Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a IV-a

Hamburg, 22 mai 1908

Din tot ce s-a spus până acum reiese că în Evanghelia după Ioan poţi găsi mereu cele mai adânci adevăruri ale ştiinţei spiritului, dar cu condiţia să cântăreşti într-adevăr fiecare cuvânt pe cântarul de aur. Când este vorba de un document religios este într-adevăr esenţial să înţelegi complet sensul adevărat al textului. Căci în aceste texte – aşa cum vom mai arăta – totul este de cea mai profundă însemnătate. Nu este vorba doar de a analiza o frază sau alta; trebuie să ții seama şi de construcția şi compoziţia acestui document. Omul de astăzi nu mai are un simț sănătos pentru astfel de lucruri. Şi totuşi operele vechilor autori conţin infinit mai multă structură arhitecturală interioară decât se crede de obicei. Aduceţi-vă aminte de un poem relativ recent, Divina comedie, al lui Dante, şi studiați-l în construcţia sa arhitecturală; veți vedea că este construit pe baza lui 3 şi nu degeaba fiecare parte a acestei opere se încheie cu cuvântul „stele”. Nu este decât un exemplu al modului în care vechii autori îşi construiau operele; mai ales în documentele religioase nu trebuie niciodată să pierzi din vedere această construcție, fiindcă în anumite cazuri ea poate avea o foarte mare semnificaţie. Dar trebuie mai întâi să o găseşti.

Către sfârşitul capitolului 10 al Evangheliei după Ioan, în versetul 41 citim: „Şi mulți au venit la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nicio minune, dar tot ce Ioan a spus despre Acesta este adevărat.”

Găsim aici confirmarea că mărturia lui Ioan cu privire la Christos este adevărată; printr-un cuvânt anume este exprimat faptul că această mărturie este adevărată. Iar la sfârşitul acestei Evanghelii, în capitolul 21, versetul 24, se spune: „Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre aceste lucruri şi care le-a scris; şi noi ştim că mărturia sa este adevărată!”

Aşadar, la sfârşitul Evangheliei avem indicaţia că mărturia celui care relatează faptele este adevărată. Astfel de congruenţe şi armonii, faptul că într-un loc sau altul un cuvânt exprimă ceva deosebit nu sunt niciodată lipsite de importanţă în scrierile vechi; în spatele acestei congruenţe se ascunde ceva deosebit. Şi vom aşeza consideraţiile noastre în adevărata lumină dacă vom arăta ce stă la baza lor.

Unul din aceste fapte, care dă cheia întregii Evanghelii după Ioan, are o importanţă capitală. Cuvintele care confirmă veracitatea mărturiei sunt imediat urmate de capitolul care povesteşte învierea lui Lazăr. Acest capitol împarte Evanghelia în două părți. Cuvintele cu care se încheie prima parte indică faptul că pentru tot ce a fost spus înainte privitor la Christos Iisus este valabilă mărturia lui Ioan Botezătorul; iar la sfârşit, după capitolul învierii lui Lazăr, se arată că mărturia care trebuie să conteze este cea a ucenicului despre care s-a spus adesea că „Domnul îl iubea”. Care este deci semnificaţia acestei învieri a lui Lazăr?

Aduceţi-vă aminte fraza, aparent enigmatică, ce urmează după povestirea învierii lui Lazăr şi reprezentaţi-vă bine situaţia: Christos Iisus înfăptuieşte ceea ce în genere se numeşte o minune, ceea ce lumea numeşte un „semn”: învierea lui Lazăr. Urmează mai multe fraze care înseamnă: Acest om face multe „semne” şi tot ce urmează indică faptul că acuzatorii nu vor să aibă nicio legătură cu El din cauza acestor semne. Dacă citiţi aceste cuvinte, oricum ar fi ele traduse – în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic am indicat şi eu acest lucru –, vă veţi întreba în mod firesc ce înseamnă ele. Tocmai învierea unui om îi determină pe adversari să se ridice împotriva lui Christos Iisus. De ce tocmai învierea lui Lazăr îi incită pe adversari? Cine ştie să citească aceste cuvinte înţelege că ele reflectă o taină adâncă, care nu este altceva decât înştiinţarea privitoare la adevăratul autor al Evangheliei după Ioan. Dar pentru a putea să înţelegem aceasta trebuie să aruncăm o privire peste ceea ce se numeşte „iniţierea” în vechile Misterii. În ce consta această initiere?

