Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

APOCALIPSA LUI IOAN

GA 104


CONFERINŢA a IV-a

CELE ŞAPTE PECEŢI ŞI DESFACEREA LOR

Nürnberg, 21 iunie 1908

Am văzut ieri în ce măsură Apocalipsa lui Ioan evocă în mod profetic ciclul evoluţiei umane, în perioada care începe după marea catastrofă care s-a abătut asupra Pământului şi pe care diferite popoare o caracterizează ca fiind Marele Deluviu, Potopul, iar geologii o identifică cu era glaciară şi se termină prin ceea ce noi vom numi Războiul tuturor împotriva tuturor. În acest interval de timp care separă cele două mari evenimente, se situează tot ce se scrie în mod profetic în cele şapte Scrisori din Apocalipsă, această carte care ne prezintă natura şi esenţa timpurilor trecute; din ea se degajă ceva ce trebuie să ne înflăcăreze voinţa şi impulsurile noastre pentru viitor. Am văzut că noi înşine, în cadrul mişcării spirituale din care facem parte, trebuie să înţelegem cuvintele care ne arată conţinutul celei de-a cincea Scrisori ca un imbold către acţiune, către activitate. Ni se arată că trebuie să urmăm acea entitate care ţine cele şapte spirite ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele. Şi am mai văzut, de asemenea, cum se pregăteşte prin această mişcare spirituală viitoarea epocă reprezentată prin comunitatea din Filadelfia, epocă în care va trebui să predomine, în toţi cei care au înţeles îndemnul, iubirea frăţească pe tot cuprinsul Pământului şi pe care o prefigurează şi Evanghelia lui Ioan. Va urma apoi a şaptea şi ultima epocă de cultură, care se va caracteriza prin aceea că, pe de o parte, ceea ce este de natură rea în comunitate, ceea ce este doar călduţ, nici rece, nici fierbinte, ceea ce nu a reuşit să se entuziasmeze pentru o viaţă spirituală, va trebui să cadă, iar pe de altă parte sunt cei care au înţeles cuvântul de îndemn, care vor forma turma Celui care spune: „Eu sunt Amin“ – adică, eu sunt cel care se identifică cu scopul final al fiinţei umane, cel care poartă în sine principiul lui Christos.

Dar tot ce ar trebui să adăugăm pentru a completa înţelegerea fiecărei Scrisori în parte, pentru a explica numele fiecărui oraş, o vom face cu o altă ocazie, mai târziu. Astăzi vom continua expunerea noastră pentru a arăta ce va dobândi fiinţa umană când va atinge treapta următoare a iniţierii. Cele şapte epoci de cultură ale perioadei noastre de evoluţie, care se întinde de la Marele Deluviu până la Războiul tuturor împotriva tuturor, fac parte, la rândul lor, dintr-un ansamblu mai vast, care se împarte tot în şapte părţi sau perioade. Ciclul nostru de şapte epoci de cultură a fost precedat de un alt ciclu, mai exact de o altă perioadă, şi anume perioada atlanteană, Atlantida, în decursul căreia s-au dezvoltat, de asemenea, şapte epoci sau – specific pentru perioada atlanteană – „rase“, ale căror urme mai există şi astăzi în rasele care populează, în prezent, Pământul. Totodată, perioada noastră, postaltanteană, cu cele şapte epoci de cultură va fi urmată de o altă perioadă, a şasea, care va cuprinde, la rândul ei, alte şapte diviziuni*. Încă de acum, noi lucrăm la pregătirea următoarei epoci de cultură. Să spunem deocamdată că încetul cu încetul evoluţia continuă, aşa cum am văzut ieri, spre un timp când va predomina iubirea frăţească, dar numai un grup relativ restrâns de oameni va fi înţeles care este adevărata viaţă spirituală şi va putea, printr-o pregătire spirituală, să-şi formeze acea atitudine interioară care va favoriza iubirea frăţească. Din acest grup se va selecta un altul şi mai restrâns de oameni care vor supravieţui, în ultima epocă, acelui teribil eveniment cu consecinţe atât de distrugătoare, eveniment pe care l-am denumit Războiul tuturor împotriva tuturor. În timpul acelei mari distrugeri generale, se vor afla peste tot indivizi izolati de restul oamenilor, care vor fi angajati într-un teribil război cu toată lumea, indivizi care au înţeles viaţa spirituală şi care vor forma nucleul unei noi perioade de evoluţie, cea de a şasea.

* Se face referire la perioada care se poate simboliza prin cele şapte Peceţi. A se revedea tabelul anterior (N.T.).

