Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA I

Hamburg, 18 mai 1908

Aceste conferinţe privind Evanghelia după Ioan au un dublu scop: primul este acela de a aprofunda şi a extinde în câteva direcţii noţiunile spiritual-ştiinţifice ca atare; al doilea este tocmai de a ne face, prin reprezentările ce ne vor sta în faţa sufletului, să pătrundem mai bine însuşi documentul capital care este Evanghelia după Ioan. Vă rog să reţineţi că aceste conferinţe sunt orientate în aceste două direcţii. Fiindcă, pentru noi, nu este vorba să dăm pur şi simplu o explicaţie a Evangheliei după Ioan ci, prin ea, să pătrundem adâncul mister al existenţei, şi este esenţial să stabilim cum trebuie întocmit modul spiritual-ştiinţific de a privi atunci când el are în vedere unul dintre aceste mari documente istorice pe care religiile le-au dat lumii.

S-ar putea crede, îndeosebi când reprezentanții ştiinţei spiritului vorbesc despre Evanghelia după Ioan, că ei ar vrea să facă acest lucru aşa cum se procedează de obicei: se ia de bază un astfel de document pentru a extrage acele adevăruri de care ai nevoie şi se prezintă apoi aceste adevăruri pe baza autorităţii documentelor religioase. Nu asta va putea fi vreodată sarcina modului spiritual-ştiinţific de a privi lumea, ci cu totul alta. Dacă ştiința spiritului vrea într-adevăr să îşi facă datoria față de spiritul uman modern, ea trebuie să arate că omul poate pătrunde în tainele existenţei, în ceea ce stă ascuns în spatele lumii senzoriale, în lumile spirituale, doar dacă el învaţă să se slujească de forţele sale lăuntrice, de forţele şi facultăţile de percepţie spirituală. Omenirea modernă trebuie să ajungă tot mai mult la conştiența faptului că omul, prin exersarea facultăţilor sale interioare, poate atinge tainele existenţei, poate ajunge prin puterea sa de cunoaştere la forţele şi entităţile creatoare ale Universului.

Putem afirma că tainele Evangheliei după Ioan pot fi descoperite independent de orice tradiţie şi orice document istoric. Pentru a face de înţeles acest lucru, să îl ducem până la un caz extrem. Să presupunem că, urmare a unei întâmplări oarecare, toate documentele religioase ale omenirii ar dispărea şi că ființa umană ar păstra doar facultăţile pe care le are acum; în ciuda acestui fapt – numai să-şi fi păstrat facultăţile pe care le-a avut – ea s-ar putea adânci în tainele existenţei şi ar putea atinge forţele şi entităţile divin-spirituale creatoare care se află în spatele planului fizic. Tocmai pe aceste surse de cunoaştere independente de orice documente trebuie să se clădească ştiinţa spiritului. Când deci ai lucrat astfel cu toată independenţa şi ai scrutat tainele divin-spirituale ale lumii independent de orice document, poţi să mergi apoi către documentele religioase. Căci atunci eşti într-un anume fel liber şi independent de ele. Abia atunci poţi aprecia întreaga lor valoare. Atunci poţi recunoaşte în ele ceea ce ai găsit deja prin tine însuţi. Fiţi sigur că, pentru cel ce le abordează pe asemenea cale, aceste documente religioase nu-şi vor putea pierde niciodată din valoare; veneraţia pe care ele o pot inspira nu va putea dispărea vreodată. O comparaţie ne va face să înţelegem mai bine acest lucru.

Cineva ar putea spune: Euclid, geometrul din Antichitate, a pus bazele geometriei pe care o învaţă astăzi oricare elev. Dar studiul geometriei este el cu totul obligatoriu legat de cartea lui Euclid? Dintre cei care învaţă astăzi geometria elementară câți nu o fac fără să aibă cea mai mică idee despre cartea în care Euclid a expus cele mai elementare lucruri despre geometrie? Ei învaţă geometria fără să cunoască cartea lui Euclid pentru că geometria este produsul natural al unei facultăţi a spiritului omenese. Când înveţi geometria din sine însăşi şi iei apoi cartea lui Euclid, ajungi chiar să îl apreciezi corect; căci abia atunci găseşti cunoştinţele dobândite de tine şi poţi aprecia forma sub care au apărut pentru prima dată acestea. Astfel, marile fapte cosmice ale Evangheliei după Ioan pot fi regăsite prin forţele latente ale omului, fără ca el să ştie ceva de această Evanghelie, aşa cum elevul învaţă geometrie fără să aibă cea mai mică idee despre primele cărţi ale lui Euclid.

