Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a V-a

Hamburg, 23 mai 1908

Când studiezi Evanghelia după Ioan nu trebuie să pierzi niciodată din vedere poziţia cu totul principială pe care am examinat-o ieri, şi anume că cel care a stat la originea ei este ucenicul preferat, iniţiat de către Christos însuşi. Este firesc să te întrebi dacă n-ai putea să găseşti vreun semn exterior – exceptând datele oculte – prin care autorul Evangheliei după Ioan ne-ar face să ghicim că el a ajuns la această înaltă cunoaştere a lui Christos prin înviere, prin iniţiere, care este zugrăvită în ceea ce se numeşte minunea învierii lui Lazăr. Dacă citiți cu mare atenţie această Evanghelie veţi remarca un lucru: nicăieri înainte de capitolul care descrie învierea lui Lazăr nu găsim despre ucenic menţiunea „pe care Domnul îl iubea”; autorul Evangheliei după Ioan vrea să spună prin aceasta: Tot ceea ce precede, eu nu ştiu prin iniţiere, până aici trebuie să se facă abstracţie de mine. Abia după aceea se vorbeşte despre ucenicul „pe care Domnul îl iubea”. Acest singur fapt împarte Evanghelia în două părți principale: într-o primă parte unde încă nu este vorba despre acest ucenic, pentru că el încă nu era iniţiat; el nu va apărea decât în a doua parte, după învierea lui Lazăr. Nu veţi găsi nicăieri ceva care să contrazică ceea ce n-a fost spus în ultimele conferinţe. Acestea sunt lucruri peste care spiritul superficial al zilelor noastre trece uşor, le ignoră; astăzi, când totul este popularizat, când li se oferă oamenilor tot felul de cunoştinţe, ai adesea trăirea ciudată că aceste aşa-zise cunoştinţe sunt dintre cele mai îndoielnice.

Se crede că este bine că printr-o astfel de literatură ieftină cum este „Reclamsche Universal – Bibliothek” sunt colportate tot felul de cunoştinţe în rândul poporului. Or, între ultimele apariţii ale acestei edituri se numără şi un caiet privitor la „originea Bibliei”. Autorul se prezintă ca doctor în teologie, este deci teolog. El este de părere că, începând cu versetul 35 al primului capitol al Evangheliei după Ioan, în toate celelalte capitole autorul se desemnează de fapt pe sine. Când această cărticică mi-a căzut în mână nu îmi credeam ochilor. Îmi spuneam: Aici este ceva cu totul ciudat, care contrazice toate concepţiile oculte de până acum, şi anume că ucenicul preferat nu ar fi fost pomenit înainte de învierea lui Lazăr. Dar, gândeam, un teolog trebuie să cunoască asta. Pentru a nu judeca pripit, luați dumneavoastră înşivă Evanghelia după Ioan şi citiţi: „A doua zi acolo erau Ioan şi doi dintre ucenicii săi” (capitolul 1, 35). Este pomenit Ioan, desigur Botezătorul, şi se vorbeşte despre doi dintre ucenicii Săi. Dar, poate, am spune, în favoarea teologului nostru, că el s-a inspirat dintr-o veche tradiţie după care unul din aceşti doi discipoli era apostolul Ioan. Această tradiţie se sprijină pe Evanghelia după Matei, capitolul 4, 21. Dar Evanghelia după Ioan nu se poate explica prin celelalte Evanghelii. Un teolog a găsit deci mijlocul de a introduce în literatura populară o carte care induce în eroare; şi când ştii cât de mult este consumată această literatură poţi să-ţi dai seama ce daune aduce acest fapt. Nu este decât o remarcă făcută în trecere şi pentru a răspunde la obiecţiile care s-ar putea face cu privire la ceea ce discutăm aici.

Dacă ceea ce precede miracolul învierii lui Lazăr este de o extremă importanţă, autorul a rezervat pentru capitolele următoare cele mai adânci adevăruri. El voia să arate că doar cel care a fost iniţiat până la un anumit grad poate înţelege ceea ce cuprinde Evanghelia sa. El indică deci în multe locuri că primele capitole se referă la primele trepte ale iniţierii. În adevăr, sunt mai multe trepte. Într-o anumită formă de iniţiere orientală se deosebeau şapte trepte, cărora li se dădeau tot felul de nume simbolice. Prima treaptă era cea a „Corbului”, a doua cea a „Ocultului”, a treia cea a „Războinicului”, a patra cea a „Leului”. A cincea, la diferitele popoare care încă simţeau o rudenie cu sufletul-grup al lor, era desemnată prin numele poporului; astfel, la perşi, un iniţiat de treapta a cincea poartă numele ocult de „Persanul”. Când vom înţelege sensul acestora vom vedea cum se justifică aceste denumiri.