La fel s-a întâmplat şi la trecerea de la perioada a patra, atlanteană, la perioada a cincea, cea actuală şi pe care o numim postatlanteană. Cel care, prin clarvedere, se poate întoarce cu privirea în timp, după ce a parcurs retrospectiv epocile de cultură despre care am vorbit, respectiv epoca greco-latină, epoca egipto-chaldeană, epoca veche persană şi epoca veche indiană, va ajunge să perceapă spiritual momentul Marelui Deluviu, care a distrus Atlantida şi a pus cap perioadei a patra. Continuând retrospecţa, el va pătrunde chiar dincolo de acel eveniment, în inima acelei perioade. Nu este necesar, pentru moment, să studiem în amănunt perioada adanteană, dar vom încerca să ne facem o idee de felul cum a evoluat această perioadă. O mare parte din populaţia Altantidei nu reuşise să atingă dezvoltarea necesară pentru a se fi putut adapta la noile condiţii de viaţă care se pregăteau, deja, pentru perioada care urma, pentru perioada noastră postatlanteană. O mică parte totuşi, care trăia într-un teritoriu situat în apropierea Irlandei de astăzi, atinsese nivelul de evoluţie cel mai înalt al Atlantidei; acest grup a emigrat spre răsărit. El a constituit grupul de emigranţi cel mai important din populaţia care a început să emigreze spre răsărit. Toate popoarele care provin din regiunile nordice şi centrale ale Europei sunt urmaşele acestei mişcări migratoare, orientată de la apus spre răsărit. Partea cea mai evoluată a populaţei atlanteene, sub conducerea unuia din marii îndrumători ai omenirii, a parcurs distanţa cea mai mare, ajungând în Asia Centrală, unde se stabileşte un mic trib, format dintr-o elită. Din acest grup, s-a început apoi o colonizare succesivă a regiunilor care au format apoi leagănul culturilor despre care am vorbit. Din acest trib a pornit curentul care a format epocile de cultură din vechea Indie, din Persia antică, din Chaldeea, Egipt, Roma, Grecia etc.

Aţi putea pune, cu uşurinţă, următoarea întrebare: Nu este oare o idee nespus de crudă că nenumărate grupuri umane au rămas neevoluate, că nu şi-au dezvoltat facultăţile care să le permită o evoluţie normală, că numai un grup restrâns poate să devină apt să transmită germenul culturii următoare? Această idee îşi pierde însă caracterul său tragic, dacă facem o distincţie între dezvoltarea unei rase şi dezvoltarea sufletească a unui om. Nici un suflet nu este condamnat să trăiască mereu în sânul unei anumite rase. O rasă poate rămâne în urmă, un popor poate fi înapoiat, dar sufletele depăşesc stadiul în care rămân rasele. Ne putem face o reprezentare exactă a lucrurilor, dacă ne gândim că toate sufletele care trăiesc în prezent în corpuri umane în ţări civilizate au fost altădată încarnate în corpuri umane atlanteene şi unele din aceste suflete au urmat o evoluţie normală şi, deci, nu au rămas la nivelul corespunzător Atlantidei. Deoarece ele au evoluat normal, s-au putut încarna în corpuri mai perfecţionate. Numai sufletele rămase în urma evoluţiei au fost nevoite să preia corpuri rămase la un nivel inferior. Dacă toate sufletele ar fi progresat în mod egal, atunci populaţia raselor rămase în urmă s-ar fi redus foarte mult, sau invers, aceste rase ar fi fost populate cu suflete inferioare venite mai târziu pe Pământ. Trebuie să ştiţi că există în permanenţă suflete de rezervă care pot să se încarneze în organisme întârziate, inferioare. Dar nici unul nu rămâne legat de un asemenea organism dacă nu se leagă prin propriile sale fapte.

Raportul care se stabileşte între evoluţia sufletelor şi evoluţia raselor ne este desluşit de un mit extrem de interesant. Să ne gândim la rasele şi culturile care s-au succedat, unele după altele. Un suflet care îşi îndeplineşte misiunea terestră în mod corect se încarnează într-un corp care aparţine unei rase; sufletul aspiră să progreseze în sânul acelei rase pentru a dobândi calităţile necesare spre a se reîncarna, într-o existenţă următoare, într-o rasă mai evoluată. Numai sufletele care se împotmolesc, ca să spunem aşa, în rasa în care se află la un moment dat, care nu fac nici un efort pentru a se ridica deasupra materialităţii fizice, vor fi silite să revină în aceeaşi rasă, dar aceasta numai din cauza propriei lor greutăţi. Aceste suflete se vor reîncarna încă o dată, eventual şi a treia oară, într-un corp care să aparţină unei rase asemănătoare. Ele execută asupra corpurilor rasei o influenţă nefastă, care le întârzie dezvoltarea. Există o legendă care ne-a păstrat frumos acest aspect al evoluţiei.

Omul evoluează pe calea misiunii sale terestre prin aceea că el urmează marii îndrumători şi conducători care arată omenirii ţelurile care urmează să fie atinse. Dacă omul se îndepărtează de aceste ţeluri, va trebui să rămână în sânul aceleiaşi rase, nu poate să o depăşească. Să ne gândim la o personalitate care are fericirea să se afle în apropierea unuia din acei mari conducători ai omenirii, să zicem chiar în preajma lui Christos, să asiste la toate minunile Sale, săvârşite tocmai pentru a ajuta progresul omenirii, dar care nu dă nici o importanţă acestor fapte, nu recunoaşte, ba chiar respinge pe acel Conducător. O asemenea personalitate, un asemenea suflet, va fi condamnat să rămână în aceeaşi rasă în care se află. Şi dacă ducem gândul nostru mai departe, ajungem la legenda lui Ahasverus [22], care se reîncarnează mereu şi mereu în aceeaşi rasă, în acelaşi popor, pentru că a respins pe Christos Iisus.