Când abordezi Evanghelia după Ioan înarmat cu cunoştinţele despre lumile superioare te poţi întreba: Ce am în faţă din istoria spirituală a omenirii? Într-o singură carte sunt date omenirii misterele cele mai adânci ale lumilor spirituale. Și fiindcă noi ştim ce înseamnă adevărurile despre lumile divin-spirituale, recunoaştem în sensul just caracterul divin-spiritual al Evangheliei după Ioan; şi acesta este de fapt şi modul corect de a te apropia de astfel de texte care vorbesc despre lumile spirituale. De altminteri, aşa şi trebuie, într-un mod mai general, să abordezi textele vechi care vorbesc despre lucruri spirtuale.

Când nişte oameni se apropie de astfel de texte ce tratează despre lucruri spirituale, ei înţelegând foarte bine din punct de vedere lingvistic tot ce e scris acolo, ca de pildă în Evanghelia după Ioan, deci nişte puri filologi – şi chiar şi cercetătorii teologi de azi de un anumit tip sunt de fapt doar filologi în raport cu conţinutul unor astfel de cărţi –, cum se situează reprezentantul ştiinţei spiritului faţă de astfel de cercetări?

Să reluăm comparaţia cu geometria lui Euclid. Cine va comenta cel mai bine? Cel care poate să traducă în felul său cuvintele, dar nu are nicio idee despre principiile geometrice? Va rezulta ceva foarte straniu când un astfel de om care nu ştie mai dinainte nimic despre geometrie vrea să se ocupe de geometria lui Euclid! Luaţi însă un traducător care nu are nicio pregătire filologică, dar care înțelege bine geometria. El va putea aprecia în mod corect cartea. La fel se comportă şi reprezentanţii ştiinţei spiritului, comparativ cu alţi cercetători, în ce priveşte Evanghelia după Ioan. Dar ştiinţa spiritului nu comentează, ci aduce din ea însăşi cunoştinţele despre lumile spirituale. Poziţia cercetătorului spiritului faţă de Evanghelia după Ioan este aceeaşi cu a geometrului faţă de Euclid: el aduce deja cu sine ceea ce poate găsi în Evanghelia după Ioan.

Nu e nevoie să zăbovim asupra obiecţiei că în felul acesta multe se văd în document. Vom vedea în curând că cel care le înţelege conţinutul nu are nevoie să introducă ceva în Evanghelie, ceva ce nu se află acolo. Cine înţelege natura explicaţiilor ştiinţei spiritului nu zăbovește asupra acestei obiecţii. După cum alte texte nu pierd nimic din valoarea şi respectul pe care îl trezese atunci când se recunoaşte conţinutul lor adevărat, tot astfel stau lucrurile şi cu Evanghelia după Ioan. Celui care a sondat misterele lumii ea îi apare ca fiind unul din textele esenţiale ale vieţii spirituale a omenirii.

Ne putem întreba: Cum se face că acest document care îi apare atât de important ocultistului este tot mai mult împins în planul secund faţă de celelalte Evanghelii de către teologii care ar trebui totuşi să aibă toată competenţa în această materie? Trebuie răspuns la această întrebare înainte să abordăm însăşi Evanghelia după Ioan.

Dumneavoastră ştiţi cu toţii câte păreri stranii au apărut cu privire la Evanghelia după Ioan. Această Evanghelie a fost odinioară venerată ca unul dintre documentele profunde pe care le-am putea avea privitor la natura şi sensul acţiunii lui Christos Iisus pe Pământ.

