Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a II-a

ESENŢA INIŢIERII.  PRIMA ŞI A DOUA PECETE

Nürnberg, 19 iunie 1908

Ieri, ca un fel de introducere, am schiţat în linii mari care este spiritul Apocalipsei lui Ioan. Am încercat să trasez câteva repere care ne pot lămuri că acest text este de fapt descrierea a ceea ce se poate numi o iniţiere de tip creştin. Astăzi, sarcina mea constă în a vă descrie natura iniţierii în general, în a vă descrie ce modificări survin în om când devine apt să vadă el însuşi în lumile spirituale, care se află în spatele lumii sensibile. Sarcina mea va consta totodată în a descrie, în linii mari, natura experienţelor trăite in cursul iniţierii. Căci numai aşa, apropiindu-ne tot mai mult de natura şi esenţa iniţierii, vom reusi să sesizam puţin cate puţin sensul acestui important şi străvechi document religios, care este Apocalipsa.

Mai întai, este necesar să privim cu multă atenţie cele doua stări de conştienţă umană, conştienţa de zi, din starea de veghe, care durează de dimineaţa, din momentul când omul se trezeşte, şi până seara, când se culcă, şi cealaltă stare de conştienţă, care începe din clipa când adormim şi se termină în clipa cănd ne trezim. Am evocat adeseori prin faţa sufletului nostru faptul că fiinţa umană, aşa cum exista în prezent, este o entitate compusă din patru elemente, din corpul fizic, din corpul eteric, din corpul astral şi din eu. In forma lor manifestată, aceste patru elemente apar pentru conştienţa clarvăzătoare de aşa maniera, încât corpul fizic se află în centru, ca un nucleu. Vă rog sa-mi daţi voie să vă prezint această structură în mod schematic. (Schiţa făcută atunci, în timpul conferinţei, nu s-a păstrat) Corpul fizic este în timpul zilei impregnat de corpul eteric, care însă depăşeşte cu puţin corpul fizic, în jurul capului, formând un fel de luminozitate, o uşoară radiere, în jurul acestuia, învăluindu-l complet. In jos, corpul eteric capată un caracter tot mai nebulos, nedesluşit, şi cu cât se ajunge mai aproape de membrele inferioare, el ia tot mai puţin forma corpului fizic.

Aceste două elemente componente ale entitaţii umane sunt înconjurate la randul lor, în timpul zilei, depăşindu-le complet, de o structură pe care o numim corp astral; el are o formă ovoidală, elipsoidală, şi toată ţesătura este srăbătută de raze luminoase. Propriu-zis, acestea par să vină din afară şi converg către interior. Corpul astral este în permanenţă străbătut de nenumărate figuri foarte diverse, de tot felul de linii şi raze, uneori un fel de fulgere, de linii spirale stranii. Toate acestea învăluie omul cu formaţii luminoase dintre cele mai diferite. Corpul astral este expresia pasiunilor, a instinctelor, a impulsurilor şi a dorinţelor, dar şi a tuturor ideilor şi reprezentărilor. Conştienţa clarvăzătoare vede în el urma lăsată de toate experienţele sufletului, de toate impulsurile, de la cele mai josnice pană la cele mai nobile şi elevate.

Mai există apoi al patrulea element al entitaţii umane, care s-ar putea reprezenta grafic prin raze concentrice, convergente spre un punct situat la aproximativ un centimetru în dosul frunţii. Aceasta ar fi în general reprezentarea schematică a omului în structura sa cuadruplă. In cursul acestor conferinţe vom vedea ce rol revine fiecarui element în acest ansamblu.

Aşa este omul în timpul zilei, de dimineaţa, când se trezeşte, pană seara când adoarme. În acel moment, corpul fizic şi cel eteric se află în pat, iar din ele se desprinde corpul astral. Desprinderea nu este un termen prea exact; în realitate se formează un fel de ceaţă şi noaptea vedem corpul astral separat de corpul fizic şi de cel eteric înconjurând fiinţa umană ca un fel de spirală. In acest timp, eul, al patrulea element, dispare aproape complet dintr-o parte, pierzându-şi orice formă coerentă. Partea inferioară a corpului astral este foarte puţin vizibilă, iar partea superioară este de fapt ceea ce considerăm că este corpul astral desprins.