În aceste legende sunt încrustate marile adevăruri ale evoluţiei umane. Trebuie făcută o netă distincţie între evoluţia sufletelor individuale şi evoluţia raselor şi a popoarelor. Nici un suflet nu a fost constrâns, fără motive temeinice, să rămână într-un corp mai prejos de gradul său de evoluţie, adică într-un corp rămas în urmă; nici un suflet nu va fi constrâns să se reîncarneze, fără un temei, într-un corp de nivelul actual. Sufletele care vor auzi şi urma vocea care ne îndeamnă spre progres vor supravieţui marilor dezastre provocate de Războiul tuturor împotriva tuturor; ele vor reapărea şi se vor reîncarna în corpuri noi, foarte diferite de ale noastre, de cele de astăzi. Ar fi o dovadă de miopie dacă, de exemplu, ne-am imagina corpurile oamenilor din perioada atlanteană asemănătoare cu cele actuale. În decursul mileniilor, aspectul exterior al oamenilor se modifică, şi după cum corpul nostru actual este diferit de cel al oamenilor atlanteeni, la fel omul care va reapărea după Marele Război al tuturor împotriva tuturor va avea un aspect cu totul diferit de al nostru. În prezent, omul este astfel constituit încât el poate ascunde într-o anumită privinţă în el ceea ce are bun sau rău. Se poate argumenta, desigur, că fizionomia îl trădează adeseori şi cine are cunoştinţele necesare poate citi multe lucruri în trăsăturile unei feţe. Dar în prezent este perfect posibil ca un ticălos să surâdă cu amabilitate, cu mina cea mai inocentă, şi să fie luat drept un om onest. La fel, este posibil şi cazul invers, să rămână nesesizate calităiile, dintre cele mai frumoase, ale unui suflet. Este întru totul posibil ca atât frumuseţea, cât şi urâţenia unui suflet, inteligenţa şi neghiobia să se ascundă în spatele unei fizionomii generalizate a unui tip sau altul de oameni. Aceasta nu va mai fi posibil în perioada care va urma Marelui Război. Pe frunte şi în general pe toată figura omului va fi înscris dacă este un om bun sau un om rău. Faţa sa, însuşi corpul său vor fi imaginea a ceea ce este sufletul său. Felul în care sufletul a evoluat, dacă a dezvoltat instincte bune sau instincte rele, se va citi pe fruntea lui. După Marele Război al tuturor împotriva tuturor vor exista două categorii de oameni: cei care s-au străduit să asculte chemarea către o viaţă spirituală, care îşi vor fi spiritualizat şi înnobilat sufletul şi spiritul, vor avea întipărită pe fruntea lor pecetea acestei vieţi spirituale a sufletului; chiar şi gesturile şi mişcarea mâinilor vor exprima structura lor sufletească. Ceilalţi, cei care s-au îndepărtat de viaţa spirituală, reprezentaţi prin comunitatea din Laodiceea, cei „călduţi“, nici fierbinţi, nici reci, vor fi în viitoarea perioadă de evoluţie fiinţe purtătoare de forţe retrograde, care paralizează evoluţia. Aceştia vor forma tagma elementelor rele, vor avea o înfăţişare neplăcută, urâtă, lipsită de inteligenţă, cu privirea răutăcioasă, toate expresie a pasiunilor şi a instinctelor ostile spiritului. Prin gesturi, prin comportamentul pe care îl vor avea în toate ocaziile, vor fi imaginea exterioară a urâţeniei sufletului lor. După cum înainte vreme oamenii s-au împărţit în rase sau în comunităţi de cultură diferite, la fel se vor separa, în viitor, în două mari curente, un curent al celor buni şi un curent al celor răi. Şi acest caracter al sufletului se va întipări în figura lor; nici un om nu-şi va mai putea disimula ascunzişurile sufletului.