Şi nu i-ar fi venit nimănui ideea, în timpurile mai vechi ale creştinismului, să se îndoiască de faptul că această Evanghelie reprezintă un document istoric important pentru evenimentele din Palestina. Lucrurile s-au schimbat în timpurile moderne, iar cei care cred că se mențin cel mai solid pe terenul investigaţiilor ştiinţifice au contribuit cel mai mult la subminarea vechiului mod de a vedea Evanghelia după Ioan. De un timp, care poate deja să fie evaluat în secole, s-a început să se dea atenţie neconcordanţelor care se găsesc în Evanghelii şi, după multe ezitări, teologii au ajuns la următoarea concluzie. S-a spus: În Evanghelii există multe contradicţii; ele prezintă în patru moduri diferite evenimentele din Palestina, ceea ce nu poate fi de înţeles. S-a spus: Dacă luăm toate descrierile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, avem atâtea date diferite despre un lucru sau altul încât este imposibil să crezi că ele toate concordă cu faptele istorice. Aceasta a devenit treptat concepţia celor care au cercetat aceste lucruri.

Iată punctul de vedere care a fost adoptat treptat, iar mai recent a mai apărut opinia că ai putea să afli o anumită concordanţă între primele trei Evanghelii în ce priveşte descrierea evenimentelor din Palestina; dar că cea a lui Ioan se îndepărtează foarte mult de descrierea pe care o dau celelalte. Deci că în ce privesc faptele istorice poţi crede mai mult primele trei Evanghelii, iar Evanghelia după Ioan ar avea mai puţină credibilitate istorică. S-a afirmat chiar, treptat, că Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă în acelaşi scop ca primele trei. Acestea nu voiseră decât să relateze ceea ce se petrecuse, în timp ce autorul Evangheliei după Ioan ar fi avut o intenţie diferită şi, din diverse motive, sprijinindu-se pe anumite raţionamente, s-a emis părerea că Evanghelia după Ioan ar fi fost redactată relativ târziu. Vom reveni asupra acestor probleme. Mulţi cercetători gândesc că redactarea Evangheliei după Ioan nu ar fi fost făcută decât între anii 130-140 după Christos – cel mult 120; şi ei conchid de aici că această Evanghelie a fost redactată într-o epocă în care creştinismul luase o anumită formă, se răspândise deja şi avea probabil şi adversari. Ar fi apărut mai mulţi sau mai puţini adversari ai creştinismului; iar cei ce au presupus asta şi-au spus: În autorul Evangheliei după Ioan avem un om preocupat în special să scrie o operă didactică, un fel de apoteoză, un fel de apărare a creştinismului împotriva curentelor care i se opuneau. Intenţia autorului nu ar fi fost deci să descrie fidel faptele istorice, ci să stabilească poziţia sa personală faţă de Christosul său. Aşa se face că mulţi nu văd în această Evanghelie decât un fel de epopee lirică impregnată religios, în care autorul ar fi transpus starea sa sufletească cu scopul de a entuziasma pe alţii şi a-i transpune în aceeaşi dispoziţie cu a sa. Probabil că nu peste tot se folosesc aceste cuvinte extreme, dar dacă studiaţi literatura de specialitate veţi găsi că acest mod de a vedea este foarte răspândit şi că mulţi dintre contemporani îl acceptă bucuroşi, venindu-i chiar în întâmpinare.

De câteva secole de când omenirea s-a dăruit tot mai mult materialismului ea a manifestat o anumită aversiune faţă de o astfel de concepţie a devenirii istorice precum cea care ne întâmpină în primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan. Gândiți-vă că aceste cuvinte nu pot avea decât un singur sens, şi anume că în personalitatea lui Iisus din Nazaret care a trăit la începutul erei noastre a fost întrupată o entitate spirituală de cel mai înalt grad. Este propriu naturii evanghelistului Ioan să introducă de la început ceea ce el numeşte „Cuvântul” sau „Logosul”, pentru a vorbi despre Iisus. El spune: „La început era Cuvântul şi toate prin El s-au făcut!” Sau prin „Logos”. Dacă luăm acest cuvânt în deplina lui semnificaţie, atunci vom spune: Autorul acestei Evanghelii se vede constrâns să numească Logos acest Principiu al lumii, punctul suprem la care se poate ridica spiritul uman, şi să spună: „Toate lucrurile au fost făcute prin acest Logos, temelia lucrurilor!” Apoi el continuă şi spune: „Şi Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi.” Asta nu înseamnă decât: Voi L-aţi văzut pe cel care a locuit printre noi, voi nu-L puteţi înțelege decât dacă admiteţi că în El rămâne acelaşi principiu prin care a fost făcut tot ceea ce ne înconjoară, plante, animale şi oameni. Dacă nu interpretezi acest pasaj într-un mod forţat, trebuie să recunoşti că, după acest document, există un principiu care este de esenţă supremă şi care odată a luat trup de carne. Să comparăm efortul pe care o astfel de concepţie îl cere inimii omului cu ceea ce spun mulţi dintre teologii moderni. Puteți citi astăzi în operele teologice şi în conferinţe, în cel mai divers mod: Noi nu vom mai apela – spun ei – la un principiu suprasensibil; noi îl preferăm pe Iisus pe care ni-L descriu cele trei Evanghelii sinoptice, căci acesta este „omul simplu din Nazaret”, care este asemănător celorlalți oameni.

