Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 103


CONFERINŢA a X-a

Hamburg, 30 mai 1908

Am studiat după ce legi anume s-a desfăşurat evoluţia care a urmat Atlantidei şi am văzut de ce apariţia creştinismului se plasează la un moment bine determinat. La sfārşitul conferinţei de ieri am menţionat că pentru a īnţelege īntrebările esenţiale ale Evangheliei după Ioan şi creştinismul īn ansamblul său trebuie ca această lege a evoluţiei să fie īnţeleasă din punctul de vedere al esoterismului creştin. Doar aşa vom ajunge să ne facem o idee completă despre ceea ce īnseamnă cuvintele „Duhul Sfānt”, „Tatăl şi mama lui Iisus”. Īnainte de toate să ne aducem aminte că evoluţia care urmează potopului atlanteean cuprinde şapte subdiviziuni. Evit anume să numesc după rase aceste subdiviziuni fiindcă noţiunea „rasă” nu răspunde exact celor ce discutăm aici. Este vorba de perioade de evoluţie, īn timp ce legea care guvernează rasa, aşa cum o cunoaşte īncă omenirea noastră actuală, este un ecou al evoluţiei atlanteene. Evoluţia care a precedat potopul atlanteean pe acest continent care se īntindea īntre Europa şi America actuale se īmparte şi ea īn şapte perioade succesive. Pentru aceste şapte diviziuni expresia „rasă” este īncă la locul ei. Căci aceste şapte etape succesive ale evoluției umane pe vechea Atlantidă au avut chiar un caracter fizic, corporal, foarte diferit de la o etapă la alta; acest caracter corporal comportă atāt configuraţia interioară a creierului cāt şi cea a sāngelui şi a umorilor interne. Dimpotrivă, īntre epoca Indiei antice şi cea a noastră nu poate fi vorba de o diferenţă atāt de mare īncāt să mai poţi folosi expresia de „rasă”. Totdeauna trebuie să ne mentineam pe linia teosotiei, şi de aceea adesea este necesar să ne raportăm la vechea noţiune de „rasă”. Īnsă foarte uşor se trezesc, se nasc idei greşite prin cuvāntul „rasă”, findcă se uită că principiul īmpărţirii oamenilor pe care īl avem azi este mult mai interior decāt cel legat de expresia de „rasă”. Şi acest cuvānt nu va mai putea să fe aplicat epocii care va urma diviziunii a şaptea a timpurilor postatlanteene, căci omenirea se va īmpărţi atunci după cu totul alte principii.

Tocmai din acest punct de vedere trebuie să facem următoarea īmpărţire a epocii postatlanteene:

1. epoca indiană veche
2. epoca persană veche
3. epoca asiro-babiloniană-caldeo-egipteană
4. epoca greco-latină
5. epoca īn care trăim astăzi.

Epoca noastră va fi urmată de perioadele de evoluție a şasea şi a şaptea.

Astăzi noi ne aflăm īn a cincea epocă de cultură postatlanteeană şi putem spune: Īn deplina sa profunzime şi importanţă, creştinismul a intrat īn evoluţia omenirii īn cea de a patra epocă.

Īn măsura īn care cea de a cincea epocă l-a putut īnţelege, el a continuat să acţioneze şi, īn măsura īn care ştiinţa spiritului poate să prevadă, putem spune cum va acţiona īn continuare. Am văzut ieri că misiunea creştinismului a fost pregătită īn epoca a treia. Civilizaţia egipteană ține de această epocă şi din sānul ei a ieşit civilizaţia ebraică, a Vechiului Testament. Am văzut deci cum creştinismul a fost conceput, să zicem aşa, din sānul celei de a treia epoci de cultură şi că el a venit deplin pe lume īn cea de a patra epocă, cu Christos Iisus. Putem deci spune: Īn timpul epocii a treia, omenirea a primit o anumită influenţă spirituală al cărei efect s-a continaut īn epoca următoare şi s-a concentrat īn Christos Iisus. Această influenţă īşi extinde acţiunea pānă īn epoca noastră şi va atinge şi epoca a şasea, cea care va urma epocii noastre. Să īncercăm să īnţelegem de aproape cum se vor desfăşura aceste acțiuni.