Ieri am subliniat ce trebuie să se petreacă în om pentru a fi apt de iniţiere. El nu poate ajunge aici dacă se consacră numai preocupărilor obişnuite ale vieţii cotidiene. El trebuie să se supună unei pregătiri care constă în anumite exerciţii prescrise în toate şcolile de iniţiere: meditaţia, concentrarea etc. Datorită importanţei şi semnificaţiei lor, pentru această pregătire, aceste exerciţii au fost aceleaşi în toate şcolile de iniţiere. Ele nu diferă decât foarte puţin, în măsura în care mergând înapoi în timp, spre şcolile de iniţiere precrestine, urmareau mai ales să dezvolte forţele de gândire şi să le antreneze. Pe masură ce ne apropiem de era creştină, ele tind mai ales să dezvolte forţele de sensibilitate ale omului, forţele emotive ale sufletului, şi dacă ne apropiem de timpurile moderne, constatăm că în aşa-numitele şcoli de iniţiere rosacruciene se urmărea, avându-se în vedere exigenţele şi nevoile actuale ale omenirii, dezvoltarea unei educaţii deosebite a voinţei şi deci se introduceau exerciţii speciale de voinţă. Deşi la început meditaţiile sunt asemănătoare celor din alte şcoli, se punea însa accent pe antrenarea specială a forţelor de voinţă, care formează pretutindeni baza exerciţiilor în centrele rosacruciene. Dar ceea ce era cu totul important şi se obţinea prin exerciţiile practicate atât de şcoala de Misterii de tip oriental, de tip egiptean sau de tip pitagorean etc., ca şi în şcolile care aveau ca punct de plecare mai ales meditaţii asupra Evangheliei lui Ioan, este faptul că acţiunea lor, care în timpul stării de veghe când se practicau nu dura mai mult de cinci sau cincisprezece minute, se prelungea în timpul somnului asupra corpului astral când acesta se desprindea. La un om care practică aceste exerciţii oculte începe puţin câte puţin ca în timpul nopţii corpul astral să prezinte transformari din cele mai diverse. El prezintă acum alte fenomene luminoase şi în mod treptat încep să apară conturate organele astrale despre care am vorbit. Corpul astral începe să fie prevazut cu o organizare interioară asemănătoare cu aceea care a dat corpului fizic ochii, urechile şi celelalte organe.

Dar acest antrenament nu ar duce încă la o viziune mai cuprinzătoare, mai ales acum, la omul de astăzi. Desigur, dacă aceste organe au fost create de mai mult timp, omul poate percepe mai multe lucruri şi începe sa rămână conştient şi in timpul somnului. Din obscuritatea absolută obişnuită, încep să se desprindă, dar în mod confuz, anumite realităţi spirituale. Ceea ce se poate percepe în acest stadiu se referă mai ales la lucruri trecute şi mai puţin la cele prezente, şi anume, el percepe minunatele imagini ale vieţii vegetale. Acestea sunt primele rezultate, elementare, ale clarvederii. Acolo unde mai înainte domnea noaptea absolută a inconştientului, apare acum ca în vis, dar un vis real şi viu, un fel de formă vegetală. Multe din întâmplările descrise în mitologia popoarelor vechi au fost percepute în acest mod. Când legenda nordică povesteşte că Woltan, Wile şi We au găsit un arbore pe un ţărm şi au facut din el un om, aceasta înseamnă că o asemenea imagine a fost mai intâi percepută în acest mod. În toate mitologiile vom putea găsi acest mod primitiv de percepţie vegetală. O descriere de aceeaşi factură este şi aceea a Paradisului, mai ales când se referă la cei doi pomi, acela al cunoaşterii şi acela al vieţii; imaginea lor este rezultatul unei clarvederi astrale, ceea ce ne explică şi faptul că în Geneză Paradisul şi tot ce se arată la începutul acestei povestiri biblice este infăţişat ca fiind o astfel de viziune. Trebuie numai să ştim să citim Biblia şi vom întelege câtă profunzime şi ce bogăţie de sensuri cuprinde ea în descrierile pe care le face în această misterioasă stare de conştientă. Felul cum se interpretează astăzi cele spuse despre Paradis şi tot ce se află la începutul Bibliei nu concordă cu ce se învăţa în trecut. Atunci se spunea: Adam a căzut într-o stare de somn adânc* – şi în acel somn greu, aşa se spunea primilor creştini, Adam avusese o viziune retrospectivă a tuturor faptelor descrise la începutul Genezei. Numai mentalitatea de astăzi crede că aceste cuvinte „Adam a căzut într-un somn greu“ se găsesc în context din pură întamplare, că nu au nici o semnificaţie. În realitate, ele nu se află acolo din întamplare. Fiecare cuvânt din Biblie are o semnificaţie profundă şi Biblia nu o poate inţelege decat acela care dă fiecarui cuvânt adevarata sa valoare.

