|
Există şapte secrete ale vieţii despre care nu s-a vorbit niciodată până astăzi, decât în cadrul confreriilor oculte. În epoca noastră ele pot fi dezvăluite şi în afara acestor societăţi. Se mai numesc şi cele şapte secrete inexprimabile sau de nespus.
Vom încerca să vorbim despre cel de-al patrulea secret, acela
al
morţii.
Iată mai întâi cele şapte secrete:
1. Secretul abisului.
2. Secretul numărului (care poate fi studiat în filosofia
pitagoreică).
3. Secretul alchimiei (care poate fi înţeles prin operele lui
Paracelsus şi Jacob Boehme).
4. Secretul morţii.
5. Secretul răului (este atins în Apocalipsă).
6. Secretul Cuvântului, al Logosului.
7. Secretul fericirii dumnezeieşti (cel mai ocult).
Să ne amintim că pe planeta care a precedat pământul, pe
vechea
lună, am distins trei regnuri naturale, foarte diferite de regnurile
terestre. Regnul nostru mineral încă nu exista. El s-a născut din
condensarea, din cristalizarea mineralului-plantă lunară. Lumea noastră
vegetală a ieşit din planta-animal lunară. În ceea ce priveşte
lumea
animală, ea provine din ceea ce a constituit altădată pe lună
animalul-om. Vedem deci că fiecare din aceste regnuri lunare
înfăptuieşte pe pământ o coborâre spre materializare.
La fel se
întâmplă cu fiinţele care, pe lună, erau deasupra
animalului-om, numite
Spiritele focului. Oamenii acelor vremuri inspirau acest foc; aşa cum
inspirăm noi aerul. Iată de ce focul a rămas în mituri şi legende
ca
prima manifestare a zeilor. În Faust,
Goethe face aluzie la aceste lucruri când spune: „Să facem foc
pentru
ca spiritele să se poată înveşmânta în el“. Aceste
Spirite ale focului
de pe vechea lună, în faza terestră se încarnează în
aer, coborând deci
spre materialitate, spre acest aer actual pe care-l inspirăm şi-l
expirăm. Ele sunt substanţa aerului care există în jurul nostru
şi în
noi, învăluind pământul în atmosfera lui.
Or, dacă aceste spirite au coborât astfel până la
nivelul aerului,
dacă regnurile lunare au involuat astfel, a fost pentru ca omul, să
poată, datorită lor, să se ridice până la divinitate. S-a
săvârşit,
într-adevăr, o dublă mişcare în interiorul fiecărui regn
lunar; partea
cea mai de jos coboară în timp ce partea cea mai rafinată se
ridică. În
felul acesta omul-animal s-a scindat în două grupe din care una,
sub
influenţa respiraţiei şi a acţiunii Spiritelor focului, continuată de
Spiritele aerului, lucrează la elaborarea creierului, în timp ce
a doua
grupă coboară spre regnul animal. Această sciziune se regăseşte chiar
în constituţia omului, în care partea inferioară se apropie
de animal,
în timp ce partea superioară se ridică spre Spirite. După cum
unul sau
altul din aceste caractere este mai mult sau mai puţin pronunţat, se
formează două tipuri de oameni: unul legat prin natura lui inferioară
mai mult de pământ; celălalt mai evoluat şi mai desprins de cele
pământeşti. Primii au regresat apropiindu-se de animale. Ceilalţi
au
putut primi în ei scânteia divină, conştiinţa eului. Acesta
este
raportul care-i leagă astăzi pe oameni de animale şi mai ales de
maimuţă. Ceea ce a corelat fizic această evoluţie a fost o creştere,
dezvoltarea creierului uman care a devenit un templu care l-a putut
primi pe Dumnezeu.
