Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a VII-a

Hamburg, 26 mai 1908

Întreaga Evanghelie după Ioan merge către acest fapt central al istoriei umane pe care îl numim „Misteriul de pe Golgota”. A înţelege semnificaţia esoterică a acestui Misteriu înseamnă să descifrezi sensul profund al Evangheliei după Ioan. Dacă avem în vedere ce stă de fapt în centrul întregului Misteriu de pe Golgota şi vrem să explicăm aceasta în sensul ocultismului, trebuie să ne gândim la momentul Răstignirii, în care sângele Mântuitorului curge din rănile Sale. Şi prin aceasta ne aducem aminte ceva ce am avut adesea prilejul să spun în cursul acestor conferințe, şi anume că, pentru cel care cunoaşte lumile spirituale, tot ceea ce este material, substanţial, fizic este doar expresia exterioară, manifestarea exterioară a ceva spiritual.

Şi acum să aducem în faţa privirii sufletului nostru evenimentul fizic al lui Christos pe cruce, pierzându-şi sângele prin rănile Sale. Ce semnificaţie spirituală are acest tablou al unui eveniment fizic pentru cel care înţelege corect Evanghelia după Ioan?

Acest proces fizic, evenimentul de pe Golgota, este expresia, revelaţia unui fenomen spiritual care formează punctul central al întregii evoluții pământeşti. Pentru spiritul materialist modern, aceste cuvinte nu au niciun sens, căci acestui spirit îi este imposibil să îşi imagineze că în acest eveniment de pe Golgota, unic în felul său, s-a întâmplat altceva decât într-un eveniment identic sau asemănător. Este totuşi o diferenţă enormă, capitală, între tot ceea ce s-a petrecut pe Pământ înaintea evenimentului de pe Golgota şi ceea ce se petrece după el.

Şi, pentru a ni-l descrie lăuntric în toate detaliile sale, să ne aducem aminte că oamenii nu sunt singurii care au un corp fizie, un corp eteric, un corp astral, că niciun corp cosmic nu este doar această materie fizică pe care o contemplă astronomul sau alţi cercetători. Un corp ceresc are şi el un corp eteric şi un corp astral. Pământul nostru are corpul său eteric şi corpul său astral. Dacă nu ar avea corp eteric nu ar avea plante pe suprafaţa sa, iar dacă nu ar avea corp astral nu ar putea găzdui animalele. Pentru a-ţi reprezenta corpul eteric al Pământului trebuie să îţi dai seama că centrul său coincide exact cu centrul Pământului. Întregul corp fizic al Pământului este înglobat în corpul eteric al Pământului şi, împreună, în corpul astral.

Dacă un clarvăzător le-ar fi privit, el ar f văzut că acest corp astral şi acest corp eteric al Pământului nu au rămas aceleaşi ci s-au modificat.

Ca să ne imaginăm acest fapt să ne transpunem în spirit în afara Pământului, pe o stea oarecare. Să ne imaginăm că un clarvăzător priveşte de pe altă stea Pământul. El ar vedea Pământul nu numai plutind ca o planetă fizică, ci ar percepe o aură, ar vedea Pământul înconjurat de o aură luminoasă, fiindcă ar observa corpul eteric şi corpul astral al Pământului. Dacă acest clarvăzător ar rămâne mult timp pe această stea, destul ca să poată vedea trecând epocile care au precedat venirea lui Christos, şi ar asista la evenimentul de pe Golgota, iată ce ar constata: aura Pământului, corpul său eteric şi corpul său astral prezentau anumite culori, anumite forme înainte de evenimentul de pe Golgota; apoi, de la un anumit moment, el ar vedea cum întreaga aură îşi schimbă culorile. Care este acest moment? Este cel în care pe Golgota curge sângele din rănile lui Christos Iisus. În acel moment tot aspectul spiritual al Pământului se schimbă.

Am văzut că Logosul este în realitate suma celor şase Elohimi care sunt uniţi cu Soarele şi conferă Pământului daruri spirituale, în timp ce, în exterior, lumina Soarelui se răspândeşte pe Pământ. Lumina solară este precum corpul fizic exterior pentru spiritul şi sufletul Elohimilor sau al Logosului. În momentul în care s-a produs evenimentul de pe Golgota, forţa, impulsul care înainte se revărsa din Soare în lumină asupra Pământului a început să se unească cu însuşi Pământul; prin aceasta, aura Pământului a devenit cu totul alta.

