Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a III-a

SCRISORILE CĂTRE CELE ŞAPTE BISERICI

Nürnberg, 20 iunie 1908

La sfârşitul conferinţei de ieri am putut arunca o privire asupra conţinutului specific al iniţierii creştine, cea care mai târziu a devenit iniţierea creştină rosacruciană, şi am arătat că ea conduce mai întâi la revelaţia unui puternic simbol plin de semnificaţii. Am insistat asupra importanţei acestui simbol, a acestui semn al iniţierii creştine, pe care îl exprimăm prin cuvintele „Fiul Omului“; Acela care ţine în mâna sa dreaptă cele şapte stele şi din gura căruia iese sabia cu două tăişuri*. Am arătat că iniţierea creştină atinge un grad superior de clarvedere în planul corpului astral şi al eului, în afara corpului fizic şi a celui eteric. Acest aspect urmează să îl analizăm astăzi mai pe larg.

* Apocalipsa, cap. l, v. 16: „EI ţinea în mâna sa dreaptă şapte stele; din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele“ (N.T.).

Omul reuşeşte prin orice tip de iniţiere să cuprindă cu privirea interioară ceea ce nu se poate vedea decât cu ajutorul ochilor spirituali, cu ajutorul privirii spirituale, ceea ce nu este accesibil decât acestei priviri. Printre lucrurile pe care trebuie să le cunoască cel ce aspiră la o iniţiere în sens creştin, primul şi cel mai important este evoluţia omului în epoca noastră, pentru ca fiecare să poată descifra în mod cât mai amplu sarcinile care stau acum în faţa omenirii. Căci tot ceea ce trebuie să se dea omului, printr-o cunoaştere superioară şi o mai perfectă dezvoltare, se leagă nemijlocit de această întrebare: Ce sunt eu şi ce sarcini am de împlinit în această epocă? Răspunsul la această întrebare este de cea mai mare importanţă pentru noi, cei de azi.

Fiecare treaptă de iniţiere duce la un punct de vedere superior în felul de a reflecta al omului. Încă de la prima conferinţă am arătat cum reuşeşte fiinţa umană să atingă, treptat, mai întâi ceea ce am numit lumea imaginativă, lume în care află sensul creştin al celor şapte Peceţi, apoi ceea ce am considerat a fi cunoaşterea inspirată, prin care aude cele şapte Trâmbiţe şi, în sfârşit, la un nivel şi mai înalt, când devine aptă să deosebească adevărata semnificaţie şi natura Fiinţelor spirituale, la un nivel care se numeste „Cupele mâniei“. Acum vom lua în considerare o treaptă de iniţiere specială, ca să spunem asa. Să ne imaginăm omul ajuns la gradul de dezvoltare pe care l-am descris la finele conferinţei de ieri, la hotarul între cele mai subtile fiinţe ale lumii fizice şi lumea imediat superioară, lumea astrală, unde i se permite să contemple, ca dintr-un pisc de munte, ceea ce se află dedesubt. Ce poate vedea omul din înălţimea acestei iniţieri?

(În textul german urmează o schiţă sumară a evoluţiei, pe care o vom reproduce, amplificată, la finele acestei conferinţe - N.T.)

Iniţiatul vede în spirit tot ce s-a petrecut în legătură cu evoluţia fiinţei sale interioare din momentul când Marele Deluviu sau Potop a distrus vechea Atlantidă şi omul postatlantean a păşit în actuala perioadă de existenţă terestră. EI vede cum epocile dc cultură, sau civilizaţiile, se succed una după alta până în prezent şi apoi în viitor, în punctul unde însăşi epoca noastră va dispărea făcând loc alteia. Vechea Atlantidă a fost înghiţită de apele Marelui Deluviu atlantean. Printr-un cataclism pe care îl numim Marele „Război al tuturor împotriva tuturor“ şi care va fi marcat prin teribile dezordini morale distrugătoare se va încheia perioada noastră. Această mare perioadă de evoluţie, care începe imediat după Marele Deluviu care a distrus Atlantida şi ţine până la Marele Război al tuturor împotriva tuturor, se împarte în şapte epoci de cultură succesive. La un cap să ne imaginăm Marele Deluviu atlantean, la celălalt cap Marele Război, iar acest mare interval de timp, cuprins între cele două capete, se împarte la rândul său în şapte subdiviziuni care constituie şapte epoci de cultură. Această mare perioadă constituie ea însăşi a şaptea parte dintr-un interval de timp şi mai mare. Să ne reprezentăm, deci, şapte perioade ca cea actuală, cuprinsă între Marele Deluviu şi Marele Război al tuturor împotriva tuturor; din aceste şapte mari perioade, patru au precedat Marele Deluviu, a cincea este perioada în care ne aflăm, după care vor urma încă alte două înaintea Marelui Război al tuturor împotriva tuturor.

Dar acum trebuie să se atingă un vârf şi mai înalt al iniţierii, pentru a putea îmbrăţişa cu privirea spirituală toate cele şapte perioade, fiecare cu câte alte şapte epoci, deci de şapte ori şapte. Ele devin vizibile pentru iniţiat când ajunge la limita între lumea astrală şi lumea spirituală, devachanică. Astfel, ascensiunea lui continuă pas cu pas şi vom vedea care sunt treptele şi mai înalte.

Acum trebuie să precizăm că la început se poate ajunge la un pisc de unde devin vizibile, ca într-o vastă panoramă la picioarele muntelui, cele şapte epoci de cultură ale perioadei postatlanteene, perioadă în care, asa cum am mai spus, se află omenirea în prezent. Se ştie că după ce Atlantida a fost înghiţită de valuri înfloreşte o primă epocă de cultură, vechea cultură indiană, urmată apoi, succesiv, de o cultură veche persană, apoi apare a treia epocă de cultură chaldeo-babiloneană-egipteană-ebraică; a patra epocă este cea greco-latină, a cincea este cea în care ne aflăm în prezent, după care va veni a şasea, când vor apărea fructele culturii spirituale pe care o edificăm în prezent. A şaptea epocă este ultima din această perioadă şi se va sfârşi prin Marele Război al tuturor împotriva tuturor. În acel moment, va surveni o teribilă distrugere a culturii şi numai mici grupuri de oameni vor putea scăpa din acest dezastru provocat de egoism, aceia care au ştiut să preia în sinea lor principiul spiritual.

