Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a VI-a

Hamburg, 25 mai 1908

Am văzut deja în aceste conferinţe că discuţia lui Christos cu Nicodim are loc între Christos şi o fiinţă în stare să înţeleagă ceea ce se poate percepe în afara corpului fizic prin organele de cunoaştere superioare dezvoltate până la un anumit grad. Pentru cine ştie să îl înţeleagă, acest fapt este indicat în Evanghelie în mod clar prin cuvintele: Nicodim veni să îl găsească pe Christos în timpul nopţii, adică într-o stare de conştienţă în care omul nu se slujeşte de simţurile sale exterioare. Nu ne vom ocupa de explicaţiile comune date cu privire la acest „în timpul nopţii”. Ştiţi că în acest dialog este vorba de faptul că există o nouă naştere a omului – „din apă şi Duh”. Să ne aducem aminte aceste cuvinte care se referă la noua naştere, căci ele sunt foarte importante (capitolul 3:4):

„Nicodim îi spune: Cum poate să renască un om, când este deja bătrân?” (etc.).
Iisus răspunde: Adevărat, adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din spirit nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu!”

Am spus de multe ori că toate aceste cuvinte trebuie gândite cu grijă. Pe de o parte, cuvintele unui astfel de document religios trebuie luate în sensul lor literal; pe de altă parte însă acest sens trebuie mai întâi desluşit. Se spune adesea că litera omoară şi că spiritul dă viaţă şi, sub acest pretext, se dă curs liber la ceea ce se numeşte „spirit” şi care nu este decât pură fantezie. Celui care îşi dă osteneala ca, înainte de a ajunge la spirit, să cunoască întâi literele, i se spune: Ah! Ce ne priveşte pe noi litera; litera omoară, spiritul dă viaţă! Când se spune că litera omoară şi spiritul dă viaţă este ca şi cum s-ar spune: Spiritul este viaţa adevărată, corpul este mort; să distrugem deci corpul şi atunci spiritul va fi viu! A vorbi astfel înseamnă să ignori faptul că omul se formează treptat, că omul trebuie să îşi folosească organele corpului său fizic pentru a lua în sine ceea ce el află în lumea fizică şi să înalţe apoi aceasta până la spirit. Trebuie deci să cunoşti mai întâi bine litera, mai târziu vom putea şi omorî litera aşa cum trupul omenesc se desprinde de spirit când spiritul a luat tot ce era de luat din el.

Acest capitol al Evangheliei după Ioan conţine un adevăr extraordinar de profund. Trebuie să ne întoarcem în evoluția umană şi mai în urmă decât am făcut-o pentru a înțelege cele spuse în această Evanghelie. Astăzi putem urmări epoci şi mai timpurii ale evoluţiei omenirii.

Dar pentru ca să nu fiţi şocaţi chiar de la început de ceea ce trebuie spus cu privire la stările primitive ale omenirii, să ne întoarcem mai întâi la epoca veche atlanteeană.

Ştim că vechiul continent atlanteean a fost distrus prin cataclisme, despre care vorbesc legendele potopului. Acest continent pe care noi îl numim Vechea Atlantidă ocupă astăzi fundul Oceanului Atlantic. Cei care l-au locuit odinioară sunt strămoşii noştri. În ultimele timpuri atlanteene, cel puţin omul nu era atât de diferit de omul actual. Dacă urcăm la obârşia acestui continent, găsim deja o formă umană cu totul diferită. Dar să ne întoarcem şi mai înapoi.

Înaintea Atlantidei exista alt continent, care se numea Lemuria. Şi el a pierit în catastrofe cumplite. Era situat între sudul Asiei, Africa şi Australia. Forma omului, aşa cum se prezintă ea privirii clarvăzătorului, era atunci extrem de diferită de cea actuală. Nu este nevoie să vă descriu exact înfăţişarea omului lemurian şi a celui de la începutul erei atlanteene. Chiar când veţi fi acceptat descrierile date de ştiinţa spiritului, aspectul fundamental diferit al acestor vechi lemurieni vi se va părea de necrezut. Într-o anumită măsură trebuie însă descris dacă vrem să înţelegem ce s-a petrecut cu omul în cursul evoluţiei.

