|
Trebuie să stabilim din capul locului faptul că Yoga sau iniţierea nu constituie un eveniment precipitat, ci un lent antrenament, o schimbare dintre cele mai intime. Ne închipuim adesea că, ea constă într-o serie de manipulări exterioare şi practici ascetice. Nu e nimic din toate acestea. Totul se petrece în adâncurile sufletului.
Vom vorbi de regulile practice ale acestui antrenament. Se spune
adesea că începutul iniţierii este periculos, iar cel care
îl
întreprinde se expune la serioase pericole. Există un adevăr
în toate
acestea şi vom încerca să-l explicăm ştiinţific.
Iniţierea sau Yoga constituie un fel de aducere pe lume a sufletului
superior latent în orice fiinţă umană; ea prezintă pentru
sufletul
inferior sau mai exact pentru corpul astral, pericole analoge cu cele
ale naşterii fizice, sufletul divin născându-se în dureri
din sufletul
pasional, ca un copil din pântecul maicii sale, cu diferenţa că
naşterea spirituală va dura un timp mult mai indelungat.
Să recurgem acum la altă comparaţie. Sufletul superior este
strâns
legat de sufletul animal. Fuziunea lor temperează pasiunile, le
spiritualizează şi le stăpâneşte în funcţie de gradul de
inteligenţă şi
de voinţă. Fuziunea acesta are o parte bună pentru om. Dar acest
avantaj este plătit cu pierderea clarviziunii. Închipuiţi-vă un
lichid
de culoare verde compus chimic din albastru şi galben. Dacă reusiti să
le disociati chimic, veti vedea, de exemplu, că lichidul galben se
depune pe fund, în timp ce lichidul albastru se ridică la
suprafaţă. La
fel se întâmplă cu sufletul omului când Yoga separă
sufletul animal de
sufletul spiritual. Sufletul superior obţine clarviziunea. Dar sufletul
animal, rămas singur, dacă n-a fost încă purificat prin Eu, se
dedă,
necontrolat, la excese pasionale. Faptul poate fi frecvent constatat la
mediumuri. Punerea în gardă împotriva acestui pericol este
uneori
desemnată, în iniţiere, prin sintagma: Paznicul pragului.
Iată de ce prima condiţie care i se cere unui iniţiat este un
caracter ferm şi înfrânarea pasiunilor. Yoga trebuie să fie
precedată
de o disciplină severă şi de anumite condiţii din care cele
dintâi sunt
calmul şi singurătatea. Morala obişnuită nu ajunge. Aceasta nu se
referă decât la conduita omului în lumea exterioară. Yoga
se referă la
omul interior.
Dacă ni se spune: mila ajunge, vom răspunde: mila este un lucru
foarte frumos şi necesar, dar ea nu are nimic de-a face cu
antrenamentul ocult. Mila fără înţelepciune este neputincioasă.
Se pune problema pentru ocultist, pentru adevăratul iniţiat, de a-şi
schimba direcţia curentului vieţii. Omul actual este determinat şi
împins în actele sale de senzaţii, adică de lumea
exterioară. Tot ceea
ce este determinat de loc şi timp nu are nici o valoare. Acestea
trebuie depăşite.
Care sunt mijloace folosite în acest scop?
1. Să-ţi fixezi gândul asupra unui singur obiect, ceea ce se
numeşte
dobândirea controlului asupra gândirii.
2. Să acţionezi la fel în privinţa tuturor actelor, mici sau
mari;
să le domini, să le reglezi, să le pui sub controlul voinţei. Toate
trebuie să pornească de acum dintr-o iniţiativă interioară, ceea ce
reprezintă controlul actelor.
3. Echilibrul sufletului. Să dobândesti moderaţia în
durere şi
bucurie. Goethe spunea că sufletul care iubeşte e când vesel,
când
trist de moarte. Ocultistul trebuie să suporte cu aceeaşi egalitate de
suflet şi cea mai mare bucurie şi cea mai mare durere.
4. Optimismul; starea de spirit care constă în căutarea
laturii bune
a tuturor lucrurilor. Pretutindeni, chiar în crimă şi absurd,
există o
parte bună. O legendă persană povesteşte că ucenicii care-l
însoţeau pe
Christos, trecând prin faţa hoitului împuţit al unui
câine, au întors
scârbiţi capul; Christos, după ce a contemplat acest spectacol
respingător a zis: „Ce dinţi frumoşi are!“*
* Legenda este redată şi
într-o
poezie a lui G. Coşbuc (n. red.).
5. Increderea; deschiderea spiritului în faţa oricărui fenomen
nou.
Să nu te laşi niciodată influenţat de evenimente din trecut în
judecata
ta.
6. Echilibrul interior care rezultă din toate aceste actiuni
pregătitoare. Atunci vei fi pregătit pentru atrenamentul interior al
sufletului şi gata de a porni la drum.
7. Meditaţia. Trebuie să devii orb şi surd în privinţa lumii
exterioare şi a amintirilor despre ea, până când nici chiar
o lovitură
de tun să nu te mai perturbe. Acesta este preludiul meditaţiei.
Când a
făcut gol în sinea ta, vei fi capabil să primeşti ceea ce vine
din
interior. Trebuie atunci să trezeşti sufletul profund prin idei care să
poată să-l întoarcă la izvoare.
În „Lumina pe cărare“ se află patru sentinţe potrivite pentru
a fi
întrebuinţate ca subiecte de meditaţie, de concentrare
interioară. Sunt sentinţe vechi, întrebuinţate de iniţiaţi de
secole şi
a1 căror sens este profund şi multiplu.