Noi trăim, deci, acum în a cincea epocă de cultură a perioadei postatlanteene. Aşa cum din vârful muntelui vedem la poale oraşe, sate, păduri şi câmpii, la fel se văd succedându-se epocile de cultură din înălţimile iniţierii. Vedem ce a adus omenirii întreaga cultură care se desfăşoară pe planul fizic. De aceea folosim termenul de epocă de cultură şi nu de „rasă“. Tot ce este legat de conceptul de rasă este o rămăşiţă a perioadei care a precedat pe a noastră, adică perioada atlanteană. Noi trăim în perioada epocilor de cultură. În perioada atlanteană s-au format una după alta şapte mari rase umane. Roadele acestui proces se văd, natural, şi în epoca noastră şi de aceea unii autori teosofi mai vorbesc şi astăzi de rase când se referă de fapt la epocile de cultură. Dar deosebirile foarte marcate care existau în timpul Atlantidei între cele şapte rase* încep deja să se estompeze. Astăzi noţiunea de cultură a luat locul noţiunii de rasă. Acesta este motivul pentru care vorbim de o primă cultură, aceea a vechii Indii, despre care Vedele nu fac decât să ne transmită un slab ecou. Străvechea şi sfânta cultură protoindiană este aurora civilizaţiilor şi a culturilor postatlanteene; ea apare imediat după sfârşitul perioadei atlanteene.

* În lucrarea Aus der Akasha-Chronik, GA 11 (tradusă în limba romăna cu titlul Din Cronica Akasha) Rudolf Steiner face o prezentare sintetică a perioadei atlanteene şi a celor şapte rase (sau subrase, cum se mai obişnuia să se spună) care s-au succedat. Acestea sunt: 1) rmoahali, 2) tlavatli, 3) tolteci, 4) prototuranieni, 5) protosemiţi, 6) accadieni şi 7) mongoli (N.T.).

Să încercăm să ne facem o reprezentare a modului în care trăia omul în acel timp, acum opt sau nouă milenii. Dacă vorbim în intervale de timp reale, atunci acestea sunt cifrele exacte*. Această primă epocă de cultură despre care vorbim acum este direct influenţată dc Marele Deluviu atlantean sau de marea glaciaţiune, cum o numeşte ştiinţa modernă. Atlantida a dispărut încetul cu încetul, ea a fost acoperită de ape bucată cu bucată. Locuia atunci pe pământ o umanitate din care abia o mică parte se ridicase la gradul cel mai înalt de dezvoltare posibil la acea vreme. Acest grup este nucleul străvechiului popor indian, un neam de oameni care de atunci locuia departe în Asia şi care trăia mai mult din amintirea timpurilor trecute decât în prezent. Aceasta este puternica şi marea cultură despre care documentele scrise, cum ar fi Vedele sau Bhagavad Gita, nu mai reprezintă decât un slab ecou al faptului că oamenii trăiau în amintirea perioadei atlanteene în care trăiseră mai înainte. Amintiţi-vă ce am discutat în prima conferinţă a acestui ciclu, când am arătat că în acea epocă oamenii erau capabili, în bună parte, să dezvolte o anumită clarvedere, confuză desigur, dar naturală şi nu se mărgineau la contactul cu lumea fizică, ci trăiau printre fiinţe spirituale de natură divină. Ei vedeau aceste fiinţe în jurul lor. Trecerea de la perioada atlanteană la cea postatlanteană s-a efectuat când lumea spirituală astrală şi eterică s-a închis pentru percepţia normală a oamenilor, aceasta îndreptându-se acum exclusiv asupra lumii fizice. Prima epocă de cultură s-a caracterizat prin nostalgia profundă pe care oamenii o simţeau pentru privilegiul pe care străbunii lor îl avuseseră de a contempla lumea spirituală, pe vechea Atlantidă, privilegiu pe care ei îl pierduseră; accesul la această lume le era închis. Totuşi, o parte din vechea cunoaştere sapienţială o mai deţineau, deşi în mod confuz. Mai trăiau încă printre spirite, mergeau cu zeii, aveau legături cu spiritele. Aceşti oameni ai primei epoci dc cultură sfântă, hindusă, aspirau din toate fibrele să revină la acel trecut, să poată contempla ceea ce strămoşii lor văzuseră, să deprindă înţelepciunea dintru început. În felul acesta, lumea sensibilă care tocmai apărea acum în faţa privirii fizice a oamenilor – stâncile deveniseră vizibile, pe când înainte nu se vedeau decât în spirit – tot decorul din jurul lor li se părea că are o mai mică valoare decât ceea ce păstrau în amintirile lor. Realitatea pe care o vedeau cu ochii o considerau ca pe o mare iluzie, ca maya, marea înşelăciune, din care voiau să fugă. Prin procedee iniţiatice, din care mai există urme în tehnicile yoga, cei mai avansaţi puteau să se ridice până la nivelul spiritual al strămoşilor lor. S-a dezvoltat în felul acesta o atitudine religioasă profundă, care s-ar putea exprima prin următoarele cuvinte: Ceea ce ne înconjoară în lumea aparenţelor exterioare, sensibile, nu este decât o amăgire, o aparenţă înşelătoare, lipsită de valoare; ceea ce este real, adevărat, se află nu aici, ci în lumea spirituală, pe care am părăsit-o. Cei care se puteau ridica până în regiunile suprasensibile, în care trăiau înainte, deveneau îndrumători, conducători spirituali.

* Se consideră că o epocă de cultură, în cadrul perioadei postatlanteene, durează 2160 de ani, adică 1/12 din “anul platonician“ care se întinde pe o perioadă de 25 920 de ani, cât durează trecerea punctului vernal prin toate cele douăsprezece constelaţii ale Zodiacului. În acest context se consideră că epoca noastră, a cincea, a început în anul 1413, când punctul vernal a intrat în constelaţia Peştilor. Aceste calcule nu sunt însă valabile decât în cadrul perioadei postatlanteene şi nu se pot extinde asupra altor perioade, căci ar duce la rezultate şi concluzii eronate. Ţinând seama de aceasta, se poate spune că prima epocă, protoindiană, a debutat aproximativ la anul 7227 î.Ch., iar ultima epocă se va sfârşi aproximativ în anul 7893 d.Ch. (N.T.).

Aşa a fost prima epocă de cultură de după perioada atlanteană. Şi toate epocile care s-au succedat sunt caracterizate prin aceea că omul înţelege şi cunoaşte tot mai mult realitatea sensibilă exterioară. Gândirea lui se modifică şi ea corespunzător, căci omul îşi spune: Ceea ce mi se oferă, pe pământ, pentru simţurile fizice, nu mai trebuie considerat ca o simplă aparenţă, în realitate este un dar al fiinţelor spirituale, nu fără rost ne-au dat zeii simţurile fizicc. Tot ceea ce ajută, aici pe pământ, la edificarea unei culturi în lumea materială, trebuie să i se recunoască, încetul cu încetul, valoarea.

