|
În timpul în care s-a petrecut Misteriul de pe Golgota „gnosa“ era modul de gândire al acelei părţi a omenirii ce a putut veni în întâmpinarea celui mai important eveniment din evoluţia pământească a omului în primul rând cu o înţelegere cognitivă, nu numai cu una afectivă.
Dacă vrei să înţelegi structura sufletească în care trăia gnosa înăuntrul omului, trebuie avut în vedere că epoca acestei gnose era aceea a sufletului înţelegerii sau afectivităţii.
Prin aceasta se explică şi motivul dispariţiei aproape totale a gnosei din istoria omenirii. Această dispariţie este desigur, cât timp nu înţelegem motivul pentru care a intervenit, una din întâmplările cele mai uimitoare din cursul evoluţiei omenirii.
Dezvoltării sufletului înţelegerii sau afectivităţii i-a premers dezvoltarea sufletului senzaţiei, iar acesteia cea a corpului senzaţiei. Dacă realităţile lumii sunt percepute prin intermediul corpului senzaţiei, întreaga cunoaştere a omului trăieşte în simţuri. Lumea este percepută în culori, sunete şi aşa mai departe; dar în culori, sunete, în stările de căldură era cunoscută o lume de entităţi spirituale. Despre „materie“, pe baza căreia apar culorile, stările de căldură şi aşa mai departe nu se vorbea; se vorbea de entităţi spirituale ce se revelează prin ceea ce percep simţurile.
În această epocă nu a apucat încă să se dezvolte în mod special o „înţelegere“ care să trăiască alături de percepţia senzorială. Omul fie se dăruia cu fiinţa sa lumii exterioare, în care caz prin simţuri i se revelau zeii, fie se retrăgea din lumea exterioară în viaţa sa sufletească, şi atunci simţea în interiorul său un sentiment al vieţii confuz.
O cotitură importantă intervine odată cu dezvoltarea sufletului senzaţiei. Revelarea divinului prin intermediul simţurilor începe să apună. Apare în schimb perceperea impresiilor senzoriale a culorilor, a stărilor de căldură, oarecum golite de zei. Divinul se revelează în interior în formă spirituală, în idei imaginative. Şi omul percepe lumea din două laturi: dinspre exterior, prin impresii senzoriale, şi dinspre interior, prin impresii spirituale ideatice.
Omul trebuie să ajungă acum să perceapă impresiile spirituale la fel de precis, la fel de clar conturat, precum odinioară când percepea impresiile senzoriale străbătute de zei. ‒ El poate face acest lucru atâta timp cât durează epoca sufletului senzaţiei, căci imaginile urcă în el din fiinţa sa interioară sub o formă deplin conturată. El este umplut din interior cu un conţinut spiritual lipsit de senzorialitate, ce este o reflectare a conţinutului lumii. Dacă înainte zeii i se revelau în veşmânt senzorial, acum ei i se revelează în veşmânt spiritual.
Aceasta este epoca în care s-a născut şi a trăit de fapt gnosa. O cunoaştere minunată, căreia omul se ştie a fi părtaş atunci când îşi dezvoltă în puritate fiinţa sa interioară, pentru ca prin ea să se poată revela continutul divin. Din mileniul 4 şi până în mileniul dinaintea intervenţiei Misteriului de pe Golgota gnosa predomină la partea din omenire ce a avansat cel mai mult în cunoaştere.
Începe după aceea epoca sufletului înţelegerii sau
afectivităţii. Imaginile divinităţilor cosmice nu mai urcă acum de la
sine din interiorul fiinţei omeneşti. Omul trebuie să exercite interior
o forţă, pentru a le extrage din sufletul său. Lumea exterioară, cu
impresiile ei senzoriale, este o interogaţie. Câtă vreme omul
utilizează forţa interioară pentru a scoate din sine imaginile
divinităţilor cosmice, el primeşte răspunsuri.
Imaginile sunt însă palide în raport cu forma lor anterioară. Aceasta este structura sufletească a omenirii, care s-a dezvoltat atât de minunat în Grecia. Grecul se simţea pe sine în lumea exterioară sensibilă, iar în aceasta simţea puterea magică ce stimula forţa de a dezvolta imagini cosmice. Această structură sufletească s-a dezvoltat pe plan filosofic în platonism.
Îndărătul tuturor acestor lucruri se află însă lumea misterială. În ea s-a păstrat cu fidelitate ceea ce a rămas de la gnosă din epoca sufletului senzaţiei. Sufletele au fost instruite în sensul acestei păstrări fidele. Pe calea evoluţiei obişnuite a luat naştere sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Printr-o educaţie specială se reuşea revigorarea sufletului senzaţiei. Astfel, chiar în epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii exista, îndărătul vieţii culturale obişnuite, o fiinţă misterială puternic dezvoltată.
În aceasta trăiau de asemenea şi imaginile divinităţilor cosmice, în măsura în care ele au devenit subiectul unui cult. Când priveşti în interiorul acestor misterii, vezi Cosmosul prin reflexul celor mai minunate ritualuri cultice.
Oamenii care au vieţuit aceasta erau aceia care au pătruns şi Misteriul de pe Golgota, atunci când el s-a produs, în conexiunea lui cosmică cea mai profundă. Era însă o viaţă misterială ce se ţesea cu totul departe de agitaţia lumii, pentru a putea dezvolta în puritate lumea de imagini spirituale. Cu timpul, această dezvoltare a devenit pentru sufletele omeneşti din ce în ce mai dificilă.