Dar evenimentul de pe Golgota poate fi înfăţişat şi dintr-un alt punct de vedere. Am analizat deja evoluţia omenirii şi a Pământului din cele mai diferite puncte de vedere. Ştim că, înainte de a deveni Pământ, planeta noastră a traversat trei încarnări – vechiul Saturn, vechiul Soare, vechea Lună; deci încorporarea precedentă a Pământului nostru a fost vechea Lună. Când o astfel de planetă a atins ţelul evoluţiei sale, i se întâmplă acelaşi lucru ca şi unui om care într-o încarnare şi-a atins ţelul evoluţiei: planeta trece într-o altă existenţă, invizibilă, numită existenţa Pralaya, după care se încorporează din nou. Tot astfel, între încorporarea precedentă a Pământului nostru, care a fost vechea Lună, şi încorporarea prezentă a existat o stare intermediară. Dintr-o existenţă spirituală, însufleţită în sine, să zicem aşa, dar invizibilă exterior, Pământul a strălucit bruse în prima stare, din care ulterior au apărut celelalte stări pe care le-am descris ieri. Atunci, în acea perioadă străveche, când Pământul a strălucit pentru prima dată, el era încă unit cu tot ceea ce ţine de sistemul nostru solar. Pe atunci el se întindea până la orbita celor mai îndepărtate planete ale sistemului nostru solar. Totul încă era una. Planetele nu s-au desprins decât mai târziu. Până la un anumit timp, Pământul a rămas unit cu Soarele actual, cu Luna noastră actuală. A fost deci un timp în care Soarele, Luna şi Pământul erau un singur corp, ca şi cum aţi lua Soarele şi Luna şi le-aţi amesteca cu Pământul ca să faceți din acestea un singur corp ceresc mare. Iată ce a fost altădată Pământul în momentul în care corpul dumneavoastră astral şi Eul pluteau încă în sânul unei mase de vapori de apă şi chiar înainte de asta. Astfel, forţele care sunt astăzi în Soare, forţe spirituale şi fizice, au fost unite cu Pământul.

A venit apoi un timp în care Soarele s-a separat de Pământ; s-a separat nu numai Soarele fizic pe care îl vede ochiul fzic, ci şi entităţile spiritual-sufleteşti având în fruntea lor Elohimii, Spiritele propriu-zise ale Luminii, locuitorii Soarelui. Globul care a subzistat a fost asemănător cu ceea ce ar da amestecul Pământ şi Lună actuale. Pentru un anumit timp, e adevărat, Pământul, despărţit de Soare, a rămas încă unit cu Luna. Abia în epoca lemuriană Luna s-a despărţit de Pământ şi atunci raportul celor trei corpuri cereşti s-a stabilit aşa cum este astăzi. Era necesar ca Elohimii să acţioneze întâi din afară. Unul din ei a trebuit să domnească pe Lună şi să reflecte de acolo către Pământ forţa puternică a celorlalți Elohimi. Actualmente noi trăim pe Pământ ca pe un fel de insulă în spaţiul cosmic care s-a desprins de Soare şi Lună. Dar va trebui să vină un timp în care Pământul nostru se va reuni cu aceste astre şi va forma un singur corp cu ele. Oamenii vor fi atunci destul de spiritualizați pentru a putea suporta din nou forţele mai puternice ale Soarelui, a le putea asimila şi a se uni cu ele. Nu va mai fi atunci, ca să spunem aşa, decât un singur câmp de acţiune comun oamenilor şi Elohimilor.

Care este forţa care va realiza această unire?

Dacă evenimentul de pe Golgota nu ar fi avut loc, niciodată această reuniune a Pământului cu Soarele nu s-ar putea înfăptui. Fiindcă prin evenimentul de pe Golgota, prin care forţa Elohimilor din Soare, sau forţa Logosului, s-a unit cu Pământul, s-a dat impulsul care împinge forţa Logosului spre forţa Logosului, și în final va reuni iarăși cele două – Soarele și Pământul. De la evenimentul de pe Golgota, Pământul are iarăşi în el, din punct de vedere spiritual, forţa care îl va conduce la reunirea cu Soarele. De aceea noi spunem: Prin evenimentul de pe Golgota, forţa Logosului, care înainte se revărsa din afară, a fost absorbită în existenţa spirituală a Pământului. Ce trăia înainte pe Pământ? Forţele care radiau din Soare pe Pământ. Ce trăieşte de atunci pe el? Logosul însuşi, devenit, datorită Golgotei, Spiritul Pământului.