Presupuneţi că ați putea percepe cu simţurile dumneavoastră actuale, pe care atunci desigur nu le aveaţi – ştiţi că asta nu este posibil dar să presupunem totuşi că ar fi –, presupuneţi deci că aţi putea percepe sfârşitul epocii lemuriene şi începutul epocii atlanteene şi aţi putea privi diferite părţi ale suprafeţei pământeşti. Ar fi o eroare să crezi că am putea să descoperim acolo ființa umană cu ochii noştri actuali. Omul nu exista odinioară într-o formă care să fi permis simţirilor noastre actuale să îl vadă. Dumneavoastră aţi vedea un fel de insule făcând parte din masa încă lichidă a Pământului. Aceste insule nu erau încă terenuri solide ca cele din ziua de azi, ci mase de pământ moi, între care dansau puteri de foc. Astfel, acele ţinuturi insulare erau în permanenţă fie împinse la suprafaţă de puterile vulcanice de atunci, fie scufundate din nou. Într-un cuvânt, focul era încă un element activ în pământ; totul fermentează, totul se transformă. În anumite puncte unde pământul s-a răcit deja, aţi găsi pe străbunii regnului nostru animal actual. Aţi putea percepe ici-colo urmele, formele groteşti ale precursorilor amfibiilor noastre, ale reptilelor noastre. Dar în ce priveşte omul n-aţi putea vedea nimic, pentru că el nu avea încă la acea epocă un corp fizic destul de dens, destul de solid. Omul ar trebui căutat în cu totul altă parte, să zicem aşa, în masele de apă şi de vapori; acolo îl găsiţi, ca

atunci când, înotând astăzi în mare, abia distingi în ea anumite animale inferioare sub o formă moale şi gelatinoasă. Cu cât mergi mai înapoi în timp, cu atât omul devine mai diafan şi se confundă cu mediul apei şi al vaporilor. Abia în epoca atlanteeană începe să se densifice şi, dacă ai putea să îi urmăreşti cu ochii evoluţia, ai vedea că el iese din apă solidificându-se şi coboară tot mai mult pe sol. Este deci corect să spui că omul fizic a apărut relativ târziu pe solul suprafeţei noastre pământeşti. El a coborât din spaţiul de aer şi apă, s-a cristalizat din masa de aer şi apă. Ne-am schiţat astfel un tablou după care poate să existe un om care, să spunem aşa, nu se deosebeşte de mediul înconjurător care constă din aceleaşi elemente în care trăieşte el. Dacă mergem şi mai în unnă în evoluţia pământească găsim acest corp omenesc tot mai diafan.

Să continuăm să urcăm până la începutul planetei noastre, Pământul. Ştim că ea este prelungirea vechii Luni, numită şi „Cosmos al Înţelepciunii”. Pe o anumită treaptă a evoluţiei sale ea nu avea ceea ce numim astăzi pământul ferm, dur; trebuie să ne dăm seama că în încorporările precedente ale planetei noastre şi condiţiile fizice erau cu totul diferite. Să nu credeţi că pe vechiul Saturn au existat stânci pe care v-aţi fi putut aşeza, arbori de care v-aţi fi putut agăţa. Dacă în sânul spaţiului cosmic v-aţi fi apropiat de vechiul Saturn către mijlocul evoluției sale, n-aţi fi văzut un corp ceresc aparte ci aţi fi avut o impresie stranie care se poate compara eventual cu cea pe care o ai când intri într-un cuptor. Ocultismul nu deosebeşte – precum fizica – doar trei stări ale materiei. Unica realitate a lui Saturn consta într-o stare calorică diferită de cea care îl înconjura. El nu ar fi putut fi perceput prin altceva. Fizicianul spune: Există corpuri solide, lichide şi gazoase. Or, starea gazoasă este mult mai densă decât cea mai mare densitate a vechiului Saturn. În ocultism, noi deosebim şi starea de căldură, care este mai mult decât o simplă vibraţie a materiei; este o a patra stare a substanţei. Or, Saturn nu era constituit decât din căldură. Trecând de la Saturn la Soare, constatăm o densificare a acestei vechi planete de foc. Soarele este prima încorporare gazoasă a planetei noastre. Pentru prima oară există un corp gazos, Soarele. Luna este şi mai densă; ea este un corp lichid; mai târziu, când Soarele o părăseşte, densitatea ei se accentuează. Însă starea de mijloc propriu-zisă, în care ea era încă unită cu Soarele, era cea fluidă. Cât priveşte ceea ce numim astăzi pământul mineral, stâncile, bulgării, nimic din acestea nu exista încă pe vechea Lună. Această cristalizare nu are loc decât pe Pământ.

