Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a IX-a

Hamburg, 29 mai 1908

Conferinţele precedente v-au arătat care este poziţia noastră în ce priveşte Evanghelia după Ioan când ne plasăm pe terenul ştiinţei spiritului. Aţi constatat că nu este vorba de a desprinde din ea unele adevăruri despre lumile spirituale, ci de a arăta că poţi să pătrunzi în lumile spirituale fără ajutorul vreunui document uman, aşa cum înveţi matematicile în ziua de azi; le înveți după ceea ce sunt ele în realitate şi nu după vreo carte-document din secolele trecute prin care ni s-a comunicat o parte sau alta a matematicii în cursul evoluţiei omenirii. Ce ştiu astăzi copiii care învaţă la şcoală rudimente de geometrie, pentru care este suficientă raţiunea, ce ştiu ei despre Euclid, despre cărţile care au revelat oamenilor pentru prima dată geometria! Dimpotrivă, când ai învăţat prin tine însuţi geometria poţi cu atât mai bine să apreciezi valoarea cărţii lui Euclid. Acest lucru ne arată tot mai mult că acele adevăruri care se referă la viaţa spirituală le poţi dobândi din viaţa spirituală însăşi. Când le-ai găsit şi te întorci la documentele istorice, descoperi acolo, ca să spunem aşa, ceea ce ştiai deja; ajungi atunci la o apreciere justă şi cu adevărat clară a acestor documente. Am văzut în cursul acestor conferinţe că Evanghelia după Ioan nu pierde nimic prin această metodă; respectul, veneraţia pe care o inspiră textele sacre nu sunt cu nimic mai prejos faţă de cele resimţite de cei ce stau dintru început pe acest sol. Am văzut chiar că învăţăturile cele mai profunde despre creştinism, pe care, la fel de bine, le putem numi înțelepciune universală, se regăsesc, în Evanghelia după Ioan. Şi am văzut că, dacă pătrunzi esenţa creştinismului, abia atunci poţi înţelege de ce Christos a trebuit să apară la un moment precis al evoluţiei, la începutul erei noastre.

Am văzut omenirea dezvoltându-se treptat, în urma potopului atlanteean şi fondând mai întâi civilizaţia Indiei antice, caracterizată prin dorul, nostalgia şi amintirea lumilor spirituale. Oamenii îşi aminteau de timpurile care precedaseră potopul, când natura umană avea încă un fel de vagă clarvedere care permitea să te adânceşti în lumea spiritelor şi să ai o experienţă la fel de vie ca cea pe care o avem astăzi în ce priveşte cele patru regnuri ale naturii: mineral, vegetal, animal şi uman. Am văzut că înainte de potop nu exista o diferenţă marcantă între conştienţa de zi şi conştienţa de noapte. În timpul somnului, experienţa spirituală a omului nu avea obscuritatea actuală; când imaginile vieţii diurne se atingeau, omului i se deschideau realităţile vieţii spirituale. El era în mijlocul lor. Apoi, dimineaţa, când se cufunda din nou în corpul său fizic, vieţuirile şi adevărurile lumii divin-spirituale recădeau în întuneric, iar în jurul lui se trezeau imaginile realităţii fizice, ale regnurilor mineral, vegetal etc. O delimitare strictă între conştienţa nocturnă şi conştienţa diurnă nu s-a stabilit deeât după catastrofa atlanteeană. În ce priveşte percepţia nemijlocită, omul era oarecum rupt de realitatea spirituală şi legat tot mai mult de realitatea pur fizică. I-a rămas doar amintirea că există şi un alt regn, cel al entităţilor şi proceselor spirituale, şi de această amintire s-a legat dorul sufletului său de a urca din nou, prin orice fel de mijloace, în sferele din care el a coborât. De aceste stări excepţionale nu au avut parte decât câţiva aleşi, iniţiaţii, ale căror simțuri interioare erau trezite în lăcaşurile vechilor Misterii; ei puteau depune mărturie în faţa celor care nu erau în stare să vadă că lumile spirituale sunt o realitate. În vechea cultură indiană, yoga era procedeul prin care omul reintra în vechea stare crepusculară de clarvedere. Când fiinţe de natură excepțională erau iniţiate, ele deveneau conducătorii omenirii, martorii lumii spirituale.