Pe cât de adevărat este că trupul dumneavoastră este locuit de un spirit şi un suflet, tot atât de adevărat este faptul că şi corpul Pământului – acest corp făcut din pietre, din plante şi animale, pe care mergeţi – este locuit de un suflet şi de un spirit care este Christos. Christos este Spiritul Pământului. Când Christos se adresează celor mai apropiaţi ucenici ai Săi, în momente cu totul aparte, ce le poate spune? El le poate spune: Dacă vă întoarceţi privirea de la trupul vostru către lăuntrul vostru, găsiţi acolo sufletul vostru. Ceea ce faceţi astfel o puteţi face şi în ce priveşte globul pământesc. Ceea ce stă acum în carne în faţa voastră este acelaşi spirit care nu numai că trăieşte în acest corp efemer, dar care animă întreg Pământul şi îl va anima mereu. El are dreptul să vorbească atunci despre Pământ ca despre adevăratul său corp: Vedeţi grâul şi această pâine pe care o mâncaţi, care vă hrăneşte; ce mâncaţi de fapt din spicele de pe câmp? Corpul meu este ceea ce mâncați! Şi când beţi sucul fructelor, ce este el? El este sângele Pământului – sângele meu! Iată literalmente ce le spunea Christos ucenicilor Săi celor mai apropiaţi, şi trebuie să luăm literal cuvintele pe care Le-a spus. Când îi adună pe ucenici şi le expune simbolic iniţierea creştină – cum o vom numi noi –, El rosteşte un cuvânt straniu în momentul în care le spune că unul dintre ei Îl va trăda (capitolul 13:18):

„Cel care mănâncă pâinea mea mă calcă cu picioarele.”

Acest cuvânt trebuie luat ca atare. Omul mănâncă pâinea Pământului şi îl calcă cu picioarele sale. Dacă Pământul este corpul al cărui spirit este Christos, atunci omul este cel care calcă cu picioarele lui acest corp, a cărui pâine o mănâncă.

Şi imaginea Cinei sfinte capătă, în sensul Evangheliei după Ioan, o infinită profunzime când ştim că Christos este Spiritul Pământului şi că pâinea a ieşit din corpul Pământului. Christos indică acest lucru, spunând: „Aceasta este carnea mea!”

Aşa cum musculatura ţine de trupul omenesc, tot astfel pâinea ţine de corpul Pământului, adică de corpul lui Christos. Şi seva care circulă în plante, sucul care umple strugurii sunt asemănătoare sângelui care circulă în corpul uman. Iar Christos poate să spună: „Acesta este sângele meu!”

Cel care nu vrea să înțeleagă, sau care nu are niciun simţ pentru aceasta, poate să creadă că Cina pierde prin această explicaţie adevărată ceva din sacralitatea ei. Dar cel care poate înţelege îşi va spune că în loc de a-i lua Cinei caracterul ei sacru această explicaţie sanctifică, sacralizează întreaga planetă a Pământului. Ce formidabil sentiment ne cuprinde când descoperim astfel în Cină cel mai mare Misteriu al Pământului: unirea evenimentului de pe Golgota cu întreaga evoluţie a Pămăntului; Cina ne pregăteşte să înţelegem că sângele care curge din rănile Mântuitorului nu are o semnificaţie pur umană, ci una cosmică, mai precis că el dă Pământului forţa de a-şi continua evoluţia sa!

Astfel, omul care înţelege mai profund Evanghelia după Ioan trebuie să simtă nu numai că trupul său fizic este unit cu trupul Pământului, ci şi că fiinţa sa spiritual-sufletească este unită cu ființa spiritual-sufletească a Pământului care este Christos însuşi; el simte că Christos, ca Spirit al Pământului, inundă Pământul, care este trupul Său.

