Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


IX

CÂTEVA PROBLEME ÎN LEGĂTURĂ CU LUNA
PRIVITE ÎN LUMINA ȘTIINŢEI SPIRITUALE

Berlin, 9 decembrie 1909

Cu conferinţa de astăzi din cadrul ciclului din această iarnă, mă aflu  într-o situaţie ceva mai grea decât a fost cazul cu celelalte conferinţe. Trebuie să dau astăzi unele explicaţii destul de diferite de concepţiile şi felul de a gândi care trec în zilele noastre drept “ştiinţifice”; şi, întrucât gândirea şi concepţiile sunt educate de obişnuinţele şi uzanţele statornicite prin circulaţia literaturii ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei, putem spune pe bună dreptate: deoarece conţinutul conferinţei de astăzi este atât de departe de toate acestea, este posibil ca, în prezent, un public mai larg să fie înclinat să nu vadă în acest gen de expuneri decât o visătorie, care izvorăşte, mai degrabă, dintr-o gândire şi reprezentare arbitrară, în loc să vadă ce sunt ele în realitate: nişte rezultate ale cercetării spiritual-ştiinţifice. Vă rog, de aceea, să luaţi conferinţa de astăzi drept un fel de interludiu al ciclului nostru de iarnă, care trebuie să dea un impuls într-o anumită direcţie, ce va fi mai puţin atinsă în această iarnă din punct de vedere spiritual-ştiinţific, dar care, poate, va fi tratată mai pe larg anul viitor. Trebuie, totuşi, să dăm acest impuls, pentru a arăta că ceea ce constituie obiectul preocupărilor noastre din această iarnă, pe care le cuprindem sub numele de ştiinţă despre suflet, dă pretutindeni nişte direcţii menite să ne scoată din cercul vieţii sufleteşti imediate a omului şi să ne introducă în marele context al existenţei universale, al întregului cosmos. Vă rog, deci, să luaţi  în seamă faptul că, dintr-un domeniu vast vom scoate în evidenţă, abordându-l numai în treacăt, un capitol foarte scurt; şi că, din acest motiv, conferinţa de astăzi trebuie înţeleasă exact în sensul sugerat de titlul ei: “Câteva probleme în legătură cu luna, privite în lumina ştiinţei spirituale!” Ceea ce voi spune nu va putea epuiza nicidecum această temă.

În zilele noastre puteţi citi despre Lună, în cele mai diferite cărţi de popularizare, o idee sau alta, expusă din punctul de vedere al ştiinţei actuale. Dar aceste informaţii la care puteţi ajunge dumneavoastră înşivă, prin mijlocirea unor conferinţe sau a literaturii de popularizare ştiinţifică, nu vor fi în măsură să vă dea răspuns la adevăratele întrebări referitoare la această ciudată tovarăşă a Pământului nostru pe care o numim Lună. Căci de la deceniu la deceniu, de-a lungul secolului XIX, datele pe care ştiinţa exterioară ni le furnizează în legătură cu Luna au devenit ‒ şi pe bună dreptate ‒ tot mai circumspecte, dar şi mai sărăcăcioase; însă ceea ce se poate găsi, în genere, în aceste comunicări referitoare la Lună, nu va sta azi deloc în atenţia noastră. Faptul că telescopul şi fotografia astronomică ne dau o anumită imagine despre scoarţa selenară, faptul că ceea ce se poate distinge pe această suprafaţă selenară este considerat a fi configuraţie vulcanică, câmpii lunare, canale, văi lunare şi altele de acest soi, faptul că de aici ne putem face o anumită părere despre înfăţişarea pur fizică a Lunii, toate aceste lucruri vor rămâne în afara preocupărilor noastre. În schimb ne vom pune astăzi, în adevăratul sens al ştiinţei spirituale, următoarea întrebare: Are Luna vreo influenţă deosebită, vreo importanţă deosebită pentru viaţa de pe Pământ?

Despre o astfel de importanţă a Lunii pentru viaţa Pământului s-a vorbit îndeajuns în cursul diferitelor secole care au trecut, şi în cele mai diferite sensuri. Și deoarece, ‒ lucru ce nu poate fi negat ‒ tot ceea ce se petrece pe Pământ de-a lungul întregului an, trebuie pus în legătură cu poziţia Pământului faţă de Soare şi cu diferitele raporturi legate de mişcarea lui în jurul Soarelui, oamenii s-au întrebat neîncetat dacă nu cumva în afară de puternicele influenţe pe care le exercită lumina, căldura şi celelalte efecte solare asupra Pământului, are vreo importanţă pentru viaţa de pe Pământ, în special pentru viaţa omului ‒ şi celălalt luminător al Cerului, Luna. Într-un trecut nu chiar atât de îndepărtat, oamenii erau înclinaţi să vorbească despre o influenţă relativ puternică a Lunii asupra vieţii de pe Pământ. Făcând cu totul abstracţie de faptul că, din vremuri foarte vechi, acele fenomene pământeşti pe care le numim flux şi reflux sunt puse pe seama forţelor de atracţie lunare, s-a vorbit din totdeauna şi de o influenţă a Lunii asupra condiţiilor meteorologice de pe Pământ. Și încă în prima jumătate a secolului XIX nişte savanţi şi medici de mare seriozitate profesională au adunat date care ilustrează faptul că Luna, cu diferitele ei faze, exercită anumite influenţe asupra cutărei sau cutărei boli umane, sau în general, asupra felului cum decurge viaţa unui om. Nu era câtuşi de puţin vorba, în prima jumătate a secolului XIX, de vreo credinţă sau superstiţie populară, când se vorbea, de exemplu, de o anumită influenţă a fazelor lunare asupra unor stări febrile, astmatice, asupra guşei maligne şi a altor fenomene de acest fel: au existat întotdeauna medici şi naturalişti care au înregistrat astfel de cazuri, întrucât considerau că sunt obligaţi să presupună că schimbarea fazelor lunare are o anumită influenţă asupra cursului vieţii omului, ca şi asupra sănătăţii şi bolii.

Pe măsură ce câştiga teren acea gândire ştiinţifică despre care ne putem da seama în mod limpede că aurora şi răsăritul ei se situează la mijlocul secolului al XIX-lea, tendinţa de a atribui Lunii vreo importanţă pentru viaţa de pe Pământ a devenit tot mai neînsemnată. A mai rămas doar ideea că Luna este aceea care provoacă fluxul şi refluxul. Dar în alte privinţe oamenii erau din ce în ce mai puţin înclinaţi să atribuie Lunii vreo influenţă asupra fenomenelor meteorologice sau asupra celorlalte fenomene ale vieţii umane, ale vieţii de pe Pământ, în general. A existat, mai ales, un savant care a exercitat o extraordinar de mare influenţă pe tărâmul cunoaşterii ştiinţifice din secolul al XIX-lea, un savant care a făcut epocă pe atunci şi care şi-a revărsat o dată toată cupa mâniei asupra acelora care mai manifestau o cât de slabă intenţie de a vorbi de vreo influenţă a Lunii, fie şi numai în ceea ce priveşte condiţiile meteorologice sau alte fenomene de pe Pământ. Acest savant de prim rang este acela care a descoperit importanţa celulei vegetale, Schleiden. Autor al unor realizări epocale pe acest tărâm, el a luat o dată cuvântul, în mod deosebit de energic, împotriva unui alt savant german, care îşi câştigase o anumită importanţă, acolo unde era vorba de cercetarea domeniilor situate la graniţele dintre ştiinţe, Gustav Theodor Fechner. A trecut cam o jumătate de secol de la acea vestită “dispută în problema Lunii” [ Nota 78 ], dintre marele descoperitor ale celulei vegetale şi Gustav Theodor Fechner, care în cartea sa, “Zend-Avesta” [ Nota 79 ], a încercat să expună, de exemplu, ideea că viaţa plantelor are suflet; acela care, în lucrarea sa de introducere în estetică, în “Psihofizica” sa, a realizat unele lucruri pe tărâmul unei cunoaşteri ştiinţifice mai intime a naturii. Nu putem vorbi despre această dispută fără a-l caracteriza ceva mai exact, în câteva cuvinte, pe Gustav Theodor Fechner.

Gustav Theodor Fechner a fost un savant care, pe de o parte, a încercat cu nespusă străduinţă şi cu o deosebit de mare precizie şi simţ al răspunderii ştiinţifice, să adune la un loc, de pretutindeni, faptele exterioare ale cercetării, apoi însă aplica o metodă care ar putea fi numită metoda analogiilor, pentru a arăta că toate fenomenele, nu numai cele din viaţa omului, ci şi cele din viaţa plantelor, de pildă, sunt însufleţite. El aplica metoda analogiei pornind de la fenomenele din viaţa omului, arătând cum decurge această viaţă a omului şi luând apoi fapte şi fenomene similare care ni se oferă în lumea exterioară, sub forma vieţii Pământului, să zicem, a vieţii unui întreg sistem solar, a vieţii regnului vegetal: Și, în timp ce compara asemenea fenomene cu viaţa omului, i se impunea analogie după analogie, iar el încerca să scoată din ele o concepţie pe care o formula astfel: Dacă urmărim viaţa umană ca manifestare impregnată de suflet, constatăm cutare lucru; dacă urmărim celelalte fenomene, putem stabili anumite asemănări cu viaţa omului. De ce să nu recunoaştem atunci că şi celelalte fenomene “sunt însufleţite”?