Prin ea, un om putea el însuşi să aibă nişte vieţuiri, să aibă anumite experiențe în lumile spirituale, încât el putea deveni un martor al lumilor spirituale. Cei care fuseseră recunoscuţi a fi maturi pentru iniţiere erau instruiți în Misterii. Aceste Misterii au existat peste tot, în Grecia, în Caldeea, în Egipt, în India. Oamenii care erau destinaţi iniţierii erau mult timp instruiţi în cunoştinţe care nu sunt deloc străine, căci ele sunt aproape cele pe care le dă astăzi ştiinţa spiritului; când această instruire era considerată suficientă, ea era urmată de anumite experienţe care deschideau neofitului calea viziunilor proprii. Dar, odinioară, pentru a ajunge aici trebuia ca cele patru mădulare, corpul fizic, cel eteric, cel astral şi Eul, să fie aduse într-o stare cu totul deosebită. Cel care iniţia, care cunoştea lucrurile, îl adâncea pe neoft timp de trei zile şi jumătate într-o stare asemănătoare morţii. Acest fapt îşi avea următorul rost. Când noi dormim, la treapta actuală a evoluţiei noastre, Eul şi corpul astral sunt despărţite de corpul fizic şi de cel eteric. Nu putem percepe niciunul din faptele spirituale care se petrec în jurul nostru pentru că corpul nostru astral nu este încă dotat cu organe de simţ spirituale care să îi permită să le perceapă. Numai când Eul şi corpul astral se reintegrează învelişului fizic şi eteric, când se slujesc deci de ochii şi urechile fizice, atunci putem percepe din nou lumea fizică, adică o lume înconjurătoare. Cei care se pregăteau pentru iniţiere erau în stare, ca urmare a antrenamentului lor, să dezvolte organele spirituale ale corpului astral. Când corpul astral reuşea să dezvolte aceste organe trebuia avut grijă ca tot ce a perceput corpul astral să poată fi imprimat în corpul eteric precum cuvintele unei peceţi în ceară. Astfel, a te pregăti pentru iniţiere însemna a trece printr-un anumit antrenament interior care transforma organizarea corpului astral. A fost un timp în care corpul fizic nu avea nici el ochi şi urechi ca astăzi; în locul acestora el nu avea decât organe insensibile – cum este cazul la anumite animale care, nefiind niciodată expuse la lumină, nu au ochi; lumina formează ochiul, sunetul formează urechea. Activitatea care se desfăşoară în meditaţie, concentrare, într-un cuvânt experienţele interioare, acţionează ca lumina asupra ochiului, ca sunetul asupra urechii; ea transformă corpul astral şi prin aceasta se dezvoltă şi organele de cunoaştere pentru a putea privi în lumea astrală, în lumea spirituală. Dar ele nu sunt încă destul de înrădăcinate în corpul eteric. Pentru a se imprima acolo trebuie mai întâi ca ceea ce s-a format în corpul astral să se imprime în corpul eteric. Or, atât timp cât corpul eteric rămâne strâns legat de corpul fizic nu este posibil ca ceea ce s-a obţinut prin exerciții să se şi imprime cu adevărat în corpul eteric. În acest scop, odinioară trebuia să desprinzi corpul eteric de corpul fizic. Dacă deci în cele trei zile şi jumătate de somn asemănător morţii corpul eteric era retras din corpul fizic, în el, în corpul eteric, se grava tot ce fusese pregătit în corpul astral. Omul vieţuia lumea spirituală. Când apoi el era rechemat în corpul fizic de către hierofant, el aducea o mărturie personală despre ce se petrecea în lumile spirituale.

Or, tocmai acest procedeu a devenit inutil prin venirea lui Christos pe Pământ. De acum încolo acest somn asemănător morţii, care dura trei zile şi jumătate, poate fi înlocuit prin forţa care emană din Christos. Căci vom vedea imediat că în Evanghelia după Ioan se află aceste forţe puternice, încât astăzi corpul astral are puterea, ca ceea ce a fost pregătit dinainte în el, să imprime în corpul eteric, chiar dacă corpul eteric se află în corpul fizic. Dar pentru acest lucru trebuia întâi ca Christos să fie aici. Înainte, oamenii nu erau la stadiul în care ceea ce era modelat în corpul astral prin meditaţie şi concentrare să poată fi imprimat în corpul eteric fără procedeul pe care l-am caracterizat. – Acesta era un proces care a avut loc de multe ori în vechile Misterii: magistrul îl adâncea pe discipol într-un somn asemănător morţii, apoi acesta era condus prin lumile superioare şi rechemat apoi, de către preot, în corpul său fizic; el devenea atunci, prin experiența personală, un martor al lumilor spirituale.

Iniţierea avea loc întotdeauna în cea mai adâncă taină şi nimic din ce se petrecea în vechile Misterii nu răzbătea în lumea exterioară. Vom vorbi şi despre forţele prin care Christos Iisus urma să pună în locul vechii iniţieri una nouă. Trebuia să se pună capăt acestui vechi procedeu al iniţierii. Însă era necesară o tranziţie de la timpurile trecute la cele noi! Pentru asta trebuia ca cineva să fie iniţiat încă o dată după vechea metodă, însă în esoterismul creştin. Numai Christos Iisus putea face asta – şi cel care urma să fie iniţiat trebuia să fie cel care este numit acolo Lazăr. Este spus: „Această boală nu este spre moarte.” Este somnul de trei zile şi jumătate asemănător morţii. Indicaţia este clară. Găseşti aici, deşi foarte voalată, descrierea unei iniţieri.