Iniţiatul de primă treaptă este cel care face legătura între viaţa ocultă şi viaţa exterioară, el circulă de la una la alta. El mai este încă unit cu viaţa din afară, dar ceea ce descoperă acolo trebuie să aducă în locurile de iniţiere. De aceea este vorba de „corb”. Este vorba de „corb” peste tot unde sunt aduse mesaje din exterior. Aduceţi-vă aminte de corbii lui Ilie sau de cei ai lui Wotan, până la corbii legendei lui Barbarossa care trebuiau să anunţe pe rege când va fi venit pentru el momentul să iasă afară. Iniţiatul de treapta a doua era deja inițiat pe deplin în viaţa ocultă. Pe treapta a treia, el avea dreptul să lupte pentru ocultism. Gradul de luptător nu implica un război, ci desemna pe cel ce se expune pentru învăţăturile oculte, pentru ceea ce poate da viaţa ocultă. „Leul” realizează în el însuşi întreaga viaţă ocultă pe care are dreptul să o reprezinte nu numai în cuvinte ci şi prin fapte; asta înseamnă printr-un fel de fapte magice. A şasea treaptă era cea a „Eroului solar”, iar a şaptea cea a „Tatălui”. Pentru moment să ne ocupăm de treapta a cincea.

Omul de odinioară, chiar când îşi percepea Eul, şe resimţea înainte de toate legat de un suflet-grup. Dar iniţiatul de treapta a cincea împlinise o anumită jertfă; el şi-a diminuat în aşa măsură personalitatea sa încât a primit în locul ei fiinţa poporului. În timp ce celelalte fiinţe îşi percepeau sufletul lor în sufletul poporului, el primea în sine sufletul poporului, fiindcă tot ce era în el personalitate nu era important; important era numai spiritul colectiv al poporului. De aceea acest iniţiat era desemnat cu însuşi numele poporului său. Or, Evanghelia după Ioan ne spune că printre primii discipoli ai lui Christos se află Natanael. El este adus înaintea lui Christos, dar nu este destul de elevat pentru a-L putea recunoaşte. Natanael, un iniţiat de treapta a cincea, este firesc să nu poată să Îl recunoască pe Christos, care este Spiritul înţelepciunii universale. Dar Christos îl recunoaşte pe Natanael. Două fapte demonstrează acest lucru. Cum îl desemnează El însuşi?

„Iată un adevărat israelit!” Aici aveţi desemnarea după numele poporului. După cum la persani un iniţiat de treapta a cincea era numit „Persanul”, tot aşa la iudei un astfel de iniţiat era numit „Israelitul”. Şi apoi, El îi spune: „Înainte ca Filip să te aducă, te-am văzut sub smochin!” Această expresie este desemnarea simbolică a unui iniţiat, la fel ca şederea lui Buddha sub arborele bodhi. Smochinul este un simbol al iniţierii caldeo-egiptene. Prin aceasta Christos vrea să îi spună: O, ştiu bine că într-un anumit sens tu eşti un iniţiat şi că pătrunzi anumite lucruri, căci te-am văzut. Şi acum Natanael Îl recunoaşte: „Doamne, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti rege al lui Israel.”

Cuvântul „rege” înseamnă în context: Tu eşti superior mie, căci altfel Tu nu puteai să îmi spui că „m-ai văzut sub smochin”. Iar Christos îi răspunde: „Tu crezi pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin; lucruri şi mai mari vei vedea.”

Vom reveni asupra expresiei „Adevărat, adevărat”. El spune apoi: „Vă spun că veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul omului.”

Cei care sunt în stare să-L recunoască pe Christos vor vedea lucruri mai mari decât au văzut până acum. Ce înseamnă acest cuvânt important? Pentru a înţelege, aduceţi-vă aminte ce este omul în realitate. Am spus că el diferă în timpul nopţii de ceea ce este ziua. Ziua, cele patru elemente ale fiinţei umane – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul – sunt strâns unite între ele. Ele acţionează unul asupra alteia. Putem spune că în starea de veghe spiritualitatea astrală şi spiritualitatea Eului pătrund corpul fizic şi corpul eteric şi le au in grija lor. Dar am arătat că şi altceva trebuie să fie activ în corpul eteric şi în cel fizic pentru ca fiinţa umană să poată subzista în faza actuală de evoluţie. Căci noi am reflectat asupra faptului că în fiecare noapte corpul astral şi Eul care aveau grijă de corpurile fizic şi eteric se retrag, le părăsesc şi le lasă în seama lor. Infideli, dumneavoastră părăsiţi în fiecare noapte corpurile dumneavoastră fizic şi eteric. Recunoaştem astfel că ştiinţa spiritului are dreptate într-un anume fel să spună că în timpul nopţii forţe şi puteri divine străbat corpul fizic şi corpul eteric, în aşa fel încât acestea sunt într-un fel încorporate în timpul nopţii forțelor şi entităților divin-spirituale. Am arătat, de asemenea, că odinioară, în timpul pe care l-am numit timpul lui Iahve sau Iehova, când corpul astral şi Eul erau ieşite din corpul fizic şi din cel eteric, acolo se desfăşura activitatea inspiratoare a lui Iehova. Asta este însă Lumina adevărată, plenitudinea divinităţii sau a Elohinilor, pleroma, care totdeauna iradiază în corpurile fizic şi eteric; numai că fiinţa umană nu putea să o recunoască pentru că ea încă nu primise impulsul necesar de la principiul christic înaintea apariției acestuia pe Pământ. Principiile, entitările şi puterile spirituale care acţionează asupra corpului fizic şi eteric îşi au reşedinţa în sferele cereşti superioare în Devachan. Putem spune deci: Asupra corpului fizic lucrează constant entităţi care ţin de regiunile cele mai înalte ale Devachanului, iar asupra corpului eteric entităţi care ţin de regiuni inferioare a Devachanului. Omul nu le poate recunoaşte decât când a primit impulsul lui Christos: Învăţaţi să Îl recunoaşteţi cu adevărat pe Fiul omului şi veți recunoaşte cum forțele spirituale urcă şi coboară din sferele cereşti asupra omului. Acest lucru vă va fi revelat prin impulsul pe care Christos îl dă Pământului!