Iată ce a devenit un fel de ideal pentru mulţi teologi; oamenii au tendinţa ca tot ce a devenit istorie să fie pe cât se poate adus la nivelul lucrurilor omeneşti obişnuite. Pe oameni îi deranjează când ceva măreţ iese în evidenţă, precum Christosul Evangheliei după Ioan. De aceea ei vorbesc despre El ca despre apoteoza lui Iisus, a omului simplu din Nazaret, care place atât de mult epocii lor pentru că îngăduie să se spună: Există şi un Socrate, şi alte mari spirite. El se deosebeşte de aceşti alţii, însă ei au totuşi o anumită ierarhie de omenesc banal dacă pot vorbi de „omul simplu din Nazaret”. Această concepţie de „om simplu din Nazaret” pe care o găsim azi în multe lucrări teologice şi lucrări teologico-academice, aşa-zisa „teologie luminată”, este în strânsă legătură cu simţul materialist al omenirii, care de secole n-a încetat să crească; pentru acest simț nu poate exista decât fizic-senzorialul, sau numai acesta ar putea avea importanţă.

În epocile în care privirea omenirii se ridica încă până în sferele suprasenzoriale, omul putea spune: Exterior, ca apariţie exterioară, o personalitate istorică sau alta poate, fără îndoială, să fie comparată cu omul simplu din Nazaret, dar sub aspectul naturii sale spirituale şi invizibile acest Iisus din Nazaret este unic! Când s-a pierdut privirea şi vederea în luminile suprasenzoriale şi invizibile s-a pierdut şi măsura a tot ce depăşea nivelul mediu al omenirii; este tocmai ceea ce s-a văzut în concepţia religioasă a vieţii. N-ar trebui să te iluzionezi asupra acestui subiect! Materialismul a pătruns mai întâi în viaţa religioasă. Materialismul este infinit mai puţin periculos pentru evoluţia spirituală a omenirii dacă îl întâlneşti în fenomenele exterioare naturalist-ştiinţifice decât dacă îl afli în concepţia misterelor religioase.

În cursul acestor conferinţe vom avea de vorbit – ca un exemplu – despre adevărata interpretare spirituală a Cinei cea de taină, a transsubstanţierii pâinii şi a vinului în carne şi în sânge, şi nu numai că nu vom pierde nimic prin aceasta din sensul profund al Cinei, dar ea va fi chiar o interpretare spirituală pe care o vom cunoaşte. Ea era şi în vechea concepţie creştină, când omenirea mai avea un simţ spiritual, în prima jumătate a Evului Mediu. Mulţi erau cei pentru care cuvintele: „Acesta este trupul meu”, „Acesta este sângele meu” aveau încă sensul pe care îl vom cunoaşte aici. Dar această concepţie spirituală s-a pierdut fatalmente în cursul secolelor. Vom vedea de ce. A existat în Evul Mediu un curent foarte curios care a pătruns în suflete mai adânc decât aţi crede, căci aşa cum s-au dezvoltat şi cum au vieţuit ele pe parcurs dumneavoastră puteţi afla prea puţin din istoria care se învaţă astăzi. Către mijlocul Evului Mediu în sufletele creştine ale Europei a existat un curent de profunzime, căci sensul spiritual de odinioară al Cinei cea de taină s-a transformat într-unul materialist datorită unei atitudini autoritare. Cuvintele: „Acesta este trupul meu”, „Acesta este sângele meu” nu mai evocau decât un fenomen material, o transformare materială a pâinii în carne şi a vinului în sânge. Ceea ce înainte era gândit a fi spiritual a început să fie reprezentat în sens vulgar – material. Materialismul s-a furişat astfel în viaţa religioasă cu mult timp înainte ca el să fi cuprins ştiinţele naturii.