Sub impresia acestei dorinţe, a acestei nostalgii, s-a format în sânul civilizaţiei Indiei antice prevedice această stare, această dispoziţie sufletească pentru care realitatea exterioară nu este decât maya, iluzie. Se spunea: Adevărata realitate nu este decât în lumea spirituală, în care noi putem pătrunde numai printr-o stare excepţională, prin yoga; această lume a fiinţelor şi proceselor spirituale este reală. Ceea ce omul vede cu simţurile sale este nereal, este iluzie, este maya! – Acesta a fost primul sentiment religios fundamental al epocii postatlanteene, iar yoga a fost prima formă de iniţiere. În acele timpuri încă nu se înţelegea misiunea propriu-zisă a epocii postatlanteene. Misiunea omenirii nu era de a privi realitatea pe care noi o numim senzorială drept maya sau iluzie, de a fugi şi a ne înstrăina de ea, ci de a cuceri tot mai mult realitatea fizică şi de a deveni stăpânul lumii aparenţelor fizice. Şi, de asemenea, era firese ca la început omenirea, plasată pentru prima dată în planul fizic, să nu fi văzut aici decât maya sau iluzie. Dar această stare sufletească nu trebuia să persiste, nu trebuia să se statornicească. Şi am văzut cum omenirea postatlanteeană cucereşte bucată cu bucată împărăţia fizică şi se leagă de ea.

În cursul anticei civilizaţii persane (cea pe care o numim astfel în istorie, sau civilizaţia zoroastriană, nu este decât ultimul şi îndepărtatul ecou), oamenii au făcut primul pas către cucerirea lumii fizice. Ei nu o iubeau încă, nu găsim nicăieri ceva asemănător unui studiu al lumii fizice, dar există totuşi un progres faţă de vechea cultură hindusă; în ceea ce ne-a rămas până târziu de la această veche cultură hindusă se regăseşte peste tot această stare sufletească ce priveşte realitatea fizică drept iluzie. De aceea cultura noastră prezentă n-ar fi putut niciodată să provină din acea cultură indiană. Întreaga înţelepciune hindusă îşi îndrepta privirea spre lumea spirituală, care exista ca amintire, şi se întorcea de la lumea fizică, căreia nu îi atribuia nicio valoare. Ea n-ar fi putut niciodată să atingă această stăpânire a legilor naturii, care constituie astăzi însăşi baza civilizaţiei noastre. Căci, pentru ea, la ce bun să cunoşti aceste legi dacă ele nu sunt decât iluzie! Chiar dacă acest lucru s-a schimbat mai târziu şi în cultura indiană, această schimbare nu a venit din India; influenţe ulterioare străine au fost cauza.

În Persia antică realitatea fizică devine de la început un câmp de muncă; ea este privită încă drept expresia unei zeităţi astrale, dar deja încolţeşte speranţa că acest câmp material al realităţii poate fi pătruns cu ajutorul zeului luminii, poate fi transformat cu totul într-unul pătruns de puterile spirituale şi zeii buni. Persanul privea încă realitatea ca domeniul zeului întunericului, dar avea totuşi speranţa că va putea încorpora în ea forţele zeilor buni.

Următoarea civilizație este cea asiro-babiloniană-caldeo-egipteană. Pentru oamenii acestei epoci, cerul înstelat nu mai este o maya, ci o scriere pe care o pot descifra. Acolo unde hindusul nu vedea decât maya în mersul şi scânteierea astrelor, omenirea acestei a treia epoci vede expresia legilor şi intenţiilor ce vin de la entităţi divin-spirituale. Puţin câte puţin apare sentimentul că realitatea exterioară, departe de a fi o iluzie, este manifestarea fiinţelor divin-spirituale. Cu civilizaţia egipteană încep să se folosească, pentru împărțirea Pământului, noţiuni dobândite din citirea astrelor. De ce au devenit egiptenii învăţători întru ale geometriei? Pentru că ei au crezut că prin gândurile cu care împărţeau Pământul poţi să stăpâneşti şi materia şi o poţi şi transforma, dacă spiritul omului o poate înţelege. Oamenii care vin după aceea pătrund treptat această lume materială cu ajutorul spiritului lor, care se trezeşte tot mai mult şi înăuntrul omului.