Să ne aducem aminte că īn cursul evoluţiei omenirii diferitele părţi care alcătuiesc omul au o evoluţie. Am văzut că spre sfārşitul epocii atlanteene partea eterică a capului pătrunsese īn partea fizică şi că abia atunci omul a primit primul impuls de a-şi spune sieşi „Eu sunt”. Cānd a venit potopul atlanteean corpul fizic al omului era străbătut de această putere a lui „Eu sunt”; altfel spus, omul atinsese punctul īn care poseda instrumentul fizic al conştienței Eului sau al conştienţei de sine. Dacă ne-am īntoarce pānă la mijlocul epocii atlanteene n-am găsi īn ea un om care să fi dezvoltat o conştienţă de sine care să-şi spună lui īnsuşi „Eu sunt un Eu” sau „Eu sunt”. Pentru aceasta trebuia ca partea eterică a capului să se unească cu partea fizică. Din acest moment şi pānă la scufundarea Atlantidei prin potopul atlanteean omul a dezvoltat primul lucru ce trebuia dezvoltat pentru a deveni un purtător al acestei conştienţe de sine: el a dezvoltat rudimentul creierului fizic şi restul conformaţiei capului. Īn momentul potopului, corpul fizic avea deci maturitatea necesară pentru a sluji de purtător unui Eu.

Ne putem īntreba: Care a fost misiunea civilizaţiei atlanteene? Aceea de a face să coboare Eul īn om; această misiune se continuă de la potop pānă īn epoca noastră. Dar actualmente mai trebuie să intre īn om şi altceva: īncet, trebuie să pătrundă īn el Manas-ul, adică Sinea spirituală. Influenţa Manas-ului sau a Sinei spirituale īncepe să se facă simţită odată cu epoca noastră postatlanteeană. Ştim că atunci cānd, ca urmare a numeroase īncarnări, vom fi parcurs epocile a şasea şi a şaptea vom fi pānă la un anumit grad eclipsaţi de Manas, această Sine spirituală. Dar e nevoie de o pregătire mai lungă pentru ca omul să devină instrumentul acestui Manas sau Sine spirituală. Trebuie mai īntāi – chiar dacă este vorba aici de mii de ani – ca el să devină cu adevărat un purtător al Eului. Nu numai corpul său fizic este cel care trebuie să fie un instrument al Eului ci şi toate celelalte părţi ale entităţii sale.

Īn timpul primei civilizaţii care a urmat dispariţiei Atlantidei omul face din corpul eteric un purtător al Eului, aşa cum a făcut mai īnainte cu corpul său fizic. Prima civilizaţie hindusă constă īn esenţă īn faptul că omul ajunge să fie nu numai un instrument fizic al Eului, ci şi un instrument eteric al Eului. De aceea, īn tabloul alăturat, prima epocă, cea veche indiană, este caracterizată prin corpul eteric.

desen

Pentru a īnţelege din punctul de vedere al evoluţiei umane īnlănțuirea perioadelor care urmează, va trebui să nu tratăm sufletescul īn mod superficial drept corp astral, ci să procedăm mai riguros şi să ne sprijinim pe constituţia omului, pe care o găsiți expusă īn Teosofia. Veţi vedea acolo că noi nu deosebim īntr-un mod general şapte principii care alcătuiesc natura umană, ci că partea de mijloc a omului se īmparte la rāndul ei īn corpul senzaţiei, sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau īnţelegerii şi sufletul conştienţei; avem apoi Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit. De obicei nu se diferenţiază decāt şapte părţi. Cea de a patra, pe care o concentrăm īn cuvāntul „Eu”, trebuie şi ea subdivizată pentru că a fost de fapt astfel subīmpărţită īn cursul evoluţiei.