Și un alt exemplu, nu mai puţin semnificativ. Să nu credeţi că în Evul Mediu în vreuna din explicaţiile mai importante s-ar fi atribuit celor şase zile ale Creaţiei valoarea a şase zile de 24 de ore; niciunui teolog mai important nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; el ar fi înţeles lucrurile aşa cum erau în text şi ar fi dat încă adevăratul sens cuvintelor Bibliei. Are oare vreun sens să vorbeşti, chiar în ce priveşte textul Creaţiei, despre zile ale Creaţiei de 24 de ore în sensul în care vorbim azi? Căci ce este o zi? Este ceea ce rezultă din rotaţia Pământului în jurul Soarelui. Nu putem vorbi deci despre zi în sensul de azi decât cu condiţia să ne imaginăm raporturile dintre Soare şi Pământ şi mişcarea lor aşa cum sunt ele astăzi. Or, în Geneză nu se face aluzie la un raport între Pământ şi Soare în sensul de azi decât pornind din a patra perioadă sau a patra „zi” a Creaţiei. Înaintea acestei perioade nu are niciun sens să ţi le reprezinţi aşa cum le înţelegem astăzi. Abia în a patra zi se instalează condiţiile prin care devin posibile ziua şi noaptea; mai înainte nu putea fi vorba de zile în sensul de azi! Dar a venit timpul în care nu s-a mai ştiut că această trecere se referea la semnificaţia spirituală a zilei şi a nopţii, oamenii nu îşi puteau reprezenta altceva decât zilele fizice. Tocmai de aceea, pentru un om care gândea materialist, chiar pentru un teolog, „ziua” Creaţiei a devenit identică cu ziua actuală, pentru că el nu o cunoştea decât pe aceasta.

Un teolog din vechile timpuri comenta altfel aceste lucruri. El îşi spunea înainte de toate că în punctele importante din vechile texte religioase nimic nu este de prisos în literatura sacră. Să urmărim pentru aceasta încă un paragraf. În capitolul doi din prima carte a lui Moise, versetul 21, se spune: „Domnul Dumnezeu a făcut să cadă peste Adam un somn profund, şi el a adormit.” Vechii exegeţi dădeau acestui pasaj o importanţă cu totul deosebită. Cei care deja s-au ocupat puțin de evoluția forțelor și facultărilor spirituale ale omului vor şti că există diferite feluri de conştienţă, că ce noi numim azi la omul obișnuit „somn” este numai o stare de conştiență trecătoare, care în viitor se va transforma – cum este deja cazul astăzi pentru iniţiaţi – într-o altă stare de conştienţă în care omul eliberat de corpul său va vedea lumea spirituală. De aceea comentatorul spunea: Dumnezeu a făcut ca Adam să cadă într-un somn adânc, şi el a putut atunci să perceapă ceea ce nu putea percepe cu ajutorul instrumentelor senzoriale fizice. Este vorba de un somn clarvăzător, iar ceea ce se spune apoi este ceea ce afli într-o stare de conştienţă superioară; iată de ce Adam cade „într-un somn”. Asta era vechea explicație; şi se spunea că un documerit religios nici nu ar menţiona faptul că „Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste om”, dacă omul ar fi cunoscut şi înainte somnul. Deci ne este indicat că este primul somn și că înainte omul fusese în stări de conştienţă în care mai putea percepe permanent lucruri spirituale. Asta li se spunea oamenilor.

