Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


SOMN SI VEGHE ÎN LUMINA CONSIDERAŢIILOR PRECEDENTE


Somnul şi veghea au fost analizate adesea din cele mai diverse puncte de vedere în cadrul expunerilor antroposofice. Întelegerea acestor realităţi ale vieţii trebuie însă mereu aprofundată, atunci când vrem să privim un alt aspect al ansamblului lumii. Expunerile referitoare la faptul că Pământul este un germene pentru Macrocosmosul ce va renaşte în viitor ne oferă astfel de posibilităţi de înţelegere mai profundă a concepţiilor privitoare la somn şi veghe.

În starea de veghe omul trăieşte în gândurile-umbră, proiectate de către o lume care treptat a murit şi în impulsurile de voinţă, în a căror fiinţă interioară el pătrunde la fel de puţin cu conştienţa obişnuită ca în procesele de somn profund, fără vise.

Prin curgerea acestor impulsuri de voinţă subconştiente în gândurile-umbră ia naştere conştienţa de sine autonomă. În această conştienţă de sine trăieste Eul.

Când omul vieţuieşte în această stare lumea înconjurătoare, simţirea sa interioară este străbătută de impulsuri extrapământeşti, de impulsuri cosmice ce răzbat din trecutul cosmic străvechi până în prezent. El nu devine conştient de acest lucru. O fiinţă poate deveni conştientă doar de ceva la care participă cu forţele sale aflate în proces de moarte, nu însă şi cu forţele de creştere ce vivifică propria-i fiinţă. Astfel, omul se vieţuieşte pe sine prin aceea că pierde din vederea ochiului spiritual suportul aflat la baza fiinţei sale interioare. Dar tocmai prin aceasta ajunge ca în timpul stării de veghe să se simtă pe de-a-ntregul pe sine în gândurile-umbră. Niciun fel de vivificare nu are darul să împiedice existenţa interioară să ia parte la fenomenele moarte. Acestei „vieţi în ceva mort“ i se închide însă accesul la ce este mai esenţial în pământesc, şi anume faptul că el este germenele unui nou Univers. În starea de veghe omul nu percepe Pământul aşa cum este el; lui îi scapă viaţa cosmică incipientă a acestuia.

Astfel, omul trăieşte în ceea ce-i dă Pământul ca fundament al conştienţei sale de sine. În epoca dezvoltării Eului conştient de sine el pierde din vederea ochiului spiritual aspectul adevărat al impulsurilor sale interioare, precum şi al mediului său înconjurător. Dar tocmai în această planare deasupra existenţei lumii omul vieţuieşte existenţa Eului, se vieţuieşte pe sine ca fiinţă conştientă de sine. Deasupra lui ‒ Cosmosul extrapământesc, sub el, în pământesc ‒ o lume a cărei esenţă îi rămâne ascunsă; între acestea ‒ manifestarea Eului liber, a cărui esenţă radiază în deplina strălucire a cunoaşterii şi a voirii libere.

Altceva se întâmplă în starea de somn. Aici omul, prin corpul său astral şi prin Eu, trăieşte în viaţa germinativă a Pământului. Cel mai intens „a voi să intri în viaţă“ se produce în mediul înconjurător al omului, când acesta se află în starea de somn fără vise. Şi visele sunt străbătute de această viaţă, însă nu atât de puternic încât omul să nu le mai poată vieţui semiconştient. În această contemplare semiconştientă a viselor vedem forţele prin care entitatea omenească este ţesută din Cosmos. În străfulgerarea visului se observă cum astralul se revarsă în corpul eteric al omului, însufleţindu-l. În această străfulgerare gândul încă mai trăieşte. Imediat după trezire el este cuprins de acele forţe prin care moare si devine umbră.

Această legătură între reprezentarea de vis şi gândurile din starea de veghe este semnificativă. Omul gândeşte în cadrul aceloraşi forţe prin care creşte şi trăieşte, numai că pentru a deveni un gânditor trebuie ca aceste forţe să moară.

Aici este punctul în care se poate trezi o înţelegere justă a motivului pentru care omul cuprinde realitatea gândind. În gândurile sale el are imaginea moartă a realităţii pline de viaţă din care el însuşi a fost plăsmuit.