Dar dacă nu s-ar fi produs decât această evoluţie, tot ar fi
lipsit
ceva. Ar fi existat minerale, plante, animale şi chiar oameni cu un
creier dezvoltat, capabili să atingă forma umană actuală, dar ceva tot
ar fi rămas la stadiul lunar. Pe vechea lună nu exista nici naştere,
nici moarte.
Să ne imaginăm compusul uman fără corpul flzic: n-ar exista moarte;
reînnoirea fiinţei s-ar face altfel decât prin naşterea
actuală. Părţi
ale corpului astral, ale corpului eteric s-ar înnoi prin
intermediul
schimburilor, dar compusul ar rămâne constant. În jurul
unui centru
neschimbat, numai la suprafaţă ar avea loc schimburile cu mediul
exterior; aşa se întâmpla pe lună; acolo omul nu
săvârşea decât
metamorfoze; nici naştere, nici moarte, ci o neîntreruptă
transformare.
Dar, în această stare, eul nu ajunsese încă la conştiinţă.
Zeii care-l
formaseră se aflau în jurul lui, în spatele lui, dar nu
în el; zeii
erau faţă de el ceea ce este arborele faţă de creangă sau creierul faţă
de mână. Mâna se mişca, dar numai creierul este conştient
de această
miscare. Omul era o creangă din copacul divin şi dacă evoluţia lui pe
pământ nu i-ar fi modificat această stare, creierul lui n-ar fi
fost
decât o floare a acestui arbore divin, gândurile lui s-ar
fi reflectat
în oglinda fizionomiei lui, dar el n-ar fi ştiut nimic despre
propriile
lui gânduri. Pământul ar fi fost o lume de făpturi
înzestrate cu
gândire, dar fără conştiinţă, o lume de statui animate de zei şi
în
special de Iahve sau Iehova. Datorită cărui fapt s-a schimbat situaţia
şi cum şi-a dobândit omul independenţa?
Când o şcoală are mai multe clase, există copii care le
parcurg pe
toate şi copii care nu reuşesc acest lucru. Zeii de natura lui Iahve
erau pe punctul de a putea coborî în creierul omenesc. Dar
alte
spirite, care pe lună făcuseră parte din Spiritele focului, nu
şi-au
putut desăvârşi evoluţia şi în loc să pătrundă în
creierul omului, au
intrat in corpul lui astral. Acest corp astral e făcut din instincte,
dorinţe, pasiuni. Acolo s-au refugiat acele spirite ale focului care nu
au ajuns până la capătul evoluţiei lor pe lună, primind adăpost
în
natura animală a omului, acolo unde se înfiripă pasiunile,
dând acestor
pasiuni un nou avânt. Ele au făcut să pătrundă entuziasmul
în sânge şi
în corpul astral. Zeii iehovici creaseră forma pură şi rece a
Ideii;
dar prin aceste spirite care pot fi numite luciferice, omul a devenit
capabil să se entuziasmeze pentru Idei şi să opteze cu pasiune pro sau
contra lor. Dacă zeii iehovici au modelat creierul uman, spiritele
luciferice au legat acest creier de simţurile fizice prin ramificaţii
nervoase care duc la organele senzoriale. Lucifer trăieşte în noi
de
tot atâta timp ca şi Iehova.
Tot ceea ce trece prin simţuri şi dă omului o conştiinţă obiectivă
faţă de tot ceea ce-l înconjoară, e datorat spiritelor
luciferice. Dacă
omul datorează zeilor gândirea, lui Lucifer îi datorează
faptul că este
conştient de ea. Lucifer trăieşte in corpul astral al omului şi-şi
desfăşoară activitatea prin reţeaua senzorială a nervilor săi. Iată de
ce „şarpele“ din Geneză spune: „Ochii voştri se vor deschide“. Se pot
lua aceste cuvinte în sensul lor literal căci în cursul
timpurilor
spiritele luciferice au deschis simţurile oamenilor.