Individualitatea lui Lazăr trebuia să fie inițiată, aşa încât să devină un martor al lumilor spirituale. Găsim aici un cuvânt care are o mare semnificaţie în limbajul Misteriilor. Se spune că „Domnul îl iubea pe Lazăr”. În limbajul Misteriilor, „a iubi” exprimă raportul discipolului faţă de maestru. „Cel pe care Domnul îl iubea” înseamnă discipolul cel mai intim, cel mai inițiat. Domnul însuşi l-a iniţiat pe Lazăr care, iniţiat, iese din mormânt, din locul iniţierii sale. Şi aceleaşi cuvinte, „pe care Domnul îl iubea”, ne sunt mereu repetate mai târziu de către Ioan – sau mai bine spus de autorul Evangheliei după Ioan –, căci numele de Ioan nu este rostit; acesta este tocmai discipolul iubit căruia i se datorează Evanghelia după Ioan. Acest discipol iubit este însuşi Lazăr cel înviat; autorul Evangheliei după Ioan vrea deci să facă să se înţeleagă: Ceea ce spun aici spun în virtutea iniţierii pe care Domnul însuşi mi-a conferit-o. Tocmai de aceea el distinge clar ceea ce s-a petrecut înaintea învierii lui Lazăr de ceea ce s-a petrecut după aceea. Înaintea învierii este raportată mărturia unui vechi iniţiat, a unui om care s-a ridicat la cunoaşterea spiritului, şi el insistă asupra acestui fapt, anume că mărturia lui este adevărată: Cu privire la ceea ce trebuie spus despre lucrurile cele mai profunde, despre misterul din Palestina, eu însumi sunt cel care vorbesc, eu, înviatul; dar nu am putut vorbi despre ele decât după ce am fost înviat. – Prima parte a Evangheliei este mărturia vechiului Ioan, a doua parte este mărturia noului Ioan, pe care Domnul însuşi l-a iniţiat. Căci el este Lazăr cel înviat. Numai acum cuprindem sensul adevărat al acestui capitol şi a ceea ce Ioan a vrut să spună: Eu fac apel pentru asta la mărturia percepţiilor mele suprasensibile, nu la percepţia mea în lumea fizică; eu vă povestesc ce am văzut în lumea spiritului unde am pătruns datorită inițierii pe care mi-a conferit-o Domnul.

Deci caracterizarea lui Christos Iisus dată în primele capitole ale Evangheliei după Ioan până la sfârşitul capitolului 10 se referă la cunoaşterea pe care putea să o aibă şi unul care nu fusese iniţiat, în sensul cel mai profund, prin Christos Iisus însuşi.

Dar dumneavoastră veţi spune: Da, dar chiar în aceste conferinţe noi am auzit totuşi cuvinte profunde despre Christos Iisus ca Logosul încarnat, ca Lumina lumii ete. Nu este de mirare că aceste cuvinte profunde despre Christos Iisus sunt rostite chiar în primele capitole, căci Christos Iisus, adică Christos care urma să apară în lume, nu era necunoscut în vechile Misterii. Toate Misteriile indicau spre Cel ce urma să vină. Tocmai de aceea vechii iniţiaţi se numeau „profeţi”, fiindcă ei au prezis ceea ce urma să vină. Şi însuşi scopul iniţierilor era de a aduce viziunea clară despre entitatea lui Christos care urma să se reveleze în viitor omenirii.

Astfel, lui Ioan Botezătorul, din cele ce el deja ştia pe atunci, i-a fost clar adevărul pe care l-a profețit, faptul că cel despre care vorbiseră Misteriile se afla în Christos Iisus care era în fața sa. Vom înţelege şi mai bine relaţia lui Ioan Botezătorul cu Christos Iisus dacă vom răspunde mai întâi la două întrebări. Una este: Care este locul lui Ioan Botezătorul în epoca sa? Iar a doua se referă la unele fapte de la începutul Evangheliei după Ioan.

Care este locul lui loan Botezătorul în epoca sa? Ce reprezintă de fapt Botezătorul? Este un om care, ca toţi cei care trecuseră într-o anumnită măsură printr-o iniţiere, fusese instruit cu privire la Christos ce trebuia să vină. Dar el este singurul căruia, aflat în faţa lui Christos Iisus, i se revelează adevărata taină: că Cel apărut este tocmai Christos. Dar cei care sunt numiţi „farisei” sau altfel văd în Christos Iisus un om care combate anticele lor principii de inițiere, ceea ce spiritul lor conservator nu putea admite, fiindcă ei voiau să păstreze cu orice preţ aceste vechi principii de iniţiere. Iar această contradicţie, de a vorbi fără încetare despre Christos care trebuie să vină şi a nu fixa niciodată un timp pentru această apariţie, este chiar ceea ce stă la baza acestui conservatorism al lor. De aceea ei nu văd, fatalmente, în iniţierea lui Lazăr decât o ruptură de anticele tradiţii misteriale. „Acest om face multe minuni!”; noi nu putem avea nicio legătură cu El! După ei, El a trădat Misteriile, a făcut public ceea ce trebuia să rămână în adâncimile tainice ale Misteriilor. Se înţelege că ei văd în asta o trădare şi un motiv pentru a-L acuza pe Christos şi tocmai de aceea are loc o schimbare bruscă şi începe persecuţia.

Cum ne apare Botezătorul în primele capitole ale Evangheliei după Ioan?

Mai întâi ca un om care cunoştea în amănunt adevărul misterial despre Christos ce urma să vină; îl cunoaştea atât de bine încât autorul Evangheliei după Ioan, el însuşi, poate repeta ceea ce Botezătorul a putut deja să ştie şi despre care s-a convins într-un mod pe care îl vom studia mai departe.