Am vorbit deja ieri despre capitolul care urmează. Este vorba de nunta din Cana Galileii, care este adesea numită „prima minune”; s-ar spune mai bine „primul semn” pe care îl face Christos Iisus. Pentru a-i înţelege mai bine sensul adânc trebuie să ne aducem aminte multe noţiuni dobândite în cursul ultimelor conferințe.

Este vorba aici de o nuntă, dar de ce are ea loc în Galileea? Nu vom înţelege bine ce este o nuntă în Galileea decât dacă ne aducem aminte care este misiunea lui Christos. Ea constă în a face să pătrundă în sufletul omenesc întreaga forță a Eului, toată independenţa interioară. Fiecare Eu trebuie să se resimtă pe sine în deplină independenţă, în deplină autonomie şi să se adune laolaltă prin iubirea înţeleasă ca un dar liber. Principiul Christos trebuie să aducă Pământului o iubire care să domine tot mai mult asupra materialităţii şi care să urce tot mai mult spre spiritual. Iniţial, iubirea, în forma sa cea mai minoră, a fost legată de senzorial. În timpurile de demult oamenii se iubeau când erau uniţi prin legăturile de sânge, şi se dădea o enormă importanţă faptului ca iubirea să aibă această bază materială a consangvinităţii. Christos a venit să spiritualizeze această iubire, să o smulgă legăturitor de sânge care o ţineau prizonieră şi, pe de altă parte, să le dea oamenilor un impuls care să îi ducă spre iubirea spirituală. În Vechiul Testament găsim exprimată în întregime predominarea sufletului-grup; Eul individului se topeşte în Eul comun. Am văzut că această sentenţă: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una” înseamnă ceva anume pentru omul Vechiului Testament; ea denotă conştiența ascunsă a faptului că acel sânge care a curs în venele Tatălui Avraam a coborât până la el. Atunci el se simţea înglobat într-un întreg; nu recunoşti ca fiind ai tăi decât pe cei care au ieşit din acelaşi sânge. Astfel, în primele timpuri ale evoluţiei căsătoriile nu aveau loc decât în cadrul unor cercuri foarte închise şi între familii strâns înrudite. La începutul evoluţiei omenirii a existat „căsătoria de rudenie”. Oamenii se mulţumeau cu cercurile înguste de sânge. Aceste relaţii se lărgesc apoi tot mai mult, oamenii se căsătoresc mai întâi în afara tribului lor, dar nu încă într-un alt popor. Încă se veghea la menţinerea legăturilor de sânge ale poporului.

Un „evreu” este cel care este evreu după sânge. – Christos Iisus nu se adresează acestui principiu; El se adresează celor care rup cu acest principiu al consangvinităţii; şi nu în Iudeea face El primul „semn”, ci în Galileea. Acolo unde sângele tuturor popoarelor se amestecase. „Galileean” înseamnă „amestec”. Christos merge la galileeni, la cei al căror sânge este cel mai amestecat. Din modul de reproducere bazat pe amestecul sângelui trebuie să iasă iubirea care nu se leagă de materie. De aceea, ceea ce are El de spus se spune la o nuntă. De ce tocmai la o nuntă? Pentru că la nuntă se poate referi la modul de reproducere a omenirii. Iar ceea ce vrea să arate, El nu spune acolo unde căsătoria are loc în cercuri înguste, în cadrul legăturilor de sânge, ci acolo unde ea se petrecea în afara lor. Acesta este motivul pentru care ceea ce are de spus El spune la o nuntă, şi tocmai în Galileea. Şi dacă vrem să înţelegem ce ni se arată aici, trebuie să cuprindem iar cu privirea întreaga evoluţie umană.

Am spus adesea că pentru ocultist nu există ceva exterior, pur material. Tot ce este material este pentru el expresia unui sufletesc-spiritual. Aşa cum chipul dumneavoastră este expresia unui sufletesc-spiritual, lumina Soarelui este expresia unei lumini sufletesc-spirituale; orice eveniment care pare să nu fie decât material este în acelaşi timp expresia unor fenomene spirituale mai profimde. Ocultismul nu neagă deloc materia; pentru el, materia cea mai densă este expresia unui sufletesc-spiritual. Şi astfel, în Cosmos totdeauna există fapte materiale care au loc paralel cu procese de evoluţie spirituală.