Prin simţuri se individualizează conştiinţa. Fără aportul lumii
sensibile, gândurile oamenilor n-ar fi decât reflexe ale
divinităţii,
acte de credinţă, nu de cunoaştere. Contradicţiile între credinţă
şi
ştiinţă vin din această dublă origine a gândirii umane. Credinţa
se
întoarce spre ideile eterne, spre ideile-mame al căror prototip
se află
în zei; ştiinţa, cunoaşterea lumii exterioare prin
intermediul
simţurilor, vine de la spiritele luciferice. Omul a devenit ceea ce
este adăugând principiul luciferic inteligenţei divine. Această
fuziune
în el a unor principii opuse îi dă posibilitatea de-a face
rău, dar,
tot prin ea i se oferă şi mijlocul de a deveni conştient de sine, de a
alege, de a fi liber. Numai o fiinţă capabilă să se individualizeze a
putut fi ajutată de această opoziţie a elementelor în el. Dacă
omul
n-ar fi primit, coborând spre materie, decât forma dată de
Iehova, ar
fi rămas impersonal.
Lucifer este deci principiul care permite omului să devină cu
adevărat un om independent de zei. Christos, Logosul, manifestat prin
om, este principiul care-i permite să urce până la Dumnezeu.
Înainte de Christos, omul poseda principiul lui Iehova care-i
conferea formă şi pe acela al lui Lucifer care-o individualiza. El era
impărţit între supunerea faţă de lege şi revolta individului. Dar
principiul lui Christos a restabilit echilibrul între cele două,
învăţându-l să găsească chiar în interiorul lui legea
dată mai întâi
din exterior.* Ceea ce explică şi Sfântul Pavel care face din
libertate
şi iubire principii creştine prin excelenţă: vechea alianţă s-a bazat
pe lege, cea nouă se sprijină pe iubire. Găsim deci în om trei
principii inseparabile şi necesare evoluţiei sale: Iehova, Lucifer şi
Christos.
* Iar înainte de venirea
credinţei, noi eram păziţi sub Lege (Gal, a1.3, 23) fiind închişi
pentru credinţa care avea să se descopere, căci toată Legea se cuprinde
într-un singur cuvânt, în acesta: „Iubeşte pe
aproapele tău ca pe tine
însuţi“ (Gal. 5,14) (n. red.).
Dar Iisus Christos nu este numai un principiu difuz în lume.
El este
o fiinţă care a apărut într-un moment determinat al istoriei. Sub
formă
omenească, el a revelat prin cuvântul şi viaţa lui o stare de
perfecţiune pe care toţi oamenii o vor dobândi prin propria şi
libera
lor voinţă, la sfârşitul timpurilor. El a apărut
într-un moment de
criză teribilă când arcul descendent al omenirii era gata să
atingă
punctul ei cel mai de jos în materialism.
Pentru ca principiul lui Christos să se poată trezi în oameni,
a
trebuit ca el să se manifeste pe pământ într-un om, a fost
nevoie de
existenţa terestră a lui Christos.
Karma şi Christos rezumă deci toată evoluţia. Karma este legea
cauzei şi efectului în lumea spirituală; ea reprezintă spirala
evoluţiei. Forţa lui Christos intervine în dezvoltarea liniei
karmice
ca un ax director. Această forţă se află în adâncul
fiecărei fiinţe
umane de la venirea lui Christos pe pământ.
Dar când karma ni se înfăţişeazâ doar ca o
necesitate impusă omului
pentru a-şi îndrepta greşelile şi a-şi ispăşi păcatele printr-o
implacabilă justiţie exercitată de la o încarnare la alta, se
ridică
uneori obiecţia că rolul mântuitor al lui Christos este eliminat
de
legea karmei. În realitate, Karma este pe de o parte o
mântuire a
omului prin el însuşi, prin propriul lui efort, prin ascensiunea
lui
treptată spre libertate, prin intermediul seriei de încarnări,
dar în
acelaşi timp, şi ceea ce-l apropie pe om de Christos. Căci forţa
cristică este impulsul interior care-l duce pe om spre transformarea
Legii implacabile în libertate, iar izvorul acestui impuls este
persoana şi exemplul lui Iisus Christos. Nu trebuie să înţelegem
karma
ca pe o fatalitate, ci ca instrumentul necesar pentru a atinge
libertatea supremă care este viaţa întru Christos, libertate pe
care o
atingem, nu sfidând ordinea lucrurilor, ci
înţelegând-o. Karma nu
suprimă nici harul, nici pe Christos, ea le regăseşte, dimpotrivă,
aplicate la întreaga evoluţie.
