Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a III-a

Hamburg, 20 mai 1908

Am văzut ieri ce sens profund este cuprins în primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan şi putem rezuma consideratiile noastre, spunând: Am văzut că autorul Evangheliei după Ioan ne trimite la devenirea omului primordial dintr-un trecut foarte îndepărtat; ne arată cum, în sensul esoterismului creştin, totul se reduce la Cuvânt sau Logos, care era creator încă în perioada vechiului Saturn, care apoi a devenit Viaţă în perioada solară a globului nostru, şi apoi a devenit Lumină în epoca lunară. Aşadar, ceea ce omul a devenit sub influenţa puterilor şi entităţilor divin-spirituale în cursul celor trei stări planetare a fost pătruns, când Pământul a devenit planeta noastră de azi, de Eul omenesc. Aşa încât putem spune că de pe vechea Lună a ajuns pe Pământ, ca un fel de sămânţă, o entitate constând din:

– corp fizic provenit din Cuvântul divin;
– corp eteric provenit din Viaţa divină;
– corp astral provenit din Lumina divină.

În timpul existenţei pământeşti, în interiorul acestei fiinţe s-a aprins lumina Eului însăşi. Triplul înveliş a dobândit treptat puterea de a spune „Eu sunt”, aşa încât noi putem afirma că evoluția Pământului este cea a lui „Eu sunt”, a conştienţei de sine în om. Acest „Eu sunt”, această facultate de a fi conştient de sine însuşi n-a apărut decât foarte lent în cursul evoluţiei omenirii pe Pământ. Trebuie să ne fie foarte clar acest lucru, felul în care Eul, conştienţa deplină de sine, a intrat treptat în existenţă.

Există o epocă a evoluţiei noastre pământeşti pe care o numim epoca lemuriană; este cea mai veche epocă în care se poate distinge în sânul existenţei pământeşti forma omului actual. Atunci, pentru prima dată, Eul, esenţa adevărată a omului, începe să se încorporeze în cele trei corpuri – fizic, eteric şi astral. Vine apoi epoca atlanteeană, în care cea mai mare parte din oameni locuieşte în acest timp, un continent care formează astăzi fundul Oceanului Atlantic, fiind înghiţit de marele potop a cărui amintire s-a păstrat aproape la toate popoarele în legende. După aceea, omul s-a reîncorporat mereu, conform cerinţei celei mai intime a fiinţei sale, până în zilele noastre. Sufletele noastre s-au încorporat într-adevăr pentru prima dată într-o entitate tripartită, constând din corp fizic, corp eteric şi corp astral, în epoca lemuriană. Cele ce s-au petrecut anterior le lăsăm în seama unor consideraţii ulterioare. Trebuie deci să urcăm mult mai departe în urmă pentru a înţelege evoluţia, căci omul se dezvoltă doar încet şi treptat până la starea actuală, care rezumă lunga etapă de evoluţie. Ce numim noi în ocultism, din punctul de vedere al ştiinței spiritului, „existenţa noastră actuală”?

Este pentru noi starea de conştienţă pe care o avem de dimineaţa până seara, cât timp suntem treji. Atunci percepem cu ajutorul simţurilor exterioare obiectele din jur. De ce? Pentru că, în condiţiile actuale ale evoluţiei, adevărata esenţă umană, deci Eul şi corpul astral, se află unită pe plan fizic, adică în lumea fizică, cu corpurile fizic şi eteric. În acest timp, corpul astral şi Eul se pot sluji de organele senzoriale fizice, pot atunci să perceapă, să audă, să vadă lucrurile fizice. Când omul este adormit, Eul şi corpul astral sunt în afara lumii fizice, se află în planul astral. Ele nu pot percepe ceea ce le înconjoară. Această alternanţă a veghei şi a somnului nu s-a stabilit decât lent, progresiv. Ea nu exista încă în epoca lemuriană, când omul a traversat pentru prima dată o încorporare fizică. Pe atunci Eul şi corpul astral al omului nu erau decât pentru un timp foarte scurt al zilei – în niciun caz atât de mult ca azi – unite cu corpul lui fizic. De aici a rezultat desigur faptul că atunci viața era cu totul alta. Starea de inconştienţă totală care este cea a omului în timpul somnului, dacă nu visează, s-a instalat foarte încet. Oamenii epocii lemuriene aveau o cu totul altă conştienţă în timpul zilei decât al nopţii. Aveau cu toţii încă o conştienţă clarvăzătoare confuză. În timpul nopţii, când erau în afara corpului fizic, ei percepeau cu mai puţină claritate decât percepem noi astăzi obiectele fizice ziua. Nu trebuie să compari simplu această percepţie vagă cu visul actual; visul actual nu este decât un ultim rest degenerat al acestei vechi clarvederi. Desigur, ceea ce se percepea atunci se asemăna mult cu imaginile pe care le vedem în vis; dar aceste imagini aveau o semnificație reală. Să ne lămurim asupra acestui aspect.