Să ne întoarcem în spirit către momentul evoluţiei, când omenirea trăia încă pe continentul atlanteean, situat între Europa şi America. Să trecem apoi iar prin epocile postatlanteene în care se formează diferitele generaţii care au ajuns până la noi. Atunci putem vedea sensul deplin al acestei evoluţii a omenirii de la rasa a patra la a cincea – dacă este să o privim sub aspectul raselor –, faptul că dintr-o omenire atlanteeană cufundată total în sutletul-grup s-a dezvoltat treptat, s-a maturizat încet Eul individual al personalităţii omeneşti din epoca postatlanteeană. Alte impulsuri au trebuit să pregătească lent puternicul aport spiritual pe care avea să îl aducă Christos. Iahve a depus în corpul astral Eul sufletului-grup şi l-a făcut treptat să se maturizeze până la punctul în care să primească „Eu sunt”-ul deplin independent. Dar omul nu putea primi acest „Eu sunt” decât dacă corpul său fizic devenea şi el un instrument corespunzător. Vă puteţi uşor imagina că, şi dacă corpul astral ar fi fost în stare să primească un Eu, dacă corpul fizic nu ar fi un instrument adecvat pentru a primi pe „Eu sunt” şi în conştienţa de veghe, el nu ar putea primi un „Eu sunt”. Trebuie ca şi corpul fizic să fie un instrument adecvat pentru ceea ce se manifestă pe Pământ. Aşadar, când corpul astral ajunge la maturitate trebuie ca şi corpul fizic să fie pregătit să devină un instrument pentru „Eu sunt”. Este ceea ce s-a petrecut în cursul evoluţiei omeneşti.

Putem urmări procesele prin care trupul fizic a fost pregătit să devină un purtător al omului conştient de sine, al omului dotat cu „Eu sunt”. Chiar Biblia ne indică acest lucru: Noe, care într-un anumit sens este străbunul omenirii în timpurile vechi postatlanteene, este primul om care a băut vin; primul care a cunoscut efectul alcoolului. Este un punct care poate să pară şocant unora, dar care are un sens profund. Cultul lui Dionysos era, în epoca postatlanteeană, un cult important. Ştiţi că fiecare substanță acţionează asupra omului, iar alcoolul are o influenţă cu totul aparte asupra organismului omenesc. Oricât de straniu ar putea să pară, el a avut în timpul evoluţiei misiunea de a pregăti, să zicem aşa, corpul uman pentru ca acesta să se rupă de legătura cu divinul şi să facă posibilă apariţia „Eu sunt”-ului personal. Alcoolul desparte omul de lumea spirituală, de care era primitiv legat. El are încă şi astăzi acest efect. Nu fără motiv a apărut el în omenire. În viitor se va vedea tot mai mult că alcoolul a avut ca misiune să-l facă pe om să coboare în materie pentru a deveni egoist; alcoolul l-a făcut să pretindă numai pentru sine Eul, să nu îl mai pună în slujba întregului popor. Alcoolul deci i-a făcut omului un serviciu opus celui pe care i-l făcuse sufletul-grup. El a luat oamenilor darul de a se simţi una cu un întreg în lumile superioare. De aici s-a născut acest cult al lui Dionysos care stabileşte legături între oameni într-un fel de beţie exterioară. Este o mistuire într-un întreg fără viziunea acestui întreg. Evoluţia postatlanteeană este deci legată de cultul lui Dionysos fiindcă acest cult simbolizează funcția şi misiunea alcoolului. Dar noi suntem acum într-un punct în care omenirea se străduie să găsească din nou drumul care va dezvolta Eul până la a-l pune în legătură cu puterile divin-spirituale, punct în care apare o anumită reacţie, la început chiar pornită din inconştient, împotriva alcoolului: Această reacţie provine din faptul că mulţi oameni presimt astăzi că un lucru nu este îndreptăţit veşnic, chiar dacă la un moment dat şi-a avut importanţa sa.

Ceea ce tocmai am spus despre rolul alcoolului n-ar trebui înţeles ca fiind spre lauda sa. Am vrut să arătăm că misiunea alcoolului este acum împlinită, căci pentru epoci diferite se cer lucruri diferite. Dar chiar în epoca în care alcoolul îl face pe om să cadă cel mai adânc în egoism apare şi forţa care îi dă impulsul cel mai puternic pentru a se regăsi unit cu Universul spiritual. Pe de o parte, omul a trebuit să coboare până la treapta cea mai de jos pentru a deveni independent, iar pe de altă parte a trebuit să apară forţa puternică, forţa care să îi dea impulsul de a regăsi drumul spre Întreg.