Vă aduceţi aminte că abia către sfârşitul Atlantidei ajunseseră oamenii să resimtă în ei Eul sau „Eu sunt”-ul. Atât timp cât oamenii contemplau imaginile spirituale le era clar că ei înşişi ţin de lumea spirituală, că erau chiar o imagine printre imagini. Dar acum venise vremea în care spiritul putea fi cuprins în interior. Să privim acum ceva ce am pomenit puțin astăzi, evoluţia propriului interior al omului.

Atât timp cât atlantul a putut percepe în jurul lui printr-un fel de conştienţă de vis, clarvăzătoare, el n-a ţinut cont, ca să spunem aşa, de ceea ce se petrecea în el. Lumea interioară, care este percepută cu Eul sau „Eu sunt”-ul, încă nu avea în ochii lui contururi foarte precise, clare; în măsura în care lumea spirituală a dispărut pentru el, omul a devenit conştient de propria sa spiritualitate. În epoca hindusă veche mai exista însă şi o altă dispoziţie stranie a propriei spiritualităţi. Se spunea: Dacă vrem să pătrundem în lumea spirituală, să depăşim iluzia, trebuie să ne pierdem în lumea spirituală, trebuie să înăbuşim cât putem „Eu sunt”-ul şi să ne ridicăm la spiritul universal, la Brahma. Vechea iniţiere era înainte de toate o renunţare la elementul personal, o ridicare impersonală în lumea spirituală.

Nu tot aşa stau lucrurile cu a treia epocă. Căci până în epoca a treia de cultură conştienţa de sine a omului s-a dezvoltat tot mai mult. El a devenit tot mai conştient lăuntric de fiinţa Eului său. Învăţând să iubească natura din jurul lui, să o pătrundă prin legile pe care spiritul omenesc le găseşte prin sine însuşi, şi nu printr-o stare crepusculară de vis, omul devine tot mai conştient de Eul său. În Egiptul antic această conştiență a personalităţii atinge o anumită culminaţie. Dar aici vine să se amestece un alt sentiment, ce poate lăsa totodată impresia a ceva inferior, acela de a se simți înlănţuit de lumea exterioară, de a nu mai putea să regăsească un contact cu lumea originară, de unde a ieşit omul. Aceste două dispoziţii fundamentale trebuie să ni le zugrăvim foarte clar în faţa ochilor, dacă vrem să înţelegem întreaga obârşie a problemei.

Dacă atlanţii şi chiar vechii hinduşi aspirau la a-şi anula personalitatea, lucrul acesta era pentru ei cu totul natural; în fiecare noapte, atlanţii, anulându-şi personalitatea, intrau într-o lume a spiritelor. Şi hinduşii, prin iniţiere, prin yoga, se dizolvau în impersonal. A se odihni în divinitatea universală, asta se voia. Acest sentiment de odihnire în sânul unui tot a rămas în conştiența generaţiilor ca un ultim vestigiu în omenire – este vorba de conştienţa că te tragi dintr-un şir de generaţii, că individul, prin sângele său, se leagă prin generaţii de străbunul cel mai îndepărtat. Era starea provenită din antica dispoziţie prin care se simţea sălăşluind într-un divin-spiritual. S-a ajuns astfel ca oamenii ce parcurseseră o evoluţie normală să înceapă, în a treia epocă de cultură, să se simtă ca indivizi, dar în acelaşi timp să ştie că sunt oblăduiţi într-un tot, într-un divin-spiritual, că prin înrudirea de sânge sunt legaţi de o întreagă linie de strămoşi şi că, pentru ei, Dumnezeu trăia în sângele curs de-a lungul generaţiilor.

Şi am văzut cum în poporul Vechiului Testament această idee ajunge la apogeu. „Eu şi Tatăl Avraam suntem una.” Asta înseamnă, pentru fiecare individ, conştienţa de a fi înglobat într-un tot care urcă până la Tatăl Avraam. Cam aceasta era dispoziția fundamentală a tuturor seminţiilor normal dezvoltate care trăiau atunci în a treia epocă de cultură. Însă doar poporul Vechiului Testament a primit profeţia unui principiu şi mai profund decât principiul Tatălui divin – care curge în sângele generaţiilor. Am arătat marele moment din evoluţia omenirii în care acest fapt este anunţat profetic. Este momentul în care Moise aude strigătul: „Spune, când vei vesti numele meu, că «Eu sunt»-ul ţi-a spus asta!”; atunci răsună pentru prima dată profeția şi revelația Logosului, a lui Christos. Este profeția care anunță că în Dumnezeu nu trăieşte numai principiul consangvinităţii ci şi cel al unei spiritualități pure. Ceea ce străbate astfel tot Vechiul Testament este un curent profetic. Şi iată acum întrebarea la care trebuie să ne oprim: Cine a revelat în felul acesta pentru prima dată numele său lui Moise? Ajungem la un pasaj din Evanghelia după Ioan pe care, iarăşi, comentatorii l-au examinat foarte superficial, refuzând să vadă că în aceste scrieri totul trebuie să fie cercetat cât mai exact. Cine era deci cel care îşi anunţa profetic numele, căruia trebuia să i se dea numele de „Eu sunt”?

