|
Există un fenomen al vieţii fizice pe care nimeni nu l-a explicat în mod exoteric; acea viaţă haotică legată de somn şi căreia noi îi spunem viaţa din vis.
Ce este visul? Supravieţuirea unei activităţi ale cărei origini se
află în preistorie. Pentru a-l înţelege, prin analogie, să
cercetăm
anumite fenomene care nu mai aparţin în mod logic vieţii fizice:
organe
care nu mai servesc la nimic, organe rudimentare cu care naturalistul
nu ştie ce să facă.
Aşa sunt organele motorii a1e urechii şi ochiului care nu mai
folosesc la nimic; apendicele, şi mai ales glanda pineală*, situată
în
creier şi având forma unui minuscul con de pin. Naturaliştii o
tratează
ca pe o degenerescenţă, ca pe o vegetaţie parazitară a creierului. Este
inexact. În producţiile durabile ale naturii, nimic nu este
inutil.
Glanda pineală este ceea ce a mai rămas dintr-un organ de percepţie,
care la omul primitiv avea o foarte mare importanţă, un fel de creier
extern care-i servea de antenă, de ochi şi de ureche. Organul a existat
la om din perioada sa rudimentară, când pământul, jumătate
lichid,
jumătate vapori, era încă unit cu luna. În acest element,
în parte
lichid, în parte gazos, omul înota ca un peşte şi se
orienta cu
ajutorul acestui organ. Percepţiile sale aveau un caracter vizionar,
alegoric. Curenţii calzi evocau pentru el impresia unui
roşu-strălucitor şi a unei sonorităţi puternice. Curenţii reci îi
evocau culorile verde şi albstru, sonorităţi cristaline si fluide.
* Epifiza, importantă glandă
endocrină, a cărei funcţie nu era încă cunoscută la
începutul acestui
secol, când Steiner susţinea acestă prelegere. Intervine
îndeosebi în
reglarea proceselor metabolice (n. red.).
Glanda pineală, foarte dezvoltată la omul primitiv, juca deci un rol
capital. Dar o dată cu mineralizarea pământului, au apărut alte
organe
de simţ şi ea a rămas aparent fără nici o funcţie.
Tot astfel, visul este o funcţie rudimentară a vieţii noastre –
în
aparenţă fără utilitate şi fără scop. În realitate însă, el
este o
funcţie atrofiată, funcţie care conducea altădată la o manieră cu totul
deosebită de a vedea lumea.
Înainte ca pământul să fi devenit metalic, el nu era
perceptibil
decât astral. Orice percepţie era relativă, nefiind decât
un simbol.
Adevărul central este perceptibil omului divin, dar inefabil. E ceea ce
Goethe a exprimat minunat în aceste cuvinte: „Tot ceea ce se
întâmplă
nu e decât un simbol“.
Viziunea astrală (cea a visului de astăzi) este tot o alegorie şi un
simbol.
Să luăm ca exemplu visele provocate de cauze fizice şi corporale:
Un student visează că un camarad îl loveste la intrarea
în
amfiteatru, faptă urmată de un duel în care este rănit. Se
trezeşte şi
observă că visul a fost provocat de un scaun care se răsturnase1.
1La acest gen de vis poate fi raportat visul lui Descartes (puricele) şi cel al lui Napoleon (masina infernală) (n.a.).
Se aude în vis galopul unui cal, audiţie provocată de
tic-tacul unui
ceas.
O femeie vizează un pastor cu aripi predicând – vis provocat
de
cântatul unui cocos.
Dacă există în vis percepţii care vin de la corp, există şi
altele
care vin din lumea astrală şi spirituală. Aceste percepţii se află
îndeosebi la originea Miturilor.
Savanţii atribuie astăzi originea Miturilor interpretării poetice a
fenomenelor naturale. Dar oricine studiază apariţia legendelor în
sânul
poporului îşi poate da seama că acestea nu sunt create în
acest fel.
Miturile şi legendele sunt toate, la origine, viziuni astrale
travestite de tradiţie, transformate şi apoi dezvoltate.
Iată un exemplu: legenda slavă a Femeii
la amiază. Ţăranii, care secerau în căldura copleşitoare a
verii
şi nu se mai întorceau acasă la prânz, culcându-se pe
pământ ca să se
odihnească, visau o femeie care îi punea să dezlege o serie de
enigme.
Dacă cel care visa putea să le dezlege, se trezea eliberat, altfel
femeia îl ucidea, tăindu-l în două cu o secere. Legenda
adaugă că
fantoma putea fi conjurată printr-un Tatăl
Nostru recitat de la coadă la cap.
Ocultismul ne învată că această femeie de la amiază este o
formă
astrală, un fel de demon care apare în vis, torturându-i pe
oameni. Tatăl Nostru recitat
pe dos redă
ideea că în lumea astrală totul se reflectă în ordine
inversă, ca în
oglindă. Ludwig Leistner în cartea sa, Das Roetsel des Sphinx*, notează că
originea legendei sfinxului se regăseşte la toate popoarele. El
dovedeşte, între altele, că toate aceste legende provin dintr-o
stare
de somn superior care percepe realităţile şi că sfinxul este un demon
adevărat.
* Enigma Sfinxului (n. red.).
Starea de vis sau percepţia lumii reale printr-un simbol astral, se
află la originea tuturor Miturilor. Acestea reprezintă lumea astrală
percepută în viziuni simbolice.