Noi am vrea să se înțeleagă că odinioară au existat explicaţii cu totul spirituale ale documentelor biblice, şi că spiritul materialist, atunci când a apărut, a introdus ceea ce astăzi combat oamenii luminaţi. Materialismul a creat el însuşi ceea ce combate astăzi. Vedeţi astfel cum, de fapt, în omenire s-a ridicat spiritul materialist şi a distrus înţelegerea adevărată, veridică a textelor sacre. Şi dacă ştiinţa spiritului îşi va împlini misiunea în omenire şi îi va arăta omului care sunt tainele din spatele existenţei fzice, atunci vom înţelege şi cum sunt zugrăvite aceste taine în documentele religioase. Materialismul exterior vulgar pe care astăzi oamenii iluminaţi îl consideră atât de periculos este doar ultima fază a materialismului despre care tocmai v-am vorbit. Dacă n-ar fi existat niciodată un om care să interpreteze materialist Biblia, n-ar fi existat nici în ştiinţa exterioară un Haeckel care să explice natura în mod materialist; iar germenul depus în secolele al XIV lea şi al XV-lea sub aspect religios şi-a adus roadele în ştiinţele naturii în secolul al XIX-lea; iar aceasta a făcut imposibil să se înţeleagă Evanghelia după Ioan. Poţi subaprecia valoarea Evangheliei după Ioan doar dacă nu o înţelegi. Şi pentru că cei care nu au înțeles-o erau contaminaţi de materialism, ea le apărea chiar în lumina pe care v-am prezentat-o înainte.

O comparaţie foarte simplă va arăta prin ce diferă această Evanghelie de celelalte trei.

Să presupunem că aveam în faţă un munte pe versanţii căruia stau, la înălţimi diferite, trei oameni şi aceştia desenează ceea ce văd sub ei. Desenele diferă după locul ocupat de ei şi, desigur, fiecare din aceste trei desene este fidel punctului de vedere din care a fost privit. Cel care stă în vârf şi care descrie ceea ce este jos va avea o altă perspectivă pe care o va zugrăvi. Aşa este şi punctul de vedere al celor trei evanghelişti sinoptici, Matei, Marcu, Luca, în raport cu Ioan, care descrie lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Ce explicaţii nu au introdus exegeţii la această Evanghelie după Ioan pentru a o face inteligibilă! Câteodată trebuie într-adevăr să te minunezi de toate cele spuse de cercetătorii riguroşi, care ar f fost atât de uşor de înțeles dacă epoca noastră n-ar fi o epocă a credinţei celei mai mari în autoritate pe care ţi-o poți imagina. Credința în ştiinţa infailibilă şi-a atins apogeul în zilele noastre!

Astfel, începutul Evangheliei după Ioan provoacă greutăți teologului atins de materialism. Doctrina Logosului, a Cuvântului, a adus oamenilor foarte mari dificultăţi. Ei îşi spun: Ne-ar plăcea atât de mult ca totul să fie simplu, firesc şi naiv, şi vine acum Evanghelia după Ioan şi vorbeşte de concepte sofisticate atât de înalte precum Logos, Viaţă, Lumină! Filologul este totdeauna obişnuit să întrebe de unde provine ceva; tot aşa face şi cu operele moderne. Citiţi ce s-a publicat privitor la Faustul lui Goethe; peste tot sunt indicate izvoarele cutărui sau cutărui motiv; s-au răsfoit, de pildă, cărţi vechi de mai multe secole pentru a găsi de unde a luat Goethe cuvântul „Wurm“ (balaur, zmeu, vierme – n. t. ). Tot aşa se întreabă de unde a luat Ioan ideea de „Logos”. Ceilalţi evanghelişti care au vorbit rațiunii omeneşti simple şi fireşti nu s-au exprimat cu atâta personalitate. Şi se spunea mai departe că autorul Evangheliei după Ioan ar fi fost de formaţie greacă, şi se mai spune că grecii au în Filon din Alexandria un scriitor care vorbeşte şi el despre Logos. S-a conchis că în mediile foarte cultivate din Grecia, când voiai să vorbeşti de un principiu elevat, înalt, se vorbea de Logos şi că din acest motiv a adoptat Ioan această expresie. Se ia acest lucru drept o dovadă că autorul Evangheliei după Ioan nu se bazează pe aceleaşi tradiții pe care s-au bazat ceilalţi evanghelişti, ci – se spune – el a fost de formaţie greacă, ceea ce l-a făcut să interpreteze altfel faptele. Aceste cuvinte de început ale Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” demonstrează exact faptul că noţiunea de Logos a lui Filon a pătruns în spiritul lui Ioan Şi l-a influenţat!!