*Geneza, cap. 2, v.21: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu.“ (N.T.)

Acesta este primul aspect. Trebuia însă să urmeze, în Misteriile precreştine, ceva mai semnificativ când după un timp, de fapt un timp destul de lung, omul practicase exerciţiile prescrise, când dobândise prin aceasta, încetul cu încetul, ceea ce era necesar pentru a pune, ca să spunem aşa, ordine în sufletul său, cand îşi însuşise ceea ce am putea numi azi a fi antroposofie, atunci el era pregătit şi apt pentru a fi iniţiat. Aceasta în iniţierea antica. Dar de fapt, în ce consta această iniţiere?

Dezvoltarea organelor specifice în corpul astral nu este totuşi suficientă. Acestea trebuie să fie imprimate şi în corpul eteric. Aşa cum semnele unui sigiliu se imprimă în ceară, la fel şi organele corpului astral trebuie să se imprime în corpul eteric. În cadrul vechilor iniţieri precrestine, aceasta se făcea prin cufundarea celui care urma să fie iniţiat într-o stare cu totul deosebită, foarte asemănătoare cu moartea, şi care dura timp de trei zile şi jumătate. Voi insista în permanenţă că astăzi nu trebuie să se mai practice această metodă; în prezent se recurge la metode cu totul diferite. Ceea ce descriu acum se raportează exclusiv la metodele de iniţiere din antichitate, precreştine, în care cel care urma să fie iniţiat era cufundat într-o stare asemănătoare cu moartea, timp de trei zile şi jumătate. El era lăsat într-o încăpere, un fel de mormânt, unde rămânea în această stare vecină cu moartea. Sau în alte cazuri, el era legat într-o poziţie specială pe o cruce, cu braţele intinse, ceea ce il ajuta să intre în starea preconizată.

Noi ştim şi am arătat aceasta în foarte multe conferinţe, că moartea survine la om când corpul eteric, corpul astral şi eul se desprind de corpul fizic. Moartea provoacă ceva ce nu se întamplă niciodată în cursul normal al vieţii. Corpul eteric nu păraseşte niciodată corpul fizic, nici în timpul somnului cel mai adanc. Numai moartea provoacă desprinderea corpului eteric de cel fizic. Dar în timpul acelei stări asemănătoare cu moartea o parte din corpul eteric se desprinde totuşi de corpul fizic şi se află în afara acestuia. Dupa cum se ştie, în multe conferinţe exoterice se spune că acea parte a corpului eteric este „extrasa“. Termenul nu este absolut exact şi acum vom putea lămuri această deosebire subtila. De fapt în cele trei zile şi jumătate preotul-iniţiator supraveghează cu cea mai mare atenţie pe cel care urmează să fie iniţiat şi care se cufundă în acea stare asemănătoare cu moartea; la acesta numai partea inferioară a corpului fizic este legată cu corpul eteric. Şi în acel moment, când corpul astral cu toate organele sale, care au fost formate prin exerciţiile executate, se imprimă în corpul eteric, se produce starea de „iluminare“. Cănd după cele trei zile şi jumătate candidatul este trezit, în el are loc o transformare a conştienţei ce îi provoacă starea pe care o numim „iluminare“ şi care urmează stării anterioare de „purificare“; aceasta din urmă, dupa cum ştim, era efectul formării de organe specifice în corpul astral. Din acest moment, candidatul devine iniţiat şi este capabil să cunoască lumea spirituală. Ceea ce vedea înainte, nu era decât ceva preliminar, ceva pregătitor pentru adevărata contemplare. Lumea pe care o percepea înainte era formată, după cum am văzut, dintr-un fel de structuri vegetale; acum această lume se completează cu forme absolut noi.

