Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISTERUL CREŞTIN

GA 97


IMAGINEA RELIGIOASĂ DESPRE LUME A EVULUI MEDIU ÎN «DIVINA COMEDIE» A LUI DANTE

Düsseldorf, 11 februarie 1906

Vrem să vorbim astăzi despre una dintre cele mai mari creaţii ale literaturii universale, despre «Divina comedie» a lui Dante [ Nota 6 ]. În acest caz trebuie să ne fie clar că va fi necesar, dacă vrem dobândim doar un pic de înţelegere pentru această operă literară, să ne transpunem în secolele XIII şi XIV. Goethe îl lasă pe Faust să spună:

Ceea ce voi numiţi spirit al timpurilor [ Nota 7 ]
Este în fond al Domnului spirit propriu,
În care timpurile se oglindesc.

Dacă cineva vrea să interpreteze o operă literară dintr-o perioadă mai timpurie, de obicei se întâmplă aşa că el îşi strecoară propriul spirit acolo şi citeşte din operă ceea ce provine din simţirea sa subiectivă.

În cazul «Divinei comedii» a lui Dante se vede cât este de greu să ne transpunem în timpul Evului Mediu. Există pentru aceasta toate interpretările posibile. Astfel, există o traducere germană a lui Carneri [ Nota 8 ]. Din prefaţă se vede că el şi-a asumat un risc extraordinar. El spune că această «Divină comedie» ar fi dezgustătoare dacă este privită de către comentatori printr-o concepţie teologică. El a privit-o printr-o concepţie pur umană. Carneri este un etician al darwinismului [ Nota 9 ]. El a aşezat pe temelia darwinismului o morală, o etică nobilă, dar materialistă, fără conştienţa despre puterile spirituale din lume. Peste întreaga sa traducere s-a aşternut o concepţie materialistă. Acesta este „al Domnului spirit propriu, în care timpurile se oglindesc”.

Însă acum vrem să ne transpunem efectiv în vremea de atunci. Pentru a ne transpune în acea perioadă trecută, trebuie să uităm o dată complet tot ce am asimilat din copilărie. Pe atunci, oamenii gândeau complet altfel şi simţeau complet altfel. Noi am învăţat că planetele formează împreună cu Soarele un sistem, şi că acesta este un sistem printre multe altele. În şcoală învăţăm: Soarele se află în mijlocul unui sistem şi de jur-împrejurul său se rotesc planetele. Legi raţionale, abstracte, guvernează tot ce se roteşte aici, tot ce trăieşte aici, tot ce pluteşte aici în spaţiul cosmic infinit din jurul nostru. Cine gândeşte aşa nu vede în acest spaţiu cosmic îndepărtat nimic altceva decât corpurile cereşti ce se rotesc în spaţiul infinit, gol, mare, corpuri cereşti şi vietăţi pe acestea.

Cu totul altfel era imaginea lumii pentru oamenii care trăiau pe vremea lui Dante. Nici un om nu gândea pe atunci despre toate acestea cu asemenea reprezentări abstracte. Pe atunci Pământul nostru era considerat centrul întregului sistem cosmic. Pământul nu era doar această planetă solidă, ci în interiorul Pământului existau entităţi care se aflau în legătură cu omul. Acolo existau forţe care făceau din om o fiinţă asemănătoare animalelor. Acestea existau în centrul Pământului. Înăuntru existau diferitele trepte a ceea ce se desemna drept iad. Aşa cum descrie Dante aceste lucruri, aşa erau ele pe atunci adevărate pentru oameni. Aceasta nu este fantezie poetică la Dante. Pe el nu-l înţelege cel care poate gândi, chiar şi numai un moment, că Dante a considerat acestea drept simple superstiţii. Pe atunci exista reprezentarea: dincolo, de cealaltă parte a Pământului, acţionează forţa gravitaţională în direcţie opusă. Acolo îşi reprezentau oamenii Evului Mediu forţele care erau opuse omului, forţele care îl separă de tot ceea ce înseamnă greutate spirituală a Pământului. Acolo era focul purificator, kamaloka.

Dacă privim de aici mai departe, afară, în spaţiul planetar, atunci existau în acest caz complet alte reprezentări. Luna nu era un mineral, ci corpul unei fiinţe spirituale pe care locuiesc multe fiinţe spirituale, un corp ceresc. Pe acesta locuiau fiinţe care parcurseseră stări de evoluţie asemănătoare celor ale omului. Ele erau însă căzute mai jos decât oamenii, dar viciile lor erau concepute mai spiritual decât viciile animalice ale omului.

