Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ESOTERISMUL  CREŞTIN

GA 94


CONFERINŢA a XVII-a

Mântuirea şi Eliberarea


Există şapte secrete ale vieţii despre care nu s-a vorbit niciodată până astăzi, decât în cadrul confreriilor oculte. În epoca noastră ele pot fi dezvăluite şi în afara acestor societăţi. Se mai numesc şi cele şapte secrete inexprimabile sau de nespus.

Vom încerca să vorbim despre cel de-al patrulea secret, acela al morţii.

 Iată mai întâi cele şapte secrete:

1. Secretul abisului.
2. Secretul numărului (care poate fi studiat în filosofia pitagoreică).
3. Secretul alchimiei (care poate fi înţeles prin operele lui Paracelsus şi Jacob Boehme).
4. Secretul morţii.
5. Secretul răului (este atins în Apocalipsă).
6. Secretul Cuvântului, al Logosului.
7. Secretul fericirii dumnezeieşti (cel mai ocult).

Să ne amintim că pe planeta care a precedat pământul, pe vechea lună, am distins trei regnuri naturale, foarte diferite de regnurile terestre. Regnul nostru mineral încă nu exista. El s-a născut din condensarea, din cristalizarea mineralului-plantă lunară. Lumea noastră vegetală a ieşit din planta-animal lunară. În ceea ce priveşte lumea animală, ea provine din ceea ce a constituit altădată pe lună animalul-om. Vedem deci că fiecare din aceste regnuri lunare înfăptuieşte pe pământ o coborâre spre materializare. La fel se întâmplă cu fiinţele care, pe lună, erau deasupra animalului-om, numite Spiritele focului. Oamenii acelor vremuri inspirau acest foc; aşa cum inspirăm noi aerul. Iată de ce focul a rămas în mituri şi legende ca prima manifestare a zeilor. În Faust, Goethe face aluzie la aceste lucruri când spune: „Să facem foc pentru ca spiritele să se poată înveşmânta în el“. Aceste Spirite ale focului de pe vechea lună, în faza terestră se încarnează în aer, coborând deci spre materialitate, spre acest aer actual pe care-l inspirăm şi-l expirăm. Ele sunt substanţa aerului care există în jurul nostru şi în noi, învăluind pământul în atmosfera lui.

Or, dacă aceste spirite au coborât astfel până la nivelul aerului, dacă regnurile lunare au involuat astfel, a fost pentru ca omul, să poată, datorită lor, să se ridice până la divinitate. S-a săvârşit, într-adevăr, o dublă mişcare în interiorul fiecărui regn lunar; partea cea mai de jos coboară în timp ce partea cea mai rafinată se ridică. În felul acesta omul-animal s-a scindat în două grupe din care una, sub influenţa respiraţiei şi a acţiunii Spiritelor focului, continuată de Spiritele aerului, lucrează la elaborarea creierului, în timp ce a doua grupă coboară spre regnul animal. Această sciziune se regăseşte chiar în constituţia omului, în care partea inferioară se apropie de animal, în timp ce partea superioară se ridică spre Spirite. După cum unul sau altul din aceste caractere este mai mult sau mai puţin pronunţat, se formează două tipuri de oameni: unul legat prin natura lui inferioară mai mult de pământ; celălalt mai evoluat şi mai desprins de cele pământeşti. Primii au regresat apropiindu-se de animale. Ceilalţi au putut primi în ei scânteia divină, conştiinţa eului. Acesta este raportul care-i leagă astăzi pe oameni de animale şi mai ales de maimuţă. Ceea ce a corelat fizic această evoluţie a fost o creştere, dezvoltarea creierului uman care a devenit un templu care l-a putut primi pe Dumnezeu.  

Dar dacă nu s-ar fi produs decât această evoluţie, tot ar fi lipsit ceva. Ar fi existat minerale, plante, animale şi chiar oameni cu un creier dezvoltat, capabili să atingă forma umană actuală, dar ceva tot ar fi rămas la stadiul lunar. Pe vechea lună nu exista nici naştere, nici moarte.

Să ne imaginăm compusul uman fără corpul flzic: n-ar exista moarte; reînnoirea fiinţei s-ar face altfel decât prin naşterea actuală. Părţi ale corpului astral, ale corpului eteric s-ar înnoi prin intermediul schimburilor, dar compusul ar rămâne constant. În jurul unui centru neschimbat, numai la suprafaţă ar avea loc schimburile cu mediul exterior; aşa se întâmpla pe lună; acolo omul nu săvârşea decât metamorfoze; nici naştere, nici moarte, ci o neîntreruptă transformare. Dar, în această stare, eul nu ajunsese încă la conştiinţă. Zeii care-l formaseră se aflau în jurul lui, în spatele lui, dar nu în el; zeii erau faţă de el ceea ce este arborele faţă de creangă sau creierul faţă de mână. Mâna se mişca, dar numai creierul este conştient de această mișcare. Omul era o creangă din copacul divin şi dacă evoluţia lui pe pământ nu i-ar fi modificat această stare, creierul lui n-ar fi fost decât o floare a acestui arbore divin, gândurile lui s-ar fi reflectat în oglinda fizionomiei lui, dar el n-ar fi ştiut nimic despre propriile lui gânduri. Pământul ar fi fost o lume de făpturi înzestrate cu gândire, dar fără conştiinţă, o lume de statui animate de zei şi în special de Iahve sau Iehova. Datorită cărui fapt s-a schimbat situaţia şi cum şi-a dobândit omul independenţa?