Corpul astral sau corpul senzaţiei se dezvoltă la rāndul său īn a doua epocă, cea a Persiei antice; el este propriu-zis purtătorul forţelor care slujesc activităţii omului; de aceea, trecerea de la prima epocă la cea de a doua este marcată de trecerea la prelucrarea materiei. Īnceputul muncii, activitatea manuală, iată ce caracterizează această epocă. Vechii hinduşi erau īnclinaţi mult mai mult decāt se crede să nu lucreze cu māinile lor, ci să evadeze din lumea materială pentru a intra, prin contemplare, īn planurile superioare. Trebuia să te adānceşti profund īn tine īnsuţi dacă voiai să īţi aminteşti de starea trecută. De aceea yoga hindusă constă īntr-o dezvoltare deosebită a corpului eteric.

După ce antica civilizaţie a Persiei a făcut să pătrundă Eul īn corpul senzației, cea care urmează, cea a Asiriei, Babilonului, Caldeei, Egiptului, īl face să se ridice īn sufletul senzaţiei. Ce este īn fond acest suflet al senzaţiei? Este esenţialmente, īn senzaţie, ceea ce se īntoarce către īn afară; prin el, omul care percepe desfăşoară activitatea simţurilor sale, a ochilor săi etc., are percepţia spiritului care se găseşte īn afară, īn natură. Tocmai de aceea īn timpul acestei epoci privirea se īntoarce către obiectele materiale răspāndite īn spaţiu, către stelele şi orbitele pe care acestea le descriu pe cer. Tot ceea ce are o formă sensibilă īn spaţiu acţionează asupra sufletului senzaţiei. Īn epoca de cultură asiro-babiloniană-caldeo-egipteană nu există īncă decāt o redusă cultură a personalităţii interioare şi a intelectului. Omul de astăzi nu īşi reprezintă corect ce a putut fi īnţelepciunea egipteană din acea epocă. Propriu-zis ea nu are nimic comun cu ceea ce, mai tārziu, a devenit gāndire speculativă. Cānd omul acelor timpuri observa ce se petrece īn jurul lui, el primea legea, pe care o citea cu simţurile. Era citirea legilor, o ştiinţă contemplativă şi a simţirii, nu a intelectului.

Dacă savanţii noştri ar reflecta – sunt poate puţin dur –, ei ar atinge cu degetul, ca să spun aşa, cu un deget spiritual, ceea ce tocmai am spus. Căci dacă la acea epocă nu ai gāndit cu mijloacele facultăţilor lăuntrice, ale īnţelegerii ca atare, este pentru că pe atunci propriu-zis nu exista o adevărată ştiinţă a logicii. Istoria ne īnvaţă că fondatorul logicii a fost, īn fond, Aristotel. Dacă ar fi existat deja īnainte o logică, o ştiinţă a logicii, aceşti oameni de altădată ar fi fost deja īn stare să īşi adune ştiinţa lor īntr-o carte.

Logica, cugetarea īn Eul īnsuşi, separarea şi unirea noţiunilor īn Eu, deci judecata logică şi nu citirea lucrurilor, aceasta apare abia īn epoca a patra de cultură. Iată de ce numim această a patra epocă sufletului raţiunii sau al īnţelegerii.

Acum noi trăim īn epoca īn care Eul pătrunde īn sufletul conştienţei; am intrat īn această epocă abia spre mijlocul Evului Mediu, īncepānd din secolele al X-lea, al XI-lea, al XII-lea, nu īnainte. Acest lucru ar fi uşor de demonstrat istoric pānă īn detalii; ar fi numai o problemă de timp. Atunci īşi face apariţia īn fiinţa umană o noțiune foarte precisă: cea a libertăţii individuale, a destoiniciei individului ca Eu. Dacă aţi observa prima parte a Evului Mediu aţi găsi peste tot că omul este apreciat īncă īntr-o mare măsură după locul pe care īl ocupă īn societate. Se moştenea condiţia tatălui, cea a titlului şi a rangului său şi se acționa īn lume īn virtutea unor lucruri cu totul impersonale, care nu aveau niciun raport conştient cu Eul. Abia mai tārziu, cānd īncepe să se dezvolte comerţul şi cānd au loc descoperirile, invenţiile tehnice, abia atunci conştienţa Eului īncepe să se trezească; vedem atunci peste tot īn Europa cum se exprimă exterior acest suflet conştient īn modul cu totul special īn care erau redactate consituțiile oraşelor, tārgurilor etc. Ar fi uşor de găsit īn istoria oraşului Hamburg, de pildă, cum au evoluat aceste lucruri (conferinţele de faţă sunt ţinute la Hamburg – n. t. ). Ceea ce se numea īn Evul Mediu „oraş liber” este expresia acestui suflet conştient de Eul său, care se răspāndeşte īn omenire. Şi dacă ne īntoarcem privirea spre viitor, vom spune: Acum suntem chiar īn curs de a dezvolta această conştienţă a personalităţii pornind de la sufletul conştienţei. Toate cerințele timpurilor mai noi nu sunt nimic altceva decāt că inconştient oamenii scot la suprafață cerințele sufletului conştienţei.