Ai vrea să poţi opune acestor oameni începutul Evangheliei după Luca:

„După ce mulţi au încercat să alcătuiască o relatare a lucrurilor care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au transmis cei care le-au văzut de la început cu ochii lor, şi care au ajuns slujitorii «Cuvântului», am găsit cu cale şi eu, după ce m-am informat cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le expun, preaalesule Teophilus.”

De la început se spune clar că ceea ce va povesti a fost transmis de către cei care au fost martori oculari şi „slujitori ai «Cuvântului»“. Ar fi bizar ca Ioan să fi primit aceasta de la formaţia sa greacească iar Luca, cel care trecea drept un om simplu şi naiv, să vorbească şi el de Logos! Aceste lucruri ar trebui să atragă atenția celor care au o credință oarbă în autoritate şi să le arate că nu sunt motive reale care să ducă la rezultatele obținute de ei ci prejudecăţi; lentilele materialismului sunt cele care deformează Evanghelia după Ioan, în loc să îi asigure alături de celelalte Evanghelii acest loc mai înalt – de care am vorbit când m-am referit la diferitele niveluri de la care se contemplă lucrurile –, ceea ce putem uşor deduce prin faptul că şi în Evanghelia după Luca este vorba despre asta. Ceea ce se spune despre cei care ar fi fost martori oculari şi slujitori ai Logosului denotă că în timpurile vechi se vorbea despre Logos ca despre ceva cunoscut de oameni şi cu care ei erau familiarizaţi. Şi tocmai aceasta trebuie să studiem acum pentru a putea pătrunde mai adânc în primele propoziţii paradigmatice ale Evangheliei după Ioan. Ce se desemna pe atunci, în sensul nostru, când se folosea termenul „Logos” sau termenul „Cuvânt”? Despre ce se vorbea?