Acum ajungem la punctul unde trebuie să arătăm în mod mai explicit ce începe să vadă prin contemplare iniţiatul. Ajuns la stadiul pe care l-am numit „iluminare“, el devine perfect conştient, în momentul când era trezit din somnul acela letargic, că văzuse în mod real ceva despre care nu avusese înainte nici un fel de cunoştinţa. Să încercăm să ne facem o idee despre ceea ce văzuse. Ce imagine semnificativa rămasă ca amintire din această contemplare putea el să evoce, într-un anumit sens, în sufletul sau? Dacă dorim să aflăm şi să întelegem ce văzuse, este necesar să aruncăm o privire retrospectivă asupra evoluţiei omului. Vă amintiţi că omul a dobândit în mod treptat acea treaptă de conştienţă individuală pe care o are în prezent. El nu a fost în măsură întotdeauna să spună despre sine „eu“ aşa cum spunem astăzi. Este suficient să ne întoarcem in epoca vechilor heruli, cherusci şi a altor popoare vechi de neam germanic, care locuiau teritoriile ocupate acum de germani. În acele timpuri, individul nu se simţea ca un eu individual, izolat, ci ca un element dependent de tribul sau. Asa cum degetele de la mână nu se simt ca având o existenţă proprie individuală, la fel vechiul german nu avea despre el sentimentul că ar fi o individualitate şi ar putea spune „eu“ despre el insuşi. „Eul“ era colectiv, al tribului; aceasta constituia un organism şi grupurile de fiinţe umane din sânul tribului, unite prin legaturi de rudenie prin sânge, aveau, ca să spunem aşa un suflet-grup în comun, un suflet-eu comun. Dupa cum cele două braţe pe care le avem fac parte din „eul“ nostru, la fel eram noi înşine, în trecutul acela mai îndepartat, membrii unei mari comunitaţi.

Acest fapt este foarte evident şi la poporul din Vechiul Testament. Fiecare se simţea ca un membru al comunitaţii. Fapt este că atunci când pronunta cuvantul „eu“, în mod obisnuit el nu se referea propriu-zis la el însusi; el simţea prezent în sine ceva mai profund când spunea: „Eu şi Părintele Abraham suntem una“. Căci o anumită conştienţă a eului mergea pană la Abraham şi trecea apoi prin fiecare individ de-a lungul generaţiilor. Toţi cei care erau legaţi prin rudenie de sânge se simţeau înglobaţi într-un „eu“ unic. Era ca un fel de „suflet-eu-grup“ comun care cuprindea întregul popor, iar cei care erau conştienţi de aceasta gândeau astfel: Ceea ce constituie cu adevărat fiinţa noastră cea mai intimă, fiinţa noastră eternă, nu se află doar în fiecare dintre noi, în mod individual, ci în poporul întreg. Toţi indivizii fac parte din acest „eu“ comun. Ca o consecinţă, fiecare ştia că murind se unea cu o entitate nevăzuta pentru el, dar care în cele din urma era Părintele Abraham. Omul simtea efectiv că se înalţă până în „sânul lui Abraham“. Se simţea protejat de sufletul-grup al poporului ca în sânul eternitaţii. Acest suflet-grup nu putea coborî pâna în planul fizic, unde oamenii nu văd decât forme umane izolate, dar fiecare din acestea nu reprezentau realitatea, realitatea era acolo sus, în lumea spirituală. Ceva mai mult, omul presimţea că forţa care lucra prin intermediul sângelui era de natură divină, era însaşi divinitatea. Şi prin această divinitate el vedea neapărat pe Dumnezeu în Iehova şi de aceea Iehova era insuşi Principiul divin, iar Mihael era faţa sa. Iehova era înşusi sufletul-grup al poporului.