Dacă privim retrospectiv cum s-a dezvoltat omenirea pe Pământ până acum, vom înţelege că evoluţia sa viitoare, aşa cum am arătat-o, este de fapt în perfectă concordanţă cu trecutul. Să evocăm din nou originea Pământului, cu fazele sale anterioare, Saturn, Soare, Lună şi cu pauzele cosmice între aceste faze. După pauza cosmică ce a urmat fazei lunare, Pământul apare în a patra sa încarnare din tenebrele cosmice. În acel moment, în primele faze ale evoluţiei terestre, nu exista pe Pământ nici o altă creatură, în afară de om. El este primul născut al Pământului. Dar ca structură, el nu era decât spirit; structura ulterioară carnală a constat dintr-o condensare. Să ne imaginăm o masă lichidă care se comportă ca o suspensie liberă, care poate pluti liber. Printr-un proces de condensare, în această masă lichidă apar mici formaţiuni cristalizate, de gheaţă; procesul este continuu, se formează mereu alte bucăţi de gheaţă. Să mergem cu gândul mai departe şi să ne închipuim că o parte din aceste formaţiuni încep să se desprindă de masa lichidă, căpătând o existenţă independentă. Cum însă fiecare bucată de gheaţă nu se poate mări decât atât timp cât se află în masa lichidă, odată desprinsă de aceasta rămâne la starea de consistenţă iniţială, din momentul desprinderii. Rezultă că bucăţile de gheaţă nu sunt egale, fiecare având o structură proporţională cu timpul de şedere în masa lichidă. Cele desprinse printre primele vor fi mai mici decât cele desprinse ulterior. Ca urmare, o parte din masa lichidă s-a cristalizat şi s-a desprins sub forma unei mici bucăţi de gheaţă, cu existenţă proprie. Restul masei lichide continuă procesul de cristalizare lentă, adăugând noi bucăţi de gheaţă la cele deja separate. La sfârşitul acestui proces, aproape tot lichidul s-a cristalizat. În acel moment, ultima bucată de gheaţă va conţine cea mai multă cantitate din substanţa de bază, din substanţa-mamă, din masa lichidă iniţială, deoarece ea a aşteptat cel mai mult înainte de a se separa de apa-mamă de origine.

Procesul este identic când ne referim la evoluţia omului. Animalele inferioare s-au grăbit şi s-au separat prea curând de substanţa-mamă spirituală şi, ca urmare, au rămas la un stadiu primar de evoluţie. Diversele specii animale, pornind de la cele inferioare spre cele mai dezvoltate, reprezintă grade diferite şi succesive de evoluţie şi de separare din substanţa comună spirituală. Omul a rămas cel mai mult în această substanţă spirituală, el este ultimul care s-a separat pentru a coborî în masa densă spre a lua treptat o formă materială, carnală. Animalele au coborât prea devreme şi s-au oprit în dezvoltarea lor. De ce s-a întâmplat aşa, vom vedea mai târziu. Ceea ce ne interesează acum este faptul că, desprinzându-se prematur de lumea spirituală pentru a coborî în lumea materială, animalele au rămas la un stadiu vechi de evoluţie. De fapt, ce este o formă animală? Este o structură care, dacă ar fi rămas legată cu spiritualitatea din care provine, ar fi putut progresa până la stadiul uman de astăzi. Dar animalele au rămas staţionare, s-au separat de germenul spiritual, sunt acum într-o stare de decadenţă şi constituie o ramură degenerată a marelui arbore al umanităţii. În acea vreme când omul era numai spirit, îngloba în el întreaga natură de animalitate, dar ulterior a eliminat-o, formând ramuri separate. Animalele cu multiplele lor forme nu reprezintă decât expresia pasiunilor umane încarnate în materie în mod prematur. Toate pasiunile pe care le mai are omul în formă spirituală în corpul său astral sunt exprimate fizic în structura animalelor, în diferitele forme ale animalelor. Omul a păstrat aceste impulsuri şi pasiuni în corpul astral până în perioadele târzii ale existenţei terestre şi de aceea a putut să atingă stadiul de evoluție cel mai înalt.

Omul mai păstrează şi astăzi în sine ceva ce ar trebui totuşi eliminat, un element de decadenţă, ceva ce intră în structura animalelor. Tot ce are omul ca impuls către bine sau rău, ca inteligenţă sau prostie, înclinare către frumos sau urât, toate aceste aptitudini şi impulsuri constituie în acelaşi timp o alternativă de progres sau de stagnare. După cum s-a desprins forma animală, la fel se va desprinde din umanitatea care tinde spre spiritualitate, spre adevăratul său scop final, rasa fiinţelor rele, a fiinţelor cu înfăţişare respingătoare. În viitor se vor vedea nu numai forme animale, imagini încarnate ale pasiunilor umane, ci şi o rasă care va încarna tot ce este rău în omul de azi; şi dacă această trăsătură astăzi poate fi disimulată, în acel viitor îndepărtat ea va deveni evidentă. Vom înţelege mai uşor aceste realităţi viitoare, dacă ne vom referi la ceva ce vi se va părea, poate, straniu.