Este ceea ce arată Christos în primul „semn” întru misiunea Sa. El arată mai întâi că Eul trebuie să devină independent şi pentru asta se adresează celor care sunt deja desprinşi de legăturile de sânge. A trebuit să se adreseze oamenilor aflaţi la o nuntă, ale căror corpuri se aflau sub influenţa alcoolului; căci la această nuntă se bea vin. Şi Christos Iisus arată care este misiunea Sa în raport cu diferitele perioade pământeşti.

Adesea se interpretează într-un mod curios această transformare a apei în vin. Se aude chiar spunându-se de la catedre că faptul acesta înseamnă, simplu, că apa fadă a Vechiului Testament trebuie să fie înlocuită cu vinul viguros al Noului Testament. Fără îndoială, celor care revin mereu la această explicaţie le-a plăcut vînul bun; dar aceste simboluri nu sunt atât de simple. Să reţinem ceea ce spune Christos: Misiunea mea vizează un viitor foarte îndepărtat; este vorba de a aduce oamenilor, ca oameni independenţi, legătura cu divinitatea, iubirea pentru divin, care se naşte ca un dar liber al Eului independent. Această iubire trebuie să lege pe om de divinitate aşa cum odinioară un impuls imperativ interior al sufletului-grup îl integrase acestei divinități.

Să pătrundem acum în dispoziţia vieţuită de omenire. Să ne imaginăm gândurile pe care le avea atunci. S-a spus: Omul a fost odinioară unit cu sufletul-grup şi el simţea legătura sa cu divinitatea. Apoi el a involuat. Acest lucru a fost considerat ca o împotmolire în materie, ca un fel de degenerare, o cădere din divinitate, şi se punea întrebarea: De unde i se trag omului toate cele de care are parte? De unde a căzut el? Cu cât mergem înapoi în evoluţia pământească cu atât găsim că substanţele solide devin tot mai mult lichide sub influența condițiilor mai calde. Știm însă că atunci când Pământul era încă o planetă lichidă omul era deja prezent. Dar pe atunci el era de asemenea mai puţin desprins de divinitate decât mai târziu. În aceeași măsură în care Pământul se solidifica se materializa şi omul. Omul era deja conţinut în apă pe vremea când Pământul era fluid; dar el a putut să meargă numai pe un Pământ care a sedimentat și el o parte solidă. De aceea solidificarea omului se exprima spunând: Omul s-a născut din Pământul care era încă apă; însă acolo el era încă în întregime unit cu divinitatea; tot ce l-a adâncit în materie l-a murdărit. Şi oamenii cărora trebuia să le fie amintită legătura lor originară cu divinul erau botezați cu botezul apei. Acesta trebuia să simbolizeze: Deveniți conştienţi de vechea voastră conexiune cu divinitatea şi că sunteți murdăriţi, decăzuți în starea actuală! – Aşa boteza și botezătorul, pentru ca în acest fel să-i facă accesibilă omului legătura cu divinitatea. Aşa era intenționat botezul în timpurile de demult. Este o exprimare radicală, însă ea ne conştientizează ceea ce vrem să spunem.

Christos Iisus trebuia să boteze cu altceva. El nu trebuia să îi îndrepte pe oameni către trecut, ci către viitor. Spiritul omului trebuia legat cu divinitatea prin intermediul Duhului Sfânt, nepătat. Botezul cu apă era un botez al amintirii; botezul cu „Duh Sfânt” este un botez profetic, ce trimite în viitor. Legătura pe care o amintea botezul cu apă s-a pierdut cu totul, precum cea exprimată prin simbolul vinului, a vinului de jertfă. Dionysos este zeul îmbucătățit care a intrat în sufletele individuale, astfel încât părțile separate nu mai ştiau nimic unul de altul. Omul este fragmentat în nenumărate bucăţi, este aruncat în materie prin ceea ce a fost adus omenirii prin alcool – simbolul lui Dionysos. Însă în nunta din Cana este consemnat un mare principiu. Este principiul pedagogic al evoluţiei. Există adevăruri absolute, dar ele, desigur, nu pot fi comunicate oamenilor oricând. Fiecare epocă trebuie să aibă sarcinile ei specifice, adevărurile ei proprii.

De ce avem noi dreptul astăzi să vorbim de reîncarnare, să ne adunăm şi să cultivăm ştiinţa spiritului? Pentru că sufletele care sunt acum în noi au fost încarnate succesiv pe Pământ de multe ori. Multe din sufletele care sunt astăzi în dumneavoastră, au trăit odinioară în ţările germanice, unde preoţii druizi instruiau şi aduceau sufletului înţelepciunea spirituală sub formă de mituri şi legende. Și pentru că sufletele au primit pe atunci aceste adevăruri sub această formă, sunt astăzi în stare să le primească într-o altă formă, în formă antroposofică. Atunci în imagine, astăzi sub forma antroposofiei. La acea vreme nu s-ar fi putut expune adevărul în forma actuală. Să nu credeţi că preoţii druizi ar fi putut să propovăduiască adevărul în această formă, cum se face astăzi. Dar antroposofia este acea formă adecvată omului de astăzi sau celui imediat următor. În încarnările ulterioare adevărul va fi dat sub o cu totul altă formă şi se va lucra pentru el într-un mod cu totul diferit; ceea ce se numeşte astăzi „antroposofie” va fi evocat ca o amintire, aşa cum prezinți astăzi poveşti şi legende. Nu trebuie să fii atât de limitat încât să spui că n-ai cunoscut din trecut decât prostii sau credinţe copilăreşti şi că „doar noi suntem atât de avansaţi”. Aşa spun, de pildă, cei care se pretind a fi monişti. Noi însă lucrăm în cadrul ştiinţei spiritului pentru a pregăti epoca următoare. Căci dacă epoca noastră nu ar exista, nici cea următoare n-ar putea veni. N-ar trebui nici să scuzi prezentul în numele viitorului. Și cu teoria reîncarnării s-au făcut multe prostii. Am întâlnit persoane care pretindeau că nu au nevoie să fie oameni oneşti în această viaţă; ar avea tot timpul să fie aşa mai târziu. Dar dacă de astăzi nu începi să fii onest, consecintele cad asupra încarnării viitoare!