Omul obişnuit nu putea vedea această entitate spirituală. Iniţiatul care trăia marele moment în care corpul astral îşi punea amprenta în corpul eteric vedea mai întâi cele mai importante suflete-grup. Daca ne întoarcem cu privirea spre trecutul îndepărtat al omenirii, vom constata că pretutindeni „eul“ actual s-a dezvoltat dintr-o astfel de conştienţă de grup plecând de la această construcţie colectivă, de la acest „eu-grup“. Cu cât un clarvăzător pătrunde mai mult în trecut, cu atât mai mult constată cum indivizii confluează in diverse suflete-grup. În general, existau patru tipuri de suflete-grup, patru arhetipuri ale sufletelor-grup. Dacă cercetăm aceste patru tipuri diferite, constatăm o oarecare asemănare între ele, dar totodată sunt şi foarte diferite. Făcând o sumă a acestor caracteristici, ajungem la cele patru tipuri pe care privirea unui clarvăzător le distinge cu uşurinţa când pătunde cu cercetarea în acea îndepărtată perioadă când omul nu avea înca un corp format din carne şi nu coborâse propriu-zis pe Pământ. Momentul când omul a coborât din lumea spirituală şi a îmbrăcat un corp format din carne nu se poate descrie decât prin simboluri.

A existat un timp când Pamântul era alcătuit dintr-o materie mult mai maleabilă decât astăzi, când nu existau stânci, roci, pietre la fel de dure ca cele de acum, când formele vegetale erau diferite, când natura întreagă părea un ocean primordial în care se aflau toate acestea, când aerul şi apa nu erau încă distincte între ele şi când din toate fiinţele care populează astăzi Pamântul numai animalele începeau să prindă contur în apă. Mai târziu, când şi substanţele minerale au început să ia formele pe care le au acum, abia atunci se poate spune că omul a ieşit la vedere. Fiinţa umanăde atunci apare în contemplarea iniţiatului învăluită într-un fel de „coajă“, un fel de „teacă“ venind spre pământ, coborând din acea regiune care ar corespunde astăzi cu atmosfera. Omul nu avea încă un corp fizic dens, dur, în timp ce animalele îmbrăcaseră deja un corp dens, alcătuit din carne. Omul era încă o fiinţă, ca să-i spunem aşa „aeriană“ chiar în perioada lemuriană. Atunci oamenii s-au împărţit în patru „suflete-grup“ mari, care apar în faţa clarvăzătorului ca imagini ce ne pot evoca într-o parte chipul Leului, de cealaltă parte chipul Taurului, în sus o imagine ce aduce cu Vulturul, iar la mijloc şi puţin mai jos ceva ce ar semăna cu o figură de om. Aşa arăta imaginea pe care o contemplă un iniţiat, apărea omul ieşind din întunecimea lumii spirituale. Forţa spirituală care l-a creat se manifesta în jurul lui ca un fel de curcubeu. Forţele mai apropiate de lumea fizică înconjurau şi ele această fiinţă umană tot ca un curcubeu. Această imagine a dezvoltării omului trebuie să o descriem în cele mai diferite domenii şi în cele mai diferite moduri. Aici facem o descriere aşa cum apare imaginea pentru privirea retrospectivă a unui cercetător spiritual cu cele patru suflete-grup degajându-se dintr-o esenţă comună, divină şi umană totodată, coborând spre pământ. În toate timpurile, acest moment a fost reprezentat în mod simbolic sub forma pe care o vedem în a doua imagine din cele şapte pe care le numim  „Peceţi oculte[19]. Este o reprezentare simbolică, fără a fi doar un simbol. Aceste patru suflete-grup apar din infinitul spiritual înconjurate de un curcubeu şi de cifra 12. Care este semnificaţia acestui număr?

a II-apeceteDacă vedeţi apărând ceea ce tocmai am descris acum, veţi avea, ca în clarvedere, următorul sentiment: iată, apare ceva ieşind dintr-o spiritualitate nedeterminată şi care este înconjurat de o entitate de o cu totul altă natură. Iar ceea ce înconjoară a fost simbolizat altădată prin cercul Zodiacului, prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului. Momentul în care are loc trecerea la starea de clarvedere este legat şi de alte experienţe. Prima a fost aceea trăită de cel al cărui corp eteric s-a desprins şi care dă o senzaţie de dilatare a fiinţei, de dilatare până la o confundare cu tot ce este perceptibil în jur. La un moment dat, iniţiatul işi spune: nu numai că văd cele patru forme, dar eu însumi sunt în ele, fiinta mea s-a dilatat într-atât încât le inglobează în mine. Şi înţelege atunci ce simbolizează numarul 12 şi cele douăsprezece constelaţii ale Zodiacului*. Toate acestea le vom înţelege şi mai bine amintindu-ne că însuşi Pamântul a trecut prin mai multe întrupări succesive anterioare [20]. Se ştie intr-adevăr că înainte de a deveni ce este în prezent, Pamântul a străbătut stadiul Saturn, apoi a trecut prin acela numit Soare, prin stadiul Luna si abia după aceea a devenit Terra, pământul actual. A fost un proces evolutiv necesar. Numai în felul acesta a devenit posibilă apariţia, pe pământul actual a fiinţelor care îl populează în prezent şi care, la rândul lor, au trecut prin diverse metamorfoze pentru a se dezvolta.

