Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a IV-a

Involuţie şi evoluţie


Există un fenomen al vieţii fizice pe care nimeni nu l-a explicat în mod exoteric; acea viaţă haotică legată de somn şi căreia noi îi spunem viaţa din vis.

Ce este visul? Supravieţuirea unei activităţi ale cărei origini se află în preistorie. Pentru a-l înţelege, prin analogie, să cercetăm anumite fenomene care nu mai aparţin în mod logic vieţii fizice: organe care nu mai servesc la nimic, organe rudimentare cu care naturalistul nu ştie ce să facă.

Aşa sunt organele motorii a1e urechii şi ochiului care nu mai folosesc la nimic; apendicele, şi mai ales glanda pineală*, situată în creier şi având forma unui minuscul con de pin. Naturaliştii o tratează ca pe o degenerescenţă, ca pe o vegetaţie parazitară a creierului. Este inexact. În producţiile durabile ale naturii, nimic nu este inutil. Glanda pineală este ceea ce a mai rămas dintr-un organ de percepţie, care la omul primitiv avea o foarte mare importanţă, un fel de creier extern care-i servea de antenă, de ochi şi de ureche. Organul a existat la om din perioada sa rudimentară, când pământul, jumătate lichid, jumătate vapori, era încă unit cu luna. În acest element, în parte lichid, în parte gazos, omul înota ca un peşte şi se orienta cu ajutorul acestui organ. Percepţiile sale aveau un caracter vizionar, alegoric. Curenţii calzi evocau pentru el impresia unui roşu-strălucitor şi a unei sonorităţi puternice. Curenţii reci îi evocau culorile verde şi albstru, sonorităţi cristaline si fluide.

 * Epifiza, importantă glandă endocrină, a cărei funcţie nu era încă cunoscută la începutul acestui secol, când Steiner susţinea acestă prelegere. Intervine îndeosebi în reglarea proceselor metabolice (n. red.).

Glanda pineală, foarte dezvoltată la omul primitiv, juca deci un rol capital. Dar o dată cu mineralizarea pământului, au apărut alte organe de simţ şi ea a rămas aparent fără nici o funcţie.

Tot astfel, visul este o funcţie rudimentară a vieţii noastre – în aparenţă fără utilitate şi fără scop. În realitate însă, el este o funcţie atrofiată, funcţie care conducea altădată la o manieră cu totul deosebită de a vedea lumea.

Înainte ca pământul să fi devenit metalic, el nu era perceptibil decât astral. Orice percepţie era relativă, nefiind decât un simbol. Adevărul central este perceptibil omului divin, dar inefabil. E ceea ce Goethe a exprimat minunat în aceste cuvinte: „Tot ceea ce se întâmplă nu e decât un simbol“.

Viziunea astrală (cea a visului de astăzi) este tot o alegorie şi un simbol.

Să luăm ca exemplu visele provocate de cauze fizice şi corporale:

Un student visează că un camarad îl loveste la intrarea în amfiteatru, faptă urmată de un duel în care este rănit. Se trezeşte şi observă că visul a fost provocat de un scaun care se răsturnase1.

1La acest gen de vis poate fi raportat visul lui Descartes (puricele) şi cel al lui Napoleon (masina infernală) (n.a.).

Se aude în vis galopul unui cal, audiţie provocată de tic-tacul unui ceas.

O femeie vizează un pastor cu aripi predicând – vis provocat de cântatul unui cocos.

Dacă există în vis percepţii care vin de la corp, există şi altele care vin din lumea astrală şi spirituală. Aceste percepţii se află îndeosebi la originea Miturilor.

Savanţii atribuie astăzi originea Miturilor interpretării poetice a fenomenelor naturale. Dar oricine studiază apariţia legendelor în sânul poporului îşi poate da seama că acestea nu sunt create în acest fel. Miturile şi legendele sunt toate, la origine, viziuni astrale travestite de tradiţie, transformate şi apoi dezvoltate.

Iată un exemplu: legenda slavă a Femeii la amiază. Ţăranii, care secerau în căldura copleşitoare a verii şi nu se mai întorceau acasă la prânz, culcându-se pe pământ ca să se odihnească, visau o femeie care îi punea să dezlege o serie de enigme. Dacă cel care visa putea să le dezlege, se trezea eliberat, altfel femeia îl ucidea, tăindu-l în două cu o secere. Legenda adaugă că fantoma putea fi conjurată printr-un Tatăl Nostru recitat de la coadă la cap.

Ocultismul ne învată că această femeie de la amiază este o formă astrală, un fel de demon care apare în vis, torturându-i pe oameni. Tatăl Nostru recitat pe dos redă ideea că în lumea astrală totul se reflectă în ordine inversă, ca în oglindă. Ludwig Leistner în cartea sa, Das Roetsel des Sphinx*, notează că originea legendei sfinxului se regăseşte la toate popoarele. El dovedeşte, între altele, că toate aceste legende provin dintr-o stare de somn superior care percepe realităţile şi că sfinxul este un demon adevărat.

* Enigma Sfinxului (n. red.).

Starea de vis sau percepţia lumii reale printr-un simbol astral, se află la originea tuturor Miturilor. Acestea reprezintă lumea astrală percepută în viziuni simbolice.