Când odinioară omul trăia în conştienţa de veghe – o parte mult mai scurtă a zilei decât astăzi –, el nu discernea corpurile fizice decât într-un mod vag şi le vedea ca învăluite în ceaţă. Abia foarte încet a ajuns el să vadă obiectele aşa cum le vede astăzi. Primele rudimente de corpuri fizice îi apăreau ziua ca scăldate în ceaţă, aşa cum în serile cu ceaţă vedem reverberaţiile aureolate cu un halou luminos. Iar când omul adormea, el nu îşi pierdea cu totul conştienţa, ci îi apăreau imagini, imagini în culori şi forme. Îl înconjura o lume faţă de care lumea de vis cea mai vie nu este decât un ecou slab, înceţoşat. Aceste imagini semnificau ceva sufletesc şi spiritual.

Când în acea epocă, a primilor săi paşi pe Pământ, omul se apropia, de pildă, în timpul nopţii de o fiinţă dăunătoare, el nu o vedea fizic aşa cum o vedem noi azi. Deci, pe un leu care s-ar fi apropiat nu l-ar fi văzut ca leu, ci ca o formă colorată care l-ar fi avertizat instinctiv că acolo exista pentru el un fel de pericol, că putea fi înghiţit, că trebuia să-l evite. Erau imagini reale ale spiritual-sufletescului care se petrecea în jurul lui. Tot ce era spiritual-sufletesc era văzut în timpul nopţii, şi doar încet, treptat, omul a coborât tot mai mult în corpul său fizic, rămânând mai mult în el. Nopțile se scurtau iar zilele deveneau mai lungi. Pe măsură ce omul se adapta la corpul său fizic, imaginile clarvăzătoare nocturne dispăreau, iar conştienţa pe care o cunoaştem azi se învigora. Nu trebuie însă să uităm că o conştienţă de sine adevărată, reală, aşa cum trebuie să o dobândească omul pe Pământ, o poate obţine doar prin cufundarea în corpul fizic. Odinioară omul nu se simţise niciodată o fiinţă independentă, ci un mădular al entităţilor divin-spirituale din care a ieşit. Aşa cum mâna se simte un mădular al organismului, aşa se simţea omul în timpul acestei clarvederi trecute, ca o parte a conştienţei divin-spirituale, a Eului divin. El n-ar fi putut spune „Eu sunt”, ci „Dumnezeu este – şi eu în El”.

Or, după evoluţia anterioară prin cele trei trepte pregătitoare – Saturn, Soare, Lună –, Pământului îi era rezervată o misiune specială. Ar fi fals să îţi reprezinţi că aceste etape planetare ar fi avut aceeaşi valoare. În creaţia divină nu a avut niciodată loc simpla reprezentaţie a ceea ce fusese deja. Orice existenţă planetară are un rol bine stabilit. Misiunea Pământului nostru rezidă în aceea că fiinţele care trebuie să se dezvolte pe el trebuie să elaboreze elementul iubirii până la expresia sa ultimă. Iubirea va trebui să impregneze cu totul Pământul atunci când acesta va fi atins finalul evoluţiei sale. Să explicăm ce înseamnă aceste cuvinte: Pământul este starea planetară care are ca misiune dezvoltarea Iubirii.

Ştiința spiritului ne învață că Pământul a fost precedat de vechea Lună. Aceasta şi-a avut şi ea misiunea sa. Ea a avut ca sarcină să fie un Cosmos al Înţelepciunii. Înaintea stării noastre pământeşti, planeta actuală a traversat deci etapa Înţelepciunii. O simplă reflecţie logică vă poate indica acest lucru. Priviţi-vă pe dumneavoastră în natură, printre toate entităţile ei. Şi asta nu numai cu înţelegerea ci şi cu forţele inimii dumneavoastră, cu sentimentele dumneavoastră, şi veți găsi că natura este impregnată peste tot cu înţelepciune. Această înțelepciune de care vorbim aici este astfel întocmită încât este ca o substanță spirituală care stă la baza tuturor lucrurilor. Examinaţi de pildă femurul; veţi vedea că nu este o structură masivă ci un aranjament de mici grinzi subţiri direcţionate în toate părţile într-un eşafodaj minunat. Legea care a admis această construcție este cea care permite şi să dezvolte forţă maximă cu un consum minim de material, pentru a susţine partea superioară a trupului omenesc. Arta inginerilor noştri nu este încă atât de avansată încât să construiască cu atâta artă o structură ca cea pe care o datorăm înţelepciunii imanente a naturii. Abia mai târziu va putea omul să dobândească o înţelepciune analoagă. Înţelecpiunea divină străbate întreaga natură; înţelepciunea omenească vine abia mai târziu. În cursul timpurilor, înțelepciunea omenească va ajunge să dobândească lăuntric ceea ce Înţelepciunea divină a sădit tainic în Pământ.