Prima sentinţă: Inainte de a putea să vadă; ochii trebuie să nu mai
poată plânge.
A doua sentinţă: Înainte de a putea să audă, urechea trebuie
să-şi
piardă auzul.
A treia sentinţă: Înainte de a putea vorbi în prezenţa
maeştrilor,
vocea trebuie să-şi piardă puterea de a răni.
A patra sentinţă: Înainte ca sufletul să poată sta drept în
prezenţa
maeştrilor, picioarele trebuie să fie scăldate în sângele
inimii.
Aceste patru sentinţe au o putere magică. Dar pentru a o simţi
trebuie să le laşi să trăiască în tine şi să le iubeşti
neîncetat,
precum o mamă pe propriul ei copil.
Acest prim antrenament are puterea de a dezvolta corpul eteric şi
îndeosebi partea lui superioară, care corespunde capului.
După ce partea superioară a corpului eteric a fost tratată astfel,
trebuie antrenată o parte mai profundă a fiinţei: sistemul circulator
şi respirator, inima şi plămânii. Odinioară, în epoci
foarte
îndepărtate ale dezvoltării terestre, omul trăia în apă şi
respira prin
branhii ca peştele din zilele noastre. Cărţile sacre ale popoarelor au
marcat momentul în care omul a început să respire sub cerul
liber.
Geneza spune: „Dumnezeu a dat duh din duhul său omului“.
Discipolul trebuie să-şi schimbe sistemul respirator şi să-l
purifice. Orice dezvoltare porneşte dinspre haos spre armonie, de la
aritmie la euritmie. Omul trebuie să dea ritmicitate instinctelor sale.
În vremurile de odinioară, diversele trepte de iniţiere erau
desemnate cu nume speciale:
Prima treaptă: Corbul (cel care stă în prag). Corbul apare
în toate
mitologiile. În Edda,
el
şopteşte la urechea lui Wotan tot ceea ce vede în depărtare.
A doua treaptă: Ucenicul secret sau Ocultistul.
A treia treaptă: Războinicul (lupta, bătălia).
A patra treaptă: Leul (forţa).
A cincea treaptă: Iniţiatul poartă numele poporului căruia îi
aparţine: Persanul sau Grecul, pentru că sufletul său s-a lărgit
cuprinzând pe cel al poporului său.
A şasea treaptă: Eroul solar sau Alergătorul Soarelui, pentru că
mersul său a devenit la fel de armonios, la fel de ritmic ca al
soarelui.
Soarele reprezintă mişcarea şi ritmul dătător de viaţă al sistemului
planetar. Legenda lui Icar se referea la iniţiere. Icar a
încercat să
ajungă la soare prea devreme, fără o pregătire suficientă şi a fost
aruncat în gol.
A şaptea treaptă: Tatăl, pentru că el este capabil să creeze
discipoli şi să fie protectorul tuturor oamenilor; şi pentru că el este
tatăl omului nou, de două ori născut în sufletul reînviat.
În cursul meditaţiei, gândirea purifică aerul; se poate
dovedi chiar
chimic, demonstrându-se că dioxidul de carbon este exalat
într-o
cantitate mult mai mică.
Noul ritm al respiraţiei produce o schimbare în sânge.
Omul se
purifică până la stadiul de a-şi putea dirija el însuşi
procesul de
formare a sângelui fără ajutorul plantelor. Atitudinea prelungită
a
meditaţiei schimbă natura sângelui. Omu1 răspândeşte mai
puţin dioxid
de carbon, reţinându-l în interior şi folosindu-l pentru
structura
corpului său, devenind astfel capabil să trăiască prin propria lui
respiraţie, săvârşind o transmutaţie chimică.
Care sunt etapele superioare în Yoga?
Prima etapă: Iniţiatul obţine liniştea sufletului. Atunci îşi
fac
apariţia viziunea astrală care este imaginea simbolică a realităţii.
Acestă viziune astrală, percepută în somn, este incompletă.
A doua etapă: Visele încetează să mai fie haotice, devenind
ordonate. Iniţiatul sesizează adevăratul raport între simbolismul
viselor şi realitate, devenind stăpânul astralului. Lumina
astrală care
vine din interior se trezeşte în sufletul care învaţă să
vadă celelalte
suflete ca pe nişte realităţi.
A treia etapă: se realizează continuitatea conştiinţei între
starea
de veghe şi starea de somn. În timp ce viaţa astrală se reflectă
în
visele din timpul somnului uşor, în somnul profund apar alte
concepte
care sunt audiţii pure, manifestându-se sub formă sonoră. Atunci
sufletul aude cuvântul interior al tuturor fiinţelor sub forma
unei
minunate armonii care reprezintă manifestarea vieţii reale.
Platon şi Pitagora au numit această armonie armonia sferelor. Nu
este o metaforă poetică, ci o vibraţie profundă a sufletului sub
acţiunea undelor sonore care emană din sufletul lumii.
Goethe, iniţiat în tinereţea lui, între perioada de la
Leipzig şi
cea de la Strasbourg, cunoştea acestă armonie a sferelor. A
cântat-o la
începutul lui Faust, când Aarhanghelul Rafael pronunţă
aceste cuvinte:
„Soarele
vibrează in cer
Sferele frăţesti răsună
El îşi urmează fără greş durmul
Şi vocea lui bubuie ca tunetul“*
În somnul profund, iniţiatul aude aceste sunete ca pe cele de trâmbiţe şi tunete.
* În trad. rom. de Lucian
Blaga:
„Prin
zvon de sfere înfrăţite
Planete, soare sună-ntr-una
Se aude ca un mers de tunet
Cutreierul din totdeauna“ (n.
red.).