Trebuie să fie foarte clar pentru noi toţi că separarea formelor animale a fost, de fapt, o necesitate pentru mersul înainte al omului. Fiecare formă animală care s-a desprins în trecut din trunchiul comun a însemnat pentru om un progres. Gândiţi-vă că toate caracterele dispersate astăzi în speciile animale au fost iniţial şi ale oamenilor. Dar ei s-au desprins de ele, s-au purificat şi au putut astfel să-şi urmeze calea evolutivă. Când particulele grosolane, cristalizate, aflate în suspensie într-un lichid tulbure s-au depus, ceea ce rămâne este mai fin. La fel, natura grosolană pe care omul nu ar fi putut să o utilizeze pentru dezvoltarea sa superioară, spre a atinge stadiul de astăzi, s-a desprins din substanţa spirituală comună şi s-a depus în formele animale. Prin acest proces de desprindere şi de îndepărtare a formelor animale – care sunt, de fapt, ca nişte fraţi mai mari ai noştri – omul a putut să atingă nivelul superior actual de evoluţie. Umanitatea se înalţă, eliminând din sânul ei formele inferioare spre a se purifica. În mersul constant al evoluţiei, omenirea va urca şi alte trepte, mai înalte, eliminând în acest scop un regn nou, regnul netrebnicilor, al celor răi. Calităţile pe care le are, omul le datorează faptului că a reuşit în cursul evoluţiei sale să elimine din natura sa anumite forme animale. Observând prin clarvedere diferite animale, se poate şti cu exactitate ce datorează omul fiecăruia din acestea. Dacă privim forma leului se poate afirma că, dacă leul nu ar exista, omul nu ar avea cutare particularitate, căci numai eliminând din sine natura leului a dobândit omul acea particularitate. La fel se poate spune despre toate celelalte specii animale.

Cele cinci etape din evoluția omenirii, cele cinci epoci de cultură, de la India veche până în zilele noastre, au avut menirea să formeze inteligenţa, facultatea de a înţelege şi tot ce este legat de aceste forţe. În timpul perioadei atlanteene, aceste însuşiri nu existau. Omul perioadei atlanteene avea o memorie extraordinară, precum şi alte facultăţi, dar nu avea inteligenţă; aceasta s-a dezvoltat, cu tot ce este legat de ea, ca şi aptitudinea de a-şi orienta privirea şi atentia spre lumea exterioară, în decursul perioadei următoare, postatlanteene, în care ne aflăm acum. Cărui fapt se datorează că am devenit inteligenţi? Ce formă de animal am eliminat pentru a deveni inteligenţi? Oricât de straniu ar părea, oricât de grotesc, nu e mai puţin adevărat că, dacă nu ar fi existat animalele de tipul calului, fiinţa umană nu ar fi putut niciodată să dobândească inteligenţă.

Odinioară acest fapt mai era resimţit de către om. Legătura strânsă care exista între anumite rase umane şi cal s-a născut dintr-un sentiment care ar putea fi explicat ca o dragoste misterioasă între cele două fiinţe, ca o expresie a unui sentiment instinctiv că omul datorează ceva acestui animal. Este şi explicaţia pentru faptul că în străvechea epocă indiană, când s-au pus bazele primei culturi postatlanteene, calul a jucat un rol misterios în cultul datorat zeilor; de altfel, toate obiceiurile legate de cal ne conduc la acest fapt. Dacă am studia comportamentul popoarelor apropiate încă de vechea clarvedere, de exemplu, la vechii germani, despre care se ştie că aveau obiceiul să prindă capete de cal în faţa locuinţelor, am ajunge să ne dăm seama că fiinţa umană a depăşit stadiul de noninteligenţă prin eliminarea din structura sa astrală pe cea a calului. Trebuie să fim foarte conştienţi despre legătura dintre cal şi dobândirea inteligenţei. Este suficient să amintesc şi legenda lui Ulise şi a calului troian, confecţionat din lemn. În asemenea legende există o profundă înţelepciune, mult mai profundă decât ştiinţa noastră de astăzi. Nu întâmplător unele legende au ca temă tipul calului. Fiinţa umană provine dintr-o formă care purta încă în ea ceea ce acum este încarnat în cal. În forma Centaurului, arta a legat o dată mai mult pe om de un animal pentru a exprima stadiul de evoluţie deasupra căruia s-a înălţat, pentru a deveni omul de acum.

Ceea ce s-a petrecut în acele îndepărtate timpuri pentru a se ajunge la stadiul umanităţii de azi, se va repeta, la un nivel superior, în viitor, dar de data aceasta nu la fel ca atunci, ci pe plan fizic. Celui care are facultatea de clarvedere la limita între astral şi Devachan, i se revelează faptul că fiinţa umană dezvoltă şi înnobilează din ce în ce mai mult ceea ce a dobândit prin eliminarea naturii calului. Se va ajunge la un moment dat la un stadiu de spiritualizare a inteligenţei. Ceea ce astăzi este o simplă facultate de înţelegere, de simplă ingeniozitate, se va transforma, prin spiritualizare, în înţelepciune. Această transformare va avea loc după Marele Război al tuturor împotriva tuturor. Şi va fi apanajul acelora care vor fi reuşit să atingă scopul final al evoluţiei. Atunci vor apărea şi fructele rezultate din eliminarea din sânul umanităţii a naturii şi a caracterului de cal.