Când Pământul îşi începe evoluția sa, el trebuie să repete toate stările precedente.

desen
Epocile hiperboreană și lemuriană

Tot ce trăieşte în Univers trece, la fiecare nouă treaptă de evoluţie, prin stările precedente; aşa se face că Pământul nostru trece rapid prin stările vechiului Saturn, Soare, Lună. Când trece iar prin starea lunară, el este în întregime constituit din apă şi vapori. Această apă nu este apa actuală, ci o substanţă lichidă. Este forma cea mai densă a stării lunare. Această sferă de apă ce plutea în spaţiul cosmic nu era apă ca cea de azi, ci apă amestecată cu aburi de apă, deci gaz şi fluid întrepătrunse. Omul este deja acolo. El trăieşte în această sferă de apă, fiindcă în această masă lichidă nicio substantă solidă nu este încă sedimentată. Din omul actual nu exista atunci decât corpul astral şi Eul; acestea nu se simţeau încă o entitate separată, ci încorporate în sânul entităţilor divin-spirituale; ele nu se simt încă desprinse dintr-o entitate al cărui corp este pământul de apă şi vapori. Dar iată că acum, în aceste corpuri astrale dotate cu Eu, se formează incluziuni, germeni omeneşti fini cu totul diafani, infinit de fini. Aceasta este reprezentat în figura de mai sus.

Liniile superioare ale acestor figuri reprezintă corpul astral şi Eul, invizibile simţurilor exterioare, aşa cum erau ele unite globului de apă al Pământului; şi de aici ies primele rudimente ale corpului fizic uman şi ale corpului eteric, într-o stare încă foarte fină. De aici ies ele. Dacă aţi putea urmări prin clarvedere acest proces, aţi vedea aceste prime rudimente ale corpului fizic şi ale corpului eteric ca înconjurate de corpul astral şi de Eu, aşa cum este prezentat în figură. Aceste părţi ale naturii umane, adică corpul dumneavoastră fizic şi cel eteric care în timpul somnului rămân adormite, se formează, în primele lor rudimente, în această stare a Pământului. Ele sunt învelite deci în întregime de corpul astral şi de Eu. Masa de aburi de apă continuă să se condenseze. Corpul astral şi Eul slujesc drept intermediari pentru ca primele rudimente ale omului să se încorporeze în acest Pământ originar de apă. Nu urmărim deocamdată evoluţia plantelor şi a animalelor. Apoi apa continuă să se condenseze şi se conturează un anumit raport între aer şi apă; aburul şi apa nu mai sunt întrepătrunse; se separă. Urmarea este că corpul omenesc – adică corpul fizic şi eteric – devine şi el mai dens şi că, întrucât acum aerul s-a despărţit de apă, devine el însuşi aer şi primeşte în sine elementul foc. Astfel, ceea ce înainte exista sub formă de apă devine acum aer. Rudimentul fizic-eteric omenesc constă acum din aer care este străbătut de foc; corpul astral şi Eul le învăluie şi toate acestea se deplasează alternativ în ceea ce a mai rămas din apă, adică când în apă, când în aer (vezi figura care urmează).