* Zodiacul, din l. greacă „zodiakos“, de la „zodion“ = figură de animal si kyklos = cerc, cercul animalelor (Tierkreis in germană = cercul animalelor) (N.T.)

Dacă ne întoarcem într-un trecut extrem de îndepărtat, clarvăzătorul poate contempla primul stadiu al Pământului, prima lui stare manifestată, care în limbajul ocult poartă numele de „vechiul Saturn“. Acesta la începutul existenţei sale nu era luminos iar structura lui consta dintr-o stare de căldură. El nu putea fi văzut ca o sferă strălucitoare, ci dacă v-aţi fi apropiat aţi fi avut senzaţia că intraţi într-un spaţiu de căldură, fiindcă vechiul Saturn nu exista decât ca o stare de căldură.

Ne-am putea pune întrebarea: Oare cu vechiul Saturn a început existenţa Universului? Au mai existat şi alte stări anterioare lui Saturn? Chiar şi pentru un clarvăzător ar fi foarte dificil să pătrundă cu contemplarea dincolo de Saturn, pentru că abia acum începe ceva fără de care nu am putea avea noţiunea de anterioritate. Şi anume, o dată cu Saturn începe ceea ce numim timp. Înainte au existat desigur alte forme de existenţă, dar la drept vorbind nu se poate spune „mai înainte“, pentru că în acel „mai înainte“ nu exista timp. Însuşi timpul a avut un început. Înainte de Saturn nu a existat timp, exista doar eternitate, durată, întreaga existenţă era simultană. Timpul, adică succesiunea fenomenelor, a început odată cu Saturn. În starea Universului când nu era decât durată, eternitate, nu exista nici mişcare. Pentru a fi mişcare trebuie să fie şi timp. Înainte de Saturn, timpul nu se scurgea, era totul în imobilitate; aşa cum se spune în ocultism, era o stare de absolut repaus în durată. Există o linişte inexprimabilă în durată. Chiar aceasta este expresia corectă, o stare inexprimabilă de linişte, de repaus absolut. Această stare a precedat vechiul Saturn. Mişcarea corpurilor cereşti a început o dată cu Saturn şi traiectoria trasată de cele douăsprezece semne ale Zodiacului a fost concepută ca fiind simbolul acestuia, iar timpul în care o planetă parcurge unul din aceste douăsprezece semne s-a numit o „oră cosmică“. Douăsprezece ore cosmice, douăsprezece ore de zi, douăsprezece ore de noapte! Fiecărei faze de evoluţie cosmică, Saturn, Soare, Luna, îi corespunde o succesiune de ore cosmice grupate în zile cosmice, în aşa fel încât se pot distinge din aceste douăsprezece, şapte perceptibile în mod exterior şi cinci mai puţin perceptibile în mod exterior. Deci putem spune că în cazul lui Saturn, de exemplu, se disting şapte cicluri saturniene sau şapte zile saturniene şi cinci nopţi saturniene. Dacă însă ţinem seama că din cele şapte zile prima şi ultima au mai mult un caracter crepuscular, se poate considera că în realitate sunt cinci zile şi şapte nopţi. În limbajul ocult, cele şapte zile cosmice ale unui stadiu planetar se numesc „manvantara“, iar cele cinci nopţi cosmice se numesc „pralaya“. Dacă utilizăm maniera noastră de calcul a timpului şi reunim stările planetare două câte două, deci Saturn-Soare şi Luna-Terra, obţinem douăzeci şi patru de cicluri, care constituie epoci esenţiale în evoluţia lumii. Aceste cicluri le putem concepe ca fiind dirijate de anumite entităţi spirituale care sunt menţionate în Apocalipsă prin cei douăzeci şi patru de „Bătrâni“; aceştia reglează mersul Universului şi al timpului*. Pe una din cele şapte Peceţi sunt simbolizate printr-un orologiu cosmic. Cifrele orologiului sunt întrerupte de coroanele duble ale Bătrânilor pentru a ne sugera că ei sunt „regii timpului“, deoarece conduc mişcările corpurilor cereşti. (a se vedea Pecetea a doua)