Vom şti aceasta dacă vom pătrunde, printr-un studiu serios sensul unui pasaj aflat în capitolul 12, versetul 40. Christos Iisus spune că s-a împlinit un cuvânt al profetului Isaia, prin care a fost prezis că iudeii nu ar vrea să-L recunoască pe Christos Iisus. Iată cum Iisus însuşi se referă la Isaia:

„Au orbit ochii lor şi le-a împietrit inima, de teamă ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima, şi să nu se întoarcă şi Eu să-i vindec.

Aceasta a zis Isaia când a văzut slava Lui şi „a vorbit cu El.” Isaia „a vorbit de El!”. Cu cine vorbeşte Isaia? Este ceea ce ne spune pasajul următor (Isaia 6, 1):

„În anul morţii regelui Osias, am văzut pe Domnul aşezat pe un tron înalt şi sublim, iar pulpanele hainei sale umpleau templul.”

Pe cine vede deci Isaia? Evanghelistul o spune clar: El îl vede pe Christos. – În spirit a putut fi văzut totdeauna. Şi dumneavoastră nu vă veţi mai mira că ocultistul spune că Cel care a fost anunţat prin Moise sub numele de „Eu sunt” este aceeaşi entitate care a apărut ca Christos pe Pământ. Adevăratul „Spirit al lui Dumnezeu” din Antichitate nu este altul decât Christos. Iată-ne deci în faţa unui pasaj din documentele religioase care rămâne de neînţeles când nu ştii să-l descifrezi corect. Şi trebuie să vezi în mod foarte clar aici acest lucru, căci cuvântele „Tatăl”, „Fiul” şi „Duhul Sfânt” au dat loc la multe confuzii stranii. Aceste cuvinte au fost folosite din toate timpurile în lucrările exoterice, în modul cel mai diferit. Şi asta pentru ca adevăratul sens esoteric să nu fie imediat divulgat. Când în vechea religie iudaică se vorbea despre „Tatăl”, se vorbea înainte de toate despre principiul care curge prin sângele generaţiilor, adică material. Dacă se vorbea despre „Domnul”, cum face aici Isaia, despre Cel care se manifestă spiritual, atunci era vorba despre Logos, ca în Evanghelia după Ioan. Şi tocmai asta vrea să spună evanghelistul: Cel care a fost totdeauna vizibil în spirit este chiar Cel care s-a făcut carne şi care a rămas printre noi! – Dacă ne-am lămurit că şi în Vechiul Testament se vorbeşte într-un anumit context despre Christos, vom înţelege şi care este locul vechiului popor evreu în evoluţia noastră. Spiritul acestui popor a ieşit din civilizaţia egipteană; apoi s-a desprins de ea.

Vedem apoi continuându-se cursul normal al evoluţiei omenirii, aşa cum am descris ieri. După Atlantida vine civilizaţia Indiei antice, apoi cea a Persiei antice, apoi cea de a treia, care este cea asiro-babiloniană-caldeo-egipteană, urmată de cea de a patra sau epoca greco-latină. Astăzi ne aflăm în cea de a cincea. Înainte să înceapă epoca a patra, se vede apărând o ramură tainică care iese din epoca a treia, acel popor care va oferi terenul pe care se va dezvolta creştinismul. Dacă rezumăm tot ce am spus în conferințele noastre, vom găsi şi mai de înțeles apariția lui Christos în cea de a patra epocă de cultură.

