke a fost unul dintre cei mai buni slujitori ai Kaiserului. Iar omul care a fost mereu pe deplin conştient de responsabilitatea sa nu s-a abţinut niciodată de la a-i da Kaiserului acele sfaturi pe care le considera cele mai potrivite, chiar dacă ele erau opuse părerilor Kaiserului. Dar tocmai aceasta este de valoare, după cum poate fi constatat din formulările lui von Moltke, care au fost redate pe deplin corect. El nu a făcut din sine un adversar al Kaiserului, ci unul dintre cei mai credincioşi slujitori ai săi. Cel care crede că von Moltke a vorbit astfel din mânie ascunsă sau din amărăciune, nu îl cunoaşte pe generalul-colonel. Pe el l-a dărâmat ceea ce a vieţuit începând de la sfârşitul lunii iulie a anului 1914. Totuşi, nu s-a aflat niciodată într-o stare care să poată fi caracterizată drept maladie sufletească, în sensul în care o fac astăzi aceia care cred că trebuie să-i scuze formulările printr-o dispoziţie sufletească aparte.

Am ferma convingere că cele spuse de el pot aşeza pe o altă bază toate discuţiile de până acum referitoare la problema „vinii” războiului, o bază pe care actualii deţinători ai puterii statelor învingătoare nu o doresc, dar la care tot mai mulţi oameni raţionali din lumea întreagă încep să aibă acces. Eu nu pot deloc înţelege de ce domnul von Haeften, pe care l-am cunoscut ca pe un om raţional, nu se poate deschide unor asemenea aprecieri. Oamenii ar trebui să recunoască faptul că poporul german va avea cel mai mult de plătit ponoasele pentru alţii tocmai atunci când faptul de a afirma lucruri ca acelea ce rezultă din însemnările lui von Moltke sunt considerate drept o vină. Poporul german nu trebuie să tăinuiască adevărul. Şi cel mai mare rău l-au făcut până acum tocmai aceia care au crezut că adevărul trebuie ascuns. Adevărul nu va împovăra mai mult poporul german, ci îl va elibera. Acest lucru trebuia înţeles în zilele care au premers păcii de la Versailles. Acest lucru trebuie înţeles măcar astăzi.

Acelora care vor să-i apere pe politicienii anului 1914, trebuie să li se amintească ceea ce scrie Tirpitz în «Memoriile» sale. De exemplu la pagina 242: „Impresia lipsei de raţiune a conducerii noastre politice devenea tot mai neliniştitoare. Marşul prin Belgia nu a apărut pentru început (el are în vedere noaptea dintre 1 şi 2 august) drept o realitate constatabilă. Începând de la mobilizarea ruşilor, cancelarul făcea impresia unui om care se îneacă… În timp ce juriştii se adânceau în problema de doctorat dacă ne aflăm deja în război cu Rusia sau nu, a rezultat în plus că uitaserăm să întrebăm Austria dacă vrea să lupte cu noi împotriva Rusiei.” La pagina 245, acelaşi Tirpitz spunea: „După plecarea cancelarului din şedinţă, Moltke s-a plâns Kaiserului de starea ‹deplorabilă› a conducerii politice, care nu dispune de nici o pregătire pentru această situaţie, şi care nici acum, când lavinele au început să se rostogolească, încă nu se gândeşte la vreo măsură juridică”. Acelor oameni – despre care unul (von Tirpitz) care a lucrat cu ei trebuie să vorbească astfel –, poporul german nu trebuie să-le aducă critici, ci mulţumiri. El trebuie să se mulţumească cu părerea că aceştia „au gândit şi au acţionat cu totul logic şi în conformitate cu sarcinile lor”. La pagina 248 von Tirpitz spune: „Nevinovăţia morală a conducerii noastre de atunci poate fi explicată numai prin expunerea deschisă a insuficienţei diplomatice…”.

Părerile şi spusele lui von Moltke se află întru totul în direcţia în care trebuie explicate aceste lucruri. Dacă sunt dezbătute în mod corect, nu-şi pot pierde efectul. Dar dacă sunt dezbătute aşa cum s-a făcut până acu, tocmai în felul acesta se va întâmpla ca poporul german „să plătească ponoasele”, aşa cum din păcate a trebuit deja în măsură suficientă să plătească aceste ponoase.

Trebuie totuşi să ne întrebăm cu seriozitate dacă avem dreptul să vorbim despre „diletanţi politici”, aşa cum o face domnul von Haeften, pe fundalul realizat printre altele şi de cuvintele lui von Tirpitz de la pagina 248, pe care le-am citat. Acolo scrie că politicienii din 1914 „au greşit”… „prin lipsa de gândire logică şi limpede”.

În privinţa calomnierilor personale cum sunt cele conţinute în fraze relativ la „setea mea de a juca un rol politic”, aş prefera să tac deocamdată. În orice caz, nu m-am aşteptat la o astfel de apreciere din partea domnului von Haeften, pe care l-am cunoscut cândva ca pe un nobil gânditor. S-ar părea că oamenii nu trebuie cu necesitate să aibă judecăţi preconcepute din capul locului, ci, chiar dacă nu le-au avut, să le dobândească pe parcurs.

Am spus ceea ce am spus deoarece consider că nu era îngăduit să tac, pentru că, din păcate, văd că anumite personalităţi, care pot avea părerea subiectivă că nu „fac jocul duşmanilor”, fac tocmai acest lucru prin faptul că nu vor să dea cale liberă adevărului. În conformitate cu concepţiile mele, trebuie să recunosc din nou, şi în ziua de astăzi, cât se păcătuieşte în această direcţie.