Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


ADEVĂRUL EVANGHELIILOR


MISTERUL CREŞTIN

Düsseldorf, 9 februarie 1906

Dacă vorbim despre evoluţia mistic-creştină a omului, atunci trebuie să luăm în considerare faptul că drumul care a fost ales în creştinism pentru dezvoltarea superioară din punct de vedere spiritual, a fost întotdeauna prescris ca un drum sever. Pe calea de evoluţie creştin-gnostică putea întotdeauna merge doar acela care se retrăgea din cultura exterioară. Severitatea deplină a acestei căi nu este realizabilă pentru un om situat în activitatea exterioară. Oricine poate însă realiza mult şi dacă doar se apropie de această cale. Totuşi, calea creştină pretinde un nivel semnificativ de dezvoltare. Această cale se deosebeşte însă de toate celelalte căi prin aceea că, înlăuntrul ei, omul nu poate ajunge prin contemplare proprie la cunoştinţa despre reîncarnare şi karmă.

În creştinismul esoteric a existat convingerea faptului că reîncarnarea există. Dar această convingere nu aparţine de creştinismul exoteric propriu-zis. A existat un anumit motiv pentru care creştinismul trecutului nu a avut această învăţătură.

Dacă ne întoarcem în urmă cu câteva milenii, învăţătura despre reîncarnare şi karmă era răspândită considerabil pe întregul Pământ. Numai la popoarele de provenienţă semitică, învăţătura despre reîncarnare şi karma este întru câtva retrasă. Altfel, această învăţătură se găsea pe atunci pretutindeni. Oamenii care erau apăsaţi de destinul lor, îşi spuneau pe vremea aceea: Aceasta este o viaţă printre multe altele; ceea ce eu pregătesc în această viaţă, va fi răsplătit într-o alta. Pe atunci exista o privire neîncetată către lumile superioare. Aceasta a existat pretutindeni, chiar şi la înţelepţii preoţi caldeeni. Pentru ei, stelele erau expresia unui suflet şi a unui spirit, ele erau corpurile spiritelor. Întregul spaţiu cosmic era pentru ei populat cu entităţi spirituale. Ei vorbeau despre legităţile conform cărora se mişcă stelele ca despre voinţa spiritelor ale căror corpuri sunt Soarele şi planetele. Omul trăia pe atunci îndreptându-şi neîncetat sufletul către spirit. Ceea ce au înfăptuit oamenii în acele vremuri în exterior prin activitate pe Pământ, era primitiv, în timp ce ceea ce pătrundea spiritual Universul, dimpotrivă, acţiona prin ei într-o mare măsură. Pe atunci se găseau concepţii spirituale înalte, alături de o cultură materială primitivă.

Apoi urma să vină o epocă în care să se cultive tot mai mult cultura materială exterioară, care să cucerească globul pământesc pentru cultura materială. Privirea omului urma să se sprijine pe viaţa fizică. Gândirea înţelepţilor preoţi caldeeni, a discipolilor lui Hermes, a discipolilor vechilor Rishi, era orientată către viaţa spirituală. Pentru toţi aceştia, vieţile pământeşti repetate erau o realitate. Oamenii trebuiau să facă abstracţie de aceasta o vreme. Toţi oamenii trebuiau să treacă o dată printr-o încarnare, în care să nu ştie ceva despre vieţile pământeşti repetate. Acest lucru a fost pregătit deja cu opt sute de ani înainte de începutul creştinismului. Treptat, concepţia reîncarnării se revarsă din nou, începând cu timpurile noastre, în omenire. Astăzi, pentru cei care cunosc curentele oculte, este cunoscut faptul că acum şi creştinismul trebuie să asimileze din nou învăţătura despre reîncarnare şi karmă.

Aceasta provine din Misteriul de pe muntele Tabor [ Nota 1 ]. Este vorba despre un eveniment care s-a petrecut „pe munte”. „Pe munte” este o expresie cifrată, care înseamnă că Maestrul îi conduce pe discipolii săi în lăuntrul cel mai lăuntric, pentru a le da acolo cele mai intime învăţături. Stă scris: „Ucenicii erau răpiţi în extaz” *. Asta înseamnă că ei au fost conduşi în lumile superioare. Acolo le-au apărut Ilie, Moise şi Iisus. Aşadar a avut loc o învingere a spaţiului şi timpului. Moise şi Ilie, care nu mai erau prezenţi, li s-au înfăţişat în starea devachanică. Numele Ilie** înseamnă tot atât de mult Calea lui Dumnezeu, ţelul. Cuvântul El, identic cu cuvântul Dumnezeu, este conţinut în Elohim, Gabriel, Mihael, Rafael, de asemenea în Bel. Numele Moise reprezintă Adevărul. Moise este denumirea ocultă pentru Adevăr. Iisus înseamnă Viaţa. Christos însuşi, stând în mijloc, este Viaţa. Atunci a fost scris, ca să zicem aşa, cu litere de bronz în mental: „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ucenicii spun: „Lasă-ne să construim colibe aici”. Asta înseamnă că ei erau Chela*** de gradul doi. Apoi Domnul spune: „Ilie a reapărut, dar ei nu l-au recunoscut. Să nu spuneţi nimănui aceasta până când nu revin eu”. El vorbeşte aici despre reîncarnare, Ioan Botezătorul este Ilie. Revenirea se referă la revenirea lui Iisus Christos, care este pregătită prin concepţia antroposofică despre lume.