Să ne imaginăm acum un clarvăzător care poate scruta în viitorul omenirii. Ce i se poate arăta? În primul rând trebuie să ştim că tot ce omul a pregătit şi prelucrat în decursul celor şapte epoci de cultură – căci el s-a reîncarnat în toate epocile trecute şi se va reîncarna şi în cele următoare – se va concretiza în realităţi care vor supravieţui Marelui Război al tuturor împotriva tuturor, respectiv în următoarea perioadă mai spirituală. Omul a luat din fiecare epocă tot ce putea şi trebuia să ia. Să ne gândim la modul de viaţă pe care noi l-am trăit în vechea cultură indiană. Am primit atunci minunata învăţătură a sfinţilor Rishis*, pe care, între timp, am uitat-o, dar mai târziu ne vom reaminti de ea. Am continuat să trecem, apoi, dintr-o încarnare în alta. Am deprins tot ce vechea cultură persană, sau cea egipto-chaldeană şi cea greco-latină ne-au putut oferi. Întreaga experienţă dobândită în aceste multiple încarnări şi reîncarnări s-au sedimentat în sufletul nostru, dar încă nu-şi arată efectele acum, în epoca noastră, în aspectul nostru exterior, nu se vede pe faţa noastră.

* Rishis (Rişi). În ortografia de specialitate cuvântul este transcris „Rśi“ (în care ś se pronunţă ş). Forma „Rishis“ este utilizată în textul german (N.T.).

Vom trece mai departe, în epoca următoare, simbolizată prin comunitatea din Filadelfia, şi apoi mai departe, în epoca în care va fi domnia lui Amin; în felul acesta vom crea o comunitate umană care va revela chiar în înfătisarea oamenilor tot ce s-a pregătit şi asimilat mai înainte. Tot ceea ce astăzi acţionează în sufletul nostru, ce am primit din timpul epocii indiene, se va revela în fizionomia noastră în prima epocă, a perioadei următoare, ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor. Ceea ce omul a dobândit în cursul epocii persane, va deveni aparent în înfăţişarea sa în a doua epocă a perioadei următoare ş.a.m.d. Tot ceea ce primiti acum în sufletele voastre toate aceste comunicări spirituale, care se unesc cu sufletele voastre îşi vor arăta roadele după Marele Război. Astăzi legati de sufletele dumneavoastră, de viaţa dumneavoastră spirituală, darurile celor şapte spirite ale lui Dumnezeu si ale celor şapte stele. Le duceţi cu dumneavoastră. Nimeni nu le va putea citi pe feţele voastre, nici acum, nici după mai multe secole, dar după Războiul tuturor împotriva tuturor toate acestea se vor revela în exterior. Marea perioadă care va urma după acest război este la rândul său, după cum am văzut, împărţită în şapte epoci sau şapte subdiviziuni şi va veni, la un moment dat, cea de a cincea subdiviziune sau epocă şi atunci veţi avea întipărită pe feţele voastre amprenta vieţuirii sufleteşti de acum. Eforturile făcute în prezent, rezultatul acestor eforturi, toate gândurile şi sentimentele pe care le purtaţi acum în sufletele dumneavoastră se vor înscrie pe frunţile voastre, în a cincea epocă a perioadei următoare.

În mod treptat, după Marele Război al tuturor împotriva tuturor, se va dezvălui tot ceea ce acum este ascuns în sufletul nostru. Să ne imaginăm momentul când acest război va izbucni. Sufletele care până atunci vor fi auzit chemarea pe care principiul lui Christos o face să răsune din epocă în epocă vor continua să trăiască şi să primească tot ceea ce formează conţinutul celor şapte Scrisori. În decursul celor şapte epoci de cultură, sufletele au primit tot ceea ce aceste civilizatii au putut să dea. Să ne reprezentăm un suflet, cum trece din încarnare în încarnare. El a fost de şapte ori pecetluit. Fiecare epocă i-a imprimat Pecetea sa. În noi s-a pecetluit, până în prezent, tot ceea ce a înscris vechea epocă indiană, tot ceea ce au imprimat epocile vechilor perşi, egipto-chaldeenilor, grecilor şi romanilor şi chiar ce ne-a dat însăşi epoca noastră actuală, în care trăim. Aceste Peceţi vor fi desfăcute; după Războiul tuturor împotriva tuturor, tot ce a fost imprimat în sufletul nostru, tot ce a fost înscris, se va dezvălui. Iar principiul, forţa care conduce pe oameni şi va face ca pe figura lor să apară roadele celor şapte epoci de cultură, trebuie să îl vedem exprimat în Iisus Christos. Cele şapte Peceti ale Cărţii se vor desface. Dar care este Cartea? Unde este ea?