Cel care se situează pe poziţia ştiinţei spirituale şi s-a obişnuit să privească tot ceea ce se referă la viaţa spiritului cu aceeaşi rigurozitate ştiinţifică cu care e obişnuit savantul să privească lumea exterioară, fenomenală, unele dintre explicaţiile foarte inteligente ale lui Theodor Fechner îi vor părea un simplu joc inteligent de idei; şi, deşi un asemenea joc ingenios poate fi deosebit de stimulator pentru spirit, fiindcă face spiritul flexibil, este totuşi necesar să fim extraordinar de prudenţi, atunci când este vorba de pure analogii. Se poate spune: Dacă un spirit deosebit ca Gustav Theodor Fechner face aşa ceva, acest lucru este foarte interesant; dar dacă, în zilele noastre, unii oameni care ar vrea într-adevăr să dezlege tainele lumii cu cât mai puţine cunoştinţe şi cu cât mai multă comoditate, se reclamă de la Fechner şi-şi însuşesc unele dintre concepţiile lui, trebuie să subliniem totuşi că imitatorul, epigonul nu poate trezi deloc în noi aceleaşi sentimente şi aceeaşi satisfacţie ca acela care a dat pentru prima oară un impuls, pe acest tărâm, căruia îi recunoaştem ingeniozitatea, dar nu-i putem atribui vreo altă importanţă.

Pe Schleiden nu e nevoie să-l caracterizăm decât prin aceste cuvinte: El este marele descoperitor al celulei vegetale. Prin aceasta înţelegem de la bun început că un asemenea spirit, care trebuie să-şi îndrepte toate facultăţile de percepţie şi cunoaştere spre realitate, spre ceea ce poate fi perceput prin simţurile exterioare, are şi tendinţa de a se limita la această realitate exterioară şi nu poate avea prea multă simpatie pentru analogii sau pentru tot ceea ce a fost spus aici spre a dovedi, pe calea analogiei, că ceea ce ‒ aşa cum spunea Schleiden ‒ constă din diferite plante, şi care lui, ca prim descoperitor al acestui lucru, trebuie să-i fi părut un miracol, e ceva înzestrat cu suflet. Astfel, Schleiden a ajuns să aibă oroare de tot ceea ce, pornind de la o astfel de formă ingenioasă, se referea la relaţiile din natură care aveau loc, casă zicem aşa, pe o scară mai redusă. Și  tocmai asupra gândirii analogice a lui Gustav  Theodor Fechner şi-a revărsat apoi Schleiden cupa mâniei, atingând cu această ocazie şi problema Lunii. Referindu-se nu numai la Fechner, ci la toţi aceia care erau deprinşi, conform mentalităţi cultivate secole de-a rândul, să atribuie Lunii tot felul de influenţe asupra climei şi a altor lucruri, el a spus: Cu Luna e ca şi cu pisica în gospodărie. Dacă în casă se întâmplă ceva ce nu poate fi explicat prea limpede, se spune: pisica e de vină! Exact la fel se întâmplă când găsim ceva în natură, fenomene meteorologice sau altceva de acest fel, care nu poate fi explicat cu ajutorul mişcării de revoluţie a Soarelui etc., şi atunci spunem: ei, Luna este aceea care se amestecă aici şi care provoacă prin acţiunea ei acele fenomene a căror cauză nu poate fi găsită nicăieri! Astfel pentru Schleiden Luna a devenit pisica cercetării naturii, deoarece această cercetare, acolo unde nu poate da nici o explicaţie, spune: Luna este de vină. Și el imputa acest mod de a gândi acelora care “credeau în Lună”, ca să zicem aşa, în sensul arătat.

Gustav Theodor Fechner s-a simţit bineînţeles, atins; căci săgeata era îndreptată în primul rând împotriva lui. Și el se apucă să scrie acum o carte, care, ‒ indiferent dacă eşti sau nu de acord cu ea, te stimulează în mod cu totul deosebit; căci, deşi faptele de amănunt sunt azi de mult depăşite, această lucrare, pe care Fehner a scris-o în anul 1856, “Schleiden şi Luna”, este extraordinar de interesantă. De fenomenele fluxului şi refluxului Fechner nu a trebuit să se ocupe în mod deosebit, de vreme ce şi Schleiden le admitea. Dar în ceea ce priveşte toate fenomenele meteorologice, pentru Schleiden Luna era pisica cercetării naturii. ‒ Fechner se apucă deci să examineze exact acelaşi material faptic pe care Schleiden îl adunase ca argument împotriva pisicii, împotriva cercetărilor care aveau drept obiect Luna şi a tras, din acelaşi material, o concluzie remarcabilă. Cine dispune de această carte şi-i urmăreşte expunerea, îşi va da seama că Gustav Theodor Fehner este, pe acest tărâm, un om extraordinar de prudent, care s-a apucat de treabă în mod cât se poate de ştiinţific, doar că pe un tărâm mai intim. Și Gustav Theodor Fechner descoperă ‒ pe baza unui imens număr de fapte, pe care nu este nevoie să le amintim, căci fiecare le poate găsi în aceea carte ‒, că frecvenţa şi cantitatea ploilor erau, lucru constatat prin repetate observaţii, mai mari în perioade când Luna era în creştere, decât atunci când ea era în descreştere; mai mari atunci când Luna se afla în apropierea Pământului, şi mai mici când Luna era departe de Pământ; ba chiar cantitatea  precipitaţiilor, cantitatea de ploi din perioadele când Luna era în creştere se raporta la cea din perioadele, când luna era în descreştere după relaţia 107:100. Și Fechner lucra cu mare precauţie. ‒ Subliniez că nu era vorba de observaţii făcute timp de doi-trei ani; ci anumite serii de observaţii se extinseră de-a lungul câtorva decenii şi priveau un singur loc, ci multe puncte ale Europei. ‒ Dar, pentru a elimina şi într-un alt mod hazardul, Fechner a spus: Să presupunem că acesta este o simplă întâmplare şi că alte condiţii care au influenţat condiţiile meteorologice, au făcut să ajungem la acest raport de 107:100. Dar, pentru a avea mai multă siguranţă, Fechner a observat şi condiţiile meteorologice din toate zilele cu soţ şi din cele fără soţ, pe parcursul unei luni. Căci el gândea aşa: dacă nu Luna în creştere sau în descreştere ar fi cauza, ar trebui atunci ca, în loc să observi zilele în care Luna creşte şi pe acelea în care Luna descreşte, să poţi obţine acelaşi raport confruntând zilele cu soţ şi cele fără soţ. Nu s-a întâmplat aşa ceva. A rezultat un cu totul alt număr. Nicidecum unul constant, ci un raport schimbător, despre care se poate spune că este supus hazardului. Lui Fechner îi era însă limpede că prin aceasta nu obţinuse un rezultat care să zguduie lumea; căci el trebuia să-şi spună: Asupra fenomenelor meteorologice, Luna nu exercită o influenţă prea mare; faptele par a spune însă că Luna exercită, totuşi, o anumită influenţă asupra fenomenelor meteorologice. Și, aşa cum aţi văzut, Fechner a procedat în mod absolut ştiinţific, luând în considerare numai rezultatele obţinute la diferitele locuri de observaţie, de nişte savanţi foarte conştiincioşi. Apoi el a întreprins o cercetare similară asupra febrei şi a altor fenomene ale vieţii şi a obţinut şi de această dată nu un rezultat negativ, ci unul despre care ‒ deşi nu era foarte grăitor ‒ se poate spune: Nu e nicidecum de negat faptul că fenomene ca acelea la care se referă credinţele populare se desfăşoară într-un fel când Luna e în creştere, şi într-alt fel când ea e în descreştere.

Vedem astfel cum, spre jumătatea secolului XIX, vechea concepţie despre Lună a dat, prin acest om ingenios care era Fechner, o ultimă luptă.

Din acest exemplu se poate vedea că e cu totul greşit, dacă azi reapare mereu afirmaţia: ştiinţa ne-a obligat sau ne-ar obliga să nu mai facem tot felul de presupuneri despre existenţa unor substraturi spirituale ale lucrurilor, întrucât astăzi ‒ şi se vine numaidecât cu câte un exemplu de ultimă oră ‒ ştiinţa se află în faţa porţii acelei arte prin care va reuşi să combine într-un anumit fel nişte substanţe simple, din care va rezulta materie vie. Este adevărat ‒ aşa se va spune mereu ‒, că mai avem mult până să putem produce, de exemplu, forma cea mai simplă de “albumină” din compuşii albuminei: carbon, hidrogen, azot ş.a.m.d., dar, potrivit cu întreaga tendinţă a ştiinţei, ne aflăm în situaţia de a trebui să admitem că, odată şi odată acest lucru se va putea realiza. Iar dacă el se va putea realiza vreodată ‒ aşa spun cei care fac astfel de afirmaţii, ‒ atunci nimeni nu va mai avea dreptul să aibă altă concepţie decât aceea care spune că ceea ce ni se înfăţişează ca entitate spirituală se formează, în sens monist, prin combinarea unor elemente materiale disparate. ‒ Cine vorbeşte aşa, se grăbeşte să invoce scopurile şi cuceririle moderne ale ştiinţei şi consideră: nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că în dosul a ceea ce percep simţurile, a ceea ce poate să spună ştiinţa exterioară, ar fi de identificat ceva spiritual, căci din fericire ‒ vor spune aceştia ‒ am depăşit timpurile când se putea afirma că în dosul a ceea ce percepe pe cale sensibilă există cine ştie ce înţelepciuni nedeterminate ale vieţii.