Dacă simţim asta, putem să ne întrebăm: Ce inspiraţie i-a sclipit deodată autorului acestei Evanghelii când a fost cufundat în tainele adânci care se referă la Christos Iisus? Ceea ce a văzut el atunci a fost ansamblul de forțe şi de impulsuri existente în Christos Iisus şi felul în care va trebui să acționeze toate asupra omenirii, numai dacă aceasta le primeşte.

Pentru a ne pătrunde de această taină, să ne aducem aminte în ce sens evoluează omenirea. Sensul acestei evoluţii este faptul că omul prelucrează, purifică şi fortifică prin forţa Eului său celelalte trei învelişuri ale sale: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral. Eul lucrează mai întâi la purificarea corpului astral pentru a-l ridica pe o treaptă superioară. Când întregul corp astral va fi purificat şi fortificat prin forţa proprie a Eului, el va deveni Sine spirituală sau Manas. Când forţa Eului va fi metamorfozat corpul eteric sau corpul vieţii, acesta va fi Spirit al vieţii sau Budhi. Când, la rândul său, corpul fzic va fi total stăpânit de către Eu, el va fi Atma sau Om-spirit. Omul va fi atins atunci ţelul care îi stă acum în faţă. Dar acestea nu se pot împlini decât într-un foarte îndepărtat viitor; în afară de aceasta, transformarea corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic în Sine spirituală, Spirit al vieţii şi Om-spirit trebuie să fie înfăptuită de către Eu în deplină conştienţă. Majoritatea oamenilor sunt astăzi încă foarte departe de acest lucru. În fond, abia azi începe omul să lucreze, deplin conştient la dezvoltare Manas-ului său din corpul astral. În această fază se află acum omul. Inconştient însă, datorită ajutorului entităţilor mai înalte, omul a prelucrat deja în cursul evoluției Pământului cele trei mădulare inferioare ale sale. În timpurite vechi el a prelucrat inconştient corpul său astral şi a străbătut corpul său astral cu sufletul senzaţiei. Tot inconştient, Eul a lucrat înăuntrul corpului eteric, iar acest corp eteric transformat inconştient este cel pe care îl găsiţi descris într-o prezentare sistematică în Teosofia ca suflet al înţelegerii sau raţiunii; iar ce a prelucrat inconştient Eul în corpul fizic este ceea ce numim acolo suflet al conştienţei. Sufletul conştienţei a apărut deci către sfârşitul epocii atlanteene, când corpul eteric, a cărui parte corespunzătoare capului rămăsese până atunci exterioară corpului fizic, a pătruns, puţin câte puţin, complet, în corpul fizic. Atunci a învăţat omul să spună „Eu”. Astfel, omul s-a adaptat treptat cu mădularele finţei sale la epoca postatlanteeană.

Epoca noastră este chemată să introducă Sinea spirituală sau Manas-ul în ceea ce a dobândit anterior în mod inconştient. Prin toate forţele care vin astăzi din corpul fizic, din cel eteric şi din cel astral, din sufletul senzației, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, omul trebuie să formeze Manas-ul şi să facă să răsară – chiar dacă firav – primul germene al Spiritului vieţii sau Budhi. Epoca noastră postatlanteeană are astfel de împlinit o sarcină de o importanţă imensă, aceea de a dezvolta conştient tripla natură superioară a omului: Manas, Budhi, Atrna, deşi acest din urmă ţel este rezervat unui viitor îndepărtat.

Încă de astăzi omul trebuie să dezvolte în sine aceste forţe, să dezvolte omul superior din omul inferior.

Să ne întrebăm acum: Ce s-a petrecut cu omul prin faptul că el nu şi-a dezvoltat încă aceste mădulare superioare, şi cum va fi în viitor? Prin ce se va deosebi omul viitorului de omul de astăzi?