desen
Epoca atlanteeană și postatlanteeană

Astfel, partea fiinţei umane care astăzi se odihneşte în timpul somnului exista atunci sub o formă rudimentară care avea densitatea aerului străbătut de foc. Fiecăreia din aceste fiinte de foc îi revenea un corp astral şi un Eu, care erau încă total adâncite în sânul divinității, adică încă nu se resimțeau ca un Eu separat.

Trebuie gândit îndelung la aceste lucruri fiindcă aceste stări sunt atât de diferite de starea actuală a Pământului încât ele şochează şi par de neînţeles. Acum te întrebi: Ce este cu acest foc schițat în interiorul aerului? Acest foc omul îl are şi astăzi; este focul care animă sângele dumneavoastră. Este căldura sângelui. Şi în organismul dumneavoastră trăiesc încă resturi ale vechiului element aer. Prin inspiraţie şi expiraţie aveţi în corpul dumneavoastră, de altminteri solid, o masă de aer care intră şi iese alternativ. Când respiraţi foarte adânc, acest aer este asimilat în sângele dumneavoastră, suflul dumneavoastră, la contactul cu sângele, se încălzeşte. Reprezentaţi-vă acum că acest aer cald pătrunde întreg corpul dumneavoastră. Faceţi un moment abstracţie de tot ce este în dumneavoastră solid, lichid şi nu păstrați decât forma acestui suflu de oxigen ajuns până la extremităţile corpului. Rămâne astfel o formă de aer care are contururi omeneşti. Aerul care circulă prin fiinţa umană îmbrăţişează cu totul formele corpului şi creează astfel un fel de corp-fantomă din aer, străbătut de căldură. Pe atunci nu aveați această formă, însă eraţi totuşi un om constituit din corp fizic şi corp eteric, învăluit de corpul astral dotat cu Eu. Această stare a durat până în primele timpuri atlanteene. Ar fi o iluzie să crezi că la începutul Atlantidei oamenii ar fi trăit ca cei de azi. Ca să spunem aşa, oamenii au coborât întâi din regiunile de aer în regiunea materială mai densă. Pe atunci, pe Pământ existau cel mult animale, care nu putuseră să mai aştepte pentru a se încarna fizic şi, pentru acest motiv, au rămas pe loc, întrucât Pământul încă nu era în stare să ofere material pentru oameni. Şi dacă animale au rămas la forme inferioare este pentru că ele nu au putut aştepta momentul potrivit pentru a coborî.

În etapa următoare, în corpul fizic al omului s-au structurat şi elemente lichide; altfel spus, după terminologia ocultă, apare „omul lichid”. Aţi putea să îmi spuneți că el exista deja înainte, dar asta nu ar fi cu totul exact. Înainte, Pământul era un glob lichid şi în el erau – doar spiritual – corpul astral şi Eul; ele înotau în apă ca entităţi spirituale; ele nu erau entități separate. Abia acum ajungem în punctul în care aţi putea găsi corpul fizic omenesc în sânul acestei ape primitive, să zicem aşa, sub formă de meduză. Dumneavoastră aţi fi putut înota în această mare primordială şi aţi fi găsit în ea făpturi condensate din apă, prin care aţi fi putut privi, ele fiind transparente. Aşa apărea atunci fiinţa umană. Ea avea un corp de apă şi, cât timp avea acest corp de apă, corpul astral şi Eul erau foarte adâncite în entităţile divin-spirituale.