Ceea ce străvechiul om indian numea maya şi se ferea de ea, năzuind să se reîntoarcă în trecut, oamenii celei de a doua epoci de cultură considerau, dimpotrivă, ca pe un câmp de acţiune, ca pe ceva care trebuie lucrat. Această a doua epocă este vechea cultură persană, situată în jurul anului 5000 î. Ch.; este acel moment când Pământul avea încă pentru om un aspect ostil, fără a mai avea însă şi aparenţa unei iluzii pe care să o respingă, de care să fugă. Pământul devenea un câmp de lucru pe care trebuia să-l marcheze cu propria sa spiritualitate. Dar Pământul era stăpânit, datorită structurii sale materiale, de o forţă opusă Binelui, de o forţă a Răului, care era zeul Ahriman. Zeul cel bun, Ormuzd, venea însă în ajutorul omului, în slujba sa se angajau oamenii. Când oamenii îndeplineau voinţa sa, ei puteau transforma Pământul într-un ogor al lumii spirituale superioare; se încorpora lumii sensibile ceea ce se cunoştea pe cale spirituală. Pentru epoca a doua de cultură, din Persia antică, lumea fizic reală, sensibil reală, era, aşadar, un câmp de acţiune. Pentru indian lumea sensibilă era înşelăciunea, maya. Pentru persan lumea era stâpânită de demoni răi, dar în acelaşi timp era o lume din care omul avea datoria să alunge răul, pentru a face loc entităţilor spirituale bune, adică a celor care erau în slujba zeului-lumină, a lui Ormuzd.

În epoca a treia, omul s-a apropiat şi mai mult de realitatea exterioară; aceasta a încetat să mai fie un duşman pe care trebuie să-l învingă. Când privea stelele, vechiul indian gândea: Oh! tot ce există, tot ce văd cu ochii, nu e decât maya, iluzie. Preoţii chaldeeni observau mersul şi poziţia stelelor şi gândeau: Când observ poziţia stelelor şi urmăresc mersul lor cu ochii, ele devin pentru mine ca nişte litere ale unei scrieri în care pot citi voinţa entităţilor spirituale de natură divină. Eu pot descifra voinţa zeilor care se exprimă în creaţia lor. Lumea fizic-sensibilă nu mai era pentru chaldean o maya: astrele de pe cer şi forţele naturii erau ca o scriere divină, o expresie a voinţei divine, aşa cum şi scrierea obişnuită era expresia propriei sale voinţe. Cu dragoste se făcea descifrarea acestei scrieri a naturii. În felul acesta, a luat fiinţă o admirabilă cunoaştere a astrelor, pe care oamenii de astăzi nici nu o pot bănui. Fiindcă astrologia aşa cum este în vremea noastră se bazează, din nefericire, pe necunoaşterea faptelor, pe o greşită înţelegere şi interpretare a lor. Astrologia pe care o practicau preoţii chaldeeni, secretele pe care ei le descifrau în lumea stelelor cu ochii lor aveau ca temei o profundă cunoaştere şi înţelegere a scrierii astrelor. Pentru ei, astrologia era revelaţia unui element intim impregnat de spiritualitate.

Dar pentru egipteni ce reprezenta Pământul? Să ne amintim descoperirea geometriei: omul învaţă să măsoare Pământul în deplin acord cu legile spaţiului, cu regulile geometrice. El explorează acum această maya, ea devine ceva concret. În vremea anticei civilizaţii persane, omul învăţase să lucreze pământul, acum el îi studiază proporţiile determinate de legile spaţiului, îl măsoară şi îl împarte. Gândirea lui este aceasta: Nu în zadar ne-au dat zeii darul să citim în stele, nu în zadar ne-au revelat voinţa lor în legile naturii. Dacă omul vrea să îndeplinească prin efortul propriu ceea ce este util, el trebuie să imite, în instituţiile pe care şi le-a creat aici pe Pământ, tot ceea ce a descoperit în secretul astrelor. De aţi putea privi într-una din acele încăperi în care lucrau iniţiaţii egipteni! Era o activitate cu totul diferită faţă de aceea care are loc, în prezent, în laboratoarele ştiinţifice. În acele timpuri, savanţii erau iniţiaii. Ei cercetau stelele şi observau regularitatea cu care acestea îsi urmau drumul, observau poziţia lor şi mai ales influenţa pc care o exercitau asupra evenimentelor terestre. Ei spuneau: Dacă pe cer apare o constelaţie sau alta, se va produce cutare sau cutare eveniment în sânul comunităţii. Fiecare constelaţie anunţa un eveniment. Peste un secol, alte constelaţii vor apărea şi atunci vor avea loc alte evenimente corespunzătoare. În felul acesta ei puteau prezice întâmplări care urmau să se producă peste secole şi milenii. Aşa au apărut acele aşa-zise „cărţi sibilinice“. Conţinutul lor nu este o invenţie. Iniţiaţii au consemnat în ele cu cea mai mare grijă ceea ce se prevedea pentru mii de ani înainte şi ţineau seama de succesiunea faptelor. Ei nu făceau niciodată ceva ce nu era indicat în aceste cărţi, în deplină concordanţă cu mersul stelelor. Să presupunem că era cazul să se stabilească o lege. Aceasta nu se făcea pe baza unui vot majoritar ca astăzi; se consultau aceste cărţi, în care se găsea ce trebuie făcut pe Pământ pentru ca să fie oglinda, reflexul evenimentelor înscrise în mersul astrelor şi se îndeplinea cu stricteţe ce se spunea în ele. Scriind aceste cărţi, preoţii egipteni ştiau că cei ce veneau după ei vor acţiona numai aşa cum se arăta în ele. Erau absolut convinsi că trebuie să asculte întru totul de ele.