Omul îşi reprezenta, de asemenea, planeta Mercur drept o fiinţă corporală ce conţinea un spirit. Aşa cum noi deducem omul din cea mai lăuntrică fiinţă sufletească, aşa îşi imagina omul medieval drept fiinţe spirituale Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Omul percepea pe atunci pretutindeni spiritul. Pretutindeni lumea era populată pentru el de către fiinţe spirituale.

În cercul stelelor fixe trăia Christos, de când părăsise lumea. Dincolo de cerul stelelor fixe era Empireul. În spatele acestuia era al zecelea cer, care cuprindea cauza iniţială a întregii existenţe. Omul îşi reprezenta entităţile, care nu existau aici pe Pământ, în corp, ca locuind într-o regiune oarecare din afara Pământului. Pe un luptător care trecuse prin moarte, noi ar fi trebuit să-l căutăm, potrivit reprezentărilor de atunci, pe planeta Marte. Omul care a dus o viaţă contemplativă, ar fi pe planeta Saturn. Cel care s-a înălţat şi mai mult, trebuia căutat în cerul stelelor fixe, unde se afla Christos după moartea sa. Deasupra acestora se aflau apoi entităţi şi mai înalte.

Din astfel de moduri de reprezentare şi-a compus Dante «Divina comedie». Oamenii nu mai au acum nici o idee despre faptul că lumea de atunci a văzut încă ceva spiritual în tot ceea ce este material. Pentru lumea de atunci nu exista corporalitate pură şi spirit pur. Atunci a existat, de la sine înţeles, pentru toate fiinţele, o întreţesere a fizicului cu spiritualul. Dacă ne transpunem într-o astfel de concepţie, atunci trăim şi urzim în sentimentele din care a fost scrisă «Divina comedie». Este absurd a discuta dacă Beatrice era doar un simbol sau era iubita lui Dante. În această privinţă nu există nici o contradicţie. Beatrice era o personalitate adevărată, ea era însă şi expresia a tot ce este spiritual. Beatrice este – pentru cel care nu a uitat simţul lăuntric – tocmai veritabila personificare a teologiei.

Vrem să cercetăm acum atmosfera spirituală din care a crescut poemul. Acesta este cea mai înaltă expresie a catolicismului creştin din secolele XIII, XIV, aflat în faţa schismei bisericeşti, şi din care au acţionat spirite precum cardinalul Nicolaus Cusanus [ Nota 10 ], care a crescut din scolastică. Dante este un discipol al scolasticii. El a contemplat lumea ca şi învăţătorul său, Toma d’Aquino [ Nota 11 ].

Care era misiunea creştinismului? El avea misiunea de a întemeia o altă concepţie religioasă fundamentală decât cea care exista înainte pe Pământ. Mai înainte exista un spectru de concepţii religioase, răspândit în toată lumea. Apoi a apărut o altă concepţie fundamentală.

Trebuie să mergem mai mult în urmă dacă vrem să ne transpunem în tonul fundamental al poemului dantesc. Cu aproximativ treizeci de mii de ani înaintea erei noastre [ Nota 12 ] s-a întâmplat că acel continent, care se întindea departe, numit Atlantida, să se scufunde din ce în ce mai mult. În revista «Cosmos» [ Nota 13 ] existenţa Atlantidei este argumentată naturalist-ştiinţific de către cercetătorul Arldt [ Nota 14 ]. Ceea ce noi numim Potop este inundarea treptată a acestui continent. Pe acest continent trăiau strămoşii omenirii actuale europene şi asiatice. La toate aceste popoare se află o înrudire profundă între mitologiile lor. Mitologia germană vorbeşte despre acea Atlantidă, şi denumeşte continentul atlantean Niflheim, Nebelheim. Ceea ce ne-a parvenit, potrivit mitologiei germane, este concepţia despre lume pe care a adus-o cu sine personajul care a dominat drept Wotan. Wotan este acelaşi cu Bodha sau cu Buddha. Veda şi Edda, de exemplu, au – tot din punct de vedere lingvistic – aceeaşi origine.