Când o şcoală are mai multe clase, există copii care le parcurg pe toate şi copii care nu reuşesc acest lucru. Zeii de natura lui Iahve erau pe punctul de a putea coborî în creierul omenesc. Dar alte spirite, care pe lună făcuseră parte din Spiritele focului, nu şi-au putut desăvârşi evoluţia şi în loc să pătrundă în creierul omului, au intrat in corpul lui astral. Acest corp astral e făcut din instincte, dorinţe, pasiuni. Acolo s-au refugiat acele spirite ale focului care nu au ajuns până la capătul evoluţiei lor pe lună, primind adăpost în natura animală a omului, acolo unde se înfiripă pasiunile, dând acestor pasiuni un nou avânt. Ele au făcut să pătrundă entuziasmul în sânge şi în corpul astral. Zeii iehovici creaseră forma pură şi rece a Ideii; dar prin aceste spirite care pot fi numite luciferice, omul a devenit capabil să se entuziasmeze pentru Idei şi să opteze cu pasiune pro sau contra lor. Dacă zeii iehovici au modelat creierul uman, spiritele luciferice au legat acest creier de simţurile fizice prin ramificaţii nervoase care duc la organele senzoriale. Lucifer trăieşte în noi de tot atâta timp ca şi Iehova.

Tot ceea ce trece prin simţuri şi dă omului o conştiinţă obiectivă faţă de tot ceea ce-l înconjoară, e datorat spiritelor luciferice. Dacă omul datorează zeilor gândirea, lui Lucifer îi datorează faptul că este conştient de ea. Lucifer trăieşte in corpul astral al omului şi-şi desfăşoară activitatea prin reţeaua senzorială a nervilor săi. Iată de ce „şarpele“ din Geneză spune: „Ochii voştri se vor deschide“. Se pot lua aceste cuvinte în sensul lor literal căci în cursul timpurilor spiritele luciferice au deschis simţurile oamenilor.

Prin simţuri se individualizează conştiinţa. Fără aportul lumii sensibile, gândurile oamenilor n-ar fi decât reflexe ale divinităţii, acte de credinţă, nu de cunoaştere. Contradicţiile între credinţă şi ştiinţă vin din această dublă origine a gândirii umane. Credinţa se întoarce spre ideile eterne, spre ideile-mame al căror prototip se află în zei; ştiinţa, cunoaşterea lumii exterioare prin intermediul simţurilor, vine de la spiritele luciferice. Omul a devenit ceea ce este adăugând principiul luciferic inteligenţei divine. Această fuziune în el a unor principii opuse îi dă posibilitatea de-a face rău, dar, tot prin ea i se oferă şi mijlocul de a deveni conştient de sine, de a alege, de a fi liber. Numai o fiinţă capabilă să se individualizeze a putut fi ajutată de această opoziţie a elementelor în el. Dacă omul n-ar fi primit, coborând spre materie, decât forma dată de Iehova, ar fi rămas impersonal.

Lucifer este deci principiul care permite omului să devină cu adevărat un om independent de zei. Christos, Logosul, manifestat prin om, este principiul care-i permite să urce până la Dumnezeu.

Înainte de Christos, omul poseda principiul lui Iehova care-i conferea formă şi pe acela al lui Lucifer care-o individualiza. El era impărţit între supunerea faţă de lege şi revolta individului. Dar principiul lui Christos a restabilit echilibrul între cele două, învăţându-l să găsească chiar în interiorul lui legea dată mai întâi din exterior.* Ceea ce explică şi Sfântul Pavel care face din libertate şi iubire principii creştine prin excelenţă: vechea alianţă s-a bazat pe lege, cea nouă se sprijină pe iubire. Găsim deci în om trei principii inseparabile şi necesare evoluţiei sale: Iehova, Lucifer şi Christos.

* Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege (Gal, a1.3, 23) fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere, căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Gal. 5,14) (n. red.).

Dar Iisus Christos nu este numai un principiu difuz în lume. El este o fiinţă care a apărut într-un moment determinat al istoriei. Sub formă omenească, el a revelat prin cuvântul şi viaţa lui o stare de perfecţiune pe care toţi oamenii o vor dobândi prin propria şi libera lor voinţă, la sfârşitul timpurilor. El a apărut într-un moment de criză teribilă când arcul descendent al omenirii era gata să atingă punctul ei cel mai de jos în materialism.