Dar aşa cum pe Lună a fost pregătită înţelepciunea, încât ea se găseşte acum peste tot pe Pământ, acum se pregăteşte Iubirea. Dacă aţi putea privi clarvăzător vechea Lună aţi putea vedea că o astfel de înţelepciune nu era în toate lucrurile; aţi vedea unele lucruri lipsite de înţelepciune. A trebuit întreaga evoluţie lunară pentru a le pătrunde; iar când Luna şi-a încheiat evoluţia, totul a fost saturat de Înțelepciune.

În ce priveşte înţelepciunea interioară, ea pătrunde pe Pământ prin om, odată cu Eul. Dar ea încă trebuie să fie dezvoltată. Aşa cum Înţelepciunea s-a dezvoltat pe Lună, încât acum ea se află în lucruri, tot astfel se dezvoltă Iubirea. Ea a apărut mai întâi sub forma cea mai joasă, cea mai senzuală, în epoca lemuriană. Dar în cursul existenţei pământeşti ea se spritualizează progresiv, iar la sfârşitul evolutiei pământeşti existenţa întreagă va fi pătrunsă de iubire – aşa cum astăzi este străbătută de înţelepciune – dacă oamenii vor fi ştiut să îşi împlinească misiunea lor.

Pământul va putea atunci să treacă la etapa următoare, pe care o numim Jupiter. Pe Jupiter oamenii vor simţi forţa iubirii emanând din toate fiinţele, aşa cum astăzi găsesc în toate lucrurile înţelepciune. Această iubire va fi rezultatul muncii loc din timpul existenţei pământeşti. Atunci oamenii vor dezvolta din interiorul lor iubirea, aşa cum astăzi ei dezvoltă treptat înţelepciunea. Marea Iubire universală care şi-a început existenţa odată cu Pământul va străbate atunci toate lucrurile.

Ştiinţa materialistă nu crede în Înţelepciunea cosmică, ci doar în înţelepciunea omenească. Dacă analizați fără părtinire cursul evoluţiei, veţi vedea că toată Înţelepciunea cosmică era la început atât de avansată precum va fi înţelepciunea omenească abia la sfârşitul Pământului. În timpuri în care în denumiri exista mai multă precizie decât astăzi, înţelepciunea subiectivă care acţiona în om era numită inteligenţă, prin opoziţie cu Înţelepciunea cosmică. Noi nu ne dăm seama că ceea ce descoperim în cursul vieţii pământeşti entităţile divin-spirituale au dobândit deja în timpul existenţei lunare şi au încorporat aceasta Pământului. Iată un exemplu.

Copiii învaţă că inventarea hârtiei a făcut să se împlinească un mare progres în evoluţie. Or, de multe mii de ani, viespile fabrică hârtia; căci substanţa din care îşi construiesc cuiburile este identică cu cea din care oamenii îşi fabrică hârtia, în afară de faptul că în primul caz este un produs al vieţii. Spiritul viespilor, sufletul-grup al lor, care este o parte a substanţei divin-spirituale, a fost inventatorul hârtiei cu mult timp înaintea omului. Omul bâjbâie, tatonează întotdeauna în urma înțelepciunii lumii. În principiu, tot ceea ce omul descoperă se află deja în natură; dar ceea ce va da el cu adevărat Pământului este iubirea, această forţă care trebuie să evolueze de la formele cele mai grosiere până la cele mai spirituale. Asta este sarcina evoluţiei pământeşti. Pământul este Cosmosul Iubirii.

Ce îi este deci necesar iubirii? Ce trebuie pentru ca o finţă să o poată iubi pe alta? Trebuie ca această fiinţă să fie deplin conştientă de sine însăşi, să fie independentă. Nicio fiinţă nu poate iubi pe o alta în sensul deplin al cuvântului dacă această iubire nu este un dar liber făcut celuilalt. Mâna mea nu iubeşte organismul meu. Numai o fiinţă independentă de altă fiinţă o poate iubi pe aceasta. Pentru asta a trebuit ca omul să devină o fiinţă-Eu; Eul a trebuit să fie implantat în corporalitatea triplă a omului, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, pentru ca Pământul să îşi îndeplinească misiunea iubirii prin intermediul oamenilor. Prin aceasta înţelegeţi de ce esoterismul creştin ne învaţă că aşa cum alte forţe – înţelepciunea, în cele din urmă, în timpul existenţei lunare – au fost revărsate de zei tot astfel iubirea pătrunde, străbate evoluţia pământească; iar purtătorul iubirii poate fi doar un Eu independent, care se dezvoltă treptat-treptat în cursul evoluției pământeşti. Dar omul trebuie pregătit treptat pentru toate lucrurile, chiar şi pentru starea sa actuală de conştienţă. Să presupunem că el s-ar fi adâncit în corpul său fizic în vechile timpuri lemuriene, ar fi perceput de pe atunci pe de-a-ntregul realitatea exterioară. Dar rapiditatea acestei evoluţii n-ar fi îngăduit iubirii să se implanteze în el! El a trebuit să fie adus întâi puţin câte puţin la misiunea sa pământească. Fără să fi ajuns întâi la deplina conştienţă de sine, fără să fi ajuns atât de avansat încât să perceapă în conştienţa clară de zi obiectele din jur, lui i-a fost dată în conştienţa obscură, inconştient, prima lecție de iubire.