Am văzut ce înseamnă primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan. Să vedem acum ce este spus despre Ioan Botezătorul însuşi. Dar avem datoria să traducem cât se poate de exact. Până aici n-am auzit decât primele cuvinte.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Fost-a un om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, că toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci un mărturisitor al Luminii.
Căci adevărata Lumină care îi luminează pe toţi oamenii trebuia să vină în lume.
Cuvântul era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a recunoscut.
El a venit în fiecare om (a venit până la omul-Eu), dar ei toți (oamenii-Eu) nu L-au primit.
Celor ce L-au primit însă le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Cei care au crezut în numele Său nu sunt născuţi din sânge, nici din voinţa cărnii, nici din voință omenească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
Şi Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi, şi noi am auzit învăţătura Sa, învăţătura singurului Fiu al Tatălui, plin de har şi de adevăr.
Ioan dă mărturie pentru El şi vesteşte clar: Iată pe Cel despre care am spus. După mine va veni Cel care a fost înaintea mea: Căci El a fost înaintea mea.
Căci din plinătatea Sa am luat noi toţi har după har.
Căci legea a fost dată prin Moise. Dar harul şi adevărul sunt venite prin Iisus Christos.
Până acum nimeni n-a văzut cu ochii lui pe Dumnezeu. Fiul unic, care era în sânul Tatălui cosmic, El a devenit conducătorul spre această vedere.”

Acestea sunt cuvintele care redau aproximativ sensul acestor prime fraze ale Evangheliei după Ioan. Înainte de a începe să le explicăm trebuie să ne oprim asupra unui lucru. Ce spune Ioan despre sine? Vă aduceţi aminte că i s-au trimis preoţi şi leviți pentru a-l întreba cine este el. De ce se dă un anumit răspuns vom vedea mai apoi. Acum să ne oprim la ce spune el despre sine.

El spune: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate.” Aceste cuvinte sunt spuse acolo: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate!” Se spune textual: „în singurătate”; aşa este scris acolo. În greceşte aceasta înseamnă „eremit”, „singuraticul”. Acum veţi înţelege că este mai corect să spui: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate” decât: „Eu sunt glasul unui predicator în pustiu.” Şi vom înţelege mai bine cele spuse în cuvintele de la începutul Evangheliei după Ioan dacă vom evoca această caracterizare a lui Ioan. De ce se numeşte el „glasul celui ce strigă în singurătate”?

Ştim că adevărata misiune a Pământului în cadrul evoluţiei este dezvoltarea iubirii, dar că pe aceasta nu ne-o putem imagina decât ca un dar liber al unor oameni conştienţi de sine şi că omul îşi dobândeşte treptat Eul său, că Eul coboară treptat în natura umană. Ştim că animalele nu au un Eu individual. Dacă un leu ar putea să vorbească şi să spună „Eu”, el nu ar exprima prin aceasta un animal separat, ci Eul-grup din lumea astrală; în acelaşi fel, toţi leii din grup ar spune „Eu”. Astfel, grupuri întregi de animale de acelaşi tip ar spune „Eu” Eului-grup perceptibil suprasenzorial în lumea astrală. Marea superioritate a omului faţă de animale este faptul că omul este un Eu individual, dar acesta nu se dezvoltă decât încet. Omul a început şi el printr-un Eu-grup, un Eu care aparţinea unei colectivităţi de oameni.

Dacă mergem înapoi până la vechile popoare, la rasele vechi, găsim că la început popoarele au format mici comunități. Pentru popoarele germanice nu este nevoie să mergi prea departe. Tacit spune clar că germanul luat separat ținea mai mult la rasa sa decât la individualitatea sa. La fel, cheruscii şi sigambii (vechi popoare germanice). De aceea un membru al rasei reprezintă întreaga rasă. Şi când i se aduce unui membru o injurie este vizat destinul întregului neam; tot astfel, puţin contează cine din neam o răzbună, numai să fie răzbunată. Cu timpul s-a întâmplat ca indivizii să se separe de comunitate, încât rasele se fărâmiţează, nu mai rămân compacte. Omul a ieşit şi el din sufletul-grup şi s-a ridicat treptat până la a resimţi Eul în personalitatea individuală.

Nu poţi înţelege anumite lucruri, în special textele religioase, decât dacă cunoşti această taină a sufletelor-grup, a Eurilor-grup. La popoarele care ajunseseră să aibă deja o anumită percepţie a propriului Eu mai continua să existe un Eu care nu se extindea doar la grupuri spaţiale ce trăiau în acelaşi timp ci şi peste grupuri temporale. Astăzi memoria omului este astfel structurată, încât el nu îşi aminteşte decât cele petrecute în tinereţe. Era însă o vreme în care exista şi o altă memorie, în care omul nu îşi amintea doar faptele sale ci îşi amintea şi faptele tatălui şi ale bunicului, ca şi când ar fi fost ale sale. Memoria se întindea departe în rudenia de sânge a strămoșilor, până la strămoșul originar al cărui sânge curgea prin generaţii. Memoria a fost astfel unită timp de secole cu sângele raselor; un vlăstar al unui trib referindu-se la faptele, la gândurile strămoșilor săi spunea „Eu” ca şi referindu-se la el însuși. El nu se simţea limitat între naştere şi moarte, ci se simţea ca un mădular al şirului de generaţii al cărui centru era străbunul. Căci aceasta înseamnă coeziunea Eului, tocmai faptul că îşi amintea acţiunile tatălui, bunicului etc. În timpurile străvechi era exprimat acest lucru în modul de a da numele. Memoria urca foarte departe prin generaţii. Tot ce cuprindea așa o memorie se numeau „Noe”, se numea „Adam”. Prin aceasta nu se înţelegeau oamenii individuali, ci Eurile care îşi păstrau memoria sute de ani. Aceeaşi taină se află în spatele numelor patriarhilor. De ce au ajuns ei atât de bătrâni? Iată ce explică faptul: nimeni nu ar fi gândit în acele vechi timpuri să dea unui copil un nume personal. Adam s-a păstrat timp de secole în memorie, şi asta tocmai pentru că limitele spaţiului şi ale timpului nu au jucat în vechime niciun rol în darea numelui.