Am arătat deja că în această a patra epocă omul este pe punctul de a avea propria sa spiritualitate, un Eu independent în raport cu lumea în care este plasat; şi din acest spirit care este în el, cu propriul său Eu, omul pătrunde treptat materia. În arta plastică şi dramatică din Grecia, omul vede prinzând chip ceea ce el numeşte avuţia sa sufletească. Apoi, în lumea romană, în conştiența omului apare şi ceea ce este el însuşi; pentru lumea exterioară, el fixează aceasta în „ius”, adică legea, chiar dacă ştiința juridică actuală te împiedică să vezi asta. Dar când cunoşti istoria dreptului ştii că adevărata noțiune de drept, cea care îl priveşte pe om din unghi juridic, nu a apărut decât în această a patra epocă, când conştienţa de a fi un individ îl face să se simtă pentru prima dată cetățean. Încă din Grecia individul se simțea un element al oraşului-stat; era mai important să fii atenian decât să fii un individ. Dar a spune „Eu sunt roman” este cu totul altceva decât a spune „Eu sunt atenian”. Când spun „Eu sunt roman” înseamnă a avea valoare, a avea o voinţă ca individ, ca cetățean al statului. Vedeți, de pildă, că noţiunea de „testament” este o noţiune romană şi nu poate exista decât pornind din această epocă. Abia atunci omul individualizat îşi personalizează destul voinţa pentru a şi-o putea extinde şi dincolo de moarte. Datele ştiinţei spiritului concordă în toate detaliile cu faptele reale.

Omul ajunsese deci să pătrundă materia cu ajutorul spiritului său şi mai târziu o face tot mai mult. A patra epocă este cea în care omul încorporează integral materiei ceea ce cuprinde în spiritul său. În epoca egipteană încă mai vedeţi în piramidă cum spiritul şi materia se luptă, cum ceea ce spiritul concepe nu se exprimă în întregime în materie. Marea cotitură care are loc în epocile ce urmează Atlantidei se exprimă în forma templului grec. Nu există arhitectură mai perfectă, care să aibă o expresie mai pură a legităţilor interioare ale spațiului, ca cea greacă. Coloana este concepută exclusiv ca suport, iar ceea ce stă pe ea este conceput ca trebuind să fie susţinut şi care exercită o presiune. O idee suverană, emancipată despre spaţiu se exprimă în templul grec până în cele mai mici detalii. Puţini au fost cei care mai târziu au resimţit ideea de spaţiu ca atunci. Unii au resimţit-o, dar mai curând în pictură. Observaţi modul în care este tratat spaţiul în Capela Sixtină; lipiţi-vă de zidul din fund, acolo unde se află „Judecata de apoi” şi ridicaţi-vă ochii: vi se va părea că peretele din spate se ridică oblic în înălţime. Asta pentru că artistul a simţit ideea de spațiu şi nu a perceput-o abstract, precum ceilalţi oameni. De aceea acest perete pare, în mod miraculos, înclinat. Asta înseamnă să nu mai simţi ideea de spaţiu precum un grec. Există un simţ artistic care percepe în spaţiu dimensiuni ascunse, tainice.

Simţul arhitectonic nu ţine de ochi ci de altceva. Astăzi se crede cu uşurinţă că la dreapta este acelaşi lucru cu la stânga, sus este acelaşi lucru cu jos şi în faţă este acelaşi lucru cu în spate. Vezi în unele tablouri zburând trei, patru sau cinci îngeri. Sunt în aşa fel pictaţi încât dau impresia că dintr-o clipă în alta vor cădea. Dacă ar fi fost pictaţi de un artist în care trăieşte simţul spaţiului, ei s-ar susţine reciproc. Dar pentru asta trebuie să resimţi prin pictură raporturile dinamice ale spaţiului. Grecul le-a redat prin arhitectură; el nu resimţea orizontala ca linie, ci ca o forță de apăsare, iar coloana nu era pentru el numai băţ, baston, ci o forţă de susţinere. A te simţi unit cu liniile spaţiului înseamnă „să simţi geometrizând spiritul viu”. Iată ce înţelegea Platon când folosea această bizară expresie: „Dumnezeu geometrizează mereu.”

Aceste linii există în spaţiu, ele sunt cele care i-au inspirat pe greci la construcţia templului lor.

Ce este deci templul grec? Este, cu necesitate, o casă a lui Dumnezeu. El este cu totul diferit de biserica actuală, care este un loc unde se predică. În templul grec locuieşte însuşi Dumnezeu; oamenii nu se află acolo decât întâmplător, când vor să fie împreună cu Dumnezeu. Aceste forme ale templului grec au un raport tainic cu Dumnezeul care îl locuieşte. Coloanele şi tot ce se află deasupra nu sunt defel opera fanteziei omeneşti, ci sălaşul pe care lui Dumnezeu însuşi i-ar fi plăcut să-l construiască spre a locui în el. Este momentul culminant al pătrunderii materiei cu spirit.