Dar ne putem pune aici întrebarea: Oare într-adevăr ştiinţa e aceea care ne obligă să respingem cercetarea spirituală? Ne obligă, de pildă, un rezultat ştiinţific ‒ şi aş vrea să mă situez în acest caz cu totul pe terenul celor ce cred că într-un viitor nu prea îndepărtat, vom reuşi să creem albumină vie din substanţe elementare, ‒ ne obligă oare un asemenea rezultat să spunem că viaţa e rezultatul unor combinaţii materiale şi că nu trebuie să căutăm nici un fel de spirit?

Chiar şi un studiu istoric obişnuit ne poate arăta cât de puţin suntem obligaţi, de fapt, să ajungem la o asemenea concluzie. A fost o vreme când nu se credea doar că din carbon, hidrogen, etc. poate fi creată albumină vie ‒ indiferent dacă această convingere avea sau nu vreo valoare ‒, şi puteţi citi prezentarea ei poetică în partea a doua din “Faust” ‒ dar şi că se va putea produce în retortă un om întreg cu ajutorul elementelor din care este compus. Da, au existat timpuri când, oricât de nebunesc vi se pare acest lucru, se credea că nu numai grămăjoare de albumină, ci şi omul, aşa-zisul “homunculus”, poate fi produs prin reunirea diferitelor lui elemente componente. Totuşi, pe atunci nici un om nu se îndoia de faptul că în spatele lumii sensibile există spiritul. Putem dovedi astfel în mod istoric că nici o “ştiinţă” nu ne obligă să negăm existenţa spiritului; iar unde spiritul este negat, acest lucru este cauzat de altceva, şi anume de capacitatea omului de a percepe sau nu spiritul!  Știinţa, aşa cum este ea astăzi sau cum va fi totdeauna, nu ne poate nicidecum obliga să negăm spiritul. Cineva poate să se afle pe poziţii strict ştiinţifice. Faptul că recunoaşte sau neagă spiritul nu depinde de ştiinţă ci de capacitatea pe care o are sau nu o are de a percepe spiritul, de a-l recunoaşte sau nu. Vom înţelege de aceea ‒ deşi nu este nevoie să-i aprobăm, de pe poziţiile ştiinţei spirituale, nici pe Schleiden, nici pe Fechner ‒ că Schleiden, care nu vedea decât lumea sensibilă, nega orice element spiritual sau sufletesc care ar putea fi căutat în spatele fenomenelor. Nu îl nega însă din raţiuni ştiinţifice, ci pentru că felul lui de a gândi nu resimţea nici o simpatie pentru ceea ce ar trebui căutat, ca spirit, în dosul fenomenelor; el se obişnuise prea mult să creadă doar în evidenţa a ceea ce sare în ochi. Fechner era însă o personalitate total diferită. El lua în seamă spiritualul; şi chiar dacă făcea greşeli peste greşeli, natura lui îl îndemna să-şi îndrepte atenţia spre spiritual. Prin aceasta putem explica şi tendinţa lui de a nu nega interacţiunile mai intime dintre corpurile cereşti. Fechner îşi spunea, pur şi simplu: Dacă privesc această Lună, ea nu este pentru mine doar corpul de zgură care se înfăţişează telescopului; ea este însufleţită, la fel ca toate celelalte fenomene. De aceea, putem presupune şi că există nişte influenţe exercitate de sufletul Lunii asupra sufletului Pământului, influenţe care se manifestă în adâncurile vieţii curente sau în fenomenele meteorologice.

Este interesant ‒ şi am atras aici de multe ori atenţia asupra acestui lucru ‒ că tocmai o anumită modalitate de cercetare spiritual-ştiinţifică este orientată spre aspectele practice şi subliniază mereu că cele mai bune dovezi în sprijinul a ceea ce are de spus cercetarea spirituală pot fi obţinute prin practica vieţii. Acesta este şi felul în care Fechner şi-a apărat concepţia: el căuta dovezile şi aplicaţiile ei în practica vieţii zilnice. El spunea cam aşa: Poate că soţiile noastre pot decide mai bine în disputa despre Lună [ Nota 80 ] dintre mine şi Schleiden. Propun următorul lucru: Pentru a spăla rufele avem nevoie de apă, şi putem aduna apă în raport cu precipitaţiile. Propun deci ‒ întrucât Schleiden şi cu mine locuim sub acelaşi acoperiş şi ne e, deci, posibil să adunăm apă în anumite perioade, ‒ ca soţia mea să adune apa ce cade în perioadele când Luna este în creştere iar soţia lui Schleiden, care ‒ pentru a nu face de ruşine teoria soţului ei, va fi, fără îndoială, de acord, pentru că nu dă două parale pe toate acestea ‒, îşi va pune afară cofele atunci când Luna este în descreştere. Și se va constata cu siguranţă că la 14 ulcioare, soţia mea va avea unul în plus faţă de d-na profesor Schleiden, dar, pentru a discredita o părere preconcepută, aceasta din urmă va consimţi, desigur, la un asemenea sacrificiu.

Am caracterizat astfel ‒ pornind de la modul de a gândi al unor oameni ‒ felul cum se gândea în secolul trecut, deci cu puţină vreme în urmă în legătură cu Luna şi cu influenţa ei asupra Pământului. Putem spune, pe bună dreptate, că în zilele noastre oamenii au mers şi mai departe în pri-vinţa a ceea ce ei numesc formarea unei concepţii ştiinţifice despre lume, că au depăşit chiar şi felul de a gândi al lui Schleiden: Cine mai crede cumva că Luna ar putea avea ceva comun cu fenomenele meteorologice şi alte lucruri de acest fel, e cotat de ei drept fantast şi superstiţios. Astăzi nici la oameni foarte inteligenţi nu veţi găsi o altă concepţie în afară de aceea că Luna poate avea o influenţă doar asupra fluxului şi refluxului; se consideră că tot restul ţine de un punct de vedere depăşit.

Dacă te situezi, însă, pe terenul ştiinţei spirituale, nu trebuie nicidecum să iei de bun tot ceea ce a fost odinioară credinţă populară; căci altminteri am ajunge în impasul acelora care confundă superstiţia cu ştiinţa spirituală. Căci astăzi sub numele de ştiinţă spirituală ni se înfăţişează, în diverse feluri, o mulţime de superstiţii care sunt, de fapt, credinţe populare greşit înţelese. Nu e greu să atragem atenţia asupra acelor superstiţii în legătură cu Luna pe care le poţi vedea azi la orice colţ de stradă; căci oricine ştie că în toate frizeriile noastre stă agăţată o Lună. De ce? Deoarece odinioară era general răspândită credinţa că ascuţimea briciului are o anumită legătură cu Luna în creştere. Da, au fost epoci în care nici un om n-ar fi luat hotărârea să tundă o oaie când Luna era în descreştere; căci ar fi crezut că, într-un asemenea caz, lâna nu va mai creşte la loc niciodată. Numai dacă ar fi vrut ca ceva să nu mai crească la loc, s-ar fi apucat de tăiat în perioadele de descreştere a Lunii. De asemenea superstiţii te poţi uşor debarasa. Bărbaţii care se rad ştiu, fără îndoială, că barba creşte la loc şi atunci când Luna descreşte. Aşadar, în acest domeniu, pe cât e de uşor să faci glume, pe atât e puţin uşor este să vezi toate lucrurile într-o lumină justă. Căci ajungem acum la o problemă dificilă, pe care o tratăm pentru prima oară din punctul de vedere al ştiinţei spirituale: Aceea a fluxului şi refluxului.

În zilele noastre se consideră că acest fenomen e în mod indiscutabil un efect al influenţelor Lunii. Se spune: Este absolut limpede că fluxul depinde de forţa de atracţie a Lunii. Se caută să se explice forţa de atracţie ce provoacă fluxul prin faptul că Luna se află în dreptul meridianului, iar retragerea apei prin reflux este explicată prin aceea că Luna se depărtează pe meridian. Nu trebuie însă decât să arătăm că fluxul şi refluxul, în numeroasele puncte unde se produc, au loc de două ori şi că, totuşi, Luna se află o singură dată pe meridian. Dar mai putem atrage atenţia şi asupra altor lucruri. Numeroase cărţi de călătorii vă vor arăta că în diverse locuri de pe Pământ, fluxul nu coincide nicidecum cu poziţia meridiană a Lunii, ba în unele locuri el vine chiar cu două ore şi jumătate mai târziu. Fireşte, într-un asemenea caz se dau întotdeauna tot felul de justificări ştiinţifice; se spune, de pildă: Înseamnă, că fluxul a venit cu întârziere! ‒ Există anumite fântâni, care au şi ele flux şi reflux, fenomen ce nu poate fi negat; şi se întâmplă în aceste cazuri ca, atunci când marea este în flux, în fântână că avem reflux şi invers. Dar atunci oamenii spun: acesta este un flux întârziat sau un reflux întârziat; a întârziat într-atâta, încât e ajuns din urmă de cealaltă fază. Bineînţeles că, dacă vrei să explici în acest fel lucrurile, se poate explica aproape orice.

