Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNDRUMĂRI PENTRU O EDUCAŢIE ESOTERICĂ

GA 42/245


În introducere

MISIUNEA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

Note de la o conferinţă de la Berlin din 1903 sau 1904 [ Nota 1 ]

Există un frumos cuvânt al lui Hegel [ Nota 2 ]: Cugetarea cea mai profundă este legată de făptura lui Christos, cel istoric şi exterior. Şi măreţia religiei creştine constă în aceea că ea, se potriveşte fiecărei trepte de cultură. Poate fi înţeleasă de către conştiinţa cea mai naivă şi este în acelaşi timp o chemare spre cea mai adâncă înţelepciune.

Faptul că religia creştină este inteligibilă pentru fiecare treaptă a conştienţei, l-a arătat din plin istoria dezvoltării ei. Că ea cheamă la pătrunderea în cele mai adânci învăţături de înţelepciune ale omenirii în, asta trebuie arătat de curentul spiritual teosofic, sau ştiinţa spirituală, dacă aceasta îşi înţelege menirea. Teosofia nu este o religie ci un instrument pentru înţelegerea religiilor. Ea este, faţă de documentele religioase, cam în acelaşi raport în care se află ştiinţa matematică faţă de documentele originare care au apărut ca manuale de matematică. Poţi înţelege matematica prin propriile-ţi puteri spirituale, poţi înţelege legile spaţiului fără a ţine seamă de acea veche carte [ Nota 3 ]. Când ai înţeles-o însă şi ai asimilat învăţăturile geometriei, vei preţui cu atât mai mult această veche carte, care a pus pentru prima oară aceste legi în faţa spiritului uman. Aşa e cu teosofia. Izvoarele ei nu se găsesc în documente. Izvoarele ei sunt în lumile spirituale reale; acolo trebuie să le găseşti şi să le cuprinzi, în timp ce îţi dezvolţi propriile forţe spirituale, aşa cum pricepi matematica străduindu-te să-ţi dezvolţi propriile puteri intelectuale. Intelectul nostru, care serveşte la sesizarea legilor lumii senzoriale, este purtat de un organ, creierul. Pentru sesizarea legilor lumilor spirituale avem, deasemenea, nevoie de organe corespunzătoare. Cum s-au dezvoltat organele noastre fizice ?

Prin aceea că asupra lor au lucrat forţe exterioare: forţele soarelui, forţele sunetului. Aşa a apărut ochiul, aşa a apărut urechea ‒ din organe insensibile şi neutre care, la început, nu îngăduiau lumii senzoriale să pătrundă ci doar cu încetul i s-au deschis. Aşa se vor deschide şi organele noastre spirituale, dacă asupra lor lucrează forţele corespunzătoare.

Care sunt deci forţele ce se năpustesc asupra organelor noastre spirituale, deocamdată insensibile ? Asupra corpului astral al omului actual se abat peste zi forţe care-i stăvilesc dezvoltarea, care anihilează şi organe ca acelea pe care le avea înainte, în timpurile în care conştienţa clară de zi încă nu i se deschisese. Înainte omul percepea nemijlocit impresii astrale. Mediul îi vorbea prin imagini, prin forme de expresie a lumii astrale. Tablouri vii, structurate în sine, culori, pluteau liber prin spaţiu, ca expresie a plăcerii şi a neplăcerii, a simpatiei şi a antipatiei. Apoi aceste culori se aşezau oarecum în jurul suprafeţei lucrurilor, obiectele căpătau contururi definite. Aceasta se petrecea pe vremea când trupul fizic al omului devenea tot mai solid şi mai structurat. Când ochii săi se deschiseră pe deplin luminii fizice, când vălul Mayei se aşeză în faţa lumii spirituale, trupul astral al omului primi impresiile mediului pe calea ocolită a trupului fizic şi eteric, el le comunica apoi eului, de unde pătrundeau în conştienţa omului. El era astfel necontenit solicitat, era mereu activ. Dar forţele care lucrau asupra lui nu erau forţe plastice, formatoare, corespunzătoare naturii sale. Erau forţe care-l istoveau, îl omorau, pentru a trezi conştienţa eului. Doar noaptea, când se cufunda în lumea ritmic-spirituală omogenă lui, se întărea din nou şi putea transmite din nou  forţe noi trupurilor fizic şi eteric. Din conflictul impresiilor, din anihilarea organelor astrale care înainte acţionau inconştient în om, se născuse viaţa eului individual, conştienţa  de eu. Din viaţă moarte, din moarte viaţă. Cercul şarpelui era închis. Acum trebuia ca din această conştienţă trezită a eului să iasă forţele care să aprindă iarăşi viaţa în resturile mortificate ale organelor astrale anterioare, să le formeze plastic.