Vedem astfel că în timpul în care omul avea vechea clarvedere de vis – deci când sufletul stătea mult timp în afara trupului – iubirea cobora în el într-o stare nebuloasă, încă neconştientă de sine. Să ne reprezentăm bine acest om de altădată, care nu ajunsese încă la deplina conştienţă de sine.

Când adormea, nu exista trecere bruscă de la veghe la somn. Apăreau imagini vii, însă aveau o relaţie vie cu lumea spirituală. Asta înseamnă că omul se obişnuia în cursul adormirii cu lumea spirituală. Spiritul divin revărsa atunci în el, picătură cu picătură, în această stare de conştienţă obscură, primii germeni ai iubirii. Ceea ce urmează să se reveleze ca iubire în cursul evoluţiei pământeşti este revărsat întâi în om în timpul nopţii. Dumnezeu, care aduce adevărata misiune a Pământului, se revelează mai întâi vechii conştienţe confuze în timpul nopţii, înainte de a se revela conştienței de veghe. Apoi, încet, progresiv, vin timpurile în care omul rămâne din ce în ce mai puţin în această stare de clarvederea obscură; conştiența de veghe se prelungeşte, aura care scaldă lucrurile se diminuează, lăsând să se reveleze contururi mai desluşite. Înainte, Soarele, Luna apăreau înconjurate de un mare halou, totul ca într-o mare de ceaţă. Abia treptat priveliştea se limpezeşte, obiectele se delimitează. La această stare omul a ajuns treptat. Ceea ce vede în afară în timp ce Soarele luminează Pământul şi îi revelează prin lumina vizibilă întreaga viaţă pământească a mineralelor, a plantelor, a animalelor, acest lucru omul îl resimte ca fiind revelaţiile divinului în exterior.

În sensul esoterismului creştin, ce este deci ceea ce, din cuprinsul larg pământesc, devine vizibil în conştienţa clară de zi? Este o revelaţie a forţelor divine, o revelaţie materială exterioară a spiritualului interior! Când vă întoarceţi privirea spre Soare sau către obiectele pământeşti, ceea ce dumneavoastră contemplaţi este o revelație a divin-spiritualului. Acest divin-spiritual aflat la baza tuturor lucrurilor şi care apare conştienței clare de zi, lumea invizibilă din spatele întregii lumi vizibile diurne, esoterismul creştin îl numeşte „Logosul”, „Cuvântul”. Căci aşa cum omul în cele din urmă poate exprima din sine însuşi Cuvântul, tot atât de adevărat este că regnul animal, regnul vegetal, regnul mineral s-au născut întâi din Logos. Totul este o încorporare a Logosului, şi aşa cum sufletul domneşte invizibil în interiorul dumneavoastră şi îşi creează în exterior un corp, tot astfel orice sufletesc îşi creează corpul exterior potrivit lui şi se revelează prin ceva fizic.

Unde este deci corpul fizic al Logosului despre care vorbeşte Evanghelia după Ioan? Unde este trupul fizic al Logosului pe care astăzi vrem să ni-l facem tot mai conştient? Sub forma sa cea mai pură el apare în primul rând în lumina exterioară a Soarelui. Pentru contemplarea spirituală, aceasta nu este numai lumină materială, ci este un veşmânt al Logosului, aşa cum corpul dumneavoastră fizic este veşmântul sufletului dumneavoastră. Dacă aţi sta față de o fiinţă umană aşa cum stau majoritatea oamenilor astăzi față de Soare, n-aţi putea cunoaşte mare lucru despre aceasta; în fața unui astfel de om care este o fiinţă gânditoare, simţitoare şi voitoare n-aţi bănui că în el se află un spiritual-sufletese, ci ați percepe doar un corp fizic şi aţi crede că ar putea fi făcut şi din mucava. Pentru a pătrunde până la principiul spiritual al luminii solare trebuie să o abordezi aşa cum faci cu o fiinţă umană când de la latura ei trupească ajungi să îi cunoşti interiorul. Lumina solară este pentru Logos ceea ce este corpul pentru dumneavoastră, pentru sufletul dumneavoastră. Prin ea se revarsă pe Pământ un spiritual. Dacă suntem în stare să cuprindem, să înţelegem nu numai trupul Soarelui ci şi spiritul Soarelui, vedem că acest spiritual este iubirea care se revarsă pe Pământ. Lumina fizică nu aduce numai plantelor viaţă, încât dacă această lumină nu ar acţiona asupra lor ele ar muri; lumina fizică a Soarelui revarsă pe Pământ, odată cu ea, iubirea caldă a divinităţii; iar oamenii sunt aici pentru a primi această iubire caldă a divinităţii, a o dezvolta şi a-i răspunde. Dar nu o pot face decât devenind fiinţe conştiente. Numai atunci pot ei răspunde iubirii. Când oamenii, în primele timpuri, rămâneau doar puţin timp în viaţa de zi, ei nu puteau percepe nimic din lumina care aprindea în acelaşi timp iubirea. Lumina strălucea în întunecimi, dar întunecimile nu puteau încă să cuprindă nimic din lumină; şi dacă această lumină care este în acelaşi timp iubirea Logosului ar fi continuat să se reveleze omului doar în puţinele ore din zi, el nu ar fi înţeles această lumină a iubirii. Totuşi în acele timpuri vechi iubirea s-a revărsat în conştienţa clarvăzătoare de vis confuză. Şi acum să privim în existenţă un mister important al lumii, al Pământului nostru.