A patra epocă de cultură s-a dezvoltat pe temeliile celei de a treia, dar nu a păstrat decât resturile artei profetice a Egiptului. Iată un exemplu: când în vechiul Egipt era cazul să se recurgă la arta profeţiei, perioadele de timp viitoare se împărţeau în şapte părţi şi se spunea: Prima parte cuprinde un anumit eveniment, a doua altul, a treia altul ş.a.m.d. Urmaşii se conformau întocmai cu ceea ce urma să aibă loc. Aceasta era principala caracteristică a celei de a treia epoci de cultură, dar a patra epocă nu a mai recepţionat decât slabe ecouri pe care le mai puteau înţelege; să ne amintim care au fost începuturile culturii latine. Enea, fiul lui Anchises din Troia, cetate aparţinând de a treia epocă de cultură, ajunge în urma peregrinărilor sale la Alba Longa. Acest nume evocă existenţa unui centru sapienţial religios foarte vechi. Din Alba Longa, din acest centru de cultură sacerdotală, va lua naştere cultura romană. Reminiscenţe ale acestui început le mai găsim în îmbrăcămintea albă pe care o poartă preoţii catolici în timpul slujbei. În acest centru religios s-a profetizat, în maniera vechilor preoţi, o perioadă de cultură în şapte etape. Domnia celor şapte regi ai Romei a fost şi ea prevăzută. Dar istoricii secolului al XIX-lea, o dată în plus, au fost victimele unei erori dezagreabile: ei au descoperit că din punct de vedere material nu ar fi nimic adevărat din ceea ce se povestea despre aceşti regi, dar ce se af1a în realitate în spatele acestor poveşti şi legende, că în ele se anunţa în mod profetic o cultură structurată după numărul sacru 7, din cărţile sibilinice, acestea ei nu au putut să descopere.

Nu este acum şi aici locul să intrăm în amănunte în legătură cu acest subiect. Să reţinem numai că fiecare din aceşti regi, Romulus, Numa Pompilius etc., corespundea exact, prin caracterul lui, epocilor de cultură, după principiul numărului 7, care apare în atâtea alte domenii*.

* Lista celor şapte regi ai Romei: Romulus, Numa Pompilius,Tullius Hostilius, Ancus Marcius, Servius Tullius, Tarquinius Priscus şi Taryuinius Superbus. Cronologia istorică îi plasează între anii 755 şi 509 î.Ch. (N.T.).

În epoca a treia, spiritul uman a reuşit să pătrundă în mod treptat în structura intimă a naturii, a ceea ce vechii indieni numeau maya. În epoca a patra a fost desăvârşită această sarcină. Priviţi această civilizaţie greco-latină, în care prin admirabile capodopere ale artei omul a creat o perfectă imagine a lui însuşi în lumea materială, exterioară în care, în tragediile greceşti, la Eschil de exemplu, ni se arată destinul oamcnilor. Dimpotrivă, în civilizaţia şi cultura egipteană se căuta încă cunoaşterea voinţei zeilor. Cucerirea materiei, aşa cum s-a petrecut în lumea greacă, corespunde unei etape mai avansate, unei trepte de pe care omul ajunge să iubească existenţa materială, iar complet omul pătrunde în planul fizic abia în timpul romanilor. Cine are comprehensiunea accstui lucru ştie că totul trebuie privit ca o deplină manifestare a principiului personalităţii. Aceasta este şi explicaţia faptului că la Roma a apărut pentru prima dată conceptul de „drept“, prin care fiinţa umană apare ca „cetăţean“. Numai o cunoaştere confuză a lucrurilor poate să susţină că jurisprudenţa ar fi apărut cu mult înainte. Ceea ce se înţelegea înainte prin „drept“ era cu totul altceva. În Vechiul Testament avem „legea“ antică exprimată prin cele zece Porunci. Ce poruncea Dumnezeu făcea parte din ceea ce ar fi putut forma conceptul de „drept“. Este o eroare a epocii noastre să se considere că noţiunea de „drept“ ar putea urca până la Hammurabi sau chiar mai înainte. Realitatea este că pentru prima oară s-a pus în valoare noţiunea propriu-zisă de om ca cetăţean. Numai la Roma s-a aplicat noţiunea proprie de „cetăţean“ omului. La greci, atenianul sau spartanul era mai mult decât un individ, el se resimţea ca un membru al cetăţii, dar la Roma individul devenea „cetăţean“. S-ar putea demonstra aceasta aducând în sprijin numeroase fapte. Ceea ce numim astăzi testament nu avea aceeaşi valoare înainte de epoca romană. Testamentul a dobândit actuala sa semnificaţie abia atunci la Roma, pentru că abia atunci individul făcea ca voinţa lui personală să prevaleze asupra voinţei colectivităţii şi să se impună descendenţilor. Înainte, alte impulsuri acţionau pentru a menţine coeziunea comunităţii. Se mai pot da şi alte exemple pentru a se demonstra că fiinţa umană s-a adaptat în întregime planului fizic.

Acum, noi trăim în a cincea epocă de cultură postatlanteană, continuându-se coborârea până într-atât încât s-a ajuns să se depaşească nivelul inferior la care ar fi trebuit să se oprească omul. Trăim într-o epocă în care omul a devenit chiar sclavul condiţiilor exterioare ale mediului. În Grecia antică, spiritul mai participa la spiritualizarea materiei, iar această materie impregnată de spirit ne apare în opere de artă cum ar fi statuia lui Apollo, a lui Zeus, în tragediile unui Sofocle etc. Omul pusese stăpânire pe lumea fizică, dar nu coborâse încă sub nivelul uman. La fel era cazul şi la Roma. Dar în epoca noastră această coborâre depăşeşte limita de jos a sferei umane. În zilele noastre, spiritul a devenit sclavul materiei. O viaţă spirituală intensă este utilizată pentru a pătrunde până la forţele naturale care acţionează pe planul fizic, pentru a face din acesta, oarecum, un locaş cât mai confortabil pentru om.

Să facem în continuare o comparaţie între vechile timpuri şi timpurile actuale. În acele timpuri, omul vedea marea scriere a zeilor reflectată în poziţia astrelor, dar cu ce mijloace materiale primitive au fost executate marile construcţii, cum sunt piramidele sau Sfinxul! Cum se hrănea omul în acele vremuri? Şi ce mijloace de dezvoltare nu a cucerit el de atunci! Câtă forţă spirituală nu a risipit el pentru a imagina şi construi maşini cu abur, căi ferate, telegraful, telefonul! Pentru a inventa şi construi aceste instrumente ale civilizaţiei pur materiale a fost nevoit să desfăşoare forţe spirituale şi sufleteşti infinite. Şi pentru ce? Este oare pentru viaţa spirituală o diferenţă esenţială dacă se macină grâul între două pietre, ceea ce cere natural foarte puţină forţă spirituală, sau dacă se poate telegrafia în America pentru a comanda mari cantităţi de grâu care vor fi măcinate de maşini concepute cu o admirabilă ingeniozitate? Întreg acest aparat este pus în mişcare doar pentru stomac. Să fim foarte conştienţi de ce cantitate nemăsurată de forţe, de viaţă spirituală este pusă în slujba unei civilizaţii strict materiale. Cultura spirituală nu progresează decât foarte puţin, datorită supremaţiei mijloacelor materiale. Este foarte puţin probabil ca telegraful, de exemplu, să fie utilizat pentru probleme spirituale. Dacă am face o comparaţie, cu ajutorul unor date statistice, ceea ce serveşte pe de o parte vieţii materiale şi pe de alta celei spirituale, am constata în mod sigur că spiritul a coborât sub limita umanului, că a devenit sclavul vieţii materiale.