Atunci, în locaşurile misteriale cele mai înalte au coborât din Cosmosul spiritual fiinţe spirituale ce au venit în ajutorul eforturilor acelor oameni ce luptau pentru cunoaştere. Astfel, impulsurile epocii sufletului senzaţiei au continuat să se dezvolte sub influenţa „zeilor“ înşişi. A luat naştere o gnosă misterială, despre care nimeni nici măcar nu bănuia ceva. Pe lângă aceasta exista ceea ce putea fi receptat de către oameni cu ajutorul sufletului înţelegerii sau afectivităţii. Era gnosa exoterică din care s-au transmis posterităţii doar frânturi.
În gnosa misterială esoterică oamenii au devenit din ce în ce mai puţin capabili să se ridice la nivelul dezvoltării sufletului senzaţiei. Această înţelepciune esoterică a trecut treptat în simpla cultivare a „zeilor“. Şi acesta, faptul că în ea au acţionat într-o oarecare măsură, începând din primele secole creştine până în Evul Mediu, „misterii ale zeilor“ este un secret al dezvoltării istorice a omenirii.
În aceste „misterii ale zeilor“ fiinţe îngereşti au păstrat în existenţa pământească ceea ce oamenii nu mai puteau păstra. Aşa a domnit gnosa misterială în timp ce se lucra la stârpirea gnosei exoterice.
Conţinutul imaginilor cosmice, păstrat în mod spiritual în gnosa misterială de către fiinţe spirituale, nu a putut fi menţinut în înţelegerea conştientă a sufletului omenesc pe toată durata cât el ar fi trebuit să acţioneze în cursul devenirii omenirii. Conţinutul de sentimente însă trebuia păstrat. Şi acesta trebuia dat, la momentul cosmic potrivit, omenirii pregătite în acest sens, pentru ca prin căldura sa sufletească sufletul conştienţei să poată să pătrundă mai târziu, într-un fel nou, în sfera spirituală. Fiinţe spirituale au construit astfel puntea între vechiul conţinut al lumii şi noul conţinut.
În diferite locuri se face referire la acest secret al evoluţiei omenirii. Pocalul sfânt de jasp al Graalului, de care s-a slujit Christos când a rupt pâinea, în care Iosif din Arimateea a cules sângele ce a curs din rănile lui Iisus, care deci ascundea Misteriul de pe Golgota, a fost luat spre păstrare ‒ aşa sună legenda ‒ de Îngeri, până ce ei îl vor putea coborî din nou pe Pământ, după zidirea cetăţii Graalului de către Titurel, la oameni pregătiţi.
Fiinţe spirituale au ascuns imaginile cosmice în care trăiau tainele Golgotei. Ele nu au coborât conţinutul de imagini ‒ pentru că aceasta nu era posibil ‒ în sufletele omeneşti, în schimb au coborât în sufletele omeneşti, când a sosit timpul, conţinutul de sentimente.
Această sădire a conţinutului de sentimente al vechii cunoaşteri nu poate fi decât un impuls, unul însă de cea mai puternică natură, pentru ca în epoca noastră din sufletul conştienţei să se poată dezvolta, în lumina activităţii lui Mihael, o nouă şi deplină înţelegere a Misteriului de pe Golgota.
Antroposofia vizează această nouă înţelegere. Din cele descrise se poate observa că ea nu poate fi o reînnoire a vechii gnose, ce avea drept conţinut felul de cunoaştere propriu sufletului senzaţiei, însă ea trebuie să aducă, într-un mod cu totul nou, un conţinut la fel de bogat din sufletul conştienţei.
Goetheanum, ianuarie 1925
Alte
teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară: Gnosă şi antroposofie)
159. Gnosa se structurează în adevărata ei formă în epoca sufletului senzaţiei (mileniile 4‒1 înaintea Misteriului de pe Golgota). În această epocă „divinul“ se revelează omului în interior ca spirit, spre deosebire de epoca anterioară, a trupului senzaţiei, când el se revelase prin impresiile senzoriale ale lumii exterioare.
160. În epoca sufletului înţelegerii sau afectivităţii conţinutul spiritual al „divinului“ este vieţuit doar foarte palid. Gnosa este păstrată în Misterii foarte severe, iar când oamenii nu mai pot face acest lucru, deoarece nu mai sunt în stare să umple cu viaţă sufletul senzaţiei, atunci, în Evul Mediu, este transferat de către fiinţe spirituale conţinutul de sentimente, nu însă şi conţinutul de cunoaştere. (Legenda Graalului conţine o aluzie în acest sens.) Alături de aceasta, gnosa exoterică, care pătrunde în sufletul înţelegerii sau afectivităţii, este complet exterminată.
161. Antroposofia nu poate fi o reînnoire a gnosei, căci aceasta ţinea de dezvoltarea sufletului senzaţiei. Antroposofia trebuie, în lumina activităţii lui Mihael, să dezvolte într-un mod nou, din sufletul conştienţei, o înţelegere a Cosmosului şi a lui Christos. Gnosa a fost modul de cunoaştere păstrat din timpurile vechi care a facilitat cel mai mult omului înţelegerea Misteriului de pe Golgota când a avut loc acesta.
