Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


VIITORUL OMENIRII ȘI ACTIVITATEA LUI MIHAEL


Care este poziţia omului, la treapta de evoluţie pe care se află el astăzi, faţă de Mihael şi ai săi?

Omul stă faţă în faţă cu o lume ce odinioară era în întregime o entitate divin-spirituală. O fiinţă divin-spirituală căreia el însuşi îi aparţinea ca mădular. Pe vremea aceea deci lumea aparţinătoare omului era o entitate de natură divin-spirituală. Într-o etapă de evoluție ulterioară ea nu a mai fost asa ceva. Atunci ea era o revelaţie cosmică a divin-spiritualului, iar entitatea acestuia plutea înapoia acestei revelaţii. Ea urzea şi trăia totuşi chiar şi în revelaţie. Exista deja acolo o lume stelară. În strălucirea şi mişcarea ei urzea şi trăia divin-spiritualul ca revelaţie. Putem spune: în felul în care sta sau se mişca o anumită stea se putea vedea nemijlocit activitatea divin-spiritualului.

În toate acestea, în felul cum acţiona divin-spiritualul în Cosmos, în felul în care omul în viaţa sa era un rezultat al activităţii divin-spiritualului din Cosmos, Mihael era, fără oprelişti, încă în elementul său. El mijlocea raportul divinului cu omul. Au venit alte vremuri. Lumea stelară a încetat în prezent să poarte nemijlocit în sine activitatea divin-spirituală. Ea trăia şi se misca în continuare în virtutea a ceea ce fusese odinioară o astfel de activitate în ea. Divin-spiritualul nu mai trăia ca revelaţie în Cosmos ci doar ca acţiune. Intervenise o separare clară între divin-spiritual şi cosmic. Mihael s-a menţinut pe terenul propriei sale entităţi alături de divin-spiritual. El a căutat pe cât posibil să-l ţină pe om alături de acesta. A făcut acest lucru fără încetare. El a vrut să-l ferească pe om de a trăi prea mult într-o lume ce este doar acţiune a divin-spiritualului, nu fiinţialitate şi nu revelaţie.

Mihael consideră ca una din cele mai mari satisfacţii faptul că a reuşit să păstreze încă, prin intermediul omului, lumea stelară în legătură directă cu divin-spiritualul, aşa cum se arată mai departe. Când omul, după ce şi-a încheiat viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, ia calea către o nouă existenţă pământească, în coborârea spre această existenţă caută să stabilească o armonie între mersul stelar şi viaţa sa pământească. Această armonie, care în vremurile de demult exista implicit acolo, întrucât divin-spiritualul acţiona în stele, în care şi viaţa omului îşi are originea, această armonie deci nu ar exista astăzi, când mersul stelar nu face decât să continue acţiunea divin-spiritualului, dacă omul nu ar căuta-o. El aduce divin-spiritualul său din timpurile de odinioară într-un raport cu stelele, care nu mai au în ele decât un efect al divin-spiritualului lor din timpuri străvechi. Prin aceasta, în raportul omului cu Cosmosul intervine un element divin ce corespunde timpurilor străvechi, dar apare în epoci mai târzii. Faptul se întâmplă datorită lui Mihael. Şi această faptă îi dă o satisfacţie aşa de mare, încât în această satisfacţie se află o parte a elementului său vital, a energiei sale de viaţă, a voinţei sale solare de viaţă.

Azi însă, când îşi îndreaptă ochiul spiritului său către Pământ, el vede şi o stare de lucruri mult schimbată. Omul, în timpul vieţii sale fizice dintre naştere şi moarte, este înconjurat de o lume care nici ea nu mai arată în mod direct acţiunea divin-spiritualului, ci doar un rest al acestei actiuni; doar opera divin-spiritualului, putem spune. Această operă, în diversele ei forme, este în întregime de factură divin-spirituală. Pentru privirea omenească divinul se arată în formele, în procesele naturale; în acestea însă el nu mai este un element viu. Natura este această operă a divinului pusă în acţiune de Dumnezeu şi pretutindeni ea este reflectare a acţiunii divine.

Omul trăieşte în această lume divin-solară, dar nu şi divin-vie. El însă, ca om, a păstrat legătura cu fiinţa divin-spiritualului ca urmare a acţiunii lui Mihael în el. El trăieşte ca fiinţă străbătută de Dumnezeu într-o lume nestrăbătută de Dumnezeu.

În această lume golită de Dumnezeu omul va introduce ceea ce este în el, ceea ce a devenit entitatea sa în această epocă.

Omenirea se va dezvolta în cadrul unei evoluţii a Cosmosului. Divin-spiritualul, din care se trage omul, poate strălumina, ca entitate omenească ce se extinde cosmic, întregul Cosmos, ce actualmente există doar ca imagine a divin-spiritualului.