Dar, pe bună dreptate, s-a pus întrebarea: De unde ia Luna puterea de a exercita o asemenea atracţie asupra mării? Căci, fiind cu mult mai mică decât Pământul, Luna posedă doar a şaptezecea parte din forţa de atracţie a Pământului; şi pentru a pune în mişcare nişte mase de proporţiile maselor marine, sunt necesare milioane de cai putere. Julius Robert Mayer [ Nota 81 ] a făcut nişte calcule foarte interesante în legătură cu provenienţa acestor forţe. Iar acestor întrebări li se pot alătura multe altele. De aceea putem spune; tocmai ceea ce, astăzi, pare incontestabil din punct de vedere ştiinţific, este ‒ în ciuda faptului că de nicăieri nu se aduc obiecţii ‒ cât se poate de contestabil. Dar aici nu trebuie să uităm ceva important. Dacă se poate dovedi cu precizie că poziţia şi influenţa Lunii, precum şi desfăşurarea fluxului şi refluxului sunt de aşa natură, încât cu greu se poate vorbi de o acţiune directă a Lunii asupra mareelor, dacă se iau în considerare toate fenomenele, mai rămâne, totuşi, următorul lucru: fluxul şi refluxul au loc în aşa fel încât în fiecare zi ‒ raportat la poziţia cea mai înaltă a Lunii, fluxul de la o anumită oră întârziere cu aproximativ 50 de minute. Aşa că fenomenul de flux şi reflux, în alternanţa lor periodică corespunde într-adevăr circuitului lunar. Acesta este esenţialul aici. ‒ Ne aflăm astfel în faţa unui fapt ciudat, căci trebuie să ne spunem: Atunci când Luna se află în poziţia de la amiază, nu putem vorbi de o influenţă a ei asupra fluxului şi refluxului; putem spune însă că circuitul lunar şi desfăşurarea fazelor de flux şi reflux coincid, se află într-o anumită corespondenţă.

Acum, pentru a vă introduce puţin în spiritul gândirii spiritual-ştiinţifice aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui lucru similar din cadrul fenomenelor noastre pământeşti, care i-a dat multă bătaie de cap lui Goethe. Căci oamenii nu ştiu aproape deloc ce trăia în acest mare spirit al timpurilor moderne. Cel care ‒ ca mine ‒ a petrecut ani de zile în tovărăşia lucrărilor ştiinţifice ale lui Goethe şi a văzut chiar lucrările lui Goethe în “Arhiva Goethe - Schiller” [ Nota 82 ] din Weimar ‒ va fi remarcat, fără îndoială, destule lucruri. Există, de exemplu, nişte “studii preliminare” la lucrările lui Goethe despre ceea ce el va prezenta mai apoi, în câteva pagini, drept “meteorologia” sa [ Nota 83 ]. În acest scop Goethe a făcut studii pregătitoare, cu o enormă sârguinţă, cu o nemaipomenită hărnicie. Goethe şi-a rugat în permanenţă prietenii să facă studii, pe care le centraliza apoi în nişte tabele. Iar scopul acestor studii atât de ample era acesta: a dovedi că în diferite locuri de pe Pământ variaţiile nivelului barometric nu sunt supuse întâmplării, ci au loc cu cea mai mare regularitate, astfel încât urcarea şi coborârea coloanei de mercur a barometrului din diferitele locuri de pe Pământ decurg într-un mod foarte regulat. Goethe a adus în studiile sale multe dovezi în sprijinul presupunerii că în diferitele localităţi urcarea şi coborârea barometrului nu sunt supuse întâmplării, ci unei legităţi a cărei sferă de acţiune cuprinde întreaga suprafaţă a Pământului. Goethe voia să dovedească prin aceasta injusteţea presupunerii că presiunea aerului depinde de influenţe exterioare. El ştia că oamenii pun pe seama Lunii, a Soarelui şi a altor influenţe cosmice condensarea şi rarefierea alternativă a aerului, şi prin aceasta o modificare a presiunii atmosferice. El însă voia să dovedească: oricare ar fi configuraţia constelaţiilor, oricare ar fi influenţa Soarelui şi a Lunii ş.a.m.d. asupra atmosferei, există totuşi pe întreg globul pământesc o constanţă în ceea ce priveşte ridicarea şi scăderea presiunii atmosferice. El căuta astfel să aducă dovada că, de fapt, cauzele urcării şi coborârii barometrului se află chiar pe Pământ. Căci el voia să arate prin aceasta că Pământul nu este un corp neînsufleţit, aşa cum se consideră de obicei, ci că Pământul este străbătut de nişte mădulare invizibile, din care izvorăşte tot ce este viaţă, la fel cum omul, în afară de corpul fizic, mai are şi mădularele invizibile ale fiinţei sale, care pătrund acest corp fizic. După cum la om găsim inspiraţia şi expiraţia, după cum omul primeşte în lăuntrul său aerul şi apoi îl dă iar afară, tot aşa şi Pământul, ca fiinţă înzestrată cu viaţă [ Nota 84 ], inspiră şi expiră. Iar inspiraţia şi expiraţia Pământului, care sunt manifestări ale unei vieţi lăuntrice, se exprimă în exterior prin urcarea şi coborârea mercurului din barometru. La fel cum explicăm inspiraţia şi  expiraţia regulată a omului prin procesele de viaţă lăuntrice, Goethe căuta să explice urcarea şi coborârea barometrului prin expiraţia şi inspiraţia Pământului. De fapt, ştiinţa actuală nu ştie nimic despre cauzele care fac să urce sau să coboare nivelul barometrului; de aceea, ştiinţa spirituală nici nu simte nevoia să spună ceva despre raporturile ei cu ştiinţa exterioară; noi trebuie să arătăm numai că în Goethe ni se înfăţişează un om care era convins că Pământul este o fiinţă însufleţită şi că prezintă în el însuşi fenomene ce pot fi comparate cu respiraţia fiinţei umane. Dar odată Goethe i-a spus lui Eckermann că el privea şi fenomenele de flux şi reflux într-un fel similar, ca expresii ale vieţii lăuntrice, ale procesului de viaţă al Pământului însuşi.

Fireşte, Goethe nu e singurul dintre marile spirite care şi-au îndreptat ochiul spiritual spre astfel de lucruri. Oamenii înzestraţi cu o gândire materialistă vor găsi că toate acestea sunt ridicole. Dar printre aceia care au o anumită sensibilitate şi înţelegere a vieţii, a vieţii în mare, nu a vieţii care se manifestă într-un cerc foarte restrâns, au existat întotdeauna oameni care aveau păreri asemănătoare cu cele ale lui Goethe, cum ar fi, de pildă, Leonardo da Vinci [ Nota 85 ]. În excelenta sa carte şi-a adunat vastele concepţii ştiinţifice, care au reprezentat pentru omenirea din acea vreme ca o culme a cunoaşterii, găsim observaţia că el consideră într-adevăr ‒ nu numai la figurat! ‒ că structura minerală solidă a Pământului nostru ar fi un fel de schelet al Pământului, şi că râurile, fluviile şi toate celelalte ape de pe Pământ erau pentru el ceva ce poate fi asemănat cu sistemul sanguin al omului. Și mai găsiţi acolo ideea că fluxul şi refluxul sunt legate de o viaţă lăuntrică legică a Pământului nostru. ‒ Iar Kepler [ Nota 86 ], sintetizându-şi concepţia sub forma unei imagini, a spus o dată: Într-un anumit sens, Pământul este ca o gigantică balenă iar fluxul şi refluxul sunt ca inspiraţia şi expiraţia acesteia. S-ar mai putea aduce şi alte asemenea exemple.

Ce s-ar întâmpla oare dacă am compara însă faptele amintite mai sus cu o concepţie despre flux şi reflux ca aceea pe care o întâlnim la Goethe? Să cercetăm puţin rezultatele cercetării spiritual-ştiinţifice şi să raportăm ceea ce am spus mai înainte despre ciclul fazelor lunare şi despre flux şi reflux, la care ceea ce a spus, de pildă, Goethe: La viaţa lăuntrică a Pământului şi la inspiraţia şi expiraţia sa. ‒ Trebuie să punem baza acestei cercetări datele ştiinţei spirituale. Date spiritual-ştiinţifice pot fi obţinute numai dacă cercetăm cu metodele ştiinţei spirituale. Și ajungem atunci pe un teren extrem de primejdios: oricare dintre cei ce cred că se situează pe tărâmul ştiinţei moderne, va vorbi despre fantasmagoriile ştiinţei spirituale. N-are decât s-o facă. Dar ar face mai bine dacă ar vedea în cele spuse de acesta un stimulent; dovezile le va putea găsi apoi printr-o observare mai intimă a vieţii.

Pentru a putea să atragem atenţia aşa cum trebuie asupra a ceea ce are în vedere cercetătorul situat pe tărâmul ştiinţei spirituale, să-l studiem pe om în relaţia sa cu lumea înconjurătoare. Privit din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, omul nu-şi are originea numai în lumea sensibilă, ci în temeiurile spirituale ale lumii, care se află în dosul lumii realităţilor sensibile exterioare; aşa că omul s-a născut din lumea sensibilă doar ca fiinţă concret-sensibilă. Dar în măsura în care corpul fizic al omului este străbătut de spirit şi de suflet, omul ‒ ca spirit şi suflet ‒ îşi are originea în spiritul şi sufletul Cosmosului. Și numai dacă ne referim la spiritul şi sufletul Cosmosului pornind de la spiritul şi sufletul omului, putem arunca o privire asupra a ceea ce suntem chemaţi să numim legătura dintre Om şi Cosmos.