Deci Eul individual omenesc s-a desprins treptat de sufletul-grup, de Eul-grup; omul a ajuns treptat-treptat la conştienţa Eului său unic. Anterior, el simţea Eul său ţinând de trib, de grupul de oameni cu care avea o înrudire de sânge, fie în spaţiu fie în timp; de unde şi cuvintele: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una!” – asta înseamnă un singur Eu. individul se simţea atunci oblăduit într-un întreg, fiindcă acelaşi sânge curgea prin toate venele poporului respectiv. Cu timpul însă a venit momentul în care chiar în popoarele de atunci oamenii începeau să resimtă Eul lor individual.

Să le dea posibilitatea de a se simţi întăriţi în acest Eu individual unic, asta a fost misiunea lui Christos. Şi acesta este şi sensul pe care trebuie să-l dăm acestor cuvinte, care sunt înţelese atât de greşit: „Cel care nu îşi va lăsa soţia şi copilul, tatăl şi mama, fratele şi sora nu poate să îmi fie discipol”. Aceste cuvinte nu trebuie luate literar şi să crezi că ele recomandă părăsirea familiei; iată ce înseamnă ele: Trebuie să simţiţi că fiecare din voi are un Eu individual legat direct de Tatăl spiritual care curge prin lume. Odinioară, în Vechiul Testament se spunea: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una”, pentru că Eul simţea că se sprijină pe legăturile de sânge. Acum trebuia să apară sentimentul uniunii cu solul spiritual patern. Ceea ce ne dă garanţia că facem parte dintr-un tot nu mai este înrudirea prin sânge, ci conştiența principiului patern pur spiritual cu care toţi suntem una.

Evanghelia după Ioan ne face astfel să vedem în Christos pe dătătorul marelui impuls pentru ceea ce are trebuinţă omul ca să se simtă veşnic în Eul său individual. Aceasta este marea cotitură de la vechiul legământ la cel nou, faptul că legământul vechi are totdeauna ceva din caracterul apartenenţei la sufletul-grup, în care un Eu se simte unit cu alte Euri şi nu simte de fapt nici Eul propriu nici alte Euri, în schimb simte elementul în care ele toate sunt oblăduite, adică Eul poporului sau Eul tribului.

Or, ce putea să resimtă un Eu destul de matur pentru a se elibera de legătura care îl unea de celelalte personalităţi individuale ale sufletului-grup? Ce putea să simtă el într-o epocă în care exista conştienţa că timpul sufletelor-grup a trecut, dar încă nu a sosit momentul care îi va da sufletului pâinea spirituală a vieţii prin care Eul individual îşi primeşte hrana? Eul individual trebuia să se simtă izolat, în singurătate; şi înţelegem că precursorul lui Christos trebuia să spună: Eu sunt un Eu care s-a desprins, care se simte singur. Şi tocmai pentru că am învăţat să mă simt singur pot să fiu un profet căruia Eul îi conferă în singurătate adevărata hrană spirituală. Tocmai de aceea vestitorul se desemnează pe sine ca o voce care strigă în singurătate; asta înseamnă un Eu deja izolat, izolat de sufletul-grup, şi care cheamă pe cel ce va putea să îi dea Eului său hrană. „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate.” Percepem adâncul adevăr care este exprimat aici: Orice Eu individual omenesc se sprijină în întregime pe sine însuşi; eu sunt vocea Eului care s-a desprins şi care caută solul pe care va putea să stea ca Eu desprins. Acum înţelegem acest pasaj: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate.”

Pentru a înţelege exact aceste cuvinte ale Evangheliei este important să ne fi familiarizat cu modul în care se puneau nume la acea epocă, cum se desemnau fiinţele, ceea ce nu se făcea într-un mod atât de abstract şi superfcial ca astăzi. Dacă comentatorii textelor biblice ar vrea să cugete puţin la cât de mult se spunea prin punerea numelor, multe din comentariile triviale nu ar mai vedea lumina zilei. Am văzut deja că atunci când Christos rosteşte: „Eu sunt Lumina lumii” El vrea să spună prin asta că a fost primul care a dat expresie şi impuls pentru „Eu sunt”. Tocmai de aceea în primele capitole trebuie în mod deosebit să fii atent la locurile unde găseşti acest „Eu sunt”. Numele și apelativele din vechile timpuri trebuie să fie luate într-un sens foarte real – și, în acelaşi timp, profund simbolic. Adesea, în această privinţă se comit două feluri de erori grave. Dintr-un punct de vedere superficial se poate spune: Da, după voi multe sunt simboluri şi la o astfel de interpretare, în care totul este considerat simbolic, noi nu marşăm, fiindcă voi faceţi să dispară evenimentele biblice istorice! Iar cei care nu pricep nimic din evenimentele istorice pot spune: Toate astea sunt doar simboluri. Însă cei care vorbesc astfel nu înţeleg chiar nimic din Evanghelie. Printr-o interpretare simbolică nu se contestă realitatea istorică; trebuie subliniat că explicația esoterică le uneşte pe ambele: conceperea faptelor ca fiind istorice – şi tocmai pentru că sunt istorice ele au totodată semnificaţia pe care le-o atribuim. Desigur, cine nu vrea să vadă decât faptul exterior brut, anume că un om s-a născut undeva, într-o anumită epocă, nu va înţelege că el este şi altceva decât un individ cu numele respectiv, a cărei biografie poate fi scrisă. Dar când cunoşti corelaţia spirituală a lucrurilor înţelegi că dacă un anumit om s-a născut într-un anumit loc el poate să fie considerat şi ca simbol pentru epoca sa, şi chiar numele său poate exprima ce rol joacă el în evoluţia omenirii.