Spre acest ţel se mişcă omenirea, într-acolo este condusă prin învăţătorii săi, prin călăuzitorii săi, marii iniţiaţi, al căror simbol şi este şarpele. Este o educaţie înspre libertate, de aceea de durată, grea. Marii iniţiaţi ar putea să-şi uşureze atât sarcina lor, cât şi a oamenilor, dacă ar prelucra corpul astral noaptea, când acesta e liber, în aşa fel încât în el să imprime organele astrale; ar acţiona deci asupra lui din afară. Dar aceasta ar fi o acţiune în timpul conştienţei de vis a omului, o intervenţie în sfera libertăţii lui. Principiul cel mai înalt al omului, voinţa, nu s-ar dezvolta niciodată. Omul este condus progresiv. A existat o iniţiere în înţelepciune, o alta în sentiment, o alta în voinţă. Autenticul creştinism este o înmănunchere a tuturor treptelor de iniţiere. Iniţierea antichităţii era prevenirea, pregătirea. Lent şi treptat s-a emancipat noul om de iniţiatorul, de gurul său. Iniţierea se petrecea la început în deplină conştienţă de transă, dar înarmată cu mijloacele de a întipări în trupul fizic amintirea despre ceea ce se petrecuse în afara trupului fizic. De aici necesitatea de a desprinde şi trupul eteric, purtătorul memoriei, împreună cu cel astral. Amândouă se cufundau în marea înţelepciunii, în Mahadeva, în lumina lui Osiris. Această iniţiere avea loc în cea mai mare taină, în totală recluziune. Nici o adiere a lumii din afară nu era îngăduit să pătrundă până acolo. Omul era ca mort pentru viaţa exterioară, delicaţii germeni erau cultivaţi la adăpost de lumina orbitoare a zilei.

Iniţierea ieşi apoi din întunericul Misteriilor în lumina cea mai strălucitoare a zilei. Într-o personalitate mare, uriaşă, purtătoarea celui mai înalt principiu unificator, a Cuvântului care-L exprimă pe Tatăl Cel Ascuns ca manifestare a Lui, şi care prin adoptarea figurii umane a devenit Fiul Omului şi a putut deveni reprezentantul întregii umanităţi, legătura unificatoare a tuturor eurilor: în Christos, Spiritul Vieţii şi Veşnicul Unificator s-a petrecut istoric, ‒ şi în acelaşi timp simbolic ‒, iniţierea întregii omeniri pe treapta sentimentului, a trăirii în sentiment. Acest eveniment a fost de o forţă aşa încât a putut să acţioneze ulterior în fiecare ins care a trăit după el până în corpul fizic, până în urmele rănilor şi în dureri străpungătoare. Şi toate adâncurile afectivităţii fură zguduite. Se născu o intensitate a trăirii care nu se mai străbătuse niciodată omenirea în valuri atât de puternice. În iniţierea de pe cruce a iubirii dumnezeieşti avusese loc jertfirea Eului pentru toţi. Sângele, expresia fizică a Eului cursese din iubire pentru omenire şi a acţionat în aşa fel încât mii de oameni se îmbulziră la această iniţiere, la această moarte, şi îşi lăsară sângele să curgă din dragoste şi entuziasm pentru omenire. Niciodată nu s-a subliniat îndeajuns cât sânge a curs pe calea aceasta; şi oamenii nu sunt conştienţi de aceasta nici chiar în cercurile teosofice. Dar valurile de entuziasm care au coborât şi s-au înălţat în acest sânge dăruit şi-au îndeplinit menirea. Au devenit puternice surse de impulsuri. Au maturizat omul în vederea iniţierii voinţei.

Iar aceasta este moştenirea lui Christos.