Când, în viitor, omul superior va fi pe deplin dezvoltat, corpul astral va fi atins o astfel de treaptă de purificare încât va fi devenit în acelaşi timp Manas sau Sine spirituală; corpul eteric va fi astfel purificat încât el va fi totodată Spirit al vieţii sau Budhi; iar corpul fizic va fi în aşa măsură transformat încât va deveni Om-spirit sau Atma, tot atât de real precum corpul fizic. Pentru a birui corpul cel mai de jos trebuie forţa cea mai înaltă; de aceea metamorfoza corpului fizic va fi cea mai mare victorie a omului. Când el va împlini toate acestea, acest om fizic va fi Omul-spirit sau Atma. Astăzi, toate acestea sunt doar latente în om; într-o zi ele vor trăi deplin în om. Când ne întoarcem privirile către Christos şi la impulsurile pe care le primim de la El, facem să se nască în noi forţele de a împlini această transformare.

Care vor fi pentru om consecinţele faptului că astăzi el încă nu a realizat această transformare? Ştiinţa spiritului o spune foarte simplu: deoarece corpul astral nu este încă purificat, nu s-a transformat în Sine spirituală, prin aceasta este posibil egoismul; prin faptul că Eul nu a fortificat încă corpul eteric sunt posibile minciuna şi eroarea, iar prin faptul că forţele Eului n-au fortificat încă corpul fizie sunt posibile boala şi moartea. Într-o Sine spirituală deplin evoluată nu va mai exista egoism, nici minciună şi erori în Spiritul vieţii fortificat şi nici boală şi moarte în Omul-spirit împlinit. Când omul primeşte în sine impulsurile lui Christos, el învaţă să înţeleagă ce forţă sălăşluieşte în Christos, primeşte în sine forțele care îl fac să devină stăpân chiar asupra corpului său fizic.

Presupuneţi că un om ar fi în stare să primească pe deplin în el impulsul lui Christos, presupuneţi că tot acest impuls trece în el, că Christos însuşi revarsă direct în el puterea Sa; ce s-ar întâmpla atunci? Dacă omul ar fi fost orb, atunci, sub acţiunea forţei christice, el şi-ar fi recăpătat vederea, căci ultimul ţel al evoluţiei este învingerea bolii şi morţii. Când autorul Evangheliei după Ioan vorbeşte de vindecarea orbului din naştere, el exprima tocmai acest profund mister. El arată prin acest exemplu că forţa lui Christos este o forţă vindecătoare atunci când se manifestă cu întreaga sa tărie. Unde se află această forţă? În corpul lui Christos, în pământ. Trebuie numai ca pământul să fie cu adevărat pătruns cu fiinţa Spiritului lui Christos sau al Logosului. Să vedem dacă autorul Evangheliei după Ioan relatează faptele în acelaşi sens. Cum o face el?

Orbul este acolo. Christos ia pământ, îl frământă cu saliva Sa şi îl pune pe ochii orbului. Îi pune corp pătruns de spiritul Său. Prin această descriere, autorul Evangheliei după Ioan prezintă un mister pe care el îl cunoaşte exact. Şi trebuie ca, părăsind orice prejudecată, să aprofundăm măcar o dată unul din marile „semne” pe care le face Christos Iisus, pentru a înţeiege mai bine natura unui astfel de fapt fără să ne îngrijorăm că spiritele abile şi prea inteligente ale secolului nostru consideră drept nebunie ceea ce avem acum de spus. Căci este un fapt cert că există taine adânci în lume, care nu sunt încă pe măsura oamenilor. Aceştia, oricât de evoluaţi ar fi, nu sunt destul de puternici pentru a şi înfăptui marile mistere. Ei pot să le cunoască, să le înţeleagă dacă le vieţuiesc spiritual; dar să le transpună în fizic, pentru asta omul zilelor noastre, atât de adânc coborât în materie, este incapabil.