Din punct de vedere istoric, creaţia mitică dispare când
începe să
se dezvolte viaţa logică şi intelectuală.
Pe orice treaptă nouă a evoluţiei se păstrează un element al
trecutului, aceasta este o lege a ocultismului. Vechile facultăţi,
atrofiate în fiinţa umană, rămăşiţe ale unei epoci trecute, joacă
în
viaţa noastră rolul unor fermenţi care s-au păstrat în vederea
unor
dezvoltări ulterioare, precum drojdia în pâine care face să
crească
aluatul. Astfel, facultatea de a visa, în lumea zilelor noastre,
va da
naştere unei forţe noi de percepţie, percepţia lumii astrale şi
spirituale.
Omul de astăzi nu trăieşte decât prin simţuri şi inteligenţa
care
prelucrează datele acestor simţuri. Omul viitorului va trăi prin
intelectul luminat de conştiinţă şi în acelaşi timp în
lumea astrală.
Transa subiectului hipnotizat şi a mediumului nu este decât un
fenomen atavic, legat de declinul conştiinţei. Clarvăzătorul,
iniţiatul, nu este un dezechilibrat, un vizionar; el posedă deja acel
grad de conştiinţă al oamenilor viitorului; el este la fel de solid
ancorat de pământ ca şi cel mai pozitiv om, iar raţiunea lui este
la
fel de limpede, la fel de sigură. Însă privirea lui vede în
două lumi.
Anumite organe se atrofiază pentru a dobândi apoi o nouă
importanţă,
aceasta este o lege a evoluţiei.
Glanda pineală este din punct de vedere fiziologic în raport
cu
sistemul limfatic. Ea a fost organul de percepţie extern şi se mai
poate vedea la noii-născuţi, în creştet, un punct moale care
aminteşte
de constituţia omului în vremea acestei percepţii...
Visul joacă în viaţa noastră intelectuală un rol semănător cu
acela
al glandei pineale în fiziologia corpului uman.
De ce există o dezvoltare descendentă şi o dezvoltare ascendentă? De
ce există răul? - Este o chestiune serioasă pe care nici ştiinţa, nici
religia n-au soluţionat-o cu adevărat. Or, de soluţia acestei chestiuni
depinde întreaga problemă a educaţiei.
Răul nu este ceva absolut. El este un instrument în
dezvoltarea
fiinţelor şi a libertăţii.
Materialistul nu admite ideea că gândurile sugerate în
noi de Natură
sunt conţinute în ea. El crede că noi le aşezăm acolo.
Rosicrucienii din Evul Mediu puneau un pahar cu apă în faţa
neofitului zicându-i: „Pentru ca în pahar să fie apă,
cineva trebuia
s-o fi pus“. La fel se întâmplă şi cu ideile pe care le
găsim în
Natură. Ele au fost aşezate acolo de fiinţele divine, lucrătorii
Logosului.
Gândurile pe care le extragem din lume, se află realmente
în ea. Tot
ceea ce creăm este inclus în mod obligatoriu în ea.
Minimalizarea
valorii corpului fizie este o idee falsă a anumitor mistici. El are
aceeaşi valoare ca şi corpul astral şi trebuie să devină templul
sufletului.
Să eercetăm admirabila construcţie a femurului, osul care susţine
tot corpul şi ale cărui planuri se intersectează în aşa fel
încât să se
obţină maximum de stabilitate cu minimum de materie posibilă. Nici un
inginer n-ar puta să realizeze o asemenea minune.
În comparaţie cu corpul fizic, cel astral, centrul în
care se nasc
pasiunile noastre, este rudimentar şi inform.
Lumea fizică este expresia unei înţelepciuni întrupate a
înţelepciunii divine.
Rosicrucienii ne învaţă că pământul a fost mai
întâi un pământ al
înţelepciunii, în timp ce pământul de acum ar putea
fi numit un pământ
al iubirii. Misiunea omului este de-a face pentru ceea ce este
încă
imperfect în el ceea ce înţelepciunea divină a făcut
altădată pentru
corpul lui fizic. El trebuie să înnobileze atât corpul său
astral cât
şi lumea înconjutătoare.
Involuţia reprezintă tot ceea ce a intrat în noi, fără
cunoaşterea
şi voinţa noastră, sub influenţa înţelepciunii divine. Evoluţia
reprezintă tot ceea ce trebuie să scoatem din noi pentru lumea
exterioară, prin conştiinţa şi voinţa noastră.
Piramida a fost preluată de la munte, dar semnifică altceva
decât
muntele. Piramida va dispare în decursul secolelor; dar ideea
care a
creat piramida va continua să evolueze. Cee ce este astăzi o catedrală
va lua şi ea o altă formă. Tablourile lui Rafael se vor acoperi de
praf, dar sufletul lui Rafael şi ideile reprezentate de tablourile lui
vor rămâne veşnic forte vii şi evolutive. Arta de astăzi va fi
natura
de mâine şi va reînflori în ea. Astfel Involuţia
devine Evoluţie.
Acesta este punctul de intersecţie a divinului cu umanul şi dubla
forţă care-l apropie pe Dumnezeu de om şi-l ridică pe om la Dumnezeu.
Practicat astfel, ocultismul devine forţa vie care cuprinde toate
realizările ulterioare.
