Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a VI-a

Yoga orientală şi occidentală
(partea a II-a)


Trebuie să stabilim din capul locului faptul că Yoga sau iniţierea nu constituie un eveniment precipitat, ci un lent antrenament, o schimbare dintre cele mai intime. Ne închipuim adesea că, ea constă într-o serie de manipulări exterioare şi practici ascetice. Nu e nimic din toate acestea. Totul se petrece în adâncurile sufletului.

Vom vorbi de regulile practice ale acestui antrenament. Se spune adesea că începutul iniţierii este periculos, iar cel care îl întreprinde se expune la serioase pericole. Există un adevăr în toate acestea şi vom încerca să-l explicăm ştiinţific.

Iniţierea sau Yoga constituie un fel de aducere pe lume a sufletului superior latent în orice fiinţă umană; ea prezintă pentru sufletul inferior sau mai exact pentru corpul astral, pericole analoge cu cele ale naşterii fizice, sufletul divin născându-se în dureri din sufletul pasional, ca un copil din pântecul maicii sale, cu diferenţa că naşterea spirituală va dura un timp mult mai indelungat.

Să recurgem acum la altă comparaţie. Sufletul superior este strâns legat de sufletul animal. Fuziunea lor temperează pasiunile, le spiritualizează şi le stăpâneşte în funcţie de gradul de inteligenţă şi de voinţă. Fuziunea acesta are o parte bună pentru om. Dar acest avantaj este plătit cu pierderea clarviziunii. Închipuiţi-vă un lichid de culoare verde compus chimic din albastru şi galben. Dacă reusiti să le disociati chimic, veti vedea, de exemplu, că lichidul galben se depune pe fund, în timp ce lichidul albastru se ridică la suprafaţă. La fel se întâmplă cu sufletul omului când Yoga separă sufletul animal de sufletul spiritual. Sufletul superior obţine clarviziunea. Dar sufletul animal, rămas singur, dacă n-a fost încă purificat prin Eu, se dedă, necontrolat, la excese pasionale. Faptul poate fi frecvent constatat la mediumuri. Punerea în gardă împotriva acestui pericol este uneori desemnată, în iniţiere, prin sintagma: Paznicul pragului.

Iată de ce prima condiţie care i se cere unui iniţiat este un caracter ferm şi înfrânarea pasiunilor. Yoga trebuie să fie precedată de o disciplină severă şi de anumite condiţii din care cele dintâi sunt calmul şi singurătatea. Morala obişnuită nu ajunge. Aceasta nu se referă decât la conduita omului în lumea exterioară. Yoga se referă la omul interior.

Dacă ni se spune: mila ajunge, vom răspunde: mila este un lucru foarte frumos şi necesar, dar ea nu are nimic de-a face cu antrenamentul ocult. Mila fără înţelepciune este neputincioasă.

Se pune problema pentru ocultist, pentru adevăratul iniţiat, de a-şi schimba direcţia curentului vieţii. Omul actual este determinat şi împins în actele sale de senzaţii, adică de lumea exterioară. Tot ceea ce este determinat de loc şi timp nu are nici o valoare. Acestea trebuie depăşite.

Care sunt mijloace folosite în acest scop?

1. Să-ţi fixezi gândul asupra unui singur obiect, ceea ce se numeşte dobândirea controlului asupra gândirii.

2. Să acţionezi la fel în privinţa tuturor actelor, mici sau mari; să le domini, să le reglezi, să le pui sub controlul voinţei. Toate trebuie să pornească de acum dintr-o iniţiativă interioară, ceea ce reprezintă controlul actelor.

3. Echilibrul sufletului. Să dobândesti moderaţia în durere şi bucurie. Goethe spunea că sufletul care iubeşte e când vesel, când trist de moarte. Ocultistul trebuie să suporte cu aceeaşi egalitate de suflet şi cea mai mare bucurie şi cea mai mare durere.

4. Optimismul; starea de spirit care constă în căutarea laturii bune a tuturor lucrurilor. Pretutindeni, chiar în crimă şi absurd, există o parte bună. O legendă persană povesteşte că ucenicii care-l însoţeau pe Christos, trecând prin faţa hoitului împuţit al unui câine, au întors scârbiţi capul; Christos, după ce a contemplat acest spectacol respingător a zis: „Ce dinţi frumoşi are!“*

* Legenda este redată şi într-o poezie a lui G. Coşbuc (n. red.).

5. Increderea; deschiderea spiritului în faţa oricărui fenomen nou. Să nu te laşi niciodată influenţat de evenimente din trecut în judecata ta.

6. Echilibrul interior care rezultă din toate aceste actiuni pregătitoare. Atunci vei fi pregătit pentru atrenamentul interior al sufletului şi gata de a porni la drum.

7. Meditaţia. Trebuie să devii orb şi surd în privinţa lumii exterioare şi a amintirilor despre ea, până când nici chiar o lovitură de tun să nu te mai perturbe. Acesta este preludiul meditaţiei. Când ai făcut gol în sinea ta, vei fi capabil să primeşti ceea ce vine din interior. Trebuie atunci să trezeşti sufletul profund prin idei care să poată să-l întoarcă la izvoare.

În „Lumina pe cărare“ se află patru sentinţe potrivite pentru a fi întrebuinţate ca subiecte de meditaţie,  de concentrare interioară. Sunt sentinţe vechi, întrebuinţate de iniţiaţi de secole şi al căror sens este profund şi multiplu.