* „Iar Petru şi cei ce erau cu dânşii, erau îngreuiaţi de somn”: Luca 9, 32 (n. tr.).
** În limba germană Elias (n. tr.).
*** Vezi indicaţiile de la sfârşitul volumului (n. tr.).

Când toţi oamenii au trecut o dată prin vieţuirea unei încarnări fără a şti nimic despre reîncarnare şi karmă, atunci reîncarnarea este din nou predată ca învăţătură. Însă în toate cercurile cele mai intime ale creştinismului, reîncarnarea a avut o valoare de adevăr. Pretutindeni unde au existat iniţiaţi care au instruit prin fapte, această învăţătură a fost recunoscută. Un exemplu în acest sens este Ordinul călugărilor trapişti [ Nota 2 ]. Printr-o reţinere absolută în vorbire în una din încarnări, ei se formează ca oratori destoinici pentru următoarele încarnări. Prin cultivarea unei însuşiri opuse într-una din încarnări, se formează aşadar un talent deosebit pentru următoarea încarnare. Prin reţinere în vorbire, urmau să fie creaţi oratori înflăcăraţi.

Trebuia să fie predat ca învăţătură, în mod exterior, într-o epocă, faptul că omul trebuia să reţină în simţire că viaţa pe Pământ ar fi epuizată în acea unică viaţă. Omul trebuia să-şi spună: O întreagă eternitate depinde de ceea ce se petrece într-o singură viaţă. O formă radicală a acestei concepţii este învăţătura despre pedepsele veşnice ale iadului. Sfera Pământului nu ar fi fost cucerită dacă învăţătorii creştinismului nu ar fi lăsat ca moştenire ideea că o singură viaţă trebuie să fie considerată drept foarte importantă. Marii Învăţători nu au fixat niciodată adevăruri absolute, ci doar ceea ce este adecvat oamenilor. Marii Învăţători nu predau niciodată, ca învăţătură, ultimele adevăruri, ci doar ceea ce este favorabil unei epoci. Învăţătura despre reîncarnare nu ar fi fost justă pentru acel timp. Ceea ce predă ştiinţa spirituală, de asemenea, drept învăţătură, nu este adevărul definitiv, ci concepţia antroposofică trebuie să fie predată acum, fiindcă ea este astăzi justă. Oamenii care audiază acum învăţătura spiritual-ştiinţifică vor audia adevărul într-un cu totul alt mod, într-o încarnare ulterioară. În decursul a trei mii de ani, noi vom învăţa ceva ce se află într-o sferă mai înaltă, fiindcă am trecut deja o dată prin antroposofie. Aceasta este partea spirituală. Dar întreg spiritualul trebuie să aibă şi o contraimagine în fizic. Deja cu câteva sute de ani înainte de Christos, individualitatea care a apărut în Christos a acţionat în mod pregătitor.

Pentru ca omul să-şi închipuie că o încarnare ar fi unică, era necesar ca ceva să separe creierul de cunoaşterea despre principiile superioare din om, despre Atma, Buddhi, Manas şi de cunoaşterea despre reîncarnare. Pentru aceasta, omului i-a fost dat vinul. Mai înainte, în orice cult din temple se folosea numai apa. Apoi a fost introdusă folosirea vinului şi chiar o fiinţă divină; Bacchus, Dionysos, era reprezentantul vinului. Ucenicul cel mai profund iniţiat, Ioan, destăinuieşte în Evanghelia sa ce înseamnă vinul pentru evoluţia lăuntrică. La nunta din Cana Galileii [ Nota 3 ], apa este transformată în vin. Prin intermediul vinului, omul a fost pregătit să nu mai înţeleagă reîncarnarea. Pe vremea aceea, apa pentru jertfă a fost transformată în vin, iar noi acum suntem din nou tocmai pe punctul de a transforma vinul în apă. Cine vrea să se ridice în sferele înalte ale existenţei, trebuie să se abţină de la orice picătură de alcool.