Este fără îndoială că, strict vorbind, cultura are acum, în epoca noastră, a cincea epocă de cultură, un drum precumpănitor descendent şi va continua să coboare tot mai mult. În faţa acestei vertiginoase afundări în materie, este nevoie de un impuls nou care să preîntâmpine cufundarea totală a omenirii în materie. Niciodată înainte omul nu se ataşase atât de profund de materie. Un impuls puternic, cel mai puternic din toate care au acţionat pe Pământ, trebuie să intervină. Şi acest puternic impuls a fost însăşi venirea lui Christos Iisus, care a dat oamenilor elanul nccesar spre o viaţă spirituală nouă. Dacă în prezent omenirea are forţele de redresare necesare, cu toată profunda alunecare în materie, aceasta se datorează puternicului impuls venit prin Christos Iisus. În cursul acestui proces de coborâre în materie, omenirea a primit mereu impulsuri spirituale. Un asemenea impuls este însăşi viaţa creştină, care acum se află abia la începuturile ei, dar care în viitor va căpăta o amploare şi o strălucire de neînchipuit, fiindcă oamenii doar în viitor vor ajunge la o înţelegere deplină a Evangheliilor. Dar atunci se va vedea ce forţă spirituală, de neconceput azi pentru mulţi, conţin acestea. Cu cât Evangheliile se vor răspândi tot mai mult în forma lor adevărată, cu atât mai mult va putea omul, în ciuda dezvoltării civilizaţici materialiste, să desfăşoare o viaţă spirituală capabilă să-l readucă spre lumile spirituale.

Epocile de cultură, pe care le-am văzut succedându-se în perioada noastră postatlanteană, sunt indicate de autorul Apocalipsei prin acele mici comunităţi sau „biserici“, dispersate pe pământ şi pe care el le consideră drept reprezentante ale celor şapte epoci de cultură. Când vorbeşte de comunitatea sau Biserica din Efes, el vrea, de fapt, să spună că la Efes a trăit o comunitate care s-a convertit şi într-o bună măsură a primit creştinismul. Dar cum evoluţia se derulează cu încetul, mai rămâne întotdeauna, în fiecare stadiu, ceva din epoca precedentă. La Efes exista o şcoală de iniţiere, iar învăţătura creştină îmbrăca acolo o nuanţă în care se poate recunoaste caracterul Indiei antice. – Prin comunitatea din Efes, autorul Apocalipsei ne indică prima epocă de cultură a perioadei postatlanteene, şi, ceea ce trebuie spus, se găseşte în „Scrisoarea“ către această comunitate sau biserică. Pentru a înţelege aceasta este necesar să ne reprezentăm lucrurile în felul următor. Caracterul acestei prime şi îndepărtate epoci indiene rămâne aşa cum era, desigur, şi se prelungeşte în diferite alte curente de cultură. În comunitatea din Efes găsim ceva din acest caracter, creştinismul este înţeles aici sub o formă determinată de caracterul tipic al anticei culturi indiene.

Aşadar, vom găsi că fiecare Scrisoare este adresată reprezentantului uneia din cele şapte epoci de cultură. În fiecare Scrisoare se spune: Voi sunteţi aşa şi aşa! Cutare sau cutare aspect al fiinţei voastre corespunde spiritului creştin, dar alte aspecte trebuie să le schimbaţi. Aşa scrie autorul Apocalipsei fiecărei epoci de cultură, ce poate să păstreze şi ce nu mai este bun şi trebuie schimbat.

Să încercăm acum să vedem dacă într-adevăr cele şapte Scrisori, care urmează una după alta, au ceva din caracterul celor şapte epoci de cultură succesive. Să ne străduim să înţelegem felul cum trebuie să fie scrise aceste Scrisori pentru a corespunde cu ceea ce tocmai s-a spus. Autorul Apocalipsei gândeşte aşa: În Efes există o comunitate, o Biserică. Aceasta a primit creştinismul, dar îl îmbracă într-o haină care este din prima epocă, străină pentru o viaţă exterioară, lipsită de iubire pentru ceea ce este cu adevărat sarcina şi misiunea omului din perioada postatlanteană. Că această comunitate a părăsit cultul pentru o viaţă senzuală grosolană şi că s-a întors spre o viaţă spirituală – aşa spune cel care scrie Scrisorile către Biserici – aceasta este ceva plăcut pentru el. Noi ştim că autorul Apocalipsei se referă la faptul că la Efes era locul unde se celebrau Misteriile Dianei cea castă. El vrea să spună că acolo era foarte înfloritor impulsul care ducea spre o îndepărtare de lumea senzuală pentru a se orienta spre spiritualitate. „Dar eu am ceva împotriva ta, căci ai părisit prima iubire“*. Această primă iubire este dragostea pe care omul primei epoci de cultură postatlanteene ar fi trebuit să o arate Pământului, pe care trebuia să-l considere drept câmp în care să fie semănată sămânţa divină.

* Apocalipsa, cap.2, v. 4: „Dar ceea ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea ta cea dintâi“ (N.T.).