Toate aceste concepţii care există aici oarecum ca un sediment mai vechi, au ceva comun. Pentru ele era de la început de la sine-înţeleasă reîncarnarea. Budismul şi-a găsit desigur apoi răspândirea la popoarele mongole, nu la popoarele indo-europene. În modul de concepţie al popoarelor indo-europene s-a introdus elementul semitic, care nu ştie nimic despre reîncarnare. Expresia cea mai grandioasă a acestei forme de religie, care ţine cont doar de o singură încarnare, este creştinismul. Indiciul său caracteristic este faptul că ţine cont doar de o întrupare. Situaţia nu era aşa în cazul învăţăturii creştin esoterice, dar în religia populară nu era conţinută învăţătura despre reîncarnare. Vechiul iudaism şi arabismul nu au cunoscut învăţătura despre reîncarnare.

Dacă presupunem acestea, atunci avem tonul fundamental din care a crescut măreţul poem al lui Dante. Poemul înfăţişează o viziune, o viziune care porneşte din Vinerea Mare. Aceasta este ziua simbolică pentru victoria vieţii asupra morţii. Acest lucru nu a fost reprezentat în mod abstract. Omul simţea în Vinerea Mare şi la Paşti că Soarele primeşte o nouă putere de primăvară. El urcă şi intră în constelaţia Berbecului sau a Mielului. El face să încolţească lumea plantelor. Soarele era considerat o expresie a unei fiinţe spirituale. Oamenii îşi reprezentau o relaţie a puterilor spiritual-sufleteşti cu spiritul corpului solar. Astfel, noaptea din Vinerea Mare era simţită drept timpul cel mai potrivit în care sufletul se poate transpune în ceea ce se află dincolo de moarte.

Poemul lui Dante este o viziune, o viziune în sensul în care o trăieşte iniţiatul, o realitate din lumea spirituală. Dante poate efectiv să perceapă spiritualul. El percepe cu simţuri spirituale ceea ce există în lumea spirituală. El îşi reprezintă aceasta ca un iniţiat creştin-catolic. În viziune, el aduce cu sine ceea ce s-a adaptat din lumea catolică în organismul său, dar el le vede în mod spiritual. Omul vede totdeauna spiritualul prin ochelarii experienţei sale de viaţă. Aşa cum se raportează şederea copilului în corpul mamei la planul fizic, tot aşa se raportează zăbovirea noastră în lume, la ceea ce vieţuim noi aici pe Pământ în mod spiritual. Aici, în viaţa noastră pământească, noi ne maturizăm oarecum ca în corpul matern, pentru a ne naşte după aceea în mod spiritual. Simţurile care s-au format pentru spiritual depind de viaţa pe acest Pământ. Aici ne maturizăm pentru dincolo, aici ne pregătim ochii spirituali şi urechile spirituale pentru dincolo. De aceea Dante îşi formase organele spirituale în modul în care o făcuse lumea creştin-catolică.

Când ajungem dincolo, în cealaltă existenţă, atunci putem percepe ceea ce este acum în noi. Aceasta ne devine atunci vizibil în mod exterior. Despre pasiuni, instincte, imbolduri, noi spunem că ele ne aparţin. Când am intrat în lumile spirituale, conţinutul organismului nostru sufletesc devine ceva ce există în afara noastră, aşa cum sunt percepute lucrurile exterioare din existenţa fizică. Ceea ce trăieşte în sufletele noastre, devine vizibil în mod simbolic.

Dante enumără trei simboluri, care reprezintă cele trei însuşiri esenţiale ale corpului său de instincte, ale trupului său astral, ale sufletului său inferior: o panteră, un leu, o lupoaică. Însuşirile sale esenţiale îl întâmpină astfel în forma a trei animale. Acesta nu este însă un simplu simbol. Dacă omul intră în planul astral, atunci îl întâmpină efectiv chiar pasiunile inferioare, sub formă de animale. Lupoaica semnifică una dintre pasiuni. Este acea lupoaică ce a alăptat cândva pe Romulus şi Remus. Aceasta este pasiunea care odinioară, pe când a fost întemeiat poporul roman, a fost asimilată de către oameni, pasiunea care trăieşte în tot ceea ce se îndreaptă spre posesie, lăcomia, iar pe de altă parte dreptul la proprietatea personală. Această pasiune a fost injectată oamenilor, când lupoaica i-a alăptat pe Romulus şi Remus. Mai înainte omul şi-a însuşit calitatea vitejiei, care se exprimă prin leu, şi care poate deveni sete de putere. Şi în urmă se află viclenia cea mare, aşa cum se dezvoltă din autoritatea preoţească: pantera, însuşirea lui Odiseu. Când Virgiliu [ Nota 15 ] îl întâmpină pe Dante, el spune: Eu nu te pot elibera de cele trei animale, şi cel mai puţin de lupoaică. El spune asta fiindcă Dante a crescut din ceea ce a rămas în Italia din vechile pasiuni romane. Pe Virgiliu, care a dat în Eneida o imagine a iniţierii, trebuia Dante să-l ia drept călăuzitor. De la Virgiliu învăţau oamenii pe atunci, cel mai mult, ce se află în lumea de dincolo. Ei îşi construiau pe atunci lumea de dincolo pe trei trepte: ca Iad, Purgatoriu şi Cer.