Să încercăm mai întâi să înţelegem ce este o „carte“, o Biblie, în sensul Scripturii. De fapt, cuvântul „carte“ apare în Biblie foarte rar. Acest lucru nu trebuie scăpat din vedere. În Vechiul Testament, găsim la cap. 5, v. 1 din Geneză următorul text: „Aceasta este cartea neamului omenesc. Când Dumnezeu a făcut pe om, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, 1-a făcut bărbat şi femeie“. Apoi în restul Vechiului Testament nu vom mai găsi cuvântul carte. El va apărea abia în Noul Testament, în Evanghelia 1ui Matei, cap. 1: „Aceasta este cartea naşterii lui Iisus Christos, fiul lui David, fiul lui Abraham. Abraham a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob etc.“. Şi sunt enumerate toate generaţiile. Cuvântul carte mai este exprimat chiar în Apocalipsa lui Ioan, acolo unde se spune că numai Mielul este demn să deschidă cartea cu şapte Peceţi. În acest context, cuvântul carte are aceeaşi semnificaţie de „listă“, niciodată nu este folosit în alt sens*. Pentru o mai bună înţelegere, ne vom referi la sensul primar, din textele vechi. Sensul actual al cuvântului nu este utilizat niciodată în Biblie, el are mai curând sensul de „registru“ în care se înscriu, unele după altele, lucruri legate între ele, cum ar fi, de exemplu, bunurile care vor face obiectul unei moşteniri. În Vechiul Testament, „cartea“ este utilizată în sensul de document, de cronică în care se înscriu generaţiile legate prin ereditate de sânge. Niciodată nu are alt sens decât acesta. În Evanghelia lui Matei, este utilizat cu acelaşi sens, de înscriere a succesiunii de generaţii. Faptele care se succed în timp sunt înscrise şi ele tot într-o carte. Niciodată nu s-a înţeles prin „carte“ altceva decât însemnarea a ceea ce se succede în timp, deci o cronică, o istorie.

* Apocalipsa, cap. 5, v. 1-10 (N.T.).

Cartea vieţii, care este acum stabilită în omenire, în care din epocă în epocă este înscris în eul omului ceea ce îi dă fiecare din aceste culturi, această carte scrisă şi tipărită în sufletele oamenilor şi care va fi desigilată după Marele Război al tuturor împotriva tuturor este exact cartea de care vorbeşte Apocalipsa. În ea este consemnat aportul fiecărei epoci. Aşa cum în vechime se înscria în registrele de familie aportul fiecărei generaţii, la fel este înscris în această carte aportul spiritual al omului. Şi întrucât el cucereşte prin inteligenţă tot ce este posibil de dobândit în epoca noastră, progresul treptat al acestei evoluţii va fi reprezentat imaginativ prin simbolul care corespunde acestei calităţi. Datorită faptului că în epoca veche indiană omul trăia într-o stare sufletească ce îl făcea să se depărteze de lumea fizică şi îşi îndrepta privirile spre lumea spirituală, în contrast cu aceasta, în prima epocă ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor el va deveni stăpân pe lumea fizic-sensibilă, o va birui. El va fi învingător deoarece şi-a asimilat ce s-a imprimat în sufletul său în timpul primei epoci a perioadei noastre. În continuare, cucerirea materiei care s-a făcut în a doua perioadă, a Persiei antice, va apărea în a doua epocă de după Marele Război, simbolizată prin sabie, instrumentul de dominaţie în lumea fizică. Mai departe, ceea ce s-a asimilat în timpul epocii egipto-chaldeo-babiloniene, arta de a măsura şi cântări după reguli stabilite, va apărea în a treia epocă, ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor, simbolizat prin balanţă. A patra epocă ne va revela faptul cel mai important, tot ce omul a dobândit prin Christos Iisus, prin venirea Lui pe Pământ: viaţa spirituală, nemurirea eului. În schimb, tot ce nu este hărăzit să fie nemuritor, tot ce este destinat morţii, va dispărea -iată ce se va revela în acea viitoare şi îndepărtată epocă a patra.

Iată cum tot ce s-a pregătit în timpul celor şapte epoci de cultură se va repeta în mod succesiv, dar în forme evoluate. Acest fenomen este arătat în Apocalipsa lui Ioan sub forma simbolică a inteligenţei – a calului. În capitolul 6 al Apocalipsei citim despre felul cum se face desfacerea primelor patru Peceţi şi prin aceasta ni se revelează, exprimat simbolic în mod foarte sugestiv, etapă cu etapă, tot ce se va dezvălui într-o zi. „Şi am văzut un cal alb“, scrie autorul Apocalipsei, şi noi stim că aceasta este inteligenţa spirituală care va să vină. „Şi cel ce şedea pe el ţinea un arc şi i s-a dat o coroană şi a ieşit ca un biruitor ca să biruiască“. Când Mielul a desfăcut a doua Pecete s-a auzit al doilea animal zicând: „Vino şi vezi!“. Şi a ieşit un alt cal, roib, şi celui ce şedea pe el i s-a dat putere să ia pacea de pe Pământ pentru ca oamenii să se ucidă unii pe alţii – adică a pierit tot ce nu merita să participe la progresul omenirii. „Şi i s-a dat o sabie mare“. Şi când Mielul a desfăcut a treia Pecete, am auzit al treilea animal zicând: „Vino şi vezi!“. Şi am văzut un cal negru şi cel ce şedea pe el avea în mâna sa o măsură. Şi din mijlocul celor patru animale am auzit un glas care a zis: O măsură de grâu pentru un dinar şi trei măsuri de orz pentru un dinar. „Măsura“ şi „dinarul“ reprezintă tot ce a dobândit omul în timpul celei de a treia epoci de cultură. Roadele vor fi păstrate până când vor fi desigilate. În continuare, în epoca a patra a venit Christos Iisus pentru a învinge moartea. Iată ce spune Apocalipsa: „Şi când a desfăcut a patra Pecete am auzit glasul celui de-al patrulea animal zicând: Vino şi vezi! Şi am privit şi am văzut ieşind un cal vânăt şi pe el era un călăreţ, care se chema moartea şi era urmat de iad“. Calul vânăt simbolizează tot ce tinde să piară, care decade în rasa celor răi; dar cei care vor fi auzit chemarea şi care vor învinge moartea vor avea parte de viaţa veşnică, de viaţa spirituală. Cei care au înţeles pe „Eu sunt“ şi chemarea sa sunt cei care au învins moartea. Ei au spiritualizat inteligenţa. Din acest moment, tot ce va urma nu mai poate fi simbolizat prin cal. Un nou simbol apare pentru a ne arăta pe cei care au înţeles şi au urmat chemarea Aceluia care are cele şapte spirite ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele. Aceştia vor fi simbolizaţi prin „cei care poartă haine albe“, care au îmbrăcat haina vietii nemuritoare, a vieţii veşnice.