Cum se caracterizează însă, pe sine, cel care dictează această Scrisoare? El se arată ca fiind precursor al lui Christos Iisus, şi totodată conducător al primei epoci de cultură. Christos Iisus vorbeşte oarecum, prin el, prin acest îndrumător al primei epoci, când iniţiatul îşi îndrepta privirea spre lumea de dincolo. El spune despre sine că ţine în mâna dreaptă cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice de aur. Cele şapte stele nu sunt altceva decât simbolurile celor şapte entităţi spirituale superioare care conduc şi călăuzesc marile epoci de cultură. Iar cele şapte sfeşnice nu sunt decât – şi aceasta o spune în mod expres – fiinţe spirituale care nu se pot vedea în lumea sensibilă, fizică. În iniţierea de tip yoga se vorbeşte despre aceste fiinţe în termeni clari, dar totodată se arată că omul nu va acţiona niciodată în sensul evoluţiei normale, dacă urăşte lucrările lumii exterioare, dacă încetează să le aprecieze şi să le iubească. Comunitatea din Efes s-a îndepărtat de iubirea faţă de lucrările lumii exterioarc. Pe bună dreptate, deci, se spune în Apocalipsă: „Tu urăşti lucrările nicolaiţilor“*. „Nicolaiţii“ este un termen care desemnează pe oamenii pentru care viaţa se desfăşoară numai în materia sensibilă. În epoca la care s-a scris această Scrisoare, exista o sectă a nicolaiţilor care nu arăta interes decât pentru viaţa exterioară, senzuală, materială. Este ceea ce tu nu trebuie să faci, spune cel care inspiră această primă Scrisoare. Dar nu-ţi părăsi prima ta iubire, spune el totodată, căci din clipa când ai prins dragoste pentru lumea exterioară tu o însufleţeşti şi o înalţi spre spiritualitate. Cine are urechi de auzit să audă; celui care va birui, îi voi da să mănânce nu numai din poamele cele trecătoare, ci din pomul Vieţii – cu alte cuvinte acela va fi capabil să spiritualizeze ce este material aici pe Pământ, pentru a-l aduce ca ofrandă pe altarul vieţii spirituale.

* Apocalipsa, cap. 2, v. 6: „Dar ai această parte bună că urăşti faptele nicoilaiţilor, pe care le urăsc şi eu“ (N.T.).

Reprezentativă pentru cea de a doua epocă de cultură este comunitatea din Smirna. Conducătorul omenirii se adresează către aceasta prin al doilea mare precursor, inspiratorul şi călăuzitorul vechii culturi persane. Modul de a gândi al vechilor perşi era acesta: Cândva, Zeul luminii avea un duşman, materia exterioară, pe întunecatul Ahriman. La început, eram unit cu Spiritul luminii, care a fost primul, dar apoi, am fost atras spre lumea materială, de care s-a legat puterea ostilă şi retrogradă a lui Ahriman. Acum, în legătură cu Spiritul luminii, prelucrez materia şi fac ca spiritul să pătrundă în ea. După ce divinitatea răului va fi învinsă, Zeul luminii va reapărea. „Eu sunt cel dintâi, dar şi cel din urmă“, acela care este mort în viaţa materială şi va fi din nou viu prin înviere în spirit. Citim textual în cea de a doua Scrisoare: „Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă, cel care este şi care a fost şi care vine, care este din nou viu“ (Apocalipsa, cap. 2, v. 8). Ne-ar răpi prea mult timp să analizăm fiecare frază, dar nu putem trece mai departe fără a cita textual acel verset care ne arată cu precizie modul în care se comportă un membru al comunitătii din Smirna, când o transformă într-un principiu creştin. Aceasta înseamnă că materia moartă se poate însufleţi, că moartea poate fi înviată, că moartea poate fi spiritualizată. Omul nu piere prin moarte. Dacă ar pieri, moartea ar fi pentru el un eveniment care l-ar duce spre o lume spirituală în care experienţele vieţii terestre nu i-ar mai fi de folos. Să luăm exemplul unei persoane care nu a dus o viaţă din care să culeagă roade adevăratc. El nu aduce nimic în viaţa spirituală. Dar acolo, în lumea spirituală, el nu va putea trăi fără roade aduse de pe Pământ. Acela care nu aduce nimic din experienţa sa pe Pământ, nici un fruct al existeneţei sale terestre, ar suferi o „a doua moarte“. Acela care a ştiut să lucrezc, să fie activ, aici pe Pământ, va fi salvat de la această „a doua moarte“. Iată acest text: „Cine are urechi de auzit să audă ce spune Spiritul către comunitate: Cel care va învinge nu va mai suferi o a doua moarte“ (Apocalipsa, cap. 2, v. 11).

Să trecem acum mai departe la comunitatea din Pergam. Ea reprezintă epoca în care omenirca s-a adaptat mai mult la lumea fizică, omul citea în stele secretele pe care spiritul le putea desluşi. Această posibilitate s-a dat omului în a treia epocă de cultură. EI acţionează acum din propriul imbold. Având o viaţă interioară, omul observă şi lumea exterioară. Faptul că acum este înzestrat cu suflet îl face capabil să studieze mersul stelelor si să descopere legile geometriei. Este ceea ce se cheamă „cercetare prin cuvânt“ şi acest lucru se exprimă în Apocalipsa luiIoan prin „sabia care iese din gură“. Cel care inspiră această Scrisoare arată, prin aceasta, că forţa acelei epoci este cuvântul ascuţit, tăios, o sabie cu două tăişuri. Este cuvântul lui Hermes, al preoţilor din antichitate, cuvântul prin care forţele naturii şi stelele erau explorate în vechiul sens, este cultura care s-a dezvoltat aici, pe plan fizic, datorită forţelor interioare, astral-sufleteşti ale omului . Realizate sub această veche formă, ea apare într-adevăr ca o sabie cu două tăişuri, pentru că atunci cunoaşterea sapienţială se afla foarte aproape, şi în mod primejdios, de linia care despărţea magia albă de magia neagră, se găsea între calea care duce la mântuire şi cea care duce la pieire. De aceea el spune că acolo unde se aflau reprezentanţii acestei epoci se găsea şi tronul Satanei. Este o aluzie la tot ce ne poate îndepărta de adevăratele ţeluri ale evoluţiei, iar cultul lui Balaam nu este decât cultul magiei negre, cultul celor care „sfâşie“, care distrug popoarele. Distrugători de popoare sunt magicienii negri, care nu lucrează decât pentru binele lor propriu, egoist, ei distrug şi devorează comunităţile şi tot ce este viu în popor. Dar există şi o parte bună a acestei culturi, este chiar faptul că omul poate să înceapă să-şi purifice şi transfigureze corpul astral. Este ceea ce am putea numi „mana ascunsă“ – mana cerească, adică tot ce este destinat lumii fizice să fie transformat în mană cerească, tot ce este pentru fiinţa egoistă să fie transformat în realitate divină. Aceasta este „mana cea ascunsă“. Toate, aceste simboluri arată că omul îşi purifică sufletul pentru a face din el un purtător purificat pentru acel element superior al fiinţei sale, care estc „Manas“*.

* Manas-Buddhi-Atma sunt cele trei corpuri superioare ale omului, echivalente în termenii antroposofiei cu „Sinea spirituală“„,Spiritul vieţii“ şi „Omul-spirit“ (NT.).