Din punct de vedere istoric, creaţia mitică dispare când începe să se dezvolte viaţa logică şi intelectuală.

Pe orice treaptă nouă a evoluţiei se păstrează un element al trecutului, aceasta este o lege a ocultismului. Vechile facultăţi, atrofiate în fiinţa umană, rămăşiţe ale unei epoci trecute, joacă în viaţa noastră rolul unor fermenţi care s-au păstrat în vederea unor dezvoltări ulterioare, precum drojdia în pâine care face să crească aluatul. Astfel, facultatea de a visa, în lumea zilelor noastre, va da naştere unei forţe noi de percepţie, percepţia lumii astrale şi spirituale.

Omul de astăzi nu trăieşte decât prin simţuri şi inteligenţa care prelucrează datele acestor simţuri. Omul viitorului va trăi prin intelectul luminat de conştiinţă şi în acelaşi timp în lumea astrală.

Transa subiectului hipnotizat şi a mediumului nu este decât un fenomen atavic, legat de declinul conştiinţei. Clarvăzătorul, iniţiatul, nu este un dezechilibrat, un vizionar; el posedă deja acel grad de conştiinţă al oamenilor viitorului; el este la fel de solid ancorat de pământ ca şi cel mai pozitiv om, iar raţiunea lui este la fel de limpede, la fel de sigură. Însă privirea lui vede în două lumi.

Anumite organe se atrofiază pentru a dobândi apoi o nouă importanţă, aceasta este o lege a evoluţiei.

Glanda pineală este din punct de vedere fiziologic în raport cu sistemul limfatic. Ea a fost organul de percepţie extern şi se mai poate vedea la noii-născuţi, în creştet, un punct moale care aminteşte de constituţia omului în vremea acestei percepţii...

Visul joacă în viaţa noastră intelectuală un rol semănător cu acela al glandei pineale în fiziologia corpului uman.

De ce există o dezvoltare descendentă şi o dezvoltare ascendentă? De ce există răul? - Este o chestiune serioasă pe care nici ştiinţa, nici religia n-au soluţionat-o cu adevărat. Or, de soluţia acestei chestiuni depinde întreaga problemă a educaţiei.

Răul nu este ceva absolut. El este un instrument în dezvoltarea fiinţelor şi a libertăţii.

Materialistul nu admite ideea că gândurile sugerate în noi de Natură sunt conţinute în ea. El crede că noi le aşezăm acolo.

Rosicrucienii din Evul Mediu puneau un pahar cu apă în faţa neofitului zicându-i: „Pentru ca în pahar să fie apă, cineva trebuia s-o fi pus“. La fel se întâmplă şi cu ideile pe care le găsim în Natură. Ele au fost aşezate acolo de fiinţele divine, lucrătorii Logosului.

Gândurile pe care le extragem din lume, se află realmente în ea. Tot ceea ce creăm este inclus în mod obligatoriu în ea. Minimalizarea valorii corpului fizie este o idee falsă a anumitor mistici. El are aceeaşi valoare ca şi corpul astral şi trebuie să devină templul sufletului.

Să eercetăm admirabila construcţie a femurului, osul care susţine tot corpul şi ale cărui planuri se intersectează în aşa fel încât să se obţină maximum de stabilitate cu minimum de materie posibilă. Nici un inginer n-ar puta să realizeze o asemenea minune.

În comparaţie cu corpul fizic, cel astral, centrul în care se nasc pasiunile noastre, este rudimentar şi inform.

Lumea fizică este expresia unei înţelepciuni întrupate a înţelepciunii divine.

Rosicrucienii ne învaţă că pământul a fost mai întâi un pământ al înţelepciunii, în timp ce pământul de acum ar putea fi numit un pământ al iubirii. Misiunea omului este de-a face pentru ceea ce este încă imperfect în el ceea ce înţelepciunea divină a făcut altădată pentru corpul lui fizic. El trebuie să înnobileze atât corpul său astral cât şi lumea înconjutătoare.

Involuţia reprezintă tot ceea ce a intrat în noi, fără cunoaşterea şi voinţa noastră, sub influenţa înţelepciunii divine. Evoluţia reprezintă tot ceea ce trebuie să scoatem din noi pentru lumea exterioară, prin conştiinţa şi voinţa noastră.

Piramida a fost preluată de la munte, dar semnifică altceva decât muntele. Piramida va dispare în decursul secolelor; dar ideea care a creat piramida va continua să evolueze. Cee ce este astăzi o catedrală va lua şi ea o altă formă. Tablourile lui Rafael se vor acoperi de praf, dar sufletul lui Rafael şi ideile reprezentate de tablourile lui vor rămâne veşnic forte vii şi evolutive. Arta de astăzi va fi natura de mâine şi va reînflori în ea. Astfel Involuţia devine Evoluţie.

Acesta este punctul de intersecţie a divinului cu umanul şi dubla forţă care-l apropie pe Dumnezeu de om şi-l ridică pe om la Dumnezeu.

Practicat astfel, ocultismul devine forţa vie care cuprinde toate realizările ulterioare.