Trebuie deci să ne fie clar că nu există ceva absolut în formele adevărului, ci de fiecare dată este recunoscut ceea ce corespunde unei anumite epoci. Impulsul cel mai înalt, cel al lui Christos, a trebuit să coboare până în obişnuințele şi moravurilor timpului Său. Căci a trebuit ca El să îmbrace adevărul cel mai înalt în cuvinte şi fapte care erau pe înţelesul epocii respective. Astfel, Christos, prin această ofrandă dionisiacă sau cu vin, trebuia să spună cum omenirea urma să se ridice spre divin. Nu trebuie să ne întrebăm precum bigoţii: De ce transformă Christos apa în vin? Trebuie să avem în vedere epoca respectivă. Christos trebuia, printr-un fel de ofrandă dionisiacă, să pregătească ce avea să vină. Christos merge la galileeni, amestec de multe naţiuni şi feluri de sânge, şi împlineşte acolo primul semn al misiunii Sale; adoptă obiceiurile de acolo, până la transformarea apei în vin.

Să reţinem ceea ce vrea de fapt să spună aici Christos: Vreau să îi ridic la o legătură spirituală şi pe acei oameni care au căzut până la treapta de materialitate simbolizată prin faptul de a bea vin. El nu vrea să vină doar pentru aceia care se pot ridica prin simbolul botezului cu apă. Ni se spune, şi este foarte important, că există şase vase de purificare, de curăţare. Vom reveni asupra numărului. „Purificarea” este consecinţa botezului. În timpul Evangheliilor se vorbea de „botez” ca despre o purificare. Nu se rostea niciodată cuvântul „botez”, ci se spunea „a boteza”; iar consecinţa acestui act se numea „curățire”. În Evanghelia după Ioan veţi găsi întotdeauna cuvântul respectiv, deci baptizin sub formă de verb. Când este exprimat prin substantiv este vorba de curăţire, de efect, pentru ca omul să îşi amintească starea de curăţenie, de legătura sa cu divinitatea. Astfel, prin vasele simbolice pentru jertfe de purificare, Christos Iisus împlineşte semnul pentru acea epocă, indică cel mai bine misiunea Sa.

Caracterul acestei misiuni se exprimă în nunta de la Cana, în Galileea, în timpul căreia Christos spune: Va veni timpul meu, dar el încă nu a venit. Ceea ce am de făcut aici se leagă în parte şi de ceea ce va trebui să fie învins mai târziu prin însăşi misiunea mea. – Pe de o parte, El este în prezent, şi indică în acelaşi timp deja viitorul, arătând astfel cum trebuie să acţioneze, nu într-un sens absolut, ci într-un sens cultural-pedagogic. De aceea iniţiativa porneşte de la mama Sa: „Nu mai este vin.” El însă spune: Ceea ce trebuie să făptuiesc se raportează încă la trecut, la „mine şi la tine”; căci timpul meu, timpul în care vinul va redeveni apă, încă nu a venit. Ce sens ar avea cuvintele: „Femeie, ce am eu cu tine?” când El face ceea ce i-a cerut mama Sa?! Ele au un sens doar dacă înțelegem că starea actuală a omenirii s-a bazat până acum pe legăturile de sânge şi că se va da un semn după vechile uzanţe care încă cer acţiunea alcoolului, pentru a indica timpul în care Eul independent se va degaja de legăturile de sânge; altfel spus, trebuie încă să lucrezi cu trecutul simbolizat prin vin, dar va veni un timp care va fi „timpul Său”. Evanghelia după Ioan, de la capitol la capitol, face să reiasă două aspecte. Mai întâi, ceea ce ea conţine este comunicat celor care pot înţelege până la un anumit punct adevărurile oculte. Astăzi, ştiinţa spiritului este expusă public; pe atunci puteau înţelege adevărurile spiritual-ştiinţifice numai cei care erau cu adevărat iniţiaţi până la o anumită treaptă. Cine era deci în stare să înţeleagă profundele adevăruri pe care trebuia să le reveleze Christos? Numai cel care putea percepe în afara corpului, care putea ieşi din corp şi putea să devină conştient de lumea spirituală. Dacă Christos voia să vorbească oamenilor care puteau să-L înţeleagă, El trebuia să se adreseze deci celor care erau într-un fel iniţiați, care oarecum puteau vedea deja în spirit. Şi aşa face atunci când vorbeşte despre renaşterea sufletului, în discuția pe care o are cu Nicodim; ne este arătat că acest adevăr este revelat unui om care vede cu simţurile spirituale:

„Or, era printre farisei un om numit Nicodim, fruntaş printre iudei;
El a venit la Iisus noaptea...”