În timpul în care fiinţa umană avea acest corp de apă, repartizarea stărilor sale de conştienţă era evident foarte diferită de ceea ce au devenit ele mai târziu. Nu le-ai putea împărţi într-o conştienţă diminuată, de noapte, şi una trează, de zi. Cât timp omul nu se separase încă de entităţile divin-spirituale, el avea noaptea o conştienţă astrală, crepusculară. Ziua, când se cufunda în corpul său fizic, fluid, pentru el începea noaptea, când ieşea din acest corp fizic îl lumina lumina astrală orbitoare. Dimineaţa, când se cufunda în corpul fizic, devenea crepuscular, tulbure. Începea un fel de inconştienţă. Dar organele sale fizice de azi se formau tot mai mult în corpul său fizic. Prin aceasta, omul a învăţat treptat să vadă. Conştienţa sa de zi capătă claritate şi încet-încet legătura care îl unise cu sânul originar divin se rupe. Şi abia către mijlocul epocii atlanteene omul devine carne şi oase, după ce mai întâi a atins un punct de densitate care îi transformă toate părţile cartilaginoase ale fiinţei sale în substanţe osoase. În jurul lui, pământul se solidifică şi el tot mai mult. Omul începe să coboare pe Pământ. El pierde astfel tot mai mult conştienţa pe care o avusese în lumile divin-spirituale; devine tot mai mult un observator al luminii exterioare şi se pregăteşte să devină cu adevărat un cetăţean al Pământului. În timpul ultimei treimi a Atlantidei forma umană devine tot mai asemănătoare cu cea care este astăzi.

Urmând astfel linia evoluţiei, se vede cum fiinţa umană a coborât, textual, literal, din sferele de apă şi vapori de apă, sfere de apă şi aer etc. Cât timp era în sferele de apă şi aer, conştienţa sa era o capacitate de percepţie astral-luminoasă, deoarece de câte ori era în afara corpului fizic era sus, la zei; însă prin condensarea corpului fizic el s-a rupt, să zicem aşa, de substanţa divină. El s-a desprins lent de legăturile sale, a încetat să mai existe sub formă de apă şi aer, ca ceva care capătă o coajă. Cât timp era sub formă de apă şi aer era sus, la zei; desigur, nu îşi dezvoltase Eul, dar nu se rupsese de conştienţa divină. Pe măsură ce cobora în corpul fizic, conştienţa sa astrală se întuneca tot mai mult.

Dacă vrem să caracterizăm sensul acestei evoluţii, putem spune: Odinioară, când omul era încă la zei, corpul fizic şi corpul eteric erau de apă şi aer, şi abia treptat-treptat, odată cu condensarea Pământului, s-a condensat el până la starea de materialitate actuală. Aşa s-a petrecut coborârea omului. Dar, dacă a coborât, el trebuie să urce iar într-o zi, când va fi învăţat lecţia pe care o poate primi din acest contact cu materia; el se va reîntoarce atunci în regiunile în care corpul său fizic va fi sub formă de apă şi aer. Trebuie ca omul să poarte în el certitudinea că, atunci când se va reuni cu zeii, existenţa sa adevărată va fi în regiunile din care el provine. Omul vine din aceste sfere de aer şi apă; el se va dilua din nou. El poate anticipa astăzi această stare doar spiritual, creând în el conştienţa interioară a ceea ce va putea fi mai târziu din punct de vedere trupesc. Însă forţa necesară pentru a primi ceea ce trebuie să vină nu se poate naşte decât dacă astăzi conştientizează aceasta. Dacă omul dobândeşte această conştienţă, el îşi va atinge ţelul şi îşi va împlini misiunea pământească. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul nu este născut din carne şi pământ, ci din aer şi apă. În viitor el trebuie să fie născut cu adevărat în spirit din aer şi apă. – Limba care se vorbea în timpurile Evangheliilor, şi de care trebuie să ţinem seama, are pentru apă un cuvânt care corespunde exact, în timp ce „pneuma”, care astăzi se traduce în general prin „spirit”, voia să spună „aer”; tocmai acest sens îl avea „pneuma” la acea epocă; „pneuma” trebuie tradus prin „aer” sau vapori, altfel îi dai un sens contrar. Iată deci traducerea exactă din această parte a dialogului cu Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie, dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu.”