Prin omenire nu va mai strălumina aceeaşi entitate ce existase cândva sub formă de Cosmos. Divin-spiritualul va vieţui, în străluminarea cu umanitate a Cosmosului, o fiinţă pe care mai înainte el nu o revelase.

Împotriva acestui curs al evoluţiei se ridică puterile ahrimanice. Ele nu vor ca puterile divin-spirituale originare să lumineze Universul în evoluţia sa ulterioară; ele vor ca intelectualitatea cosmică aspirată de ele să strălumineze tot Cosmosul cel nou şi omul să trăiască în continuare în acest Cosmos intelectualizat şi ahrimanizat.

Printr-o astfel de viaţă omul l-ar pierde pe Christos. Căci el a intrat în lume cu acea intelectualitate ce trăise odinioară în divin-spiritual, pe când divin-spiritualul forma încă, în fiinţialitatea sa, Cosmosul. Vorbind astăzi în aşa fel încât gândurile noastre să poată fi şi cele ale lui Christos, opunem puterilor ahrimanice ceva ce ne fereşte să le cădem pradă.

A înţelege sensul misiunii lui Mihael în Cosmos înseamnă să putem vorbi în acest fel. Astăzi trebuie să poţi vorbi despre natură aşa cum o cere etapa de evoluţie a sufletului conştienţei. Trebuie să poţi primi în tine felul de gândire naturalist-ştiinţific pur, dar în acelaşi timp trebuie să înveţi să vorbeşti despre natură ‒ adică să simţi ‒ în felul propriu lui Christos. Trebuie să învăţăm limbajul christic nu numai privitor la mântuirea de natură sau privitor la suflet şi la divin, ci şi privitor la Cosmos.

Pentru ca să păstrăm legătura noastră cu fiinţele divin-spirituale originare, astfel încât să înţelegem să cultivăm limbajul christic despre Cosmos, trebuie să ajungem ca, printr-o simţire interioară a inimii, să ne familiarizăm cu ce înseamnă Mihael şi ai săi, cu faptele lor şi cu misiunea lor printre noi. Căci a-l înţelege pe Mihael înseamnă astăzi să găseşti calea [8] spre Logos, pe care Christos îl trăieşte printre oameni pe Pământ.

Antroposofia apreciază în mod just cele ce ne-a învăţat de patru-cinci secole încoace felul naturalist-ştiinţific de a gândi. Ea însă în afară de această limbă mai vorbeşte şi o alta, o limbă despre fiinţa omului, despre evoluţia lui şi despre devenirea Cosmosului; ea ar dori să vorbească limbajul mihaelo-christic.

Dacă se vor vorbi cele două limbi, evoluţia nu va înceta şi ahrimanicul nu va putea prevala înaintea găsirii divin-spiritualului originar. A vorbi doar limbajul naturalist-ştiinţific înseamnă să detaşezi intelectualitatea de divin-spiritualul originar. Ea poate să treacă în ahrimanic, dacă nu se ia în considerare misiunea lui Mihael. Ea nu va face aşa ceva dacă intelectul, devenit liber, se regăseşte, prin forţa exemplului lui Mihael, din nou pe sine în intelectualitatea cosmică originară detaşată de om, devenită obiectivă în raport cu el, care se află la originea omului şi care, în esenţă, a apărut în sfera omenirii în Christos, după ce pentru un timp s-a retras din om pentru a face posibilă libertatea sa.

Goetheanum, 25 octombrie 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară despre activitatea lui Mihael)

112. Divin-spiritualul se afirmă în Cosmos în mod diferit, în următoarele etape: 1. prin entitatea sa originară; 2. prin revelarea acestei entităţi; 3. prin acţiune, când entitatea se retrage din revelare; prin operă, când în Universul aparent nu mai există divinul, ci doar formele acestuia.

113. În actuala concepţie despre natură omul nu are un raport cu divinul, ci doar cu opera acestuia. Prin ceea ce se împărtăşeşte constituţiei sufleteşti prin această concepţie, omul poate ajunge să se unească atât cu puterile lui Christos dar şi cu puterile ahrimanice.

114. Mihael este pătruns de dorinţa de a încorpora evoluţiei uman-cosmice, prin exemplul acţiunii sale libere, raportul faţă de Cosmos păstrat în om din perioadele afirmării fiinţei divine şi a revelării divine, astfel încât ceea ce spune concepţia despre natură bazată doar pe imagine, pe forma divinului, să se transforme treptat într-o concepţie superioară, o concepţie spirituală despre natură. Aceasta va exista de fapt în om; ea va fi însă doar o vieţuire „a posteriori“ a raportului divin faţă de Cosmos din timpul primelor două etape ale evoluţiei cosmice. Antroposofia admite în felul acesta concepţia despre natură a epocii conştienţei; ea însă o şi completează printr-o concepţie ce rezultă din privirea spirituală.