Simbol şi istorie se întâlnesc, şi iată într-adevăr de ce anume trebuie să ţii cont pentru orice explicaţie adevărată a Evangheliilor. În aproape toate evenimentele pe care Ioan, sau mai curând autorul Evangheliei după Ioan, le-a perceput spiritual există în acelaşi timp evenimentele şi revelaţia adevărurilor spirituale profunde: el are în vedere statura istorică a Botezătorului, dar în acelaşi timp această statură istorică reală este simbolul tuturor oamenilor care în vechile timpuri erau în stare să îşi implanteze deja în ei Eul, care însă erau doar pe cale de a face acest lucru, pentru care începea deja să strălucească lumina lumii în Eul individual – nu însă pentru cei care încă nu erau în stare să cuprindă Lumina lumii în întunericul lor. Viaţa, Lumina şi Logosul apărute în Christos Iisus au luminat totdeauna în lume, dar nu au fost recunoscute de cei care nu erau deloc maturi pentru asta. Lumina a existat dintotdeauna, căci fără ea germenele Eului nu s-ar fi putut naşte niciodată. Pe vechea Lună încă nu exista din omul actual decât corpurile fizie, eteric şi astral, în care nu exista Eu. Pentru că lumina s-a transformat şi a luat aspectul pe care îl are astăzi pe Pământ, ea a căpătat forţa de a aprinde Eurile individuale şi a le duce încet spre maturizare. „Lumina a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a cupris-o.” „Ea a venit în fiecare om” – până la oamenii-Eu, căci oamenii-Eu nu s-ar fi putut naşte dacă ea n-ar fi revărsată în ei prin Logos. „Însă oamenii nu au primit-o.” Numai unii au primit-o: iniţiaţii. Ei s-au ridicat până în lumile spirituale; ei au fost totdeauna numiţi „copii ai lui Dumnezeu” pentru că deţineau cunoaşterea Logosului, a Luminii şi a Vieții şi puteau să dea întotdeauna mărturie despre acestea. Totdeauna au existat unii care cunoaşteau lumile spirituale prin vechile Misterii. Ce trăia deci în ei? Ceea ce în om este veşnic. Ei presimţeau deja marele cuvânt: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una”, adică Eul şi principiul fundamental al oricărui lucru, noi suntem una. Şi ceea ce ei purtau mai profund în conştienţa lor, Eul lor propriu, ei nu îl primiseră de la tată şi de la mamă ci îl datorau iniţierii în lumea spirituală. Acest Eu nu venea din sânge, nici din carne, nici de la voinţa unui tată sau a unei mame, ci de la Dumnezeu, adică din lumea spirituală. Aveţi aici explicaţia pentru care marea masă a oamenilor, deşi era pe care de a deveni om-Eu, nu a primit lumina; ea a coborât până la Eul-grup, dar indivizii nu au primit-o. Cei care însă au primit-o – au fost puţin numeroşi – s-au făcut prin aceasta copii ai lui Dumnezeu; cei care au crezut în ea s-au născut din Dumnezeu, prin iniţiere. Dar pentru ca toţi oamenii să poată recunoaşte cu simţurile pământeşti pe Dumnezeul coborât în existenţă trebuia ca El să apară pe Pământ într-un fel în care să poată fi văzut cu ochii trupeşti, adică a trebuit să primească un trup de carne, singurul pe care îl puteau vedea cu ochii trupeşti. Înainte, doar iniţiaţii Îl putuseră contempla, în Misteriile lor. Acum El îmbracă o formă carnală pentru mântuirea tuturor: „Cuvântul sau Logosul s-a făcut carne.” Autorul Evangheliei după Ioan leagă astfel apariţia istorică a lui Christos Iisus de întreaga evoluţie. „Noi am auzit învăţătura Lui – învăţătura unuia născut al Tatălui.” Ce fel de învățătură este aceasta? Cum sunt născuţi ceilalti oameni?