Să medităm asupra fiecărui cuvânt! Se spune că Nicodim se duce la Iisus în timpul nopţii, ceea ce vrea să însemne că el este în afara corpului său fizic atunci când primeşte ceea ce Christos Iisus îi comunică. În timpul nopţii, adică atunci când se slujeşte de simţurile sale spirituale, el vine la Iisus. Aşa cum Natanael şi Christos se înțeleg ca iniţiaţi prin cuvintele despre smochin, şi aici este indicată acum o facultate de înțelegere.

Al doilea lucru care ni se spune este că Christos vrea să împlinească o misiune care face abstracţie de legăturile de sânge. Acest lucru ne este arătat clar prin istoria samarinencei aflată la fântână, căreia îi dă învăţătura destinată celor al căror Eu s-a eliberat de legăturile de sânge.

„Veni deci într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov îl dăduse fiului său Iosif.
Şi acolo se afla fântâna lui Iacov. Iisus, întrucât era obosit de drum, s-a aşezat pe marginea fântânii; era cam la ceasul al şaselea. O femeie din Samaria veni să scoată apă. Iisus îi spune: Dă-mi să beau.
Căci ucenicii Săi erau plecaţi în oraş pentru a cumpăra hrană. Femeia samarineancă I-a spus: Cum, Tu care eşti iudeu ceri să bei de la mine care sunt samarineancă? (Iudeii, într-adevăr, nu au de-a face cu samarinenii.)”

Ni se arată că Christos face ceva deosebit mergând la un popor ale cărui Euri s-au eliberat, s-au desprins de sufletul-grup. Iată punctul important.

Din povestirea despre centurion se vede că Christos sfărâmă nu numai comunităţile formate prin legături de sânge, ci şi clasele izolate după legăturile de sânge. El merge către cei al căror Eu este, ca să spunem aşa, dezrădăcinat; El vindecă pe fiul centurionului care, după concepţia iudaică, îi era străin. Peste tot veţi găsi descris cum Christos este misionarul Eului independent care se găseşte în fiecare individualitate omenească. Tocmai de aceea El are dreptul să spună: Într-un sens mai înalt, când vorbese despre mine, eu nu vorbesc deloc despre Eul care este în mine însumi; când vorbesc despre „Eu sunt” vorbesc despre o entitate pe care fiecare o poate găsi în el însuşi. Eul meu este una cu Tatăl, dar tot aşa Eul fecărui om este una cu Tatăl. – Acesta este şi sensul mai profund al învăţăturii pe care Christos o dă samarinencei pe care o întâlneşte la fântână.

Aş vrea să vă aduc aminte înainte de toate un cuvânt care, dacă îl înţelegeţi bine, poate deschide o perspectivă mult mai profundă a ansamblului: pasajul cuprins de la versetele 31 la 34, din capitolul 3; trebuie să le citeşti fiind conştient că cel care vorbeşte este Ioan Botezătorul:

„Cel care vine de sus este deasupra tuturor; cel care este de pe Pământ vorbeşte de pe Pământ. Cel care vine din cer este deasupra tuturor şi aduce mărturie despre ceea ce a văzut şi despre ceea ce a auzit şi nimeni nu primeşte mărturia Sa.
Însă cel care o primeşte atestă că Dumnezeu este adevărat. Căci cel pe care Dumnezeu l-a trimis nu spune decât cuvintele lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură.”

Aş vrea să cunosc pe cel care ar înţelege eu adevărat aceste cuvinte după această traducere. Ce înseamnă aceste cuvinte contradictorii: „Cine vine de la Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură!” Care este sensul acestor fraze?

De nenumărate ori Christos se străduie să facă să se înţeleagă următorul lucru: Când vorbesc despre Eu, vorbesc despre Eul veşnic din om, care este una cu fundamentul spiritual al lumii. Când vorbesc despre acest Eu vorbesc despre ceva ce locuieşte în marile adâncuri ale sufletului omenesc. Dacă cineva mă ascultă – şi el nu vorbeşte acum decât de Eul inferior care nu simte nimic din ceea ce este veşnic – el nu primeşte mărturia mea; el nu mă înţelege deloc. Căci eu nu pot vorbi despre ceva care curge de la mine la el. Atunci el nu ar fi independent. Dumnezeul pe care Îl vestesc trebuie să Îl găsească fiecare în sine ca fundamentul său veşnic. – Câteva versete mai sus găsiți acest pasaj:

„Şi boteza şi Ioan la Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape şi mulţi veneau şi se lăsau botezaţi acolo.