În conferinţele precedente am vorbit despre diferite fenomene ale vieţii sufleteşti lăuntrice a omului. Sufletul omenesc ni s-a înfăţişat nu numai sub forma acelei alcătuiri nebuloase la care se gândeşte psihologia actuală. Noi distingem în primul rând acea parte a sufletului omenesc pe care am numit-o “suflet al senzaţiei”. În sufletul senzaţiei mocneşte încă surd, abia conştient de sine, eul uman. El percepe acolo tălăzuirea durerilor, a plăcerilor şi a tuturor întâmplărilor exterioare care vin din lumea fizică, prin mijlocirea corpului sufletesc. În viaţa sufletului senzaţiei eul este deja prezent; dar el nu ştie încă nimic despre sine. Apoi eul se dezvoltă în continuare, şi prin aceasta sufletul trece pe la cel de al doilea mădular al său, la “sufletul raţiunii” sau la “sufletul afectiv”. Iar dacă eul acţionează tot mai mult asupra sufletului, clădindu-l, sufletul raţiunii face să se nască “sufletului conştienţei”. Distingem astfel în fiinţa sufletească a omului, trei părţi diferite: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv şi sufletul conştienţei. Eul lucrează asupra acestor trei părţi ale sufletului şi-l ridică pe om la o desăvârşire din ce în ce mai mare. Dar aceste trei mădulare ale sufletului, aşa cum există ele aici în lume, în om, şi cum îşi îndeplinesc misiunea prin om, trebuie să trăiască în corporalitatea exterioară a omului. Prin corporalitatea exterioară, şi numai prin ea, pot acţiona pe Pământ aceste trei mădulare sufleteşti; iar felul lor de a acţiona este acesta: sufletul senzaţiei are ca purtător şi instrument al său corpul sufletesc; sufletul raţiunii are ca purtător acea parte din om pe care am numit-o în conferinţele de până acum corp eteric sau al vieţii şi de abia sufletul conştienţei are ca purtător ceea ce am numit corp fizic al omului. Căci în corporalitatea omului distingem, de asemenea, mai întâi, corpul fizic, pe care îl are în comun cu tot ceea ce există în lumea minerală. În acelaşi timp, acest corp fizic este purtător al sufletului conştienţei, deci el nu este chiar sufletul conştienţei, ci doar instrumentul sufletului conştienţei. Observăm apoi la om mădularul mai înalt al corporalităţii lui, pe care nu-l mai are în comun decât cu tot ceea ce este viu, cu lumea vegetală. Acel ceva care dirijează în plantă funcţiunile de creştere, reproducere şi hrănire, lucrează şi în om; în om el se uneşte însă cu sufletul raţiunii sau afectiv. În vreme ce planta are un corp eteric ce nu este străbătut de un suflet al raţiunii, corpul eteric al omului devine, în acelaşi timp, purtătorul şi instrumentul sufletului raţiunii, după cum corpul fizic este purtătorul sufletului conştienţei Acel ceva care face ca, în lumea exterioară din mineral să se formeze cristalul, în om este străbătut de sufletul conştienţei. Ceea ce există în animal drept corp astral, mijlocind instinctele şi poftele animale, în om este mai interiorizat, şi acesta este purtătorul a aceea ce numim suflet al senzaţiei. Aşa trăieşte sufletescul din om ‒ sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv şi sufletul conştienţei ‒ în tripla lui corporalitate, în corpul sufletesc, în corpul eteric şi în corpul fizic.

Aşa stau lucrurile cu omul în stare de veghe. Astfel e când omul doarme. În acest caz el îşi lasă în pat corpurile fizic şi eteric, iar cu corpul astral şi cu eul ‒ aşadar, şi cu acele mădulare sufleteşti care pătrund corpurile fizic şi eteric, ca suflet al raţiunii şi suflet al conştienţei ‒ iese afară din corpurile fizic şi eteric. Și astfel, în timpul somnului omul trăieşte într-o lume spirituală, pe care nu o poate însă percepe de obicei, deoarece pe Pământ este constrâns să se limiteze la percepţiile pe care i le dau despre lumea înconjurătoare, corpurile fizic şi eteric. El nu poate percepe această lume spirituală, decât după ce, adormind, a depus aceste instrumente; căci în viaţa normală din actualul stadiu de evoluţie, el nu are instrumentele adecvate. ‒ Ne aflăm într-o situaţie specială, dacă-l observăm pe om o dată în stare de veghe, şi o dată în stare de somn: Când omul este în stare de veghe această stare coincide cu influenţa directă pe care Soarele o exercită asupra Pământului. (Fenomen care, ce-i drept, e pe cale să devină mai puţin valabil pentru omul modern şi mai ales pentru orăşean). Nu avem decât să ieşim afară, să observăm viaţa simplă de la ţară, acolo unde omul a mai păstrat, într-o oarecare măsură, legătura dintre natura exterioară şi propria lui viaţă; vom constata atunci că omul este în stare de veghe în timpul în care Soarele străluceşte pe cer şi că, în principiu, el doarme după ce Soarele a apus. Alternanţa regulată dintre stările de veghe şi de somn ale omului, co-respunde astfel influenţei regulate pe care razele solare o exercită asupra Pământului şi asupra tuturor celor ce ţin de acesta. Și nu trebuie să luăm ca pe o simplă imagine, ci ca adevăr adânc această afirmaţie: Soarele este acela care cheamă dimineaţa, înapoi în corpul fizic, corpul astral şi eul omului, împreună cu sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, iar în timpul când se află în stare de trezie, omul vede tot ceea ce se află în mediul înconjurător pământesc şi tot ce ţine de aceasta, prin mijlocirea Soarelui, prin acţiunea Soarelui. Soarele este, aşadar, acela care-l cheamă pe om la felul său obişnuit de a contempla viaţa, când el şi-a reunit mădularele fiinţiale, în momentul trezirii. Dacă nu observăm viaţa în mod superficial, vom afla cu uşurinţă cum îi mijloceşte Soarele omului acest raport.

Trei lucruri ne pot arăta că omul se află într-un anumit raport faţă de Pământ şi faţă de Soare. În ceea ce priveşte sufletul său, adică sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, omul este o fiinţă independentă lăuntric; dar nu putem spune acelaşi lucru despre purtătorii acestora, despre corpul fizic, corpul eteric şi corpul sufletesc. Căci aceste învelişuri, aceşti purtători şi instrumente ale celor trei mădulare sufleteşti, sunt construite din Universul exterior. În forma sub care trebuie să slujească omului aflat în stare de veghe, ele sunt construite pe baza raportului dintre Soare şi Pământ. Și anume, în felul următor:

Sufletul senzaţiei trăieşte în corpul astral. Natura acestui corp astral, care e instrumentul exterior al sufletului senzaţiei, depinde de acel loc de pe pământ care este ‒ dacă vrem să-i dăm acest nume ‒ patria omului. Căci se simte la el acasă într-un anumit punct de pe Pământ; şi nu este indiferent că omul s-a născut în Europa, în America sau Australia. Corpul său fizic şi corpul eteric nu sunt afectate în mod direct de acest lucru; dar este afectat în mod direct corpul său astral. Chiar dacă omul devine în lăuntrul său tot mai independent de aceste influenţe exterioare care se exercită asupra corpului său astral, noi trebuie să spunem: Tocmai la acei oameni care sunt legaţi de un anumit loc, la care sentimentul apartenenţei la un anumit ţinut este deosebit de dezvoltat, care n-au învins încă prin forţa sufletului puterea corporalităţii lor, la ei acest sentiment, această dependenţă de locul în care s-au născut se manifestă prin aceea că, strămutaţi în alte ţinuturi, nu numai că devin prost dispuşi şi nemulţumiţi, dar, din cauza condiţiilor cu care nu sunt familiarizaţi, se pot chiar îmbolnăvi; şi adeseori este de ajuns să aibă speranţa întoarcerii în ţinutul natal, pentru ca să se însănătoşească, deoarece cauza bolii nu se află în corpul fizic sau în cel eteric, ci în corpul astral, acela care, în dispoziţiile, pasiune, dorinţele omului, posedă ceea ce este influenţat în mod nemijlocit de ţinutul natal al omului. Dezvoltându-se în mod superior, devenind din ce în ce mai liber, prin dezvoltarea sa superioară, omul va învinge tocmai puterea acestor influenţe care-l încătuşează de pământ; dar o cercetare cuprinzătoare ne va arăta că poziţia omului depinde de poziţia ţinutului respectiv faţă de Soare; în fiecare loc de pe Pământ razele solare cad sub un alt unghi. Cel care priveşte lucrurile dintr-un punct de vedere mai larg îşi va da seama, negreşit, ce mult depinde omul, în sensul caracterizat, de locul de pe Pământ unde trăieşte. Putem verifica astfel că anumite instincte, anumite fapte instinctive, care au devenit apoi elemente constitutive ale culturii, depindeau şi de locul de pe Pământ unde trăiau oamenii respectivi.