Există numai două concepte consecvente despre lume. Una este cea a lui Augustin [ Nota 16 ], cealaltă este cea despre reîncarnare şi karmă. Augustin spune: Pe acest Pământ, o parte este destinată binelui şi o parte răului. Cealaltă concepţie este cea după care noi evoluăm prin intermediul multor întrupări. Numai aceste două concepţii despre lume sunt posibile. Dante se situează pe terenul augustinian al concepţiei despre lume. În acest caz omul se pregăteşte în această viaţă pământească pentru un destin etern. De aceea, de această viaţă pământească se leagă nemijlocit Cerul, Purgatoriul sau Iadul. Viaţa pământească de aici este privită drept determinantă. Se are în vedere doar personalitatea omului.

Dacă ne ridicăm deasupra personalităţii, atunci ne ridicăm deasupra naşterii şi morţii. Deasupra personalităţii se află ceea ce intră la naştere şi iese din nou la moarte. Aceasta este individualitatea. Ceea ce a greşit omul ca individualitate, trebuie compensat într-o viaţă viitoare. Dacă nu se ţine cont de reîncarnare şi karmă, atunci totul trebuie compensat într-o singură viaţă. Dacă se caută recompensa pentru tot ceea ce priveşte personalitatea, atunci pentru personalitate se creează contraimaginea, care este Iadul. Iadul nu este nimic altceva decât a fi implicat complet în personalitate. Contraimaginea personalităţii în lumea de aici este Iadul în lumea de dincolo. Personalitatea nu are voie să se implice atât de mult în lumea de aici, încât să înfrumuseţeze existenţa. Creştinismul a introdus în lume concepţia că totul depinde de faptul cum se desfăşoară această viaţă unică între naştere şi moarte. Pentru aceasta el trebuia să facă din ceea ce este pământesc o vale a plângerii. El trebuia, după aceea, să arate că omul trebuie să se dezbare de ceea ce este pământesc. Arta păgână, în schimb, este ceea ce ne implică în elementul personal. Vechii artişti încercau să dea o înfăţişare frumoasă pământescului. Cine vede numai personalitatea, spune: Această personalitate trebuie să renunţe la frumos. Acela trebuie să facă tocmai Pământul mai puţin frumos, să smulgă personalitatea din lumea aceasta. De aceea a fost consecvent faptul că Homer şi toţi poeţii antichităţii i-au apărut lui Dante în Iad.

Descrierea zgârcitului şi a risipitorului, din planul astral, este la fel de reală. Acolo, pasiunea proprie îl întâmpină pe om ca o imagine de oglindă. Zgârcitul vede în planul astral ceea ce face cu zgârcenia, în calitate de risipitor. Risipitorul îşi vede însuşirea în contraimaginea zgârcitului.

În oraşul Dis, Epicur este reprezentantul concepţiei despre lume care se bazează pe construirea lumi de aici. Oraşul Dis trebuie să-l exprime pe reprezentantul realităţii fizice. Aici oamenii se află în sicrie. Materialiştii sunt morţi vii. Ei spun că omul trebuie să fie un simplu cadavru. Astfel ei trebuie să stea ca suflete moarte în sicrie.

Din Iad, Dante este condus în Purgatoriu. Conducătorii care şi-au neglijat mântuirea sufletului pentru binele public, trebuie să fie de asemenea purificaţi în Purgatoriu. Concepţia creştin-catolică despre lume pleacă de la formarea personalităţii omului. De aceea, conducătorii care au neglijat aceasta, suferă în Purgatoriu.