În timpurile vechi în care s-au redactat Evangheliile, cei născuţi din carne se numeau „născuţi din doi”. Se numeau astfel pentru că ei erau născuţi din amestecul sângelui tatălui şi al mamei. Cel ce nu este născut din carne, din acestea amestec de sânge, este „născut din Dumnezeu”. El este „unul născut”. Cei care înainte erau numiţi copii ai lui Dumnezeu fuseseră totdeauna într-un anume fel „monogeni”; iar doctrina despre Fiul lui Dumnezeu este doctrina „monogenului”. Omul fizic este „născut din doi”, omul spiritual este cel „unul născut”. Asta nu trebuie să o înţelegeți ca şi când ar însemna „înnăscut”, ci „unul născut”, ca opus lui „născut din doi”. Acest cuvânt indică deci că, în afară de naşterea fizică, fiinţa umană poate trece şi printr-o naştere spirituală, şi anume unirea cu Spiritul, naştere prin care el este „unul născut”, un copil sau fiu al divinităţii. Şi această doctrină nu putea fi auzită întâi decât prin cel ce reprezenta Cuvântul devenit carne. Prin El doctrina despre „Fiul unul născut din Tatăl, plin de har şi adevăr”, a devenit generală. „Dăruire” şi nu „har” trebuie tradus aici, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu o naştere din divinitate, însă o rămânere alături de ea şi în acelaşi timp o pierdere a oricărei iluzii. Aceasta din urmă vine doar dintr-un a fi „născut din doi” şi îl învăluie pe om cu iluziile simţurilor-în opoziţie cu acea doctrină care aduce adevărul în Christos Iisus, cum se afla şi locuia printre oameni ca Logos încarnat. Ioan însă se numea pe sine, textual, înainte-mergătorul, cel care merge înainte pentru a vesti Eul. Ioan se desemnează pe sine ca cel care de fapt ştia că acest Eu trebuie să se individualizeze în fiecare om, care avea ca misiune să aducă mărturie despre Cel ce va veni să împlinească această operă. El spune clar: Cel care va veni după mine este „Eu sunt”-ul care este veşnic, care poate cu adevărat să spună despre Sine însuşi: Înainte să fi fost Avraam era „Eu sunt”. Ioan a putut să spună: El este în acelaşi timp predecesorul meu; cu toate că eu sunt înainte-mergătorul Lui; El este predecesorul meu; eu aduc mărturie despre ceea ce înainte era în fiecare om; „după mine va veni Cel care era înaintea mea”.

Iar acum vin aceste cuvinte esenţiale: „Căci noi toţi am primit din plinătatea Lui har după har!”

Pentru mulţi oameni care se numesc creştini, cuvântul „plinătate” nu reprezintă nimic precis. Acest cuvânt înseamnă în greceşte „pleroma”. El există şi în Evanghelia după Ioan: „Căci din pleroma noi am primit har după har!” Am spus că este important să gândim asupra fiecărui cuvânt al Evangheliei după Ioan dacă vrem să o înțelegem cu adevărat. Ce este deci pleroma, plenitudine? Acest cuvânt avea un sens cu totul precis în vechile Misterii. Căci încă pe atunci se învăţa că pentru prima dată în timpul vechii Luni s-au revelat acele entităţi spirituale care se ridicaseră până la un rang divin, Elohimii; unul din ei s-a despărţit de ceilalţi. El a rămas pe Lună şi reflectă de acolo către Pământ forţa iubirii, aşteptând ca oamenii să fie destul de maturi pentru a primi lumina de la ceilalţi şase Elohimi. Deosebim astfel pe Iahve, Dumnezeul unic, cel care răsfrânge această forţă şi plinătatea, „pleroma”, constând din şase Elohimi, care au ca centru Soarele. Or, conştienţa generală a acestui Logos solar se raportează la Christos. Deci la El se făcea aluzie în vechile Misterii când se vorbea de plinătatea divină. Este profundul adevăr cuprins în aceste cuvinte: „Căci din pleroma am primit noi toţi har după har.”

Dar să continuăm să ne transpunem în timpul în care oamenii se simţeau încă precum un Eu-grup. Dacă observăm organizarea lor socială vedem în mod evident că fiecare trăieşte desigur, ca om individual, dar prin toți oamenii nu circulă decât un singur Eu-grup. Nepercepându-şi încă individualitatea, ei nu pot nici să resimtă forţa iubirii în plinătatea ei. Se iubesc între ei pentru că sunt rude. Iubirea lor se bazează pe aceste legături. Se iubesc mai întâi prin rudenie, iar din această rudenie de sânge provine şi iubirea, în măsura în care nu este iubire între sexe. Oamenii se eliberează tot mai mult de iubirea născută din sufletul-grup şi merg către iubirea născută ca dar liber al Eului. La sfârşitul evoluţiei pământeşti oamenii vor atinge punctul în care Eul devenit independent va cunoaşte în străfundul lui însuşi un impuls dintr-un spirit de total devotament, de a face ceea ce este drept şi bun. Când iubirea va fi spiritualizată la un astfel de nivel încât numai acest impuls va domni, atunci se va împlini ceea ce a voit Christos să dea lumii. Căci una dintre tainele creştinismului este faptul că el ne învaţă: Contemplați-L pe Christos, umpleţi-vă de forţa care emană din El, siliţi-vă să deveniţi asemenea Lui, să Îl urmaţi; atunci Eul vostru eliberat nu va mai avea nevoie de legi; el va împlini binele, va face ceea ce este drept, ca o fiinţă liberă în ceea ce este mai lăuntric în ea. Astfel, Christos este cel care aduce impulsul libertăţii faţă de lege, care te conduce la a face binele nu din cauza legii, ci sub impulsul iubirii care trăieşte în străfundul ființei.