Trebuie să înţelegem că pentru un timp, pentru Pământul nostru, conducerea Cosmosului – să zicem aşa – i-a revărsat omului, în starea sa de conştienţă clarvăzătoare obscură, iubirea şi l-a pregătit interior pentru primirea iubirii în deplina conştienţă clară de zi. Am văzut că Pământul nostru a devenit treptat Cosmosul care are de împlinit misiunea iubirii. Pământul este luminat de Soarele actual. Aşa cum omul locuieşte Pământul şi îşi însuşeşte treptat iubirea, tot astfel alte ființe, superioare, locuiesc Soarele, pentru că Soarele a ajuns pe o treaptă superioară a existenţei. Omul este locuitorul Pământului, iar a fi un locuitor al Pământului înseamnă să fii o fiinţă care îşi însuşeşte iubirea în timpul epocii pământeşti. A fi un locuitor al Soarelui în epoca noastră înseamnă a fi o fiinţă care poate aprinde iubirea, care poate revărsa iubirea pe Pământ. Locuitorii Pământului nu ar putea dezvolta iubirea, nu ar putea să o primească dacă locuitorii Soarelui nu le-ar trimite înţelepciunea matură odată cu razele de lumină. În timp ce lumina Soarelui se revarsă pe Pământ, se dezvoltă iubirea. Acesta este un adevăr întru totul real. Entităţile care sunt atât de sus încât pot revărsa iubirea în afară şi-au făcut din Soare scena lor de acțiune.

Când Luna şi-a încheiat evoluţia, acolo se aflau şapte entităţi principale de acest fel care erau atât de avansate încât puteau revărsa iubire. Atingem aici o taină profundă pe care o dezvăluie ştiinţa spiritului; acolo, la începutul evoluţiei pământeşti, avem omul în stadiul copilăriei, care urma să primească în el iubirea şi era pregătit să primească Eul, şi, pe de altă parte, avem Soarele, care s-a scindat şi s-a ridicat la o existenţă superioară. Pe acest Soare s-au putut dezvolta şapte spirite principale ale Luminii, care erau în acelaşi timp spiritele dătătoare de lumină. Doar şase dintre ele şi-au stabilit locuinţa pe Soare; iar ceea ce vine spre noi în lumina fizică a Soarelui conţine în sine forţele spirituale de iubire ale acestor şase Spirite ale Luminii – sau cei şase Elohini, cum sunt numiţi în Biblie. Unul s-a desprins şi a apucat alt drum, spre mântuirea omului; el nu şi-a ales Soarele ca loc de reşedinţă, ci Luna. Acest Spirit al Luminii care a renunţat de bună voie la existența solară şi a ales Luna este unul şi acelaşi cu cel pe care Vechiul Testament îl numeşte „Iahve” sau „Iehova”. Acest spirit care şi-a ales ca reşedinţă Luna este cel care, de pe Lună, a revărsat înţelepciunea matură pe Pământ şi a pregătit prin aceasta iubirea.

Priviţi acum acest mister aflat în spatele lucrurilor. Noaptea ţine de Lună, şi ea ţinea într-o măsură şi mai mare de Lună în acea epocă veche când omul încă nu putuse primi de la Soare forța iubirii, în care încă nu putuse primi această forţă a iubirii prin lumina directă. Atunci el primea forţa reflectată a înţelepciunii mature de la lumina Lunii. Ea venea spre el de la lumina Lunii în perioada conştienţei de noapte. De aceea regentul nopţii, care l-a pregătit pe om pentru iubirea care urma să se nască mai târziu în timpul deplinei conştienţe de zi, se numeşte Iahve. Să privim înapoi la epoca veche a omenirii în care procesul se petrecea spiritual; prin corpurile cereşti, unde de o parte avem Soarele iar de cealaltă parte avem Luna, acest proces este doar simbolizat.