Comparaţi templul grec cu biserica gotică. N-aş vrea să vorbesc de rău despre stilul gotic care, dintr-un alt punct de vedere, se află pe o treaptă superioară. În biserica gotică vedeţi că formele ei nu pot fi concepute în realitate fără ideea că ele adăpostesc o mulţime aflată în rugăciune. Sub bolţile gotice există, pentru cine poate să simtă asta, ceva care nu se poate traduce decât astfel: ansamblul nu este terminat dacă nu cuprinde în el mulţimea credincioşilor care îşi împreunează mâinile în formă de ogivă.

Biserica gotică nu este numai casa în care locuieşte Dumnezeu; ea este în acelaşi timp locul unde se adună cei care vin să se roage lui Dumnezeu. Omenirea depăşeşte într-un fel punctul maxim al propriei evoluţii. Simţul grec al spaţiului, care resimţise atât de minunat liniile spaţiului prin coloane şi grinzi, ajunge mai târziu în decadenţă. O coloană care nu susţine nimic, care este un pur motiv de decor, pentru greci nu este o coloană. În cursul evoluţiei totul este într-o armonie perfectă. Civilizația greacă este întrepătrunderea cea mai frumoasă a conştienţei descoperite în sine cu divinitatea pe care o percepe în spaţiu. În acel timp omul s-a armonizat complet cu lumea fizică senzorială.

Este pur şi simplu un nonsens când savanţii de azi vor să prezinte drept întunecat ceea ce resimţeau timpurile anterioare. În sens spiritual-ştiinţific, noi vedem cea de a patra epocă postatlanteeană ca fiind cea în care omul se află într-o consonanţă deplină cu lumea înconjurătoare. Această epocă, în care omul este încorporat realităţii exterioare, este singura în stare să înțeleagă în mod real că divinitatea poate să apară într-o individualitate omenească. Niciuna din epocile precedente n-ar fi putut înţelege asta; divinitatea era gândită ca mult prea mare, prea sublimă, pentru ca să se poată manifesta într-o formă umană. Se căuta chiar ca divinul să fie protejat de orice formă fizică. „Să nu îţi faci imagine a Dumnezeului tău” a trebuit să fie spus tocmai poporului care avea ca misiune să conceapă ideea de Dumnezeu în forma sa spirituală. Din astfel de concepţii s-a dezvoltat acest popor şi din sânul lui se naşte ideea de Christos, ideea că spiritualul urma să apară în trup. Pentru aceasta a fost destinat acest popor, şi atunci, în a patra perioadă după Atlantida, a avut loc evenimentul Christos.

De aceea, întreaga devenire a omenirii se împarte, pentru o conştienţă creştină, între timpurile care au precedat şi cele care urmează acestei apariţii. Dumnezeul-om a putut fi conceput de către om doar într-o anumită epocă. Vedem astfel cum Evanghelia după Ioan se adaptează întru totul şi prin întreg spiritul ei conştienţei epocii din care a provenit. Cu totul natural, firesc, ca să spunem aşa, şi ca printr-o afinitate interioară, imaginile mentale prin care autorul Evangheliei încearcă să surprindă cel mai mare evenimnent al istoriei lui i se par a fi exprimate cel mai bine prin formele gândirii greceşti. Şi, treptat, întreg sentimentul creştin intră în aceste forme de gândire. Vom vedea cum odată cu progresul omenirii a trebuit să apară apoi arta gotică, întrucât creştinismul era într-adevăr chemat să ridice din nou omul deasupra materiei. Dar acest fapt nu a putut să aibă loc decât acolo unde omul era intrat în materie atât cât să nu o supraestimeze, dar destul încât să o poată spiritualiza şi să o pătrundă.

Necesitatea absolută a apariţiei creştinismului este astfel demonstrată, am spune, prin întreg drumul spiritual pe care omenirea l-a străbătut până atunci. Pentru a înţelege forma pe care trebuia să o îmbrace treptat creştinismul, şi pe care o profeţea o individualitate ca cea a evanghelistului Ioan, în viitoarea conferinţă vom aborda anumite noţiuni esenţiale.