Iată cum Christos indică viitoarea stare către care trebuie să înainteze omul, şi iată adânca taină a evoluţiei noastre pe care o cuprinde acest dialog. Trebuie doar să înţelegi cuvintele şi să le foloseşti corect după cunoştinţele pe care le dă antroposofia. În limbajul curent a mai rămas ceva din asta; unele substanţe foarte volatile se numesc „spirit”. La obârşie, acest cuvânt însemna „pneuma”, aer. Vedeți cât de important este să prinzi sensul exact al cuvintelor şi să le cântăreşti bine. Atunci le poţi lua literal, şi ele relevă o profunzime spirituală extraordinară.

Să încercăm acum pentru o clipă să ne îndreptăm privirea spirituală către un alt moment al evoluţiei.

Să observăm timpul în care corpul astral şi Eul sălăşluiau în sânul astralităţii divine universale. Dacă urmăriţi evoluţia, vedeţi că nu o poţi descrie decât schematie.

La început, întreaga astralitate era încorporată în astralitatea generală; iar din procesele pe care tocmai le-am descris s-au format în jur fizicul şi etericul, ca nişte coji. Aşa s-a despărţit fiinţa umană, s-a desprins ca un fragment din astralitatea universală; ca şi cum aţi avea în fața dumneavoastră o substanţă fluidă şi aţi extrage părţi din ea. Paralel cu această formare a corpului fizic, conştienţa individuală s-a rupt de conştienţa divină. Astfel, cu cât înaintăm mai mult în evoluție putem spune că vedem individualităţile umane închizându-se în coaja corpului fizic ca părţi care se separă din astralitatea universală. Desigur, omul trebuie să plătească această independenţă prin întunecarea conştienţei astrale; în schimb, el priveşte în afara cojii trupului său fzic şi vede planul fizic. Însă vechea sa clarvedere se pierde treptat.

Vedem astfel născându-se ceea ce este interiorul omului, interiorul uman individual independent, care este purtătorul Eului. Atunci când priviţi astăzi un om care doarme, aveţi în corpul lui fizic şi corpul lui eteric, care rămân în pat, ceea ce a rezultat prin densificare din aceste coji care s-au format atunci în decursul timpului. Ceea ce odinioară s-a separat de astralitatea universală, se întoarce în fiecare noapte acolo pentru a se fortifica în substanţa universală divină. Desigur, această parte nu se ridică atât de departe înăuntrul substanței universale divine, precum era odinioară înăuntrul ei, căci atunci ar fi clarvăzătoare. Ea îşi păstrează independenţa. Această individualitate independentă este deci ceva ce s-a născut în cursul evoluţiei pământului.

Cui datorează existenţa sa acest interior omenesc individual independent care caută fortificare în afara corpului fizic şi eterie? El își datorează existența corpului fizic şi corpului eteric al omului, care s-au format treptat în cursul evoluţiei pământeşti. Ele au dat naştere la ceea ce ziua se cufundă în simţurile fizice şi vede prin ele în lumea fizică, dar care noaptea se scufundă într-o stare lipsită de conştienţă, findcă s-a desprins din starea în care se afla odinioară. – În limbajul ocult, această parte a naturii umane care rămâne întinsă în pat, adormită, se numeşte omul pământesc propriu-zis, „omul”. Iar cea în care sălăşluieşte Eul zi şi noapte, care este născută însă din corpul fizic şi corpul eteric, era numită „copilul omului”, sau „fiul omului”. „Fiul omului” este termenul tehnic care desemnează Eul şi corpul astral, aşa cum s-au născut ele în cursul evoluţiei pământeşti din corpul fizic şi eteric.

De ce a venit Christos pe Pământ? Ce trebuia să îi aducă Pământului impulsul Său?