Prima sentinţă: Inainte de a putea să vadă; ochii trebuie să nu mai poată plânge.
A doua sentinţă: Înainte de a putea să audă, urechea trebuie să-şi piardă auzul.
A treia sentinţă: Înainte de a putea vorbi în prezenţa maeştrilor, vocea trebuie să-şi piardă puterea de a răni.
A patra sentinţă: Înainte ca sufletul să poată sta drept în prezenţa maeştrilor, picioarele trebuie să fie scăldate în sângele inimii.

Aceste patru sentinţe au o putere magică. Dar pentru a o simţi trebuie să le laşi să trăiască în tine şi să le iubeşti neîncetat, precum o mamă pe propriul ei copil.

Acest prim antrenament are puterea de a dezvolta corpul eteric şi îndeosebi partea lui superioară, care corespunde capului.

După ce partea superioară a corpului eteric a fost tratată astfel, trebuie antrenată o parte mai profundă a fiinţei: sistemul circulator şi respirator, inima şi plămânii. Odinioară, în epoci foarte îndepărtate ale dezvoltării terestre, omul trăia în apă şi respira prin branhii ca peştele din zilele noastre. Cărţile sacre ale popoarelor au marcat momentul în care omul a început să respire sub cerul liber. Geneza spune: „Dumnezeu a dat duh din duhul său omului“.

Discipolul trebuie să-şi schimbe sistemul respirator şi să-l purifice. Orice dezvoltare porneşte dinspre haos spre armonie, de la aritmie la euritmie. Omul trebuie să dea ritmicitate instinctelor sale.

În vremurile de odinioară, diversele trepte de iniţiere erau desemnate cu nume speciale:

Prima treaptă: Corbul (cel care stă în prag). Corbul apare în toate mitologiile. În Edda, el şopteşte la urechea lui Wotan tot ceea ce vede în depărtare.

A doua treaptă: Ucenicul secret sau Ocultistul.

A treia treaptă: Războinicul (lupta, bătălia).

A patra treaptă: Leul (forţa).

A cincea treaptă: Iniţiatul poartă numele poporului căruia îi aparţine: Persanul sau Grecul, pentru că sufletul său s-a lărgit cuprinzând pe cel al poporului său.

A şasea treaptă: Eroul solar sau Alergătorul Soarelui, pentru că mersul său a devenit la fel de armonios, la fel de ritmic ca al soarelui.

Soarele reprezintă mişcarea şi ritmul dătător de viaţă al sistemului planetar. Legenda lui Icar se referea la iniţiere. Icar a încercat să ajungă la soare prea devreme, fără o pregătire suficientă şi a fost aruncat în gol.

A şaptea treaptă: Tatăl, pentru că el este capabil să creeze discipoli şi să fie protectorul tuturor oamenilor; şi pentru că el este tatăl omului nou, de două ori născut în sufletul reînviat.

În cursul meditaţiei, gândirea purifică aerul; se poate dovedi chiar chimic, demonstrându-se că dioxidul de carbon este exalat într-o cantitate mult mai mică.

Noul ritm al respiraţiei produce o schimbare în sânge. Omul se purifică până la stadiul de a-şi putea dirija el însuşi procesul de formare a sângelui fără ajutorul plantelor. Atitudinea prelungită a meditaţiei schimbă natura sângelui. Omu1 răspândeşte mai puţin dioxid de carbon, reţinându-l în interior şi folosindu-l pentru structura corpului său, devenind astfel capabil să trăiască prin propria lui respiraţie, săvârşind o transmutaţie chimică.

Care sunt etapele superioare în Yoga?

Prima etapă: Iniţiatul obţine liniştea sufletului. Atunci îşi fac apariţia viziunea astrală care este imaginea simbolică a realităţii. Acestă viziune astrală, percepută în somn, este incompletă.

A doua etapă: Visele încetează să mai fie haotice, devenind ordonate. Iniţiatul sesizează adevăratul raport între simbolismul viselor şi realitate, devenind stăpânul astralului. Lumina astrală care vine din interior se trezeşte în sufletul care învaţă să vadă celelalte suflete ca pe nişte realităţi.

A treia etapă: se realizează continuitatea conştiinţei între starea de veghe şi starea de somn. În timp ce viaţa astrală se reflectă în visele din timpul somnului uşor, în somnul profund apar alte concepte care sunt audiţii pure, manifestându-se sub formă sonoră. Atunci sufletul aude cuvântul interior al tuturor fiinţelor sub forma unei minunate armonii care reprezintă manifestarea vieţii reale.

Platon şi Pitagora au numit această armonie armonia sferelor. Nu este o metaforă poetică, ci o vibraţie profundă a sufletului sub acţiunea undelor sonore care emană din sufletul lumii.

Goethe, iniţiat în tinereţea lui, între perioada de la Leipzig şi cea de la Strasbourg, cunoştea acestă armonie a sferelor. A cântat-o la începutul lui Faust, când Aarhanghelul Rafael pronunţă aceste cuvinte:

Soarele vibrează in cer
Sferele frăţesti răsună
El îşi urmează fără greş durmul
Şi vocea lui bubuie ca tunetul“*

În somnul profund, iniţiatul aude aceste sunete ca pe cele de trâmbiţe şi tunete.

* În trad. rom. de Lucian Blaga:

Prin zvon de sfere înfrăţite
Planete, soare sună-ntr-una
Se aude ca un mers de tunet
Cutreierul din totdeauna“ (n. red.).