Sigur, întreg restul evoluţiei pe Pământ va fi necesar pentru a se dezvolta acest impuls. Christos a făcut începutul şi totdeauna El va fi cel care îi va conduce pe oameni către acest ţel. Cât timp ei nu erau maturi să primească un Eu independent, cât timp ei existau doar ca membri ai unui grup trebuiau guvernaţi de o lege socială exterioară. Încă în zilele noastre omul este în multe privinţe un Eu-grup. De câte ori este omul astăzi nu o fiinţă individuală ci o fiinţă-grup ! Omul care ar fi azi deja o ființă liberă – el este numit „apatrid” (heimatlos) pe o anumită treaptă a instruirii esoterice – este încă un ideal! Cel care ia parte de bună voie la acţiunea cosmică, acela există individual, el nu este guvernat de legi. În principiul lui Christos avem o depăşire a legii: „căci legea a fost dată prin Moise, dar harul prin Christos”. Harul, în sensul creştin, este facultatea sufletului de a face binele dintr-un impuls interior. Harul şi adevărul recunoscut lăuntrie s-au născut prin Christos. Prin aceasta vedeţi cât de profund roditor este acest gând pentru întreaga evoluţie a omenirii.

Odinioară, cei care erau iniţiați erau chemaţi să dezvolte organele de percepţie superioară. Nimeni încă nu văzuse cu ochii fizici un Dumnezeu. Fiul „unul născut”, care sălăşuieşte în sânul Tatălui, este primul care ne-a condus să Îl vedem pe Dumnezeu aşa cum vedem toate lucrurile de pe Pământ. Înainte Dumnezeu era invizibii. El se revela într-un mod suprasensibil în vis sau în ceremoniile din locurile de inițiere. De acum Dumnezeu a devenit un fapt istoric, sensibil; a luat o formă carnală. Asta înseamnă aceste cuvinte: Până acum nimeni nu a văzut pe Dumnezeu. Fiul unul născut, care era în sânul Tatălui universal, El este călăuza în această contemplare. El îi conduce pe oameni să ÎI vadă pe Dumnezeu cu simțurile lor pământeşti.

Vedem astfel ce forţă şi ce limpezime aduce evanghelistul în descrierea evenimentului istoric din Palestina şi cu ce cuvinte paradigmatice bine conturate, care însă trebuie exact cântărite dacă vrei ca prin ele să pătrunzi sensul creştinismului esoteric. În următoarele conferințe vom vedea cum se dezvoltă această temă şi totodată faptul că Christos nu este numai călăuza celor care făceau parte dintr-un suflet-grup, ci El coboară în fiecare suflet, construieşte prin impulsul Său Eul oricărui individ. Legătura de sânge subzistă, dar i se adaugă aici spiritualitatea iubirii. Şi tocmai asupra acestei iubiri care merge de la un Eu liber la un alt Eu liber acţionează Christos. Pentru cel care înaintează pe calea inițiatică fiecare zi aduce revelarea unui adevăr. A treia zi se revelează totdeauna un adevăr important. Este cel prin care se înţelege deplin că în evoluţia pământească trebuie să vină un moment în care iubirea materială legată de legăturile de sânge se va spiritualiza tot mai mult. Acest eveniment trebuie să arate că iubirea primitivă, de sânge, se transformă în iubire spirituală. La aceasta se face aluzie când Christos spune: Va veni un timp care va fi timpul meu, în care lucrurile cele mai importante vor fi făcute de către oameni care nu vor mai fi uniţi prin legături de sânge, ci prin legături înnodate liber între ei. Acest timp trebuie mai întâi să vină. Christos însuşi, care dă primul impuls pentru aceasta, declară, cu un prilej important, că acest ideal se va realiza o dată, dar că încă nu a venit timpul Său. El face, profetic, o referire la aceasta atunci când mama Sa îl roagă să facă ceva pentru oameni, când ea face o aluzie, să spunem aşa, la faptul că ar avea dreptul să îi ceară să facă o faptă importantă pentru oameni. Atunci El răspunde: Ceea ce noi putem face astăzi ţine încă de legăturile de sânge, de

raporturile care sunt „între mine şi tine”; „ceasul meu încă nu a venit!” Că acest timp va veni, când fiecare trebuie să fie liber în sine însuşi, este spus în istorisirea nunţii din Cana; la remarca mamei Sale: Ei nu mai au vin, Christos răspunde: Este ceva ce nu are de-a face cu mine şi cu tine; timpul meu încă nu a venit! Iată taina la care fac aluzie cuvintele „între mine şi tine” şi „ceasul meu încă nu a venit”. Ca multe altele, şi acest pasaj a fost tradus simplist. Aici nu ar trebui tradus: Femeie, ce am eu cu tine?, ci: Asta este în legătură cu rudenia de sânge dintre mine şi tine, care ne uneşte. Aceasta este subtilitatea, fineţea textului, faptul că el nu poate fi înţeles decât de cei care vor să îl înţeleagă. Când însă astăzi aceste documente religioase sunt explicate mereu şi mereu de tot felul de oameni, ai vrea totuşi să te întrebi: Cei care îşi spun creştini chiar nu simt în niciun fel că atunci când – într-o traducere incorectă – Îl pun pe Christos să rostească: Femeie, ce am eu cu tine? nu înţeleg absolut nimic?

Pentru multe lucruri care astăzi trec drept creştinism şi pretind că se sprijină pe Evanghelie trebuie să te întrebi: Conţin ele oare învăţătura Evangheliei? Este vorba de a o avea şi, pentru un document atât de important ca Evanghelia după Ioan, e vorba mai întâi de a cântări cu grijă fiecare cuvânt pentru a-i recunoaşte adevărata valoare.