Acest „Fiu al omului” desprins din sânul divinităţii, smuls din legăturile în care trăise, dar care a dobândit în schimb conştienţa fizică, trebuie, prin forţa lui Christos apărut pe Pământ, să ajungă din nou la conştienţa spiritualității. El nu trebuie numai să vadă cu simțurile fizice în lumea fizică care-l înconjoară, ci prin forţa propriei sale fiinţe interioare, de care acum nu este conştient, el trebuie să-și aprindă conştienţa existenţei divine. Prin forţa lui Christos venit pe Pământ, Fiul omului trebuie să fie din nou înălțat în divin. Odinioară doar câtorva aleşi le era cu putinţă să perceapă lumea spirituală, pe calea vechii iniţierii în Misterii. Cei care pătrundeau astfel în lumile spirituale, şi care deveneau martori, primeau un nume deosebit. Ei erau numiți „şerpi”. „Şerpii” sunt acei oameni din timpurile vechi iniţiaţi în acest fel în Misterii. Aceşti „şerpi” erau precursorii faptei lui Christos Iisus. Moise şi-a înfăţişat misiunea înălţând în faţa poporului său simbolul înălţării celor care au putut să vadă în lumile spirituale: el a înălţat şarpele. Starea cucerită de aceşti câţiva aleşi trebuia să fie cucerită de toţi fiii omului prin forţa lui Christos pe Pământ. În discuţia cu Nicodim, Christos spune: „Cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot astfel trebuie să se înalțe Fiul omului!”

Christos Iisus se slujeşte anume de terminologia proprie timpului Său. Este de ajuns să cauţi adânc sensul literal al acestor cuvinte şi atunci prinzi şi sensul adevărat, care concordă şi cu învăţătura antroposofică. Așadar în timpurile vechi doar o prevestire a doctrinei „Eu sunt”-ului putea prinde rădăcini. Numai prin autoritatea iniţiaţilor puteau popoarele să audă ceva despre forţa „Eu sunt”-ului, care trebuie să fie aprinsă în fiecare „fiu al omului”. Şi despre asta suntem instruiţi îndeajuns.

Am văzut ce înseamnă „Eu sunt”-ul în Evanghelia după Ioan. Acest „Eu sunt” i-a fost şi el dat treptat? I-a fost făcut cunoscut treptat? Se arată într-adevăr profetic în Vechiul Testament şi se pregăteşte ceea ce i se dă omului ca impuls prin coborârea „Eu sunt”-ului încorporat?

Să ne amintim că tot ce apare de-a lungul timpurilor este totdeauna fructul unei lente elaborări. Ce aduce Christos Iisus a trebuit să fie maturizat puţin câte puţin în vechile Misterii, în adepţii Vechiului Testament, aşa cum se maturizează un copil în sânul matern. Şi ceea ce s-a pregătit în adepţii Vechiului Testament, în vechiul popor evreu, fusese maturizat, la rândul său, la vechii egipteni. Existau la egipteni mari iniţiaţi care au ştiut tot ce urma să se petreacă pe Pământ. În acest popor, care alcătuieşte a treia subrasă a rasei postatlanteene, s-a format treptat impulsul deplin al „Eu sunt”-ului; acest popor a creat oarecum sânul matern, structura exterioară a „Eu sunt”-ului, dar nu a ajuns atât de departe încât din el, din acest popor, să poată fi născut principiul Christos. În cele din urmă, poporul evreu s-a desprins atunci de el. Ni se arată cum Moise este ales printre egipteni să devină vestitorul Dumnezeului care este „Eu sunt”-ul încarnat. El trebuia să Îl vestească celor care ar fi putut să-L înţeleagă, trebuia să-L prevestească. El trebuie să anunţe că formula „Eu şi Tatăl Avraam suntem una” va fi înlocuită într-o zi prin alta: „Eu şi Tatăl suntem una!”, adică Eu şi fundamentul spiritual al lumii suntem unul şi acelaşi lucru. Adepţii Vechiului Testament, în marea lor majoritate, venerau sufletul-grup al poporului, iar individul se simţea în acest suflet-grup ca ocrotit într-o divinitate. Însă prin Moise, ca un iniţiat în sensul antic, a fost vestit că va veni Christos, altfel spus, că deasupra sângelui care curge prin generaţii există un principiu divin superior. Fără îndoială, Dumnezeu acţionează în sânge de la Avraam; dar acest tată după sânge nu este decât manifestarea exterioară a tatălui spiritual.