Să luăm două elemente din evoluţia civilizaţiei: folosirea fierului şi acel obicei de a procura hrană prin mulgerea anumitor animale. Vom constata în acest caz că aceste două obiceiuri s-au dezvoltat numai în ţinuturile Europei, Asiei şi Africii: acela de a prelucra fierul şi de a mulge anumite animale în scopul procurării hranei. În vechime, în celelalte regiuni ale Pământului, aceste obiceiuri erau necunoscute. Abia colonizatorii europeni au introdus acolo aceste două elemente ale civilizaţiei. Putem verifica foarte precis: În timp ce în întreaga Siberie mulgerea animalelor este o practică străveche, ea se restrânge foarte mult către ţărmurile Mării Behring şi dispare cu totul la băştinaşii Americii. Acelaşi lucru se poate spune despre folosirea fierului.

Vedem aici că anumite instincte ‒ instinctele îşi au sediul în corpul astral ‒ sunt dependente de acel loc de pe Pământ de care este legat omul şi că ele depind prin aceasta, în primul rând, de poziţia Pământului faţă de Soare.

Putem indica acum un al doilea raport de dependenţă, şi anume, pe acela în virtutea căruia activitatea corpului eteric al omului ‒ ca purtător al sufletului raţiunii ‒ depinde într-adevăr de schimbarea anotimpurilor; că el este influenţat de raportul Pământului faţă de Soare, care se manifestă în mod concret în succesiunea anotimpurilor. Bineînţeles, acest lucru nu poate fi dovedit în mod direct decât pe cale spiritual-ştiinţifică, dar există o posibilitate de a ne convinge, pe baza faptelor exterioare din evoluţia Pământului, că această afirmaţie a ştiinţei spirituale e îndreptăţită. Gândiţi-vă că pe Pământ se poate dezvolta o mobilitate lăuntrică a sufletului, ca suflet al raţiunii sau afectiv, numai acolo unde are loc o succesiune echilibrată a anotimpurilor; adică, un purtător şi instrument pentru sufletul raţiunii sau afectiv se poate dezvolta în corpul eteric sau corpul vieţii uman numai în acele ţinuturi unde diferitele anotimpuri se succed într-adevăr cu regularitate. Mergeţi mai spre Nord. Veţi vedea cât de greu îi este sufletului, dacă îşi însuşeşte elemente de civilizaţie ale altor regiuni, să lupte împotriva corpului eteric, care trăieşte acolo în condiţiile unei ierni peste măsură de lungi şi ale unei veri foarte scurte. Aici sufletul raţiunii nu-şi poate face din corpul eteric un instrument pe care să-l mânuiască cu uşurinţă. Sau, dacă mergeţi în zona caldă veţi constata că succesiunea neregulată a anotimpurilor provoacă o stare de apatie. Exact la fel cum de-a lungul anului alterează afară în natură, forţele în viaţa plantelor, tot aşa alternează şi în corpul eteric al omului, prin succesiunea anotimpurilor, acele forţe care se manifestă apoi sub forma sentimentelor de bucurie a primăverii, de dor după vară, de melancolie a toamnei, de pustiire din timpul iernii. Această alternanţă este ceea ce-i trebuie omului pentru ca trupul lui eteric să devină un instrument adecvat pentru sufletului raţiunii. ‒ Vedem aici cum acţionează Soarele asupra omului, în cadrul relaţiei lui cu Pământul.

Trecem acum la corpul fizic al omului. Pentru ca sufletul conştienţei să poată lucra în mod just în corpul fizic, omul trebuie să introducă în viaţa lui un ritm asemănător cu cel de afară, dintre zi şi noapte. Cel care n-ar dormi niciodată, şi-ar da curând seama că nu-şi poate forma într-un mod folositor nişte gânduri despre mediul din jurul său. Alternanţa regulată dintre somn şi veghe, care corespunde în om alternanţei din exterior dintre zi şi noapte, este aceea care ne clădeşte corpul fizic, în aşa fel încât acesta să poată fi un instrument pentru sufletul conştienţei. Vedem astfel că Soarele formează învelişurile exterioare ale omului aşa cum trebuie ele să fie. Am urmărit această activitate a Soarelui în trei din aspectele ei.

Să ni-l imaginăm acum pe om în stare de somn. Nu e de mirare că ştiinţa exterioară nu ştie mare lucru despre aceasta; căci ea se ocupă doar cu ceea ce poate fi văzut; şi numai cercetarea spirituală se preocupă de ceea ce, seara, iese afară din om şi trăieşte în lumea spirituală, dar fireşte, într-un mod invizibil, pentru lumea senzorială exterioară. Dacă e vorba, aşadar, de ceea ce trebuie să se dezvolte acum în afara corpurilor eteric şi fizic la omului, ce element din exterior influenţează această dezvoltare? Spre ce anume trebuie să ne îndreptăm atenţia?

Aici ştiinţa spirituală ne arată, în cele mai diferite moduri, că la omul aflat în stare de veghe sunt hotărâtoare, într-adevăr, influenţele pe care tocmai le-am descris şi care, în cea mai mare măsură, sunt de natură solară; pe când la omul în stare de somn apar fenomene stranii; Somnul îşi exercită influenţele şi asupra trăirilor din timpul zilei; el ne redă forţele consumate prin trăirile diurne. În timpul somnului luăm dintr-o altă lume ceva care înlocuieşte ceea ce s-a cheltuit peste zi. Există oare vreo posibilitate de a indica o influenţă exterioară de felul celei pe care am descris-o în cazul stării de veghe? Da, şi aceasta există. Și ea e într-o ciudată concordanţă cu durata fazelor Lunii. Nu afirm deloc că se suprapune cu fazele Lunii sau că fazele Lunii exercită influenţele respective; spun doar că procesele nocturne decurg în aşa fel încât pot fi comparate cu mersul fazelor lunare. Vă puteţi face o idee despre acest lucru dacă vă gândiţi la următoarele. Vreau să vă arăt prin două exemple despre ce e vorba. Dovezi exterioare pentru ceea ce spun acum, şi care este un rezultat al cercetării spirituale, veţi găsi numai dacă veţi căuta aceste dovezi în mod aprofundat în ceea ce vi se înfăţişează uneori în felul cum decurge viaţa cutărui sau cutărui om.

Veţi fi auzit adeseori spunându-se că oamenii care, prin natura ocupaţiei lor, trebuie să aibă gânduri fertile şi să lase frâu liber fanteziei, nu pot face ca fantezia să lucreze întotdeauna la fel de bine. N-aţi auzit, oare, că poeţii care sunt oneşti cu ceea ce fac spun uneori; “Azi n-am inspiraţie!”, şi că atunci ei se cufundă în tăcere? Toată lumea cunoaşte aceste lucruri. Numai că nu le putem urmări deoarece ele fac parte din aspectele intime ale vieţii. Cei care observă la ei înşişi acest lucru, vor constata că acele perioade de rodnicie a gândirii, pentru care omul are nevoie de o anumită dispoziţie, de fantezie, de o anumită căldură a simţului, alternează în fond surprinzător cu altele, în care el reuşeşte mai bine să pună pe hârtie sau să cuprindă în gânduri aceste dispoziţii, aceste creaţii ale fanteziei. Există într-adevăr această alternanţă. Oamenii care se pricep să observe aşa ceva, ştiu că există o perioadă fertilă a sufletului, care durează cam 14 zile. După scurgerea ei, orice om a cărui gândire trebuie să producă ceva, simte o anumită epuizare; gândurile sale sunt mai puţin spornice. Ar fi bine ca artiştii şi literaţii să acorde atenţie acestui fenomen; ei ar vedea că o asemenea afirmaţie se verifică şi că nu mai pot stoarce nimic din ei înşişi, atunci când perioada productivă a trecut. Acum sufletul este ca o lămâie stoarsă. Dar el poate începe acum să prelucreze cu ajutorul voinţei ceea ce a dobândit până în acest moment. Poeţii şi artiştii nu vor ţine seama întotdeauna de acest lucru; dar ei vor şti: dacă ajung într-o asemenea dispoziţie, ei pot cânta şi povesti, sau picta, dar în alte perioade n-ar putea face aşa ceva, tocmai pentru că atunci se află într-o perioadă nefertilă. Împrejurările de peste zi nu influenţează câtuşi de puţin această situaţie, ci doar perioada în care sufletul omenesc şi eul sunt în afara corpurilor fizic şi eteric. Timp de 14 zile sunt turnate forţe creatoare în omul care este independent de corpurile fizic şi eteric; în timp ce, pe de altă parte, de-a lungul celorlalte 14 zile nu sunt turnate nici un fel de forţe productive. Acesta e ritmul. Acesta e, însă, un fenomen propriu tuturor oamenilor, în ceea ce priveşte diferitele lor forţe sufleteşti lăuntrice; numai că la acel gen de oameni despre care am vorbit aici, el se manifestă mai evident.