În Evanghelia după Ioan, fiecare rând scris este o vieţuire adâncă din omul însuşi şi din întreaga omenire. Iisus spunea: Eu am venit aici pentru a aduce pregătirea acestei epoci de evoluţie. Pavel, care era un iniţiat, îl numeşte pe Christos, Adam cel inversat [ Nota 4 ]. În Adam, noi avem primul om care apare în această formă. Prin aceasta, omul spiritual este transpus în încarnare pe Pământ. El se află astfel la răspântia a două drumuri. Poate lua ce îi dau zeii sau îşi poate agonisi el însuşi ceva nou. Aceasta este istoria lui Cain şi Abel [ Nota 5 ]. Abel ia animalele, care există. Cain obţine prin muncă ceea ce sacrifică. Prin ceea ce obţine Cain prin muncă, ia fiinţă pâinea. Pâinea a fost întotdeauna reprezentantul a ceea ce obţine omul prin muncă. Prin faptul că obţine pâinea prin muncă, omul a devenit păcătos. Cain l-a ucis pe fratele său. Concomitent cu propria muncă, omul a devenit păcătos, el a căzut în materie.

Inversul lui Adam este Iisus Christos, cel care se ridică din nou. El trebuie să răscumpere aceasta cu sângele său. Acest lucru trebuia să se întâmple o dată printr-o personalitate. Pâinea şi vinul îşi află reprezentantul în persoana lui Christos, în trupul şi sângele său. Domnul însuşi trebuie să ia fapta lui Cain asupra sa: Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Mântuirea trebuie să aibă loc prin aceea că este sfinţit ceea ce se află pe Pământ. Vinul reprezintă aceasta la Cina cea de taină, sângele ajunge prin aceasta în relaţie cu vinul.

Evangheliile nu sunt doar învăţături didactice, ele sunt şi scrieri de viaţă. Povestirile Evangheliilor nu reprezintă doar evenimente istorice exterioare, ci şi vieţuiri lăuntrice ale omului. Yoga creştină este vieţuirea completă în Evanghelie, ca şi când aceasta ar fi viaţa sufletească proprie.

Patru virtuţi sunt necesare în mod decisiv, pentru a putea fi posibilă în general yoga creştină. Prima este simplitatea. Aceasta este o virtute creştină. Omul trebuie să-şi clarifice faptul că în viaţă face în diverse feluri experienţe, prin care îşi pierde spontaneitatea. Aproape fiecare om este sfios. Unicele răspunsuri spontane la întrebări, sunt cele ale copiilor. Dar ei sunt şi naivi în această privinţă, deoarece copiii nu ştiu încă nimic. Omul trebuie să înveţe să fie înţelept şi spontan, spontan ca un copil, în experienţe. Aceasta se numeşte în creştinism, simplitate.

A doua virtute pe care trebuie să şi-o câştige omul constă în aceea că, în calitate de mistic creştin, el trebuie să se dezbare de ceea ce mulţi oameni au, şi anume sentimentul interior plăcut al exerciţiilor religioase. Ei nu trebuie să se dăruiască exerciţiilor din satisfacţie proprie, ci fiindcă o cere calea exerciţiilor. Toate sentimentele plăcute legate de exerciţiile religioase trebuie să tacă.

A treia virtute este şi mai grea. Ea constă în aceea că omul renunţă în mod absolut să mai atribuie ceva destoiniciei sale. El trebuie să înveţe, în schimb, să atribuie totul puterii divine, meritului lui Dumnezeu, care lucrează prin el. Fără aceasta, omul nu poate deveni mistic creştin.

Drept a patra virtute, omul trebuie să atingă devotamentul răbdător în ceea ce i se poate oricând întâmpla. El trebuie să renunţe la toate grijile şi temerile, trebuie să fie înarmat faţă de orice, faţă de cele mai bune lucruri cât şi faţă de cele mai rele.

Dacă omul nu şi-a format asemenea virtuţi până la un anumit grad, nu poate spera să devină mistic creştin. Această pregătire îl împuterniceşte să parcurgă cele şapte trepte ale căii mistic-creştine.