În timpul nopţii, în anumite perioade, Luna ne trimite forţa solară reflectată. Este aceeaşi lumină care ne vine şi dinspre Soare. În timpurile vechi, Iahve sau Iehova reflecta forţa înţelepciunii mature, forţa celor şase Elohimi, iar această forță el o revărsa în oameni în timpul somnului de noapte şi îi pregătea astfel încât să devină în stare să primească mai târziu şi forţa iubirii, în mod treptat, în timpul conştienţei de zi.

desen

Desenul vrea să indice simbolic omul aflat în stare trează în timpul zilei, când corpul fizic şi cel eteric sunt dependente de divinitate, iar Eul şi corpul astral se găsesc, pe plan fizic, în corpul fizic şi în corpul eteric; întregul sistem al omului este luminat din afară de Soare. În timpul nopţii, care atunci era mult mai lungă şi mai activă, corpul astral şi Eul sunt desprinse de corpul fizic şi de cel eteric; Eul este în întregime în lumea astrală, iar corpul astral este coborât din afară în corpul fizic, astfel încât, conform întregii sale entități, el este totuşi înglobat în spiritual-divin. Soarele nu poate lumina direct corpul astral al omului şi să aprindă în el forța iubirii. Atunci acționează Luna, care reflectă lumina solară prin Iahve sau Iehova. Luna este simbolul pentru Iahve sau Iehova, iar Soarele nu este altceva decât simbolul Logosului, care este suma celorlalţi şase Elohimi. Desenul, pe care îl puteţi studia, vrea să indice acest lucru. Iar dacă meditaţi asupra acestor lucruri veţi afla ce mistere profunde sunt exprimate aici: faptul că mult timp forţa iubirii i-a fost inoculată omului prin conştienţa nocturnă, prin Iahve, în mod inconştient. Astfel, omul a fost pregătit să poată primi treptat însuşi Logosul, forţa iubirii sale. Cum a fost posibil aceasta? Acum ajungem la cealaltă faţă a misterului.

Pentru ca omul să poată deveni pe Pământ un purtător conştient de sine al iubirii, îi trebuia un ghid în timpul conştienţei clare diurne, un maestru care să îi stea în aşa fel în faţă încât să îl poată percepe. Lui i-a putut fi sădită iubirea doar în timpul nopţii, într-o conştienţă neclară. Treptat-treptat a trebuit însă să intervină ceva cu toată obiectivitatea care să-i dea posibilitatea omului să vadă el însuşi în exterior, fizic, fiinţa iubirii. Prin ce se putea face asta? Aceasta s-a putut întâmpla doar prin faphil că Fiinţa iubirii divine a devenit o fiinţă pe Pământ – o fiinţă de carne, aşa cum a putut-o percepe omul prin simţurile sale. Drumul omenirii angajându-se în câmpul percepţiilor senzoriale, Logosul a trebuit el însuşi să se facă sensibil, să apară într-un trup de carne. Este ceea ce s-a petrecut când s-a încarnat Christos Iisus, iar apariţia istorică a lui Christos Iisus nu înseamnă altceva decât că forţele celor şase Elohimi sau ale Logosului s-au încorporat în Iisus din Nazaret la începutul erei noastre, au căpătat realitate în El, în lumea vizibilului. Despre asta este vorba. Forţa interioară a Soarelui, forţa de iubire a Logosului au luat formă umană în trupul lui Iisus din Nazaret. Căci Dumnezeu a trebuit să se înfăţişeze omului pe Pământ – pentru conştienţa lui senzorială – în formă trupească, ca orice alt obiect, ca orice altă fiinţă. Entitatea care coboară în corpul lui Iisus la începutul erei noastre este cu adevărat încorporarea Logosului, a celor şase Elohimi, cărora le-a premers cel de al şaptelea, Dumnezeul Iahve, pentru a pregăti venirea. Şi această figură unică a lui Iisus din Nazaret, în care s-a încamat Christos sau Logosul, aduce până în viaţa omenească, în însăşi istoria omenirii, forța care nu făcuse până atunci decât să se reverse din Soare pe Pământ prin lumina solară: „Cuvântul s-a făcut carne”! iată faptul căruia Evanghelia după Ioan îi dă cea mai mare valoare.