În fapt, orice viaţă este ţesută din opoziţii, din extreme. Viaţa şi moartea sunt astfel de extreme. Stranii lucruri apar în felul de a simți şi gândi al ocultistului când el vede, de pildă, alături un cadavru şi o fiinţă vie. În omul viu, treaz, există un suflet şi un spirit. Dar, într-un fel, ele sunt, sub aspectul conştienţei, decuplate de întreaga lume spirituală, ele nu pot percepe această lume. În faţa unui cadavru, dimpotrivă, simţim că sufletul şi spiritul care i-au aparţinut sunt pe cale de a trece în lumile spirituale; pentru ele se aprinde lumina acestei lumi. Şi astfel cadavrul devine simbolul a ceea ce este în curs de a se împlini în lumile spirituale. Lumea fizică exprimă şi ea reflectarea a ceea ce se petrece în lumea spiritului, dar într-un mod cu totul aparte. Când o fiinţă umană trebuie să se nască, materia se condensează pentru a construi un corp; această concentrare a materiei apare clarvăzătorului ca o moarte a conştienţei în lumea spirituală. Un mort acolo, sus, o naştere aici, jos. Prin concentrarea acestei materii vezi într-un fel murind o conştienţă spirituală; cu adevărat, prin descompunerea sau arderea corpului fizic, când elementele se dizolvă şi se disociază, apare în acelaşi timp – în spiritual – contrarul: asişti spiritual la naşterea unei conştienţe. Descompunerea fizică este naștere spirituală. De aceea toate fenomenele de descompunere, de disociere, sunt şi altceva pentru ocultist. Un cimitir în care corpurile fizice se descompun poate fi sub aspect spiritual un fenomen curios – nu vorbim de ființa umană, ci de ceea ce se petrece spiritual în cimitir: este o ţâşnire, o strălucire continuă de naşteri spirituale. – Să presupunem acum că un om se supune – subliniem clar că nu sfătuim pe nimeni să o facă, fiindcă trupurile de astăzi nu pot să o suporte –, deci să presupunem că s-ar supune disciplinei de a-şi antrena corpul fizic să respire un anumit timp aer provenind din substanţe aflate în putrefacţie, el având în acelaşi timp conştienţa că primeşte în sine fenomenul spiritual pe care l-am descris. Dacă ar face-o într-un mod corespunzător, atunci în următoarele încarnări – ce-i drept, nu e posibil într-o singură încarnare – ar putea să se reîntrupeze cu forţa de a da impulsuri vivifiante, vindecătoare. A respira aerul care emană din descompunerea unui trup mort, acest lucru face parte din antrenamentul care îi conferă treptat salivei forţa ca împreună cu pământul obişnuit să dea ceea ce Christos a pus pe ochii orbului din naştere. Tocmai acest mister prin care se consumă moartea, se absoarbe, se respiră moartea, prin care se primeşte forţa de a vindeca, este taina la care se referă autorul Evangheliei după Ioan când ne prezintă astfel de „semne” precum vindecarea orbului din naştere. Ar fi preferabil ca în loc de a declama asupra modului de a interpreta un pasaj sau altul din Evanghelii oamenii să înveţe să înţeleagă că această vindecare a orbului din naştere corespunde literal cu ceea ce există în realitate şi, prin aceasta, să ajungă să respecte o personalitate, cea a autorului Evangheliei după Ioan: a fost, se poate spune, fără îndoială o astfel de personalitate care a fost iniţiată în aceste mistere, iar noi trebuie să încercăm să le înţelegem.

Era necesar ca mai înainte să vă atrag atenţia că suntem într-o adunare antroposofică în care se trec cu vederea multe idei preconcepute când se povesteşte un astfel de mister real precum cel al amestecului vindecător făcut din pământ şi salivă; şi aici trebuie să spunem că un astfel de fapt trebuie luat în sens literal. Să încercăm să ne dăm seama cum cunoaşterea unei astfel de taine ne leagă strâns de ideea centrală care ne-a preocupat astăzi, cea care vede în Christos Spiritul Pământului, iar în pământ corpul lui Christos. Am văzut, printr-un exemplu, cum Christos spiritualizează pământul şi am văzut cum El dă ceva din Sine însuşi pentru a înfăptui ceea ce ni se spune acolo.