Dacă mergem mai departe, observăm īn spirit şi altceva. Īn perioada ce va urma epocii noastre vedem fiinţa umană īnălţāndu-se pānă la Manas sau Sinea spirituală. Īn acea epocă oamenii vor poseda, la un nivel mai īnalt decāt astăzi, un fel de īnţelepciune generală īn care se vor găsi cufundaţi. Se va putea resimţi faptul că īnsuşirea cea mai profund personală a omului este īn acelaşi timp lucrul cel mai general valabil. Ceea ce īnţelegem astăzi prin bun individual nu este īncă un bun individual care să fi ajuns pe o treaptă foarte īnaltă. De individ, de personalitate se leagă cel mai adesea faptul că oamenii se ceartă, au opinii divergente şi īşi imaginează că dacă nu ar cultiva īn ei opinii aparte, diferite de ale altora, nu ar fi ei īnşişi. Tocmai pentru că oamenii vor să fe independenți ajung fatalmente la divergenţe de opinii; dar acesta este un punct de vedere secundar. De fapt, pacea şi armonia se vor īnfăptui cel mai bine printre oameni atunci cānd fiecare dintre ei va ajunge să fie cāt se poate mai individual. Atāt timp cāt ei nu vor fi adumbriți cu totul de Sinea spirituală, opiniile lor vor diferi şi nu vor fi viețuite cu adevărat īn adāncul inimii omeneşti.

Astăzi nu există decāt foarte puţine lucruri care să fie cu adevărat resimţite īn interiorul cel mai profund al omului. Acestea sunt adevărurile matematice şi geometrice. Aici nu poţi avea decāt o singură opinie. Dacă un milion de oameni ar spune că 2 x 2=5, iar dumneavoastră recunoaşteți īn dumneavoastră īnşivă că 2 x 2=4, nimic nu vă va face să renunţaţi la aceasta; aţi spune că ceilalţi se īnşală. Tot aşa, dacă vi s-ar spune că suma celor trei unghiuri ale unui triunghi nu este egală cu 180 de grade, nimeni nu v-ar convinge.

Cānd vom resimţi din ce īn ce mai mult că izvoarele adevărului īşi au sălaşul īn individualitatea, īn personalitatea fortificată a omului şi cānd ceea ce este resimţit ca adevăr superior de către un om coincide cu ceea ce este resimţit ca adevăr superior de către celălalt om, aşa cum coincid adevărurile matematice, īnseamnă că am ajuns să dobāndim cultura Manas-ului. Īn privinţa adevărurilor matematice oamenii sunt cu toţii de acord, fiindcă ele sunt adevărurile cele mai banale. Privitor la celelalte adevăruri, oamenii nu se īnţeleg nu pentru că ar exista două păreri care să fie valabile īn timp, ci pentru că nu sunt īncă destul de evoluaţi īncāt să recunoască şi să īnvingă simpatiile sau antipatiile personale care ridică bariere īntre ei. Dacă ar interveni păreri personale şi cu privire la adevărurile matematice poate că multe gospodine ar cădea de acord că 2 x 2=5 īn loc de 4; cel ce pătrunde mai profund īn natura lucrurilor este imposibil să polemizeze privitor la natura superioară a lucrurilor. Există doar posibilitatea de a te ridica la īnălţimea lor. Atunci adevărul găsit de un suflet concordă exact cu adevărul găsit de un alt suflet; nu mai există niciun fel de discuție pe marginea lui. Aceasta este singura garanţie a adevăratei păci şi fraternităţi; căci nu există decāt un singur adevăr, şi acest adevăr este expresia Soarelui spiritual. Priviţi ce frumos cresc plantele: fiecare plantă se īndreaptă spre Soare, şi nu există decāt un singur Soare. Astfel, īn cursul epocii a şasea, cānd Manas-ul va pătrunde īn omenire, va exista realmente un Soare spiritual către care vor tinde toţi oamenii şi īn care se vor pune de acord. Aşa arată imensa perspectivă pe care ne-o deschide epoca a şasea. Iar īn cea de a şaptea epocă, īn evoluţia noastră va pătrunde īntr-un anumit fel Spiritul vieţii sau Budhi.