Şi cel care a scris această Evanghelie trebuia să insiste înainte de toate asupra acestui fapt. Căci un lucru este cert: când câţiva discipoli ai lui Christos au înţeles despre ce este vorba, au venit şi alţii care au putut să înţeleagă în întregime acest lucru – desigur, ei înţelegeau că sufletesc-spiritualul era baza oricărei substanţe, a oricărui lucru material, dar ceea ce ei nu puteau concepe era faptul că Logosul însuşi se încarnează o dată pentru lumea fizic-senzorială, vizibil fizic, într-o ființă umană unică. Este ceea ce deosebeşte „gnoza” primelor secole creştine de adevăratul creştinism esoteric. Autorul Evangheliei după Ioan afirmă cu tărie: Nu, nu trebuie să-L consideraţi pe Christos o fiinţă care rămâne suprasensibilă, invizibilă în spatele oricărei substanţe, ci trebuie să vă legaţi de faptul că Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi! iată nuanţa fină care deosebşte creştinismul esoteric de gnoza primitivă. Ea cunoaşte la fel de bine pe Christos ca şi creştinismul esoteric, dar vede în El numai entitatea spirituală, iar în Iisus din Nazaret vede cel mult un vestitor omenesc legat de această entitate spirituală. Ea rămâne aici la Christosul invizibil. Creştinismul esoteric, dimpotrivă; el a fost totdeauna cel al Evangheliei după Ioan, care stă pe acest sol ferm al Cuvântului: „Şi Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi.”

Cel care a venit în lumea vizibilă a fost o adevărată încarnare a celor şase Elohimi, a Logosului! Prin aceasta, misiunea Pământului, tot ce trebuia să devină Pământul prin evenimentul din Palestina, a coborât întâi, a intrat efectiv în Pământ. Tot ce a precedat nu a fost decât o pregătire. Christos care a locuit în trupul lui Iisus din Nazaret drept ce trebuia El să se desemneze cu precădere pe sine însuşi? El trebuia să se desemneze pe sine cu precădere drept marele aducător şi însufleţitor al fiinţei omeneşti libere şi conştiente de sine.

Să rezumăm această învăţătură vie a lui Christos în câteva fraze lapidare: Pământul are ca scop să îi dea omului deplina conştienţă de sine, „Eu sunt”-ul. Tot ce a fost înainte de aceasta a fost pregătire în acest scop, iar Christos a dat impulsul necesar pentru ca fiecare fiinţă umană să poată ajunge la acest „Eu sunt”. Abia acum a fost dat puternicul impuls care îi face pe oameni să realizeze cel mai mare progres. Resimţi aceasta când compari creştinismul cu ceea ce ne învaţă Vechiul Testament. În acesta, omul încă nu simţea deplin „Eu sunt”-ul în fiinţa sa proprie. El avea încă un rest din vechea conştienţă de vis, din timpurile în care omul nu se simțea ca un Eu, ci ca o parte a entităţii divine, aşa cum este astăzi animalul o parte a sufletului-grup. Şi oamenii au început de la un „suflet-grup” şi au evoluat către existenţa individuală independentă în care „Eu sunt”-ul era resimţit de fiecare. Christos este forţa care i-a condus pe oameni la această conştinență liberă a „Eu sunt”-ului. Să înţelegem faptul în întreaga semnificație interioară.

Adeptul Vechiului Testament încă nu se simţea atât de închis în personalitatea sa individuală precum adeptul Noului Testament. Adeptul Vechiului Testament nu îşi spunea încă în personalitatea sa: Eu sunt un Eu. El simţea că făcea parte din întregul vechi popor iudeu şi ceea ce resimțea era „Eul-grup al poporului”. Dar intraţi puţin în mod viu în conştienţa unui astfel de adept al Vechiului Testament. Aşa cum adevăratul creştin simte „Eu sunt”-ul şi treptat va învăţa să îl resimtă tot mai mult, tot astfel şi adeptul Vechiului Testament se simţea un mădular al întregului popor şi privea în sus la sufletul-grup, iar când voia să exprime aceasta spunea: Conştienţa mea urcă până la Tatăl întregului popor, până la Avraam; Noi – eu şi Tatăl Avraam – suntem una. Un Eu comun ne înglobează pe toţi; şi eu nu mă simt sălăşuind în substanţialitatea spirituală a lumii decât când mă simt în sânul spiritului poporului meu. În venele mele curge acelaşi sânge ca în venele Tatălui Avraam. Iar pe Tatăl Avraam îl simţea ca pe rădăcina din care a provenit ca mădular fiecare abrahamit.

Or, Christos Iisus vine şi spune ucenicilor Săi, celor mai apropiaţi inițiaţi: Până acum oamenii nu au judecat decât după carne, după consangvinitate; aceasta era pentru ei conştienţa că aparţin unei comunităţi superioare invizibile. Dar voi, voi trebuie să credeți într-o comunitate mult mai spirituală decât cea a consangvinităţii. Voi trebuie să credeţi într-un Tată-fundament spiritual, în care îşi are rădăcinile Eul, care este mai spiritual decât acel fundament ce uneşte poporul iudeu ca suflet-grup. Voi trebuie să credeţi în ceea ce sălăşluieşte în mine ca şi în orice om, şi asta nu este unit numai cu Avraam ci şi cu fundamentul divin al lumii! De aceea Christos Iisus insistă, în sensul Evangheliei după Ioan: „Înainte să fi fost Tatăl Avraam a fost «Eu sunt»-ul. Eul meu primordial nu urcă în urmă numai până la principiul patern care se întinde până la Avraam, ci el este unit cu ceea ce animă Cosmosul întreg; până acolo se întinde spiritualitatea mea.