O dovadă şi mai limpede în acest sens o puteţi găsi în ceea ce numim o cercetare spiritual-ştiinţifică veritabilă, adevărată. Aceasta nu este o cer-cetare ce poate fi făcută în orice perioadă şi la orice oră, ci ea depinde de un anumit ritm. Spun aici un lucru care nu cred să mai fi fost spus vreodată de cineva; dar acesta este adevărul. Când faci cercetare spirituală, nu te afli niciodată într-o stare de somn. Căci Spiritul Universal nu le vorbeşte alor săi atunci când ei dorm! Te afli în acest caz într-o stare în care corpul fizic al omului este pasiv faţă de ceea ce se apropie de el, de obicei, din lumea sensibilă. Dar omul nu doarme, deşi se află, ca să zicem aşa, în afara corpurilor sale fizic şi eteric. Fiindcă prin meditaţie, concentrare şi celelalte, omul a dobândit posibilitatea ca conştienţa lui să nu se stingă atunci când el iese din corpurile fizic şi eteric ‒ nu ca să adoarmă, ci pentru a putea percepe în lumea spirituală. Pentru cercetătorul spiritual aflat pe culmea a ceea ce poate fi atins în epoca modernă există două etape strict delimitate una de alta: una ‒ iarăşi de 14 zile ‒ când îşi poate face observaţiile, când se simte deosebit de puternic, când de el se apropie din toate direcţiile comunicările lumii spirituale; vine apoi cea de a doua perioadă când, prin acele forţe pe care le-a asimilat în perioada descrisă, are o uşurinţă deosebită în a pătrunde şi a prelucra cu gândurile sale aceste iluminări ale lumii spirituale, aceste inspiraţii şi imaginaţiuni, în aşa fel încât ele să poată lua o formă ştiinţifică. Tehnica gândirii şi inspiraţia acţionează şi ele într-o alternanţă ritmică. Cercetătorul spiritual nu e nevoit însă să înregistreze faptele exterioare; el constată, pur şi simplu, că aceste perioade alternează, precum “Luna plină” şi “Luna nouă”. Dar trebuie să remarcăm aici că numai ritmul lor poate fi comparat cu “Luna plină” şi “Luna nouă”; nu spunem nicidecum că perioada de inspiraţie coincide cu Luna plină, iar cea de prelucrare cu Luna nouă, ci doar că alternanţa aceasta ritmică poate fi comparată cu fazele de Lună plină, Lună nouă şi cu pătrarele dintre ele. Care este cauza acestei situaţii?

Dacă studiem Pământul nostru, aflăm că el s-a dezvoltat dintr-o stare anterioară. După cum, din punct de vedere spiritual-sufletesc, orice om provine dintr-o încarnare anterioară, tot aşa Pământul nostru s-a născut, după cum arată ştiinţa spirituală, dintr-o încarnare planetară anterioară. Dar în  evoluţia Pământului nostru s-au păstrat unele vestigii ale acelor realităţi care au avut loc, în condiţiile unei încarnări planetare mai vechi a Pământului nostru. Aceste vestigii trebuie să le căutăm în ceea ce ni se prezintă astăzi sub forma mişcării de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, Luna aparţine Pământului. Cine ţine Luna, din punct de vedere spiritual-ştiinţific, în preajma Pământului şi o face să se învârtească în jurul lui? Pământul însuşi. Și prin aceasta ştiinţa spirituală este în perfect acord cu ştiinţa exterioară. Căci şi ştiinţa exterioară consideră că Luna s-a desprins odinioară de Pământ şi a dobândit forţa care o face să se învârtească în jurul lui prin aceea că odată era unită, din punct de vedere fizic, cu Pământul. Iată de ce rotaţia Lunii ne înfăţişează, pur şi simplu, un stadiu anterior al Pământului. Când privim spre Lună, avem în faţa noastră amintirea unui stadiu anterior din evoluţia Pământului. Pământul însuşi este acela care a conservat în satelitul său aceste stări anterioare, fiindcă are nevoie de el, fiindcă vrea ca în condiţiile vieţii pământeşti actuale să se proiecteze lumina unei stări anterioare. Putem găsi oare pe Pământ nişte situaţii a căror necesitate să ne devină clară în urma celor aflate acum?

Să-l luăm, în acest scop, chiar pe om şi să-l studiem, aşa cum trăieşte el, ca suflet, în trupul său, şi cum este el influenţat de mersul Soarelui. Omul ni se va înfăţişa în aşa fel încât vom spune: Între naştere şi moarte se epuizează, pentru conştienţa normală actuală, ceea ce este astăzi expus Soarelui. ‒ Încercaţi să vedeţi dacă ceea ce percepe azi conştienţa normală în timpul stării de veghe, cu tripla ei dependenţă, de locul natal, de alternanţa anotimpurilor şi de alternanţa noapte-zi, dacă aceasta nu se epuizează în viaţa dintre naştere şi moarte? Omul n-ar putea avea în conştienţa sa nimic altceva. Nimic altceva n-ar lumina în conştienţa lui, dacă ar exista numai această influenţă a Soarelui asupra Pământului şi numai acest raport dintre Soare şi Pământ. Acel ceva care supravieţuieşte din om de la o încarnare la alta, ceea ce reapare mereu în fiecare viaţă nouă, trebuie căutat în ceea ce străbate în mod spiritual-sufletesc corpul exterior, în ceea ce, în timpul somnului, este în jurul eului, drept corp astral şi în eul însuşi. Ceea ce în timpul somnului, iese din corpurile fizic şi eteric, drept corp astral şi eu, iese şi în timpul morţii din corpul fizic şi reapare în om sub o nouă înfăţişare, într-o nouă reîncarnare. Acest ceva ar menţine un ritm care ne trimite cu gândul la un circuit asemănător celui lunar. Dacă luăm seama la evoluţia omului, ne putem spun: Ceea ce percepe şi trăieşte azi omul pe Pământ, ceea ce elaborează eul său, drept suflet al senzaţiei, suflet al raţiunii şi suflet al conştienţei, s-a dezvoltat numai pe Pământ; toate acestea se dezvoltă numai în condiţiile care sunt date de poziţia Pământului faţă de Soare. Faţă de Lună însă, Pământul se află într-un raport mai vechi, pe care şi l-a păstrat din stadiile anterioare ale propriei lui evoluţii. Aşa se face că, prin raportul în care se află faţă de Lună pe care o poartă după el, Pământul ne aduce aminte de nişte stadii anterioare. Iar omul, prin starea lui actuală, prin sufletul senzaţiei, prin sufletul raţiunii şi prin sufletul conştienţei, ne trimite cu gândul la acele epoci în care au fost pregătiţi purtătorii acestor mădulare sufleteşti, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Și, după cum influenţele solare trebuie să mai lucreze şi astăzi pentru ca aceşti trei purtători ai sufletului să se poată dezvolta aşa cum trebuie, tot aşa au trebuit să lucreze odinioară asupra omului forţele lunare, pentru ca aceşti purtători ai sufletului să poată fi pregătiţi. După cum astăzi forţele lunare ni se arată în desfăşurarea lor ca ceva ritmic ordonat, şi după cum omul lăuntric este ritmic ordonat, tot aşa odinioară forţele lunare erau în perfect acord cu omul însuşi şi pregăteau ceea ce azi ne apare ca om ‒ aşa cum Pământul, în faza lui lunară, pregătea ceea ce este Pământul actual. ‒ Putem spune astfel că natura a inferioară omului, care stă la baza sufletului senzaţiei, a sufletului raţiunii şi a sufletului conştienţei, ne trimite înapoi la vechi stări ale evoluţiei pământeşti, pe care Pământul le-a păstrat în ceea ce mai există încă astăzi sub formă de rotaţie lunară. Și vedem că, deci, fiinţa lăuntrică a omului, trecând din încarnare în încarnare, trebuie să aibă un ritm ce corespunde ritmului lunar. Aşa că, pe treptele mai vechi ale evoluţiei pământeşti, era legat de Lună, aşa cum astăzi corporalul exterior e legat de Soare, nu ceea ce este corporalitate trecătoare, ci ceea ce acţionează din lăuntru în afară asupra acestei corporalităţi. Prin Lună, Pământul a păstrat ceva din vechea lui stare de evoluţie. Iar în fiinţa lui lăuntrică, în partea veşnică din el, omul a păstrat, de asemenea, ceva din nişte stări anterioare. Și tocmai în această fiinţă lăuntrică dezvoltă el, în mod lăuntric-independent, partea superioară, care în trecut era o influenţă exterioară.

Ceea ce trebuie să subliniem, este faptul că omul se eliberează tot mai mult de influenţele exterioare. Vedem că omul devine tot mai independent prin aceea că, în zilele noastre, el este deja în stare să doarmă ziua şi să vegheze noaptea. Totuşi el trebuie să-şi regleze alternanţa somn-veghe în funcţie de ritmul Soarelui: el trebuie să menţină încă acest ritm! În stadiile anterioare ale evoluţiei sale, ziua lăuntrică şi noaptea lăuntrică corespundeau întru totul zilei solare şi nopţii solare. Pe atunci omul era legat mult mai strâns de Pământ. Omul devine liber şi independent tocmai prin faptul că eliberează lăuntric ritmul în care trăieşte; prin faptul că păstrează ritmul ca ritm, dar că acesta nu mai e dependent de lumea exterioară. ‒ Este ca şi cum aţi lua un ceas care parcurge cicluri de câte 24 de ore, dar pe care-l potriviţi în aşa fel încât să nu mai fie în concordanţă cu timpul exterior, aşa că el nu indică orele “douăsprezece” atunci când afară este “douăsprezece”. Deşi ceasul este reglat după ritmul exterior, totuşi ora indicată de el nu coincide cu ora exterioară indicată de Soare.