* Apocalipsa, cap.4, v.4: „Şi am văzut împrejurul tronului douăzeci şi patru de scaune, iar pe scaune am văzut douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi cu coroane de aur pe capetele lor.“ (N.T.)

Ceea ce apare mai întâi în revelaţia unui iniţiat sunt aceste imagini ale trecutului. Am putea să ne întrebăm, desigur, pentru ce apar tocmai aceste imagini iniţiatului? Pentru că în ele sunt reprezentate printr-un simbol astral, fortele astrale care au dus la structurarea actuală a corpului eteric, precum după aceea şi la structurarea actuală a corpului fizic. De ce este aşa, ne putem uşor da seama. Imaginati-vă omul culcat în pat, părăsindu-şi împreună cu corpul astral şi eul, corpul eteric şi cel fizic. Dar în stadiul actual astralul şi eul sunt în mod necesar legate de corpul fizic şi eteric. Acestea nu pot exista aşa cum sunt acum, in mod independent. Corpul fizic şi eteric au devenit ce sunt în prezent pentru că li s-au încorporat corpul astral şi eul. Lipsit de astral şi eu, corpul fizic nu ar avea nici sânge, nici sistem nervos. Planta poate trăi fără corp astral şi fără eu pentru că nu are nici sânge, nici nervi. Sistemul nervos este legat de corpul astral, iar sângele de eu. Nici o fiinţă nu are în corpul său fizic un sistem nervos fără ca acesta să nu fie impregnat de un corp astral şi nici o fiinţa nu poate avea un sistem sanguin fără ca un eu să fie prezent. Gândiţi-vă acum la ce faceţi noapte de noapte – şi am arătat aceasta mai înainte – când vă părăsiţi fără nici un regret corpul fizic şi eteric, lăsându-le in pat, cu sistemul nervos şi cu cel sanguin. Dacă totul depinde numai de voi, corpul astral ar trebui să intre în descompunere, deoarece aţi părăsit sistemul nervos şi pe cel sanguin. La fel şi corpul eteric. Dar iniţiatul, prin clarvedere, constată că o seamă de entităţi spirituale vin şi iau locul corpului astral şi al eului. Aceste entităţi pătrund în corpul fizic şi în cel eteric şi fac ceea ce omul nu mai poate îndeplini în timpul somnului, preiau controlul şi dirijează funcţionarea sistemului sanguin şi a celui nervos. Aceste înalte entităţi sunt exact acelea care au lucrat la formarea corpului fizic şi a celui eteric al omului, nu numai acum, ci dintru început, din încarnare în încarnare. Sunt aceleaşi entităţi care încă de pe vechiul Saturn au făcut, prin forţele lor proprii, să apară primul germene al corpului fizic, iar apoi pe vechiul Soare au modelat corpul eteric. Aceste entităţi care au elaborat deci încă în stadiul saturnian şi în cel solar corpul fizic şi corpul eteric al omului acţionează şi în prezent, în fiecare noapte, în timp ce omul doarme abandonându-şi fără ezitări corpul fizic şi corpul eteric, lăsându-le propriu-zis pradă morţii; asupra acestora entităţile amintite preiau controlul şi grija funcţionării normale a sistemului nervos şi a celui sanguin.