„Eu şi Tatăl Avraam suntem una!”

Iată cuvântul important pe care trebuie să-l simțim; atunci se va înţelege impulsul pe care l-au primit oamenii şi care a împins inainte evoluţia umană sub influenţa lui Christos Iisus, care a dat viaţă „Eu sunt”-ului.

Să încercăm acum să înţelegem ceea ce spuneau iniţiaţii cei mai apropiaţi de Christos, cum traduceau adevărurile care se revelau în ei. Ei spuneau: Până acum n-a existat nicio fiinţă umană de carne care să îşi alăture acest nume de „Eu sunt”, nimeni în afară de cel care a adus primul în lume întreaga semnificaţie a lui „Eu sunt”. De aceea ei au făcut din „Eu sunt” însuşi numele lui Christos. Ei se simţeau uniţi între ei în acest nume, în numele pe care îl înţelegeau, numele „Eu sunt”.

Şi tocmai astfel trebuie să vă adânciţi în capitolele cele mai importante ale Evangheliei după Ioan. Citiţi capitolul care conţine aceste cuvinte: „Eu sunt Lumina lumii” şi luaţi aceste cuvinte cu totul literal. Ce este „Eu sunt”-ul care se încarnează pentru prima dată? El este asemănător cu forţa Logosului din lumina Soarelui care radiază pe Pământ. În întreg capitolul 8, pornind de la versetul 12, care în mod obişnuit este intitulat „Iisus, Lumina lumii”, veţi găsi exprimate aceste adevăruri profunde cuprinzând sensul „Eu sunt”-ului. Trebuie să citiţi capitolul în aşa fel încât de fiecare dată când apare „Eu” sau „Eu sunt” să vedeţi numele prin care iniţiaţii se simţeau uniţi. Şi atunci înţelegeţi capitolul care ar trebui citit cam în felul următor:

„Iisus le-a vorbit ucenicilor şi le-a spus: Ceea ce îşi poate spune sieşi «Eu sunt» este forţa luminii lumii; şi cine mă urmează va vedea în deplină şi luminoasă conştienţă de veghe ceea ce nu văd cei care merg în întunecime.”

Dar cei care rămâneau legați de vechile credinţe, după care lumina iubirii nu poate fi depusă în om decât într-un fel nocturn, cei care erau numiți „farisei”, i-au răspuns: „Tu te referi la «Eu sunt»-ul Tău; dar noi, noi ne referim la Tatăl nostru Avraam. Acolo simţim noi forţa care ne dă dreptul să apărem ca ființe conştiente de sine; noi ne simţim puternici când ne adâncim în Eul-fundament comun care urcă până la Tatăl Avraam.”

„Iisus spune: Când se vorbeşte despre Eu în sensul în care vorbesc eu despre el, atunci mărturia mea este adevărată; fiindcă eu ştiu că acest Eu vine de la Tatăl, de la fundamentul originar comun al Universului şi la care se reîntoarce!”

Iar în capitolul 8, versetul 15, vine această frază importantă pe care o traducem textual astfel: „Voi judecaţi orice lucru după carne. Eu însă nu judec deşertăciunea care este în carne. Și când eu judec, judecata mea este adevărată. Căci atunci Eul nu este doar pentru sine, ci este unit cu Tatăl din care provine.”

Acesta este sensul pasajului. Vedeţi că peste tot se face referire la Tatăl comun şi noi ne vom putea aduce în faţa sufletului şi mai exact nopunea de Tatăl. – Vedeţi astfel cum cuvintele: Înainte să fi fost Tatăl Avraam era „Eu sunt”-ul, conțin chintesenţa vie a învățăturii lui Christos.

Am pătruns astăzi în cuvintele Evangheliei după Ioan mai mult decât am fi putut să o facem dacă am fi interpretat-o în mod exterior. Am extras aceste cuvinte din înţelepciunea spirituală, prin referire la câteva cuvinte importante ale Evangheliei după Ioan care cuprind chiar esenţa creştinismului. Vom vedea cum, cu cât vom înţelege mai mult aceste cuvinte originare, cuvinte-sâmbure ale Evangheliei, cu atât mai mult vom proiecta asupra ei lumină şi claritate.

Luaţi toate acestea drept ceva ce a fost predat în şcoala esoterismului creştin, pe care autorul Evangheliei după Ioan le-a consemnat într-o scriere pentru a le trimite celor care vor veni şi vor căuta sincer să le pătrundă sensul.

Cum putem adânci acest lucru vom vedea în conferinţa următoare.