Nu explicaţii tereotice, analize intelectuale abstracte vă vor face să ajungeţi la o înţelegere a Logosului. Dumneavoastră trebuie să intraţi prin inimă în întreaga viaţă de sentiment a tuturor celor ce au vorbit astfel despre Logos. Şi ei au văzut ca şi noi lucrurile din jur; dar nu este destul să vezi lucrurile din jurul tău; ceea ce contează sunt sentimentele inimii şi sufletului pe care le legăm de ele, valoarea pe care o dăm lucrurilor în funcţie de ceea ce vedem în ele. Ceea ce ne înconjoară astăzi sunt mineralele, plantele, animalele; numim omul creatura cea mai perfectă, iar mineralul cea mai puţin perfectă. Iar în sânul regnurilor naturii distingem iarăşi fiinţe mai mult sau mai puţin dezvoltate. Dar aceste lucruri oamenii le simţeau cu totul diferit în diferite epoci. Cei care vorbeau în sensul Evangheliei după Ioan simţeau ca fiind foarte important un anume lucru: se privea în jos la regnul animal de dedesubt şi se arunca apoi privirea în sus până la om şi se urmărea ceva foarte precis în această direcţie a evoluţiei. Şi un adept al teoriei Logosului ar fi spus: Vedeţi animalul inferior; el este mut; nu îşi exprimă nici durerea nici bucuria. Luaţi fiinţele inferioare: ele ciripesc sau produc alte sunete; acestea nu reprezintă decât o frecare exterioară a organelor fizice, cum ar face-o şi un rac. Cu cât urcăm, cu atât viaţa interioară, ceea ce vieţuieşte sufletul, ajunge să se comunice prin sunet. Iată de ce, se spunea, omul se află deasupra celorlalte fiinţe; nu numai pentru că el este în stare să-şi exprime în cuvinte bucuria şi supărarea, ci şi pentru că poate să exprime prin gândurile şi cuvintele sale ceea ce depăşeşte viaţa sa personală, ceea ce este de natură spirituală, nepersonală. Şi printre aceşti adepţi ai teoriei Logosului se spunea apoi: A fost un timp în care omul nu a avut forma pe care o are astăzi şi care îi permite să facă să răsune în afară, în cuvintele sale, ceea ce trăieşte în forul său interior. Epoca noastră a fost precedată de altele. A trebuit mult timp pentru ca Pământul nostru să se dezvolte până la forma actuală. Vom vedea mai târziu cum a evoluat acest Pământ. Dacă examinăm aceste faze anterioare, încă nu vedem în ele omul sub aspectul lui actual şi nicio fiinţă care să poată exprima dinăuntru spre afară ceea ce resimţea. Lumea noastră începe cu fiinţe mute şi numai treptat apar fiinţele în stare să exprime cele mai intime vieţuiri, capabile să rostească cuvinte. Totodată, îşi spuneau adepţii doctrinei Logosului, ceea ce iese la lumină cel mai târziu din om exista în lume înainte de orice. Noi ne închipuim că omul, în stările timpurii ale Pământului, încă nu exista în forma pe care o are azi; el a existat însă sub o formă imperfectă, mută, şi s-a dezvoltat puţin câte puţin până la fiinţa dotată cu Logos sau Cuvânt. Dacă a putut să o facă este pentru că principiul creator apărut în ultimul rând la el a existat într-o realitate superioară de la început. Ceea ce exală din suflet era la început Principiul creator divin. Cuvântul care răsună din suflet, Logosul, a fost de la început acolo şi el a condus evoluţia în aşa fel încât în final a luat naştere fiinţa în care şi El a putut să apară. Ceea ce apare deci în ultimul rând în timp şi în spaţiu a existat mai întâi în spirit. Dacă vreţi o comparaţie care să vă redea mai clar faptul, puteţi spune oarecum astfel: Am în faţa mea o floare; această corolă, acest clopoţel, ce era acum câtva timp? O mică sămânţă. Această corolă albă era conţinută ca posibilitate în sământă. Altfel ea nu s-ar fi putut naşte. Şi de unde vine, la rândul ei, sămânţa? Vine de la alt clopoţel, asemănător. Floarea precede sămânţa; şi aşa cum floarea precede fructului, tot aşa sămânţa din care a ieşit această floare se naşte dintr-o plantă asemănătoare. Aşa îl vedea adeptul doctrinei Logosului pe om, şi spunea: Dacă ne întoarcem prin evoluţie găsim în perioade trecute că omul, mut încă, nu era în stare să rostească Cuvântul; dar aşa cum sămânţa s-a născut din floare, tot astfel şi sămânţa mută de om provine din Dumnezeul cuvântător dotat cu Cuvânt de la începuturi. Lăcrămioara produce sămânţa, care la rândul ei va da lăcrămioară; tot astfel Cuvântul divin şi creator a produs germenele uman mut; dar când acest Cuvânt creator divin a pătruns în germenele uman mut a răsunat Cuvântul creator divin originar. La începutul evoluţiei omul este o fiinţă incompletă, dar sensul întregii evoluţii este ca la sfârşit să apară floarea Logos, sau Cuvântul care dezvăluie interiorul sufletului. La început apare omul mut din obârşii, ca sămânţă a omului dotat cu Logos, iar acesta provine din Dumnezeul dotat cu Logos. Omul provine din omul mut nedotat cu cuvânt, însă de fapt la început era Logosul sau Cuvântul. Astfel că atunci când cunoşti doctrina Logosului în sensul vechi ajungi la Cuvântul divin creator care constituie obârşia existenţei şi despre care vorbeşte evanghelistul Ioan când spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

Dar un adept al teoriei Logosului, un credincios din aceste vechi timpuri, ar spune: Unde este azi Cuvântul? El este azi aici – Cuvântul este la om! Şi un omenesc este Cuvântul. Autorul leagă astfel omul de Dumnezeu, şi noi auzim cu adevărat răsunând la începutul acestei Evanghelii după Ioan o învățătură uşor accesibilă oricărei inimi omeneşti.

În această conferință de introducere n-am vrut decât să descriu, mai curând ca sentiment, cum resimţeau adepţii doctrinei Logosului aceste cuvinte ale Evangheliei după Ioan. Şi după ce ne-am pătruns de dispoziţia care domnea când aceste cuvinte au fost auzite pentru prima dată ne va fi cu atât mai uşor să pătrundem sensul profund care stă la baza acestei Evanghelii.

Vom vedea în continuare cum ceea ce numim ştiinţă a spiritului este o redare veridică a Evangheliei după Ioan şi că ştiința spiritului ne conduce la a înţelege cu atât mai temeinic Evanghelia după Ioan.