Dar pentru a atinge acest stadiu, omul mai are de trecut prin epoca a patra de cultură, când apare însuşi Mântuitorul, Christos Iisus. Este comunitatea bisericii din Thyatira. Acestei comunităţi el i se arată ca „Fiul lui Dumnezeu“, acela care are ochii ca para focului, iar picioarele ca arama încinsă (Apocalipsa, cap. 2, v. 18). Acum se arată ca „Fiu al lui Dumnezeu“, acum el este conducătorul celei de a patra epoci de cultură, când omul ajunge să coboare până în străfundul lumii fizice, când îşi creează propria imagine în elementele exterioare ale civilizaţiei. Este epoca de cultură când însăşi divinitatea se face om, ia trup, se face persoană umană, când fiinţa umană coboară ea însăşi până la acel nivel al personalităţii la care sculptura greacă prezintă însăşi divinităţile individuale, când această personalitate umană se afirmă pe plan istoric ca cetăţean roman. Această epocă a primit în acelaşi timp un impuls cu totul nou prin faptul că însăşi divinitatea apare sub formă umană. Omul coborât pe Pământ nu poate fi salvat decât de Dumnezeu însuşi venit pe Pământ sub o formă umană. Eul uman din corpul astral, acel „eu sunt“ al omului avea nevoie de impulsul lui Christos Iisus. Ceea ce până atunci se manifestase numai ca germen, venise vremea să apară acum în lumea exterioară, în istorie. Fiul lui Dumnezeu care de acum devine Conducător al viitorului, poate acum să spună: „Şi toate comunităţile vor cunoaşte pe «eu sunt», care cercetează inimile şi cele dinăuntru“ (Apocalipsa, cap. 2, v. 23)*. Accentul se pune acum pe „eu sunt“, pe „eu“, acest al patrulea element al fiinţei umane. „Aşa cum am primit de la Tatăl meu, eu îi voi da Steaua dimineţii“ (Apocalpsa, cap. 2, v. 28)**.

* În textul romaînesc (Nicodim): „... şi vor înţelge Bisericile că Eu sunt Cel ce cearcă inimile şi lăuntrul şi voi da fiecăruia din voi după faptele voastre“ (N.T.)

**Fraza pare lipsilă de sens; trebuie subânţeles cuvântul “putere“. Cuvântul se află totuşi astfel: în textul german (Luthcr) la v.26, iar în textul românesc ( Nicodim) la v.27 (N.T.).

Ce înseamnă aici „Steaua dimineţii“? Noi ştim că Pamântul trece în evoluţia sa prin diferite stări sau stadii, pe care le-am numit Saturn, Soare, Luna, Terra (pământul actual), Jupiter, Venus şi Vulcan. Sunt denumiri convenţionale, dar corecte, justificate. Dar aşa cum am mai spus, evoluţia stadiului actual, Pământul propriu-zis, se împarte în două mari diviziuni, timpul lui Marte şi timpul lui Mercur. Există într-adevâr o relaţie misterioasă între prima jumătate a evoluţiei terestre şi Marte, şi la fel, între a doua jumătate a evoluţiei terestre şi Mercur. De aceea, se poate spune în loc de Terra, Marte-Mercur. În felul acesta, se poate vorbi de următoarele stadii: Saturn, Soare, Luna, Marte-Mercur, Jupiter, Venus. Astrul a cărui forţă este preponderentă în faza a doua de evoluţie a Pământului este Mercur, steaua care reprezintă pentru noi forţa preponderentă care ne conduce spre înălţimi, direcţia pe care omul trebuie acum să o urmeze.

Am ajuns acum la momentul când trebuic să dezvălui un mic secret, lucru pe care, de altfel, nu-l puteam face decât acum. În vechiul ocultism, dintr-o justificată precauţie fată de cei care puteau utiliza, aşa cum se putea întâmpla, în scopuri egoiste revelaţiile Misteriilor, s-a recurs la o mică diversiune, care purta numele de „mască“. Se recurgea la exprimări indirecte, la termeni care disimulau faptele reale. Esoterismul medieval nu putea însă să recurgă decât la metode primitive. Astfel, în loc de Venus s-a spus Mercur şi în loc de Mercur s-a spus Venus. Într-adevăr, dacă dorim să vorbim în sens esoteric, cum a făcut autorul Apocalipsei, trebuie să numim planeta Mercur „Steaua dimineţii“. Prin aceasta denumire se înţelegea Mercur: Am dat eului tău direcţia care conduce spre înălţimi prin Steaua dimineţii, prin Mercur. În anumite texte din evul mediu veţi putea găsi enumerarea planetelor din sistemul nostru planetar: Saturn, Jupiter, Marte, Terra, după care urmează, nu aşa cum este în realitate, Venus, Mercur, ci invers, Mercur, Venus. Iată deci explicaţia versetului „Aşa cum Eu am primit de la Tatăl meu; şi îi voi da Steaua dimineţii“.

Acum urmează să pătrundem în epoca noastră, în epoca din care facem parte, şi ne punem întrebarea: Revelaţiile autorului Apocalipsei ne privesc şi pe noi, se referă şi la epoca noastră? Răspunsul este afirmativ. Dacă aceste revelaţii s-au adresat până acum celor patru epoci de cultură trecute, ele trebuie să se refere şi la epoca noastră, a cincea, este nevoie însă să-i înţelegem vocea, să descifrăm care este misiunea şi scopul nostru pentru viaţa spirituală. Dacă există un curent de viaţă spirituală care să dezvăluie mistica universală, atunci acest curent, în măsura în care este conform cu Apocalipsa lui Ioan, trebuie să poată îndeplini ceea ce pretinde şi cere cel care vorbeşte, marele Inspirator, de la epoca noastră. Ce cere el şi cine este acesta? Il putem recunoaşte? Să încercăm.

„Scrie îngerului comunităţii din Sardes“ – aceste cuvinte trebuie să le simţim că ne sunt adresate nouă. „Iată ce spune Cel care are cele şapte spirite ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele“ (Apocalipsa, cap. 3, v.1). Ce sunt cele şapte spirite şi cele şapte stele?