Imaginea moartă: această imagine moartă este însă rezultatul activităţii celui mai mare pictor, Cosmosul însuşi. Din imagine, de fapt, a dispărut viaţa. Dacă ea nu ar fi dispărut, Eul nu s-ar fi putut dezvolta. În el însă este concentrat întregul conţinut al Universului, în toată măreţia lui.

În cartea mea Filosofia libertăţii am indicat deja, în măsura în care mi-a permis-o contextul acelei expuneri, acest raport interior dintre gândire şi realitatea lumii. Acest lucru l-am făcut acolo unde vorbesc de faptul că de la adâncurile Eului gânditor la adâncurile realităţii naturii există o punte.

Asupra conştienţei obişnuite somnul acţionează dizolvant, deoarece el conduce spre viaţa Pământului care stă să încolţească, să germineze în Macrocosmosul în devenire. Când această disoluţie este suprimată prin conştienţa imaginativă, în faţa sufletului omenesc apare nu un Pământ precis conturat în regnurile mineral, vegetal şi animal. Aici apare mai degrabă un proces viu, ce se aprinde în interiorul Pământului şi arde afară, în Macrocosmos.

Pentru ca omul să ajungă la conştienţa de sine liberă este necesar ca el să se desprindă în starea de veghe cu existenţa Eu de existenţa Cosmosului, să se înalţe deasupra acesteia. În starea de somn el se uneşte din nou cu existenţa cosmică.

Acesta este în momentul cosmic actual al lumilor ritmul existenţei pământeşti a omului: în afara „lăuntrului“ cosmic prin vieţuirea propriei fiinţe, şi în „lăuntrul“ cosmic prin stingerea conştienţei despre propria fiinţă.

În starea dintre moarte şi o nouă naştere, Eul omului trăieşte în interiorul fiinţelor lumii spirituale. Aici apare în conştienţă tot ceea ce în timpul stării de veghe de pe Pământ s-a sustras acesteia. Apar forţele macrocosmice, începând cu cele pline de viaţă din trecutul foarte îndepărtat până la existenţa moartă din prezent. Apar totodată şi forţele pământeşti care sunt germenele viitorului Macrocosmos. Şi omul priveşte înăuntrul stărilor lui de somn, aşa cum priveşte în timpul vieţii pământeşti Pământul ce scânteiază în Soare.

Fiinţa omenească poate parcurge între moarte şi o nouă naştere o viaţă care, comparativ cu viaţa de veghe de pe Pământ, reprezintă o deşteptare pe un plan superior, numai datorită faptului că Macrocosmosul a devenit ceva mort, aşa cum este în prezent. Prin această deşteptare omul devine capabil să controleze pe de-a-ntregul acele forţe care în somn prezintă o licărire fugară. Aceste forţe umplu întregul Cosmos. Ele pătrund tot ceea ce există. Din ele fiinţa omenească îşi ia impulsurile din care, la coborârea pe Pământ, se formează trupul său, marea operă de artă a Macrocosmosului.

Ceea ce în somn parcă începe să amurgească, în lumea spirituală trăieşte inundat de razele Soarelui spiritual, aşteptând până ce entităţile Ierarhiilor superioare, sau omul, îl va chema la faptă într-o fiinţă.

Goetheanum, ianuarie 1925


156. În starea de veghe, pentru a se vieţui în conştienţa de sine deplină, liberă, omul trebuie să renunţe să vieţuiască făptura adevărată a realitălii din propria-i fiinţă şi din cea a naturii. El se ridică din oceanul acestei realităţi, pentru a face în gândurile-umbră ca Eul propriu să devină o vieţuire cu adevărat proprie.

157. În starea de somn omul trăieşte împreună cu viaţa ambianţei pământeşti; această viaţă însă stinge conştienţa sa de sine.

158. În timp ce visăm pâlpâie, într-o stare de semiconştienţă, existenţa viguroasă a Cosmosului, din care este ţesută fiinţa omului şi din care el îşi clădeşte trupul la coborârea din lumea spirituală. În viaţa pământească această existenţă cosmică viguroasă este omorâtă în om până la nivelul de gânduri-umbră, deoarece doar în acest fel ea poate fi suportul omului conştient de sine.