Am arătat că în Evanghelia după Ioan totul este de luat literal, însă mai întâi trebuie să înţelegi cu adevărat litera. Nu întâmplător nicăieri nu apare numele de „Ioan”, ci totdeauna se vorbeşte de „ucenicul pe care Domnul îl iubea”. După ce am văzut ce taină cuprind aceste cuvinte, vom examina acum o altă expresie care ne va sluji de tranziţie spre viitoarele perioade de evoluție ale creştinismului.

În general se trece cu vederea modul în care se vorbeşte despre „mama lui Iisus”. Când îl întrebi pe creştinul obişnuit cine este mama lui Iisus, el îţi va răspunde: este Maria! Unul din ei poate chiar să creadă că în Evanghelia după Ioan stă scris că mama lui Iisus se numeşte Maria. Or, nicăieri în Evanghelia după Ioan nu se spune asta. Peste tot unde este vorba despre ea, este menţionat înadins, vom vedea de ce, doar: „mama lui Iisus”. În capitoul nunţii din Cana se spune: „Şi mama lui Iisus era acolo...” şi mai departe: „Mama Sa a spus slujitorilor...” Nicăieri numele de „Maria”. Când o regăsim la picioarele crucii, în Evanghelie este scris: „Aproape de crucea lui Iisus stătea mama Sa şi sora mamei Sale, Maria, soţia lui Cleopa, şi Maria Magdalena.”

E spus deci aici clar şi răspicat cine se află la picioarele crucii: mama, sora ei, care este soţia lui Cleopa şi se numeşte Maria, şi Maria din Magdala. Dacă reflectezi asupra acestor lucruri trebuie să îţi spui că este ciudat că cele două surori se numesc Maria! Nu este obişnuit astăzi şi nici pe acele timpuri. Din moment ce, după evanghelist, sora se numeşte Maria, este clar că mama lui Iisus nu se numeşte „Maria”. Textul grec o spune clar şi răspicat: „La picioarele lui Iisus stăteau mama Sa, sora mamei Sale, Maria, nevasta lui Cleopa, şi Maria din Magdala.” Se pune într-adevăr problema de a şti cine este mama lui Iisus. Atingem aici una din cele mai importante întrebări ale Evangheliei după Ioan: Cine este tatăl lui Iisus? Cine este mama Sa?

Cine este tatăl Său? Problema se pune dacă examinezi nu numai Evanghelia după Ioan ci şi pe cea a lui Luca. Ar trebui să fii un gânditor cu totul nesăbuit să nu remarci ceea ce este spus în momentul Bunei Vestiri:

„Duhul Sfânt va veni asupra ta, şi forța Celui Prea Înalt te va adumbri şi Cel ce se va naşte din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu.”

Astfel, în Evanghelia după Luca este arătat că tatăl lui Iisus este Duhul Sfânt. Acest lucru trebuie luat în sens literal, iar teologii care nu îl recunosc demonstrează că nu ştiu să citească Evanghelia. Trebuie să ne punem deci această întrebare: Cum se împacă cuvintele: „Eu şi Tatăl suntem una”, „Eu şi Tatăl Avraam, suntem una”, „Înainte să fi fost Avraam era «Eu sunt»-ul”, cum se împacă acestea cu tot ce am învăţat? Cum să faci să concorde cu toate acestea faptul de netăgăduit că Evangheliile văd în Duhul Sfânt principiul patern? Şi ce trebuie să gândim, după Evanghelia după Ioan, despre principiul matern?

Pentru ca mâine spiritul nostru să fie pregătit pentru studierea acestei probleme, vă atrag atenția asupra felului de genealogie pe care o dă Evanghelia lui Luca, şi asupra faptului că în această Evanghelie este spus că Iisus a fost botezat de către Ioan, că El a început să predice la treizeci de ani şi că era fiul „Mariei şi al lui Iosif, care era un fiu al lui Ilie” etc., după întreaga genealogie care urmează. Citiţi acestea şi veţi vedea că linia urcă până la Avraam. Vin apoi aceste cuvinte foarte stranii: „... care era al lui Dumnezeu”.

Exact aşa cum se urcă de la fiu la tată, Evanghelia după Luca urcă de la Adam la Dumnezeu. Trebuie să dai o mare atentie acestui pasaj. Şi, astfel, aproape am adunat întrebările care ne vor conduce mâine în însăşi inima Evangheliei după Ioan.