Pentru ca principiul lui Christos să se poată trezi în oameni, a trebuit ca el să se manifeste pe pământ într-un om, a fost nevoie de existenţa terestră a lui Christos.

Karma şi Christos rezumă deci toată evoluţia. Karma este legea cauzei şi efectului în lumea spirituală; ea reprezintă spirala evoluţiei. Forţa lui Christos intervine în dezvoltarea liniei karmice ca un ax director. Această forţă se află în adâncul fiecărei fiinţe umane de la venirea lui Christos pe pământ.

Dar când karma ni se înfăţişeazâ doar ca o necesitate impusă omului pentru a-şi îndrepta greşelile şi a-şi ispăşi păcatele printr-o implacabilă justiţie exercitată de la o încarnare la alta, se ridică uneori obiecţia că rolul mântuitor al lui Christos este eliminat de legea karmei. În realitate, Karma este pe de o parte o mântuire a omului prin el însuşi, prin propriul lui efort, prin ascensiunea lui treptată spre libertate, prin intermediul seriei de încarnări, dar în acelaşi timp, şi ceea ce-l apropie pe om de Christos. Căci forţa cristică este impulsul interior care-l duce pe om spre transformarea Legii implacabile în libertate, iar izvorul acestui impuls este persoana şi exemplul lui Iisus Christos. Nu trebuie să înţelegem karma ca pe o fatalitate, ci ca instrumentul necesar pentru a atinge libertatea supremă care este viaţa întru Christos, libertate pe care o atingem, nu sfidând ordinea lucrurilor, ci înţelegând-o. Karma nu suprimă nici harul, nici pe Christos, ea le regăseşte, dimpotrivă, aplicate la întreaga evoluţie.

O altă obiecţie se poate aduce din punctul de vedere al filosofiei orientale. Ideea unui Mântuitor care vine să-i ajute pe oameni, se spune, suprimă înlănţuirile logice ale karmei şi substituie acţiunea momentană a unei iertări miraculoase a marii legi universale a evoluţiei. Dreptatea cere ca cel care a greşit să suporte consecinţele faptelor sale.

Este o eroare. Karma este legea cauzei şi efectului pentru lumea spirituală, aşa cum mecanica este legea cauzalităţii în lumea materială. În fiecare moment al unei vieţi, karma reprezintă ceva asemănător unui bilanţ contabil, cifra exactă a ceea ce are de plată şi ce are de încasat. Cu fiecare acţiune bună sau rea, omul îşi măreşte datoria sau avutul. Cel care nu vrea să admită un act de libertate seamănă cu un comerciant care nu vrea să înceapă o nouă operaţie pentru a nu risca, care ar rămâne mereu la acelaşi bilanţ.

O concepţie pur formală a karmei ar interzice să dai ajutor celui aflat în nenorocire. Dar şi acest fatalism este fals, iar ajutorul pe care-l dăm de bunăvoie celuilalt deschide o eră nouă în destinul său. Destinele noastre sunt ţesute din aceste impulsuri şi din iertări. Dacă acceptăm ideea unui ajutor individual, cum de nu putem concepe că cineva bine intenţionat şi mult mai puternic decât noi ar putea ajuta, nu pe unul singur, ci pe toţi oamenii, dând un impuls nou omenirii? Or, aceasta este acţiunea îndeplinită de un Dumnezeu care s-a făcut om, nu pentru a se împotrivi legilor karmei, ci pentru a ajuta la împlinirea lor.

Karma şi Christos se completează exact ca instrumentul de salvare şi Salvatorul. Prin karma acţiunea lui Christos devine o lege cosmică prin principiul lui Christos, a Logosului manifestat, karma îşi atinge scopul care este eliberarea sufletelor conştiente şi identiflcarea lor cu Dumnezeu. Karma este mântuirea treptată, Christos este Mântuitorul.

Dacă oamenii se pătrund cu adevărat de aceste idei, ei vor simţi că aparţin unii altora şi vor înţelege legea care domneşte în confreriile oculte: fiecare să sufere şi să trăiască pentru ceilalţi.

Vom ajunge în viitor la clipa în care principiul mântuirii exterioare va coincide pentru fiecare dintre noi cu acţiunea interioară a Mântuitorului.

Nu revelaţia, ci adevărul îi face pe oameni liberi: „Veţi cunoaste adevărul şi adevărul vă va face liberi“.*

* Apostolul Pavel în Epistole.

Drumul evoluţiei noastre duce spre libertate. Când omul va trezi în el tot ceea ce conţine profetic cuvântul lui Christos, el va fl liber. Căci dacă necesitatea este legea lumii materiale, libertatea domneşte peste lumea spirituală. Libertatea se cucereşte treptat şi ea nu se va manifesta în întregime în om decât la capătul evoluţiei când natura lui va fi cu adevărat spiritualizată.