Este deci uşor de înţeles că în clipa când corpul astral intră în contact cu cel eteric pentru a se implanta în el, pentru a-şi imprima în acesta noile sale organe, în timp ce omul este luat în grija forţelor care l-au format, clarvăzătorul vede această imagine simbolizată prin Pecetea a doua. Ceea ce il menţine în viaţă şi îl leagă de întregul Cosmos se revelează în acest moment al iniţierii. Iniţiatul vede cine a format corpul fizic, cine a format corpul eteric, cine asigură în fiecare noapte existenţa lor. Dar el nu are încă acces la acţiunea însăşi, nu poate să colaboreze direct cu aceste două forţe, cu aceste două elemente care compun fiinţa sa. Dacă ar depinde numai de ele, corpul fizic şi corpul eteric rămase în pat după ce omul a adormit, ar fi condamnate imediat la o existenţă vegetativă. Şi de fapt in timpul somnului este lipsit de conştienţă, ca o plantă.

Care este pe de altă parte situaţia corpului astral şi a eului după ce se desprind de corpul eteric şi de cel fizic? Nici acestea nu sunt conştiente in timpul somnului. Omul normal nu percepe nimic, în timpul somnului, din ce se petrece în corpul astral. Să ne imaginăm însă că am străbătut cele şapte trepte ale iniţierii de tip creştin a Sfântului Ioan, adică am trecut prin principalele trepte ale iniţierii creştine care conduc la dezvoltarea sensibilităţii.prima pecete La capătul acestui drum iniţiatic se produce nu numai ce am arătat mai înainte, ci în afara faptului că se dezvoltă o anumită forţă de clarvedere în momentul când corpul astral intră în contact cu cel eteric se produce încă şi altceva. Fiinţa umană devine conştientă de propria natură a sufletului, de calităţile psihice ale lumii astrale şi ale lumii devachanice din care provine însuşi sufletul. Acestei viziuni i se alătură un simbol mai elevat ce pare a cuprinde lumea întreagă. Acestui simbol al vechii iniţieri i se suprapune, pentru cel care a trecut prin etapele de iniţiere creştină, ceva care este reprezentat cel mai elocvent prin prima Pecete.[21] Apare Preotul-Rege cu centura sa de aur, cu picioarele ca ale metalului înroşit, cu părul în flăcări, ţinând în mână cele şapte stele: Saturn, Soare, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus.*

* Apocalipsa, cap.1,v.12–16 (N.T.)

Figura care se află în centrul Peceţii a doua nu era arătată în vechea iniţiere; în locul ei apărea forma celui de al cincilea suflet-grup şi care nu exista decât în germen în omenirea acelor vechi timpuri. El s-a dezvoltat prin iniţiere creştină şi este ce numim şi „Fiul Omului“, acela care conduce cele şapte stele când apare în faţa oamenilor în adevărata sa realitate.

Aceasta este o reprezentare mai mult simbolică a lucrurilor şi trebuie să ne sugereze mai înainte de toate, în modul cel mai limpede, că diferitele elemente care la omul actual se separă în două, in corp fizic şi corp eteric pe de o parte şi in corp astral şi eu pe de alta, pot fi mânuite de aşa natură, încât fiecare să-şi poată aduce o contribuţie în momentul iniţierii: mai întâi corpul astral intră în contact cu cel eteric, când cele patru suflete-grup devin vizibile, apoi în urma pregătirii prin care trece corpul astral acesta devine clarvăzător. Altădată viziunea propriu-zisă in lumea spirituală, ajungea cel mult la un fel de participare la viaţa vegetală a Cosmosului. Prin iniţierea creştină corpul astral atinge un nivel superior de clarvedere, simbolizat prin ceea ce arată Pecetea a doua.

Aveti acum expuse în faţa dumneavoastră cele două laturi ale principiului iniţierii pe care le găsim la începutul Apocalipsei. Autorul Apocalipsei le-a descris însă într-o altă ordine şi pe bună dreptate. El a descris mai întâi viziunea Fiului Omului, figura Aceluia care este, care a fost şi care va fi şi abia după aceasta, cealaltă viziune. Ambele sunt simboluri a ceea ce trăieşte şi experimentează un iniţiat în cursul iniţierii.

Am lăsat aşadar să se perinde prin faţa sufletelor noastre ceea ce se petrece în unele cazuri de iniţiere şi care reprezintă prima trăire. Mâine vom urmări acest drum şi vom arăta în amănunt aceste experienţe trăite în mod real şi vom vedea că ele se reflectă în descrierile atât de grandioase ale Apocalipsei lui Ioan.