Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a III-a

Dumnezeu, Omul, Natura


Unul din principiile cele mai profunde ale ocultismului, întemeiat pe marea lege a analogiilor, este că Natura ne dezvăluie ceea ce se întâmplă în noi.

Pentru a vă da un exemplu concludent şi tipic, dar complet ignorat de ştiinţa oficială, îl vom cita pe acela al pietrei filosofale, cunoscută de Rosicrucieni. Într-un ziar german de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, vorbindu-se despre piatra filosofală ca despre un lucru real, se afirmă: „Fiecare dintre noi o atinge adesea fără să o cunoască“. Este absolut adevărat.

Pentru a înţelege, trebuie să pătrundem în laboratorul naturii mai adânc decât o face ştiinţa contemporană.

Toată lumea ştie că omul inspiră oxigen şi expiră dioxid de carbon (ceea ce în Yoga are un sens fizic şi spiritual). Omul nu poate folosi dioxidul de carbon drept hrană pentru că ar muri, în timp ce plantele, absorbindu-l, se fortifică. Plantele furnizează omului oxigenul de care acesta are nevoie. Plantele reîmprospătează aerul şi-l fac respirabil, ele hrănindu-se la rândul lor pe seama oamenilor şi a animalelor care le furnizează dioxidul de carbon. Ce face planta cu dioxidul de carbon pe care-l absoarbe? Îşi construieşte propriul său corp. Or, noi ştim că plantele moarte au produs cărbunele. Cărbunele este deci carbon cristalizat.

Sângele roşu care a fixat acidul carbonic s-a schimbat în sânge venos. Sângele venos trebuie reîmprospătat cu oxigen, căci omul nu poate folosi CO2 pentru a-şi construi corpul. Exerciţiile Yoga sunt un antrenament special care-l fac pe om capabil să facă din sângele roşu un constructor al corpului său. Astfel, Yoginul îşi făureşte trupul cu sângele lui, tot aşa cum planta şi-l făureşte pe al ei cu CO2.

Observăm deci că puterea de transmutaţie existentă în natură este reprezentată de cărbune, acesta fiind o plantă mineralizată. Şi piatra filosofală, într-un sens mai general, semnifică puterea de transmutaţie. Legea regresiunii este adevărată pentru toate fiinţele ca şi legea ascensiunii. Mineralele sunt plante degenerate; plantele sunt fostele animale; animalele şi omul (în corpul său fizic) au un strămoş comun. Omul s-a ridicat, animalul s-a coborât. In ceea ce priveşte partea spirituală a omului, ea provine de la zei . Astfel, omul se prezintă ca un zeu degenerat, iar versul lui Lamartine este literalmente adevărat:

„Omul este un zeu căzut care-şi aminteşte de ceruri“.

A fost o epocă în care tot ce exista pe pământ ducea o viaţă semi-vegetală şi semi-animală. Pământul însuşi era viu şi constituia un fel de animal mare. Solul era o imensă turbă din care creşteau păduri uriaşe, transformate mai târziu în cărbune. Aceasta este epoca în care pământul şi luna formau un singur astru. Luna reprezintă elementul feminin al pământului.

Există fiinţe care rămân în urmă, la o etapă inferioară de evoluţie. Vâscul, de exemplu, este un martor al acelei epoci, un supravieţuitor al plantelor parazite care trăiau pe seama pământului ca pe seama unei plante. De aici provin virtuţile lui oculte, cunoscute de Druizii care îl venerau ca pe o plantă sacră. Vâscul parazit este un supravieţuitor al epocii lunare a globului terestru. A rămas parazit pentru că n-a învăţat, asemeni altor plante, să trăiască direct pe seama mineralelor.

Boala este ceva analog, o regresie cauzată de elementele parazite în organism. Druizii şi Scalzii cunoşteau legăturile dintre vâsc şi oameni. Un ecou s-a păstrat în legenda lui Baldur. Zeul Baldur este ucis de vâsc, un element ostil al epocii precedente, care nu mai formează trup cu omul. Celelalte plante, adaptate la epocă, îi juraseră zeului prietenie.

Când pământul vegetal a devenit mineral, a dobândit prin metale o nouă proprietate: aceea de a reflecta lumina.

Un astru nu devine vizibil în cer decât dacă s-a transformat în mineral. Există deci în cer multe lumi pe care ochiul nostru fizic nu le poate zări şi pe care numai clarvăzătorii le pot percepe.

Pământul s-a mineralizat asemenea corpului fizic al omului: Caracteristic pentru om este faptul că în el există o dublă mişcare. Şi dacă omul fizic a coborât, omul spiritual s-a înălţat. Sfântul Pavel a susţinut acest adevăr, declarând că există o lege pentru trup şi una pentru spirit. Omul ne apare deci ca un sfârşit şi ca un început în acelaşi timp.

Punctul vital, punctul de intersecţie şi punctul de reviriment în ascensiunea umană este timpul separării sexelor.

A existat un timp în care cele două sexe erau unite într-o fiinţă. Darwin însuşi a acceptat această probabilitate. Prin separarea sexelor a apărut un nou şi important element: iubirea. Atracţia iubirii este un lucru atât de puternic şi de misterios încât face ca fluturii tropicali de sexe diferite, aduşi în Europa, aclimatizaţi la două sute de leghe unii de alţii, apoi puşi în libertate, zboară unii spre alţii, întâlnindu-se la jumătatea drumului.

Un lucru analog se întâmplă între lumea umană şi cea divină ca şi între regnul uman şi regnul animal. Oxigenul şi carbonul sunt inspirate şi expirate de om. Aşa cum regnul vegetal exală oxigen, omenirea exală iubire, din clipa separării sexelor, şi din aceste efluvii de iubire se hrănesc zeii.

De ce animalul şi omul răspândeşte iubire?

Ocultismul vede în omul de astăzi o fiinţă în plină evoluţie. Omul este în acelaşi timp un zeu căzut şi un zeu în formare. Împărăţia cerurilor se hrăneşte din efluviile iubirii umane. Grecia exprimă această realitate prin mitul nectarului şi al ambroziei. Şi totuşi zeii sunt atât de sus deasupra omului că tendinţa lor firească ar fi mai degrabă să-l comprime.

Există însă ceva între om şi zei, o fiinţă intermediară, ca vâscul între plantă şi animal: Lucifer şi elementul luciferic. Pe zei nu-i interesează decât iubirea oamenilor.

Când Lucifer, sub formă de şarpe, ar vrea să-l ispitească pe om să cerceteze ştiinţa, Iehova se împotriveşte. Dar Lucifer este un zeu căzut care nu se poate înălţa decât prin intermediul omulul, insuflându-i acestuia dorinţa cunoaşterii personale; el, se opune voinţei lui Dumnezeu care l-a creat pe om „după chipul său“.

Rosicrucienii explică rolul lui Lucifer în lume. Vom reveni mai târziu asupra acestei probleme. Notăm aici doar sentinţa Ordinului:

„O, omule, gândeşte-te că prin tine trece un curent care urcă şi unul care coboară“.