|
Unul din principiile cele mai profunde ale ocultismului, întemeiat pe marea lege a analogiilor, este că Natura ne dezvăluie ceea ce se întâmplă în noi.
Pentru a vă da un exemplu concludent şi tipic, dar complet ignorat
de ştiinţa oficială, îl vom cita pe acela al pietrei filosofale, cunoscută de
Rosicrucieni. Într-un ziar german de la sfârşitul secolului
al
XVIII-lea, vorbindu-se despre piatra filosofală ca despre un lucru
real, se afirmă: „Fiecare dintre noi o atinge adesea fără să o
cunoască“. Este absolut adevărat.
Pentru a înţelege, trebuie să pătrundem în laboratorul
naturii mai
adânc decât o face ştiinţa contemporană.
Toată lumea ştie că omul inspiră oxigen şi expiră dioxid de carbon
(ceea ce în Yoga are un sens fizic şi spiritual). Omul nu poate
folosi
dioxidul de carbon drept hrană pentru că ar muri, în timp ce
plantele,
absorbindu-l, se fortifică. Plantele furnizează omului oxigenul de care
acesta are nevoie. Plantele reîmprospătează aerul şi-l fac
respirabil,
ele hrănindu-se la rândul lor pe seama oamenilor şi a animalelor
care
le furnizează dioxidul de carbon. Ce face planta cu dioxidul de carbon
pe care-l absoarbe? Îşi construieşte propriul său corp. Or, noi
ştim că
plantele moarte au produs cărbunele. Cărbunele este deci carbon
cristalizat.
Sângele roşu care a fixat acidul carbonic s-a schimbat
în
sânge venos. Sângele venos trebuie reîmprospătat cu
oxigen, căci omul
nu poate folosi CO2 pentru a-şi construi corpul. Exerciţiile Yoga sunt
un antrenament special care-l fac pe om capabil să facă din
sângele
roşu un constructor al corpului său. Astfel, Yoginul îşi făureşte
trupul cu sângele lui, tot aşa cum planta şi-l făureşte pe al ei
cu CO2.
Observăm deci că puterea de transmutaţie existentă în natură
este
reprezentată de cărbune, acesta fiind o plantă mineralizată. Şi piatra
filosofală, într-un sens mai general, semnifică puterea de
transmutaţie. Legea regresiunii este adevărată pentru toate fiinţele ca
şi legea ascensiunii. Mineralele sunt plante degenerate; plantele sunt
fostele animale; animalele şi omul (în corpul său fizic) au un
strămoş
comun. Omul s-a ridicat, animalul s-a coborât. In ceea ce
priveşte
partea spirituală a omului, ea provine de la zei . Astfel, omul se
prezintă ca un zeu degenerat, iar versul lui Lamartine este
literalmente adevărat:
„Omul este un zeu căzut care-şi
aminteşte de ceruri“.
A fost o epocă în care tot ce exista pe pământ ducea o
viaţă
semi-vegetală şi semi-animală. Pământul însuşi era viu şi
constituia un
fel de animal mare. Solul era o imensă turbă din care creşteau păduri
uriaşe, transformate mai târziu în cărbune. Aceasta este
epoca în care
pământul şi luna formau un singur astru. Luna reprezintă
elementul
feminin al pământului.
Există fiinţe care rămân în urmă, la o etapă inferioară
de evoluţie.
Vâscul, de exemplu, este un martor al acelei epoci, un
supravieţuitor
al plantelor parazite care trăiau pe seama pământului ca pe seama
unei
plante. De aici provin virtuţile lui oculte, cunoscute de Druizii care
îl venerau ca pe o plantă sacră. Vâscul parazit este un
supravieţuitor
al epocii lunare a globului terestru. A rămas parazit pentru că n-a
învăţat, asemeni altor plante, să trăiască direct pe seama
mineralelor.
Boala este ceva analog, o regresie cauzată de elementele parazite
în
organism. Druizii şi Scalzii cunoşteau legăturile dintre vâsc şi
oameni. Un ecou s-a păstrat în legenda lui Baldur. Zeul Baldur
este
ucis de vâsc, un element ostil al epocii precedente, care nu mai
formează trup cu omul. Celelalte plante, adaptate la epocă, îi
juraseră
zeului prietenie.
Când pământul vegetal a devenit mineral, a
dobândit prin metale o
nouă proprietate: aceea de a reflecta lumina.
Un astru nu devine vizibil în cer decât dacă s-a
transformat în
mineral. Există deci în cer multe lumi pe care ochiul nostru
fizic nu
le poate zări şi pe care numai clarvăzătorii le pot percepe.
Pământul s-a mineralizat asemenea corpului fizic al omului:
Caracteristic pentru om este faptul că în el există o dublă
mişcare. Şi
dacă omul fizic a coborât, omul spiritual s-a înălţat.
Sfântul Pavel a
susţinut acest adevăr, declarând că există o lege pentru trup şi
una
pentru spirit. Omul ne apare deci ca un sfârşit şi ca un
început în
acelaşi timp.
Punctul vital, punctul de intersecţie şi punctul de reviriment
în
ascensiunea umană este timpul separării sexelor.
A existat un timp în care cele două sexe erau unite
într-o fiinţă.
Darwin însuşi a acceptat această probabilitate. Prin separarea
sexelor
a apărut un nou şi important element: iubirea. Atracţia iubirii este un
lucru atât de puternic şi de misterios încât face ca
fluturii tropicali
de sexe diferite, aduşi în Europa, aclimatizaţi la două sute de
leghe
unii de alţii, apoi puşi în libertate, zboară unii spre alţii,
întâlnindu-se la jumătatea drumului.
Un lucru analog se întâmplă între lumea umană şi
cea divină ca şi
între regnul uman şi regnul animal. Oxigenul şi carbonul sunt
inspirate
şi expirate de om. Aşa cum regnul vegetal exală oxigen, omenirea exală
iubire, din clipa separării sexelor, şi din aceste efluvii de iubire se
hrănesc zeii.
De ce animalul şi omul răspândeşte iubire?
Ocultismul vede în omul de astăzi o fiinţă în plină
evoluţie. Omul
este în acelaşi timp un zeu căzut şi un zeu în formare.
Împărăţia
cerurilor se hrăneşte din efluviile iubirii umane. Grecia exprimă
această realitate prin mitul nectarului şi al ambroziei. Şi totuşi zeii
sunt atât de sus deasupra omului că tendinţa lor firească ar fi
mai
degrabă să-l comprime.
Există însă ceva între om şi zei, o fiinţă intermediară,
ca vâscul
între plantă şi animal: Lucifer şi elementul luciferic. Pe zei
nu-i
interesează decât iubirea oamenilor.
Când Lucifer, sub formă de şarpe, ar vrea să-l ispitească pe
om să
cerceteze ştiinţa, Iehova se împotriveşte. Dar Lucifer este un
zeu
căzut care nu se poate înălţa decât prin intermediul
omulul,
insuflându-i acestuia dorinţa cunoaşterii personale; el, se opune
voinţei lui Dumnezeu care l-a creat pe om „după chipul său“.
Rosicrucienii explică rolul lui Lucifer în lume. Vom reveni
mai
târziu asupra acestei probleme. Notăm aici doar sentinţa
Ordinului:
„O, omule, gândeşte-te că prin tine trece un curent care urcă
şi
unul care coboară“.