„Moise i-a spus lui Dumnezeu: Cine sunt eu ca să mă duc la faraon şi să fac să iasă din Egipt copiii lui Israel?
Şi Dumnezeu spuse: Eu voi fi cu tine. Şi iată semnul că eu te-am trimis. Când tu vei fi făcut să iasă din Egipt poporul meu, veţi aduce jertfă lui Dumnezeu pe acest munte.
Moise a spus lui Dumnezeu: Când voi merge la copiii lui Israel şi le voi spune: Dumnezeul părinţilor noştri m-a trimis la voi!, dacă ei mă întreabă care este numele Său, ce trebuie să le răspund?” (Exodul3, 13)

El trebuie să vestească profetic un Dumnezeu superior care este în Dumnezeul Tatălui Avraam, dar care în principiul Său este deasupra lui. Care este numele Său?

„Şi Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Eu sunt»-ul.”

Aceasta este vestirea profundului adevăr despre Cuvântul care apare mai târziu încarnat în Christos Iisus.

„Şi spune: Aşa le vei răspunde copiilor lui Israel: «Eu sunt-ul m-a învăţat astfel!»“

Aşa arată textul literal. Ceea ce, în alţi termeni, înseamnă „Numele”, acel nume care stă la baza numelui de sânge, este „Eu sunt”; el este cel care apare încarnat în Christosul Evangheliei după Ioan.

„Şi Dumnezeu îi spune mai departe lui Moise: Tu vei spune deci copiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacov m-a trimis la voi.”

Deci tot ceea ce până acum n-aţi văzut decât exterior, prin sângele care curge, este, în sensul său mai profund, „Eu sunt”-ul. Prin aceasta se anunţă ceea ce va intra în lume prin Christos Iisus. Acesta este numele Logosului; este cel care strigă către Moise: „Eu sunt «Eu sunt»-ul!” Logosul îşi strigă numele Său; El strigă ceea ce poate fi înţeles despre El în primul rând prin raţiune, prin intelect. Cuvântul care răsună acolo apare ca Logosul încarnat în Christos Iisus.

Să privim acum semnul exterior prin care Logosul se răspândeşte peste israeliţi, în măsura în care ei îl pot cuprinde pur raţional, în gândire. Acest semn exterior esta „manna” din deşert. „Manna” are în realitate – cei care cunosc ştiinţa ocultă ştiu asta – acelaşi sens ca cuvântul „Manas”, Sinea spirituală. Astfel primul val al Sinei spirituale pătrunde în acea parte a omenirii care a dobândit treptat conştienţa de Eu. Ceea ce trăieşte în esența însăşi a acestui „Manas” poate fi numit şi altfel. Nu este numai ceea ce se poate şti, ci şi o forţă care poate fi chiar asimilată. Când Logosul nu face decât să îşi strige numele, trebuie să Îl înţelegi prin raţiune. Dar când El se încarnează şi trăieşte printre oameni, atunci nu trăieşte doar ca doctrină şi idee, ci este o forţă-impuls la care omul poate adera. Atunci El nu se mai numeşte pe sine „manna”, ca în deşert, ci „pâinea vieţii”, ceea ce este chiar expresia pentru caracterizarea Spiritului vieţii, sau Budhi.

Apa transformată prin spirit, oferită ca simbol samarinencei, ca şi pâinea vieții, acestea sunt primele semne ale revărsării Spiritului vieţii, sau Budhi, în om.

De aici vom relua expunerea mâine.