Şi între ucenicii lui Ioan şi iudei a pornit o ceartă cu privire la curăţire” – adică despre forma de botez.

A ridica în acest cerc problema botezului însemna să vorbeşti despre legătura cu divinitatea şi despre cufundarea omului în materie şi despre modul în care, după vechea idee despre Dumnezeu, omul era legat cu divinitatea prin sufletul-grup. Apoi au venit ceilalţi şi au zis către Ioan: Dar Iisus botează şi El! Şi atunci Ioan trebuie să le explice că ceea ce Iisus aduce lumii este ceva cu totul special, ceea ce şi face, spunând: Iisus nu propovăduieşte acel gen de raport simbolizat de vechiul botez. El ne spune cum fiinţa umană este condusă prin însuşi darul liber al Eului devenit independent; şi fiecare trebuie să descopere în sine pe „Eu sunt”, pe Dumnezeu; acesta este drumul către divin. Când aceste cuvinte sunt citite astfel, atunci se înţelege de la sine că „Eu sunt”-ul este trimis de Dumnezeu. Acel cineva ce este trimis de Dumnezeu, care este trimis pentru a-L aduce astfel pe Dumnezeu în sufletul omului, acela Îl vesteşte pe Dumnezeu în sensul adevărat, nu după legătura de sânge.

Şi acum să traducem acest pasaj după sensul lui adevărat. Elemente pentru aceasta ne sunt date când ştim care erau învăţăturile celor vechi. Ele erau notate cu multă artă în multe cărţi. În Psalmi, de pildă, divinitatea este vestită în cuvinte alese. Acolo se vorbeşte doar de vechile legături de sânge ca relaţie cu un Dumnezeu. Tot ceea ce se învaţă acolo revine mereu la acest lucru. Dimpotrivă, dacă ai vrea să Îl înţelegi pe Christos, nu ai avea nevoie de vechile legi şi nici de vechile artificii. Ceea ce Christos ne învaţă putea fi înţeles în măsura în care cuprindeai în tine Eul spiritual; şi în măsura în care îl cuprindeai, chiar dacă nu aveai încă deplina cunoaştere a divinului, înţelegeai ceea ce venea de pe buzele lui Christos. Nu era nevoie nici de Psalmi, nici de doctrine abile, ci doar de ce era cel mai simplu. Puteai să te bâlbâi şi Îl mărturiseai pe Dumnezeu. Acest lucru putea fi făcut în cele mai simple cuvinte bâlbâite. Puteau fi doar simple cuvinte care nu au nicio „măsură” (metrică, în sensul ritmului – n. t. ). Iar cel care doar se bâlbâia, cel care simţea în Eul său că este trimis de Dumnezeu, putea să înţeleagă direct cuvintele lui Christos. Cel care cunoaşte doar legătura pământească cu Dumnezeu vorbeşte în măsura, în ritmul versetelor Psalmilor, însă ritmul său metric nu îl duce decât la vechii zei. În ce-l priveşte pe cel care îşi are adevărata rădăcină în lumile spirituale, el este deasupra tuturor şi poate aduce mărturie de ceea ce percepe acolo. Însă mărturia sa nu este acceptată de alţii, de cei care nu primesc mărturia decât după legea veche. Dacă sunt totuşi şi unii care primesc această mărturie, ei arată, acceptând-o, că sunt trimişii lui Dumnezeu. Ei nu cred numai, ei înțeleg ceea ce le spune celălalt şi, prin înţelegerea lor, pecetluiesc înseşi cuvintele lor. „Cine simte Eul revelează, fie şi numai bâlbâindu-se, Cuvântul lui Dumnezeu.”. Căci spritul de care este vorba aici nu are nevoie să se exprime în metri poetici; el vorbeşte chiar prin bâlbâială. S-ar putea uşor crede că asta ar însemna dreptul la ignoranță. Desigur, cel care respinge înţelepciunea pentru că ar vrea ca cele mai mari taine să fie exprimate într-un mod simplu nu trădează adesea inconştient decât o mare lene interioară. Dar aici este vorba de altceva. Când se spune: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”, asta înseamnă că „măsura”, metrica, nu ajută la a primi spiritul, ci că acolo unde este Duhul acolo se naşte şi „măsura”. Nu oricine are „măsură” are spirit; dar cine are spirit va ajunge în mod necesar la „măsură”. Firesc, lucrurile nu trebuie inversate: ştiinţa nu este un semn cert de întelepciune, dar, în mod sigur, nici ignoranţa.

Aşadar, ni se arată că Christos apelează la Eul devenit independent din fiecare suflet omenesc. „Măsura” are aici sensul de măsură, de ritm al silabelor, ca limbaj artistic. Iar fraza care precede înseamnă textual: „Cel care Îl înţelege pe Dumnezeu în «Eu sunt» dovedeşte, chiar când se bâlbâie, un limbaj divin, un limbaj al lui Dumnezeu” şi găseşte drumul care duce la Dumnezeu.