O altă obiecţie se poate aduce din punctul de vedere al filosofiei
orientale. Ideea unui Mântuitor care vine să-i ajute pe oameni,
se
spune, suprimă înlănţuirile logice ale karmei şi substituie
acţiunea
momentană a unei iertări miraculoase a marii legi universale a
evoluţiei. Dreptatea cere ca cel care a greşit să suporte consecinţele
faptelor sale.
Este o eroare. Karma este legea cauzei şi efectului pentru lumea
spirituală, aşa cum mecanica este legea cauzalităţii în lumea
materială. În fiecare moment al unei vieţi, karma reprezintă ceva
asemănător unui bilanţ contabil, cifra exactă a ceea ce are de plată şi
ce are de încasat. Cu fiecare acţiune bună sau rea, omul
îşi măreşte
datoria sau avutul. Cel care nu vrea să admită un act de libertate
seamănă cu un comerciant care nu vrea să înceapă o nouă operaţie
pentru
a nu risca, care ar rămâne mereu la acelaşi bilanţ.
O concepţie pur formală a karmei ar interzice să dai ajutor celui
aflat în nenorocire. Dar şi acest fatalism este fals, iar
ajutorul pe
care-l dăm de bunăvoie celuilalt deschide o eră nouă în destinul
său.
Destinele noastre sunt ţesute din aceste impulsuri şi din iertări. Dacă
acceptăm ideea unui ajutor individual, cum de nu putem concepe că
cineva bine intenţionat şi mult mai puternic decât noi ar putea
ajuta,
nu pe unul singur, ci pe toţi oamenii, dând un impuls nou
omenirii? Or,
aceasta este acţiunea îndeplinită de un Dumnezeu care s-a făcut
om, nu
pentru a se împotrivi legilor karmei, ci pentru a ajuta la
împlinirea
lor.
Karma şi Christos se completează exact ca instrumentul de salvare şi
Salvatorul. Prin karma acţiunea lui Christos devine o lege cosmică prin
principiul lui Christos, a Logosului manifestat, karma îşi atinge
scopul care este eliberarea sufletelor conştiente şi identiflcarea lor
cu Dumnezeu. Karma este mântuirea treptată, Christos este
Mântuitorul.
Dacă oamenii se pătrund cu adevărat de aceste idei, ei vor simţi că
aparţin unii altora şi vor înţelege legea care domneşte în
confreriile
oculte: fiecare să sufere şi să trăiască pentru ceilalţi.
Vom ajunge în viitor la clipa în care principiul
mântuirii
exterioare va coincide pentru fiecare dintre noi cu acţiunea interioară
a Mântuitorului.
Nu revelaţia, ci adevărul îi face pe oameni liberi: „Veţi
cunoaste
adevărul şi adevărul vă va face liberi“.*
* Apostolul Pavel în
Epistole.
Drumul evoluţiei noastre duce spre libertate. Când omul va
trezi în
el tot ceea ce conţine profetic cuvântul lui Christos, el va fl
liber.
Căci dacă necesitatea este legea lumii materiale, libertatea domneşte
peste lumea spirituală. Libertatea se cucereşte treptat şi ea nu se va
manifesta în întregime în om decât la capătul
evoluţiei când natura lui
va fi cu adevărat spiritualizată.