Prima treaptă este „Spălarea picioarelor”. Ea trebuie îndeplinită de către fiecare. Ea reprezintă împlinirea cuvintelor: Cine vrea să fie stăpân, trebuie să fie sluga tuturor. Trebuie să ne fie clar că ceea ce suntem, nu o datorăm sinei noastre proprii. Trebuie să punem la socoteală tot ce au făcut din noi alţi oameni şi ambianţa, şi să reflectăm serios la aceasta. Atunci înţelegem cum suntem noi în legătură cu întreaga ambianţă. Dacă noi am dobândit putere prin cele patru virtuţi: simplitate, dezbărarea de sentimentul plăcut al exerciţiilor religioase, renunţarea la a ne atribui destoinicie proprie, devotamentul răbdător în tot ce ni se întâmplă, atunci primim şi puterea de a realiza ceea ce se numeşte „Spălarea picioarelor”, anume de a privi cu recunoştinţă, de a ne apleca înaintea a tot ceea ce ne este dat din afară, a tot ceea ce ne-a înălţat. Trebuie să ne transformăm întreaga noastră simţire în recunoştinţă pură faţă de cei care ne-au dat totul. Astfel, trebuie să îngenunchem în faţa celor prin intermediul cărora am evoluat. Iisus Christos a îngenuncheat în faţa ucenicilor săi, fiindcă fără ei nu ar putea fi ceea ce a ajuns. Existenţa lui Iisus Christos presupune existenţa ucenicilor, aşa cum planta presupune existenţa mineralului, aşa cum animalul presupune existenţa plantei. El, care este stăpân, devine sluga tuturor. Dacă omul învaţă să se umilească până la sentimentul celei mai adânci recunoştinţe, atunci unele văluri sociale cad, şi omul poate atunci parcurge următoarea treaptă.

Dacă renunţăm la puterea exterioară, trebuie să avem putere lăuntrică. Dacă am ajuns cel din urmă, atunci mergem la Tatăl. Asta înseamnă „Calea spre Tatăl”. Noi suntem atunci profund uniţi cu această putere primordială. Aceasta poate fi găsită doar prin vieţuire proprie. Noi trebuie să învăţăm să îndurăm orice durere. Aceasta este a doua treaptă, „Flagelarea”, a doua treaptă în sensul mistic-creştin. Atunci Eul se sprijină pe sine.

Şi mai înaltă este a treia treaptă, „Suportarea dispreţului”. Noi trebuie să învăţăm să suportăm lipsa de apreciere a celorlalţi. Aceasta este „Purtarea coroanei de spini”. Trebuie să învăţăm să rămânem verticali, când lumea ne dispreţuieşte şi ne copleşeşte cu ironie.

Dacă omul a ajuns atât de departe, atunci el se află ca un străin faţă de propriul său trup. El s-a umilit, a învăţat să suporte dureri, a învăţat să suporte dispreţul. Acum, corpul este ceva în care el nu mai trăieşte, ci în jurul căruia pluteşte sufletul. Aceasta este „Crucificarea”, a patra treaptă. Sufletul este detaşat de ceea ce se întâmplă, prin aceea că propriul corp a devenit foarte obiectiv, ca şi când noi am fi legaţi de o bucată de lemn străin. Atunci existenţa izolată a încetat pentru noi. Aceasta este „Moartea mistică pe cruce”, a cincea treaptă.

A şasea treaptă este atinsă atunci când omul a devenit egal faţă de tot ce există pe Pământ şi cuprinde totul cu simţirea sa, care percepe întregul Pământ drept corpul său. Aceasta este „Punerea în mormânt”. Prin aceasta, omul a devenit ceea ce ştiinţa spirituală numeşte „a fi una cu planeta”. El simte atunci că nu este o fiinţă separată. Omul poate exista doar pe acest Pământ. La câteva sute de mile depărtare de Pământ el ar trebui să moară, să se usuce, aşa cum se usucă mâna care este amputată din corp. Pământul este atunci trupul omului. În el trebuie să fim noi înmormântaţi. Din această stare, omul cucereşte conştienţa Pământului. Apoi urmează a şaptea treaptă, „Învierea”: Omul a devenit un înviat din morţi. Această stare poate fi înţeleasă doar de cel a cărui gândire nu mai este legată de instrumentul fizic al creierului.

Omul poate parcurge cele şapte trepte dacă lasă să trăiască în sine, tot mereu, Evanghelia după Ioan, de la capitolul treisprezece încolo: în primul rând „Spălarea picioarelor”, calea voinţei de a sluji, de a se înclina în smerenie universală; în al doilea rând „Flagelarea”; în al treilea rând „Încoronarea cu spini”; în al patrulea rând „Crucificarea”; în al cincilea rând „Moartea mistică pe cruce”; în al şaselea rând „Punerea în mormânt”; în al şaptelea rând „Învierea”. Acestea sunt cele şapte trepte ale Misterului creştin lăuntric, care a fost înfăţişat exterior în planul istoriei lumii.

Călugării creştini au trăit întreaga viaţă în aceste vieţuiri ale Evangheliei după Ioan, de la capitolul treisprezece încolo. De aici şi-au extras ei puterea.