Este vorba de un viitor şi mai īndepărtat, pe care noi nu putem decāt să-l presimţim. Acum suntem siguri de un lucru: această a şasea epocă va fi foarte importantă căci, cu sprijinul unei īnţelepciuni generale, ea va face să domnească pacea şi fraternitatea. Pacea şi fraternitatea, pentru că Eul superior, mai īntāi īntr-o formă inferioară, ca Sine spirituală sau Manas, va coborī īn om nu numai pentru cāţiva aleşi ci pentru orice fiinţă umană ajunsă la o treaptă normală de evoluție. Se va stabili atunci o legătură īntre Eul omului, care s-a dezvoltat treptat pānă aici, şi Eul superior, cel care unifică. Putem numi acest fapt o nuntă spirituală. Și aşa s-a şi numit īntodeauna īn esoterismul creştin unirea Eului omului cu Sinea spirituală sau Manas-ul. Dar lucrurile sunt profund intercorelate īn lume şi omul nu poate, ca să spunem aşa, doar să īntindă māna şi să atragă pur şi simplu la el acest Manas sau Sine spirituală; el trebuie să ajungă la o treaptă mult mai īnaltă de evoluţie ca să se poată ajuta singur īn această privinţă.

Pentru ca acest lucru să aibă loc, pentru ca īn epoca postatlanteeană omul să se unească cu Eul superior, evoluţia omenirii a trebuit să primească un ajutor. Pentru a se obţine ceva, trebuie ca acest lucru să fie mai dinainte pregătit. Dacă un copil la 15 ani trebuie să devină ceva, trebuie lucrat la acest fapt īncepānd īncă de la şase, şapte ani. O evoluţie trebuie īntotdeauna să īşi pregătească impulsurile ei. Ceea ce trebuie să se producă īn omenire īn epoca a şasea a trebuit să fie pregătit lent. Puterea şi forța pentru ceea ce urmează să se īntāmple cu omenirea au trebuit să vină din afară.

Prima pregătire era īncă una cu totul exterioară, acţionānd din spiritual, o pregătire care nu a coborāt īncă īn lumea fizică. Ea ne este indicată prin marea misiune a poporului evreu. Cānd Moise, iniţiatul īn Misteriile egiptene, a primit de la conducerea spirituală a omenirii acea īnsărcinare care poate fi caracterizată prin cuvintele: „Cānd tu, promulgānd legea Mea, vei rosti numele Meu, spune-le că Eu sunt oEu suntu-ul” – asta īnseamnă: „Pregăteşte-i, vorbindu-le despre Dumnezeul invizibil, fără formă. Arată-le că, īn timp ce Dumnezeu Tatăl acţionează īncă īn sānge, se pregăteşte, pentru cei care pot să īnţeleagă, «Eu sunt»-ul, care va coborī pānă pe planul fizic!”

Ca să spunem aşa, baza a fost pusă īn epoca a treia. Şi vedem īn poporul evreu născāndu-se misiunea de a transmite omenirii pe Dumnezeul care apoi coboară şi mai profund, apărānd īn trup de carne. El este mai īntāi vestit şi numai apoi apare ochilor tuturor īntr-un corp exterior. El este expresia exactă a ceea ce a fost pregătit prin Moise.