În acest fel, omul devine o fiinţă liberă lăuntric, prin faptul că face din ritmul exterior unul interior. Astfel omul s-a eliberat deja de multă vreme de ritmul lunar, care influenţa fiinţa lui lăuntrică. Din această cauză am atras atenţia asupra faptului că omul trăieşte, cei drept, fazele lunare în lăuntrul său, dar că acestea nu sunt determinate de Luna de pe cer; că Luna de pe cer se mişcă într-un ritm corespunzător numai pentru că omul şi-a păstrat ritmul lăuntric, dar că, în planul exterior, s-a eliberat de el şi a devenit independent. 

Pe aceeaşi cale pe care am constatat acest lucru în legătură cu omul, putem înţelege şi Pământul însuşi ca fiinţă absolut vie. Dar, din cauză că ne arată, din punct de vedere exterior, doar corpul său fizic, din cauză că nu ni se arată drept fiinţă care trăieşte, simte şi ştie, ea e, aş zice, mai aproape de Lună. Suntem în stare să înţelegem acum de ce nu se poate vorbi, nici măcar în ceea ce priveşte faptele exterioare, de o influenţă directă a Lunii asupra fluxului şi refluxului, că se poate spune doar atât: fluxul şi refluxul, cu perioadele lor, corespund ciclului lunar, dar nu se poate vorbi de o influenţă exterioară directă a Lunii, pentru că în realitate nu Luna este cauza fluxului şi refluxului; ci pentru că atât fluxul, cât şi refluxul şi mişcarea de rotaţie a Lunii sunt cauzate de nişte forţe spirituale mai profunde din Pământul nostru viu. Fazele Lunii şi fluxul şi refluxul coincid; dar ele se află într-un raport de dependenţă nemijlocită tot atât de puţin, pe cât de puţin se află Luna actuală într-un raport de dependenţă nemijlocită faţă de ceea ce v-am descris drept ritm al omului creator şi clarvăzător.

Vedem astfel că tocmai pornind de la premizele ştiinţei spirituale, ni se lămuresc în mod minunat fenomenele exterioare: fluxul şi refluxul co-respund unui proces lăuntric al Pământului nostru, proces care determină nu numai fluxul şi refluxul, ci şi rotaţia Lunii. Acestea îşi corespund întocmai cum timpului exterior solar îi corespunde mersul ceasului, deşi nimeni n-ar putea afirma că Soarele mişcă acele ceasornicului. Acestea sunt corespondenţe ce au aceeaşi cauză, dar care nu se provoacă una pe alta. Dacă luaţi aceste premise ale ştiinţei spirituale şi răsfoiţi toate cărţile în care sunt consemnate toate fenomenele legate de Lună şi de Pământ, deci şi fluxul şi refluxul ‒, veţi afla, în sfârşit, care sunt adevăratele raporturi dintre Lună şi Pământ şi, de asemenea, cele dintre Lună şi om.

Uşor veţi putea înţelege: atunci când omul devine dependent, când este făcut să coboare de la o stare de deplină conştienţă la stări mai puţin conştiente, când cade într-un fel de inconştienţă, ‒ el se întoarce spre stadii anterioare de evoluţie. Omul a evoluat de la inconştienţă la conştienţa sa actuală. De la vechea dependenţă faţă de Lună şi de la influenţa ei, care era directă, omul a înaintat până la actuala sa independenţă faţă de Lună şi până la dependenţa de Soare. Trebuie, de aceea, să spunem: Deoarece în trecut omul depindea în mod direct de Lună, ceea ce se petrece atunci când starea sa de conştienţă se estompează, se va orienta după mersul Lunii. E ceva atavic, ca o veche moştenire, această supravieţuire a legăturii cu fazele lunare. Există oameni cu predispoziţii mediumice la care conştienţa propriu-zisă a eului este atât de redusă, încât ei posedă, ca un fel de moştenire, ceea ce a existat cândva în evoluţie: La aceştia se mai poate vedea, de aceea, vechea influenţă lunară. La fel cum stau lucrurile cu oamenii la care anumite stări maladive duc la o scădere a gradului de conştienţă.

Veţi înţelege acum pe deplin aceste fenomene, cu ajutorul ştiinţei spirituale, dacă v-aţi însuşit aceste principii. Pretutindeni în viaţă veţi găsi dovezi pentru cele spuse de ştiinţa spirituală. Și, în încheiere încă ceva.

Când se naşte din întunecatul sân al naturii, după ce, între moarte şi o nouă naştere, a trecut dintr-o lume spirituală şi când reapare într-o nouă corporalitate, omul trebuie, înainte de a vedea lumina zilei să se nască din mijlocul unor stări care amintesc de stările anterioare ale Pământului. Acel domeniu al ştiinţei care se ocupă de aceste lucruri mai socoteşte şi azi stadiul de embrion al omului după zece luni lunare. Avem aici un ritm care se desfăşoară în zece perioade lunare consecutive. Vedem de aici că, înainte de a vedea lumina Soarelui, omul se dezvoltă în nişte condiţii pe care nu le putem explica decât dacă ne gândim la ritmul Lunii. Vedem astfel că Pământul a păstrat pentru noi în Lună şi în ritmul ei ceea ce el însuşi a trăit înainte de existenţa lui ca Pământ. Noi observăm azi evoluţia omului din perioada embrionară şi vedem că în acest timp, vreme de zece luni lunare, fiecărei săptămâni ‒ deci fiecărei faze lunare ‒ îi corespunde mereu alt stadiu din evoluţia embrionului. Omul şi-a păstrat şi aici ceea ce putem numi ritm lunar.

Și mai există încă o serie întreagă de fenomene care sunt legate de existenţa omului, înainte ca el să iasă la lumina zilei din adâncurile întunecate ale firii; care ce-i drept, nu sunt nicidecum efecte ale Lunii şi nici nu coincid cu fazele lunare, dar care reflectă acelaşi ritm, deoarece sunt provocate de nişte cauze care puteau fi văzute odinioară pe Pământ, în condiţiile în care se afla el atunci.

Am adus astfel lumină într-o problemă care nu poate fi elucidată mai mult în mod public. Cei care vor să reflecteze la toate acestea îşi vor da seama că aici se deschide o perspectivă spre acele domenii ale vieţii în care ştiinţa spirituală poate da, într-adevăr, o direcţie ce va aduce multă, multă lumină în privinţa acelei părţi din om care se sustrage luminii solare exterioare, care se află în dosul luminii solare exterioare, ‒ care trebuie, deci, cercetată cu ajutorul unei alte lumini decât aceea exterioară solară, pe care după modelul luminii solare, ne-am deprins s-o numim lumină a cunoaşterii: şi anume prin acea facultate de cunoaştere care nu este nevoită să apeleze la serviciile pe care i le pot aduce corpul sufletesc, corpul vieţii şi corpul fizic sub influenţa Soarelui. Facultatea clarvederii se eliberează de aceste trei corpuri, poate să se adâncească în lăuntru, să privească în lumea spirituală şi să-şi deschidă posibilitatea de a cunoaşte realităţile de dincolo de lumina solară exterioară, dar care nu au, de aceea, mai puţină strălucire şi puritate. ‒ Aţi văzut, în acest fel, cum ştiinţa spirituală poate să dea impulsurile cele mai felurite. Trebuie să atrag însă atenţia asupra faptului că, în ceea ce priveşte problema Lunii, din punct de vedere spiritual-ştiinţific, trebuie să dispunem de o înţelegere mai intimă a lucrurilor, dacă vrem să pătrundem în esenţa lor.

Îmi vine în minte, ca încheiere, o poezie a scriitorului şi poetului liric german Wilhelm Müller [ Nota 87 ], o poezie din care ne va interesa azi doar ultima strofă. Aici omul se adresează Lunii cu care schimbă tot felul de intimităţi, după care, deoarece sufletul a destăinuit Lunii lucruri cu totul stranii, se spune:

Un cântecel de seară ‒ asta era,
Un călător pe Lună plină îl zicea;
Cei ce la lumânare îl citesc
Deloc ascunsul tâlc nu i-l ghicesc
Și totuşi e un joc copilăresc! [ Nota 88 ]

Cam în acest spirit trebuie să ne însuşim ceea ce are de spus ştiinţa spi-rituală, aşa cum am văzut, în legătură cu Luna şi cu importanţa ei în viaţa omului. Trebuie să spunem: cântecul ştiinţei spirituale despre Lună trebuie cântat într-adevăr, numai când avem o oarecare înţelegere pentru noţiunile mai intime ale ştiinţei spirituale. Acei oameni care vor să-l citească la lumina lumânării ‒ mă gândesc în acest caz la telescop ‒ cu ajutorul a ceea ce ne spun despre Lună fotografiile lunare şi tot ceea ce numim azi cercetare lunară, toţi aceştia vor înţelege cu greu acest cântec al ştiinţei spirituale despre Lună. Totuşi, aceia care vor să înţeleagă cât de cât aspectele pe care viaţa ni le pune în faţă la fiecare pas, vor fi nevoiţi să-şi spună: De fapt, nici nu e aşa de greu să înţelegi acest lucru! Pentru cel care vrea să înţeleagă Cântecul despre Lună al ştiinţei spirituale nu numai la flacăra de lumânare a telescopului, ci la lumina vie a spiritului, care luminează şi atunci când nu există nici o impresie sensibilă exterioară, pentru aceasta ‒ numai să o vrea ‒ acest cântec despre Lună, şi, deci, despre un important domeniu al vieţii, e destul de uşor, chiar dacă nu copilăresc de uşor!