La următoarea regiune dintre Purgatoriu şi Cer, Dante ajunge în grădina Edenului. Acolo suntem introduşi în concepţia propriu-zis creştină: că originea Bisericii se află în spiritual. Cine vrea să înţeleagă în sensul Evului Mediu cum trebuie să fie Biserica, trebuie să se organizeze până acolo încât să vadă modelul ei în cealaltă lume. Aceasta realizează Dante cu privire la concepţia despre lume a lui Dionisie Areopagitul despre ierarhiile cereşti. Aici există o succesiune pe care o desemnează Dionisie: Îngeri, Arhangheli, Începători, Puteri, Stăpâniri, Domnii, Tronuri, Heruvimi, Serafimi. Succesiunea ierarhiilor lumeşti ale Bisericii trebuia să fie o imagine a acestor ierarhii cereşti. Asta înfăţişează Dante în grădina Edenului, unde ne întâmpină simbolic ierarhiile.

Apoi Beatrice preia conducerea. În suflet distingem un element feminin, fiinţa sufletească lăuntrică, şi un element masculin, spiritualul din Univers, care fecundează sufletul. Sufletul feminin ne trage în sus. Alchimiştii medievali numeau femininul din om, „Lilium”. De aceea vorbeşte şi Goethe în basmul său, despre „frumoasa Lilie”. Beatrice este efectiv înfăţişată în sensul modului de gândire dantesc, astfel încât el poate aduce în manifestare în ea sistemul teologiei scolastice.

Spre ea, spre Beatrice, sunt conduse mai întâi fiinţele Lunii, care şi-au încălcat legământul spiritual. Ele încălcaseră legământul de a sluji doar spiritualului şi au căzut din nou în senzorial. Mercur era încă, pentru teosofia veche grecească, acea fiinţă care a acţionat în sensul ca vechiul atlant să se ridice la înţelegerea Eului. Primii atlanţi încă nu aveau conştienţa Eului. Entitatea în al cărui semn stă personalitatea, este zeul Mercur, Hermes. Omul ajunge la personalitate în timp ce cade în egoitate, în egoism. Aceasta ne-a făcut, în acelaşi timp, oameni care năzuiesc după proprietate. De aceea Mercur este şi zeul comercianţilor.

Pe Jupiter, Dante găseşte domnitorii care au făcut dreptate. Pe Soare se întâmplă ceva foarte important. Pe Soare, lui Dante îi este arătat caracterul propriu-zis al eternului; cum este înţeles acesta din urmă când vieţuim o zi pe care o numim Ziua Judecăţii de Apoi. Ziua Judecăţii de Apoi schimbă împrejurările. Aici ne întâmpină doi oameni: Toma d’Aquino şi regele Solomon. Toma d’Aquino reprezintă viaţa în sensul creştinismului, al Noului Testament, iar regele Solomon este învăţătorul Vechiului Testament.

În preoţie, creştinul vedea expresia corporală a ceea ce era pentru el Christos în evoluţia spirituală. După viaţa sa pământească, Christos a dispărut, continuându-şi marşul său triumfal în cerul stelelor fixe. Cine şi-a pregătit embrionul său spiritual aici, astfel încât el poate vedea în mod spiritual, îl poate zări pe Christos în cerul stelelor fixe. Ucenicul cel mai profund iniţiat, Ioan, apare ca învăţător al acestei concepţii. Doar Christos şi Maria puteau prelua cu ei trupul lor până la cerul stelelor fixe. O individualitate de Maestru spiritual îşi stăpâneşte de asemenea complet corpul. Aşa cum omul culturii actuale învaţă ca prin ideile sale morale să fie stăpân peste pasiuni, aşa învaţă efectiv omul aflat pe o treaptă mai înaltă să-şi domine trupul fizic. Iisus şi Maria aveau trupul fizic aşa de sfinţit, încât ei îl puteau lua cu ei în cele mai înalte sfere.

Apoi preia sfântul Bernard conducerea în sferele superioare, unde Dante dobândeşte contemplarea divină, cufundarea în Sinea divină. Acolo, Dante se ridică deasupra creştinismului bisericesc. El vede cele trei sfere, tripla esenţă primordială a lumii, Tatăl, Fiul şi Spiritul. Religia hindusă o numeşte Brahma, Vishnu, Shiva. Aici se înfăţişează trinitatea Universului, unde Dante se ridică la o concepţie pur spirituală, la contemplare.

În încheiere este înfăţişat cum noi trăim, urzim şi existăm în Dumnezeu, dar nu putem îndrăzni a-l înţelege pe Dumnezeu. Se înfăţişează în final numai presimţirea certitudinii despre cunoaşterea lui Dumnezeu de către om. Pentru Dante, poemul său a fost scena lumii, văzută din cealaltă parte.