Să īnţelegem bine acest moment. Vestirea spirituală prin intermediul lui Moise şi finalul ei: apariţia lui Mesia īn Christos. Īn această epocă, pe care o putem numi primul capitol din istoria creştinismului, īn această epocă a fost dat īn evoluţia omenirii impulsul real care trebuie să ducă la unitate şi fraternitate, care se vor īntāmpla īn epoca a şasea. Este ca şi cum o forţă a fost sădită īn adānc şi ea continuă să acţioneze, pentru ca apoi, cu timpul, să se formeze fructul. Această forţă acţionează astfel pānă īn epoca noastră, īn care omenirea, cu forţele sale intelectuale şi spirituale, se adānceşte profund īn materie. Acum poţi să īţi răspunzi la īntrebarea: De ce a trebuit să apară creştinismul īn lume exact īn epoca imediat premergătoare celui mai profund materialism?

Imaginaţi-vă că omenirea ar fi intrat fără creştinism īn această epocă profund materialistă. Atunci i-ar fi fost imposibil să regăseasacă impulsul care să o ducă spre īnalt. Imaginați-vă că impulsul care vine de la Christos nu i-ar fi fost dat şi că omenirea ar trebui să ajungă īn decadență, că s-ar uni pentru vecie cu materia, că ar fi „cuprinsă de gravitația materiei”, cum se spune īn ocultism, şi ar fi aruncată īn afara evoluţiei sale normale. Īn epoca ce a urmat Atlantidei, omenirea ar fi trebuit atunci să coboare, să se adāncească īn materie. Dar īnainte ca ea să fi ajuns treapta cea mai de jos i-a fost dat celălalt impuls, care o īmpinge să urce din nou, īn direcţia opusă, īn sus. Acesta a fost impulsul lui Christos. Dacă impulsul lui Christos ar fi acţionat mai devreme, omenirea n-ar fi cunoscut această coborāre īn materie. Dacă el ar fl intervenit īn epoca hindusă, cu siguranţă că omenirea ar fi fost pătrunsă de elementul spiritual al creştinismului, īnsă niciodată n-ar fi putut coborī īntr-atāt īncāt să dea la iveală tot ceea ce noi numim cultură materială exterioară, pe care o cunoaştem astăzi.

Pare poate straniu să spui că, dacă creştinismul n-ar fi apărut cānd a apărut, astăzi nu ar exista vapoare cu aburi, căi ferate etc: Dar pentru cel care cunoaşte lucrurile īn conexiunea lor aşa este. India antică n-ar fi putut produce niciodată acest gen de civilizaţie. Există o legătură ascunsă īntre creştinism şi ceea ce face astăzi māndria omenirii. Această civilizaţie exterioară a fost posibilă tocmai pentru că creştinismul a aşteptat momentul potrivit; şi din acelaşi motiv – că a aşteptat momentul potrivit – el le dă oamenilor care se unesc cu principiul Christos posibilitatea de a se ridica din materie.

Dar pentru că creştinismul a fost primit fără să fie īnţeles cu adevărat, el a fost profund impregnat de materialism. A fost atāt de rău īnțeles, īncāt a fost perceput de-a dreptul materialist. Īn felul acesta, creştinismul a īmbrăcat un aspect puternic deformat īn cursul timpului care s-a seurs pānă la noi şi pe care īl putem considera un al doilea capitol. De pildă, īn loc să se īnţeleagă ideea superioară, cea spirituală, a Cinei, ea a fost materializată şi īnchipuită drept o transformare banală de substanţă. Şi am putea da sute şi sute de exemple asemănătoare pentru a arăta că creştinismul nu a fost īnţeles ca fenomen spiritual. Acum aproape am atins momentul īn care acest al doilea capitol ia sfărşit, īn care omenirii i se impune cu necesitate să se ralieze la creştinismul spiritual, la ceea ce trebuie să fie creştinismul cu adevărat pentru a extrage din el adevăratul conţinut spiritual. Acest lucru se va īntāmpla prin aprofundarea antroposofică a creştinismului. Aplicānd antroposofia la creştinism, noi răspundem unei necesităţi istorice, şi anume aceea de a pregăti cel de al treilea capitol al istoriei creştine, care deschide drumul pătrunderii Manas-ului īn epoca a şasea. Primul capitol este epoca vestirii creştinismului, mergānd pānă la apariţia lui Christos Iisus şi puţin după aceea. Al doilea capitol este al celei mai adānci coborāri a spiritului omenesc īn materie şi al materializării spiritului creştinismului īnsuşi; iar al treilea capitol va trebui să fie cel al spiritualizării creştinismului printr-o aprofundare antroposofică.