În acord cu autorul Apocalipsei, omul, aşa cum ne apare aici, este expresia vizibilă a celor şapte principii ale naturii umane şi pe care le cunoaştem: principiul fizic, a cărui expresie este corpul fizic, principiul corpului vital, a cărui expresie este corpul eteric, principiul corpului astral care, transformat prin acţiunea conştientă a eului, devine Manas, principiul corpului eteric care, transformat, devine Buddhi şi Atma, sau corpul fizic transformat, spiritualizat. În centrul acestora se află principiul „eului“. Acesta este spectrul celor şapte constituenţi spirituali prin care se exprimă natura divină a omului. În termenii, să le spunem tehnici, utilizaţi în ocultism, aceste principii se numesc “cele şapte spirite ale lui Dumnezeu din om“. Cele şapte stele sunt acelea care ne ajută să înţelegem ce este omul astăzi şi ce trebuie să devină el în viitor. Acestea sunt cele şapte încarnări succesive ale Pământului: Saturn, Soare, Luna, Terra, Jupiter, Venus, Vulcan, care cuprind întreaga evoluţie a omului. Saturn a dat omului germenul corpului fizic, Soarele, germenul corpului eteric, Luna a dat corpul astral iar Terra, Pământul actual, a dat omului „eul“. Cele trei încarnări ulterioare, Jupiter, Venus şi Vulcan vor promova în continuare dezvoltarea elementelor constitutive spirituale ale omului. Dacă reuşim să înţelegem chemarea Spiritului care ţine în mâna sa cele şapte stele şi cele şapte spirite ale lui Dumnezeu, adică natura umană compusă din cele şapte elemente, atunci facem cu adevărat antroposofie în sensul celor scrise de autorul Apocalipsei. A practica antroposofia nu înseamnă altceva decât să ştim că textul Apocalipsei se referă la a cincea epocă de cultură postatlanteană, să ştim că în epoca noastră, când omul a coborât cel mai adânc în materie, avem datoria să începem a urca panta care duce pe urmele acelei mari Individualităţi care, pentru ca noi să recunoaştem drumul de urmat, ne dă cele şapte spirite ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele, drept călăuză.

Dacă urmăm acest drum, vom transmite celei de a şasea epoci, care urmcază, adevărata viaţă spirituală a înţelepciunii şi a iubirii. Din înţelepciunea antroposofică pe care o vom fi elaborat, se va naşte impulsul de iubire care va predomina epoca a şasea, reprezentată prin comunitatea care deja, prin denumirea sa, dezvăluie caracterul de iubire frăţească, Filadelfia. Toate aceste nume şi denumiri nu sunt date la întâmplare. Omul îşi va dezvolta eul până la nivelul în care acesta va deveni independent şi va putea să-şi ofere în deplină libertate iubirea tuturor celorlalte creaturi. Toate acestea se vor împlini în următoarea epocă de cultură, reprezentată prin comunitatea sau Biserica din Filadelfia*. Acesta este conţinutul vieţii spirituale pe care trebuie să-l pregătim pentru epoca a şasea. Vom dezvolta eul individual până la un asemenea nivel, încât nici o altă fiinţă nu va mai putea acţiona asupra noastră fără voia noastră; că vom putea închide şi nimeni nu va putea deschide fără voia noastră, iar dacă vom deschide nici o forţă vrăjmaşă nu va putea închide. Aceasta este „cheia lui David“. De aceea, Cel care inspiră Scrisoarea spune că el are cheia lui David. „Scrie îngerului din Filadelfia: aşa spune Cel sfânt, Cel adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide“. „Iată, am pus înaintea ta o poartă deschisă şi nimeni nu o poate închide“ (Apocalipsa, cap. 3, v. 7-8). Este eul care s-a găsit în sine însuşi.

* Filadelfia, în l. greacă „adelphos“ = frate şi „philos“, prieten, iubire sau prietenie frăţească între toţi oamenii (N.T.).

A şaptea epocă va aduna în jurul acestui mare Conducător pe toţi cei care au găsit această viaţă spirituală; îi va uni cu acest Conducător. Toţi aceştia vor fi atât de strâns legaţi de viaţa spirituală, vor participa atât de mult la ea, încât se vor deosebi profund de cei care s-au îndepărtat, de cei „călduţi“, care nu sunt „nici reci, nici calzi“. Un mic grup de oameni care vor fi găsit adevărata spiritualitate va întelege pe Acela care li se va revela spunând despre sine însusi aceste cuvinte: „Eu sunt acela care are în el adevăratul sfârşit spre care toţi năzuim“. Acest sfârşit este exprimat prin cuvântul „Amin“. De aceea se spune în Apocalipsă (cap. 3, v. 14): „Scrie îngerului Bisericii din Laodiceea: Iată ce spune Amin“ – acela care reprezintă fiinţa sfârşitului.

Vedem, deci, cum Apocalipsa lui Ioan ne redă conţinutul unei iniţieri. Chiar prima treaptă a acestei iniţieri, în care vedem succesiunea interioară a celor şapte epoci postatlanteene, în care vedem Spiritul planului fizic, ne arată deja că avem a face cu o iniţiere a voinţei. Acest conţinut ne poate înflăcăra chiar din zilele noastre voinţa, dacă vom şti să recunoaştem că ascultăm pe cei care, inspiraţi fiind, ne instruiesc, dacă vom înţelege ce semnificaţie au cele şapte stele şi cele şapte cuvinte ale lui Dumnezeu, dacă vom înţelege că sarcina şi misiunea noastră sunt să transmitem oamenilor viitorului cunoasterea spirituală.

 

STAREA DE FORMĂ FIZICĂ A PĂMÂNTULUI    [înapoi]
cuprinde şapte perioade de evoluţie,
iar fiecare perioadă câte şapte epoci*


Cele şapte perioade sunt:

1. Perioada polară
2. Perioada hiperboreană
3. Perioada lemuriană
4. Perioada altanteană (Atlantida)
    Se sfârşeşte prin Marele Deluviu (Potopul).


5. Perioada actuală postatlanteană:

1. Epoca protoindiană (Biserica din Efes)
2. Epoca protopersană (Smirna)
3. Epoca egipto-chaldeo-babiloniană şi ebraică (Pergam)
4. Epoca greco-latină (Thyatira)
5. Epoca noastră actuală (Sardes)
6. Epoca următoare (Filadelfia)
7. Epoca ultimă (Laodiceea)
    Se sfârşeşte prin Marele Război al tuturor împotriva tuturor.

6. Perioada următoare (simbolizată prin cele şapte Peceţi)
7. Perioada ultimă (simbolizată prin cele şapte Trâmbiţe) 


* În perioada atlanteană, cele şapte epoci în care se împarte se numesc mai ales „rase“; în perioada postatlanteană se numesc „epoci de cultură“.