Dar să ne referim şi la altceva. Să ne aducem aminte că Christos spune despre Sine însuşi: Taina cea mai profundă a naturii mele este „Eu sunt”-ul; adevărata şi veşnica putere a „Eu sunt”-ului sau a Eului care are forţa de a transforma celelalte corpuri trebuie să pătrundă în oameni. Ea este conţinută în Spiritul Pământului. Să reţinem cu toată seriozitatea că, prin faptul că Christos îl face pe fiecare om să intre în posesia adevărată a Eului, El vrea să-L trezească şi să aprindă treptat în fiecare om pe Dumnezeu, pe Domnul şi Regele. Ce vedem noi atunci? Ideea karmei, legea karmei este exprimată de Christos în sensul ei cel mai înalt. Pentru a înţelege pe deplin ideea karmei trebuie să o gândeşti în sens creştin. Ea spune, în fond, că niciun om nu se poate erija în judecător a ceea ce este finţa intimă a unui alt om. Cel care nu a înţeles încă ideea karmei în acest sens nu a aprofundat-o în întreaga sa adâncime. Când un om îl judecă pe un altul, îi impune constrângerea Eului său. Dacă crezi cu adevărat, în sens creştin, în „Eu sunt”, nu judeci, ci spui: Ştiu, karma este marele compensator; eu nu judec! Dacă creştinismul este înţeles cu adevărat, cum te comporţi faţă de cineva care a păcătuit? Să presupunem că toţi cei care vor să fie creştini l-ar acuza pe acest om de un mare păcat. Un creştin adevărat ar spune: Oricare ar fi greşeala de care este acuzat acest om, şi dacă el a comis-o sau nu, „Eu sunt”-ul din el trebuie respectat; adică el trebuie să fie lăsat în seama karmei, a marii legi eare este cea a Spiritului lui Christos. Trebuie deci încredinţat lui Christos însuşi. Karma se întinde peste toată evoluţia; ca să spunem aşa, pedeapsa pe care karma o impune omului o putem încredinţa însăşi acestei evoluţii. Ne-am adresa poate pământului şi am spune celor care acuză: Îngrijiţi-vă de voi înşivă! Pământului îi revine sarcina de a formula pedeapsa. Noi o vom înscrie deci în pământ, unde este oricum înscrisă drept karmă!

„Iisus s-a dus la Muntele Măslinilor.
Şi la revărsatul zorilor se întoarse la templu şi întreg poporul veni la El; şi El, aşezându-se, îi învăţa.
Atunci scribii şi fariseii i-au adus o femeie care fusese prinsă în adulter şi, ţinând-o în picioare în mijlocul poporului, I-au spus lui Iisus: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă în adulter; or, Moise ne-a poruncit în Lege să omorâm cu pietre pe cei ce comit adulter; ce spui Tu?
Ei spuneau aceasta ca să-L poată învinui; dar Iisus s-a aplecat şi scria cu degetul pe pământ. Fiindeă ei continuau să Îl întrebe, ridicându-se, El le-a spus: Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea. Apoi, aplecându-se iar, scria pe pământ. Dar ei, mustraţi în conştienţa lor, auzindu-L vorbind astfel, au ieşit afară unul după altul, cei bătrâni ieşind primii. Şi astfel Iisus a rămas singur cu femeia care stătea acolo, în mijloc. Atunci El s-a ridicat şi, întrucât n-a văzut pe nimeni în jurul ei, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?”

El spune asta pentru a îndepărta orice judecată exterioară şi pentru a face aluzie la karma interioară.

„Ea însă spuse: Nimeni, Doamne.”

Ea este încredinţată karmei sale; nu-i rămâne de făcut decât un singur lucru: fără să se mai gândească la pedeapsă, care i se împlineşte de la sine prin karmă, să se corecteze.

„Dar Iisus spune: Nici eu nu te voi condamna. Mergi, şi de acum nu mai păcătui!”

Vedem astfel cum ideea de karmă se leagă de ideea cea mai profundă despre Christos şi de importanţa entității Sale pentru Pământ. – Dacă aţi înţeles natura mea, spune El, atunci L-aţi înţeles şi pe Cel a cărui fiinţă eu o exprim şi faptul că „Eu sunt”-ul aduce compensare oricărei greşeli. Christos dă oamenilor independenţă şi coeziune interioară.

Astăzi oamenii sunt încă foarte departe de a înţelege creştinismul adevărat, lăuntric. Dar când ei vor învăţa să înţeleagă ceea ce conține o operă precum Evanghelia după Ioan, impulsurile aflate în ea îi vor pătrunde încetul cu încetul; atunci, într-un viitor îndepărtat, se va realiza idealul creştin.

Vedem astfel cum în epoca postatlanteeană vine să acţioneze pe Pământ primul impuls care are ca scop dezvoltarea omului superior.

Mâine vom vedea care a fost evoluţia omului legată de principiul christic chiar în această epocă postatlanteeană; pornind de aici, vom arăta ce va fi Christos în viitor.