Mai departe Apocalipsa ne descrie cum va apărea ceea ce se înalţă spre bine, sau decade în rău, şi aceasta o face în mod foarte explicit: „Când Mielul a desfăcut a cincea Pecete am văzut sub altar sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea Mielului pe care au făcut-o ei. Aceştia au strigat cu glas mare şi au zis: «Până când Doamne Sfinte şi Adevărat nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru împotriva celor ce locuiesc pe Pământ?» Şi atunci fiecăruia din ei i s-a dat haine albe şi i s-a zis să se liniştească încă puţină vreme, până când cei care au pătimit cu ei şi fratii lor care au a fi ucişi, ca şi ei, vor împlini numărul“. Cu alte cuvinte, ucişi în forma lor exterioară, renăscând apoi în spirit. Cum se exprimă aceasta?

Să ne facem din nou o imagine despre ce devine lumea exterioară într-o viaţă impregnată cu adevărat de antroposofie. Să ne amintim cum am descris cele şapte stele. Ne-am dus cu gândul departe înapoi în timp, până la vechiul Saturn, şi am arătat cum s-a format iniţial corpul fizic din substanţa sufletească de căldură saturniană. A urmat vechiul Soare şi am făcut o descriere pe plan spiritual a acestei lumi. Pentru noi, Soarele nu este pur şi simplu doar un glob fizic, el este cel care răspândeşte viaţa, acea viaţă spirituală care la omul viitorului va îmbrăca o formă superioară. Vechea Lună este, la rândul său, elementul care frânează mersul prea rapid al vieţii, încetineşte evoluţia umană în măsura în care acest fapt este necesar. Pentru concepţia noastră antroposofică, Soarele şi Luna sunt puteri spirituale. De aceea, Ştiinţa spirituală orientată antroposofic va apărea în epoca următoare chiar prin acest simbol al Soarelui şi al Lunii. Acest simbol apare în faţa privirii noastre spirituale ca elementul care ne-a făcut oameni. Simbolic, Soarele şi Luna în aspectul lor fizic dispar şi devin asemănătoare unei fiinţe umane, dar în forma sa elementară. „Când a desfăcut a şasea Pecete, am privit şi iată s-a făcut cutremur mare şi Soarele s-a înnegrit ca un sac de păr, iar Luna s-a făcut ca sângele“. Este descrierea simbolică a împlinirii a ceea ce noi căutăm în viaţa spirituală.

Vedem deci cum se pregăteşte încă din epoca noastră ceea ce în mod profetic se arată, în imagini pline de semnificaţie, că urmează a se întâmpla în epocile viitoare. În prezent, purtăm în noi într-o formă invizibilă această transformare a Soarelui şi a Lunii, transformare care se produce când fizicul se metamorfozează în element spiritual. Când prin clarvedere privirea se îndreaptă spre viitor, fizicul dispare în mod efectiv şi în faţă ne apare simbolul spiritualizării omenirii.

Am încercat să schiţăm astăzi, în câteva trăsături poate prea îndrăzneţe, ce trebuie să întelegem prin cele şapte Peceţi şi prin desfacerea lor, aşa cum se arată în Apocalipsă. Ar fi trebuit, desigur, să aprofundăm acest text şi atunci ne-ar fi apărut în deplină claritate multe aspecte care astăzi ar putea să ne pară neverosimile. Dar am putut vedea totuşi cum se grupează în mod ordonat, din interior, puternicele imagini ale prezentului şi ale viitorului evoluţiei omului pe care un clarvăzător a putut să le contemple. Ele toate ne conduc către un îndepărtat viitor, dar totodată ne transmit impulsuri tot mai puternice pentru a ne orândui viaţa în aşa fel, încât să ne pregătim acest viitor, să colaborăm noi înşine pentru spiritualizarea vieţii umane.