Faptul că un document precum Evanghelia după Ioan a rămas neīnţeles pānă īn zilele noastre, acest fapt ţine de īntreaga noastră evoluţie materialistă. O cultură materialistă, aşa cum s-a format ea treptat-treptat, nu putea īnţelege deplin această Evanghelie. Cultura spirituală care trebuie să īnceapă cu mişcarea antroposofică va īnţelege īn adevărata sa formă spirituală tocmai acest document şi va pregăti ceea ce urmează să vină īn cursul epocii a şasea.

Celui care trece printr-o iniţiere creştină sau rosicruciană – īn general, celui care a trecut printr-o iniţiere – i se revelează un fapt deosebit. Lucrurile care se petrec aici au pentru el o semnificaţie dublă: una care se raportează la ceea ce se desfăşoară īn lumea exterioară şi alta prin care lucrurile care se petrec īn lumea fizică sunt semne ale unor evenimente spirituale, mari, ample. Mă veţi īnţelege deci de ce īncerc să vă descriu acum impresia pe care a avut-o cu un anumit prilej cel care a scris Evanghelia după Ioan.

A existat īn viaţa lui Christos Iisus un eveniment deosebit; acest eveniment a survenit pe plan fizic. Cel care, īn Evanghelia după Ioan, face descrierea acestui eveniment o face īnsă ca un iniţiat. De aceea, pentru el acest eveniment reprezintă īn acelaşi timp percepţiile şi rezultatele a ceea ce trăieşte el īn actul de iniţiere. Reprezentaţi-vă ultimul act al acestei iniţieri.

Īn vremurile de demult, candidatul la iniţiere era adāncit, aşa cum am văzut, īntr-un somn letargic de trei zile şi jumătate ce reprezentau cuprinsul a trei epoci şi jumătate. El trecea īn fiecare zi printr-o experienţă diferită a lumilor spirituale. Īn prima zi trecea prin anumite trăiri care lui i se īnfăţişau ca evenimente petrecute īn lumile spirituale, a doua zi altele, iar a treia zi altele. Or, ceea ce a văzut īn locul respectiv cel despre care este vorba aici este ceva ce este īntotdeauna vizibil unei facultăți de clarvedere: viitorul omenirii. Dacă noi cunoaştem impulsurile viitorului putem să le inoculăm prezentului şi, prin aceasta, să conducem prezentul la īntālnirea cu viitorul.

Reprezentaţi-vă pe văzătorul acestor epoci. El resimţea semnificaţia spirituală a acelui prim capitol despre care am vorbit, īncepānd cu chemarea care se aude răsunānd: „Spune acestui popor că Eu sunt «Eu sunt»-ul”, şi mergānd pānă la venirea lui Mesia. Ca un al doilea capitol, el vieţuia felul īn care omenirea urmează să fie pregătită treptat pentru a primi spiritul sau Sinea spirituală, Manas-ul, īn epoca a şasea. Şi el vedea toate acestea īntr-o viziune astrală profetică. El vieţuia nunta omenirii cu spiritul. Este o vieţuire importantă, pe care īnsă omenirea o poate imprima īn plan exterior doar prin faptul că Christos a coborāt īn timp, īn istorie. Omenirea n-a trăit anterior īntr-o astfel de fraternitate, care se naşte prin spiritul trezit īn interior, unde domneşte pacea īntre oameni. Mai īnainte nu exista decāt iubirea, care era o iubire ce fusese pregătită īn mod material, prin legăturile de sānge. Această iubire se transformă treptat īn iubire spirituală şi această iubire spirituală coboară īn suflet. Īncununarea celui de al treilea capitol al iniţierii este deci celebrarea nunții omenirii cu Sinea spirituală sau Manas-ul. Acest eveniment nu va veni decāt la momentul potrivit, cānd timpul pentru deplina īntronare a impulsului lui Christos se va fi copt. Pānă atunci īnsă vor predomina legăturile care se bazează pe consangvinitate; pānă atunci iubirea nu se va fi spiritualizat.

Īn toate documentele vechi īn care se vorbeşte de numere este cuprinsă taina numerelor. Citim: „Trei zile după aceea a fost nunta din Cana Galileii...” Orice iniţiat ştie că prin aceste „trei zile” se vrea a se spune ceva special. Ce anume vrea să se spună? Autorul Evangheliei după Ioan indică faptul că aici nu este vorba numai de o vieţuire reală, ci şi de o mare şi puternică profeţie. Această nuntă simbolizează marea nuntă a omenirii care īn inițiere se dezvăluie īn ziua a treia. Īn prima zi, iniţiatului i se arată ceea ce s-a petrecut īn prima epocă, la trecerea din epoca a treia de cultură īn cea de a patra; a doua zi i se arăta ceea ce se petrece la trecerea din epoca a patra īn cea de a cincea; īn a treia zi, ceea ce se va īntāmpla cānd omenirea va trece de la epoca a cincea la a şasea. Acestea sunt cele trei zile ale iniţierii. Impulsul chiristic trebuia să aştepte pānă la acest al treilea moment. Īnainte de acesta nu venise timpul ca el să poată acţiona.

Īn Evanghelia după Ioan se face aluzie la acel „mine şi tine”, la acel „noi doi”. Textul nu conţine fraza absurdă: „Femeie, ce am eu cu tine.” Cānd mama īi cere lui Christos să facă semnul, minunea, El spune: „Ceasul meu īncă nu venit”, pentru a acţiona asupra căsătoriilor, adică de a-i a aduna pe oameni. Acest timp urmează să vină. Īn prezent acționează īncă ceea ce se īntemeiază pe legăturile de sānge; de aici şi aluzia la relaţiile dintre mamă şi fiu la nuntă.

Cānd studiem astfel aceste texte, īntreaga realitate exterioară se detaşează pe un fundal spiritual plin de sens. Privirea noastră se cufundă īntr-un adānc spiritual ca de prăpastie atunci cānd īncercăm să pătrundem ceea ce a dat omenirii un iniţiat precum autorul Evangheliei după Ioan, ceea ce i-a putut da doar pentru că Christos a inoculat impulsul Său evoluţiei omenirii.

Am văzut astfel că aceste texte trebuie să fie explicate nu prin alegorii sau simbolisme seci, ci prin realitatea viziunilor astrale pe care le contemplă iniţiatul. Aici nu este vorba doar de o interpretare simbolică, ci de ceea ce vieţuieşte un iniţiat. Dacă nu ar fi aşa, atunci ar fi cu totul firesc ca cei care stau acolo, afară, să spună că ştiinţa spiritului nu aduce nimic īn plus decāt nişte interpretări alegorice! Dacă, dimpotrivă, aici aplicăm interpretarea spiritual-ştiințifică, aşa cum tocmai am văzut acum, atunci īnțelegem cum acţionează impulsul lui Christos īn sānul omenirii pe parcursul acestor trei zile cosmice, de la epoca a treia la a patra, apoi de la a patra la a cincea şi, īn fine, de la a cincea la a şasea. Şi privim atunci această evoluţie īn sensul Evangheliei după Ioan, astfel īncāt ne spunem: Impulsul lui Christos a fost atāt de uriaş īncāt omenirea nu l-a īnţeles pānă īn prezent decāt īntr-o mică măsură şi nu-l va putea īnţelege deplin decāt īntr-un timp viitor.