Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

UNIVERSUL PĂMÂNTUL ŞI OMUL

GA 105


CONFERINŢA I

Introducere • Marile curente ale civilizaţiei • Raporturi între Atlantida, Egiptul antic
şi civilizaţia contemporană • Evoluţia reflectată în stilurile epocilor succesive

Stuttgart, 4 august 1908

Conferinţa de astăzi va constitui un fel de introducere în subiect. Tema abordată este extrem de vastă. Universul, Pământul şi Omul reprezintă ansamblul a tot ce se poate cunoaşte în lumile vizibile şi invizibile. Când acordăm cuvântului Univers întreaga sa grandoare şi demnitate ne simţim transportaţi în spaţiul nemărginit al cosmosului. Cuvântul Pământ evocă scena activităţii noastre ca oameni, locul unde trebuie să trăim şi căruia trebuie să-i înţelegem misiunea şi ţelul. În sfârşit cuvântul Om, în sens ocult, ne aminteşte de esenţa la care s-au gândit misticii din toate timpurile când au pronunţat injoncţiunea: „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi!“

Cât despre subtitlul nostru, acesta este justificat prin însăşi amploarea subiectului pe care îl vom aborda, căci studiind în mod special raporturile care există între minunata civilizaţie egipteană şi civilizatia noastră ne dăm seama ce forţe misterioase impregnează existenţa umană. Din epoca egipteană şi până în prezent, avem sub ochi trei mari epoci de aspiraţii şi căutări omeneşti, de eforturi şi de viaţă morală. Când vorbim despre Egipt în sensul ştiinţei spirituale, ne gândim la acea îndelungată civilizaţie care s-a stabilit în nord-estul Africii, pe malurile Nilului, şi care a durat până în secolul VIII înainte de Christos.

Ea a fost înlocuită de civilizaţia greco-latină având drept unul dintre centre poporul grec, atât de măreţ prin cultul frumuseţii, celălalt centru fiind puternicul popor roman. Ştim că în această perioadă a avut loc marele eveniment al evoluţiei terestre, venirea lui Iisus Christos pe Pământ. A urmat epoca în care ne găsim acum.

La aceste trei epoci face aluzie subtitlul conferinţelor noastre, căci vom arăta forţele misterioase care leagă epoca egipteană de a noastră; vom explica că în acele timpuri au fost sădiţi unii germeni în evoluţia omenirii şi că aceşti germeni, care au rămas latenţi în timpul epocii greco-latine, au rodit în mod cu totul deosebit în epoca noastră. Tot ceea ce se deşteaptă acum în sufletele noastre, gândurile care sunt „în aer“, ideile care îi inspiră pe savanţi, provin din germenii sădiţi în evoluţie în cursul vechii epoci egiptene, dar oamenii nu-şi dau seama de acest lucru.

Cunoaşteti cu toţii, mai mult sau mai putin, dispozitivul cu ajutorul căruia funcţionează telegraful. Aparatele sunt legate între ele prin fire, şi chiar fără a şti prea multe detalii, înţelegeţi că forţa care pune în funcţiune aparatele este de aceeaşi natură cu cea care parcurge firele. Vă amintiţi că firele sunt legate între ele printr-o derivaţie care pătrunde în pământ, sub acţiunea unei forţe mai mult sau mai puţin cunoscute. Deci Pământul este cel care stabileşte contactul invizibil între fire.

Un fapt analog şi la fel de misterios există şi în evoluţia omenirii. În ce priveşte firele care se află la suprafaţă, istoria ne arată în ce mod se leagă între ele în realitate. Ea ne arată, ajutată de ocultism, ce s-a petrecut pe pământul străvechi al Egiptului. Vedem cum firele care vin dinspre această civilizaţie traversează epoca greacă, pe cea romană, pe cea creştină, şi ajung în vremea noastră. Putem urmări astfel reţeaua de la suprafaţă. Dar mai există şi o influenţă subterană, ascunsă, pe care vechea epocă egipteană o exercită asupra epocii noastre şi multe fapte misterioase se explică dacă înţelegem această influenţă.

Astăzi vom trasa numai direcţiile principale ale subiectului nostru.

Când este evocat Egiptul antic şi unele dintre monumentele atât de grandioase care îl marchează, ne gândim, de exemplu, la piramide sau la figura minunată şi enigmatică a Sfinxului. În epoca greacă templul cunoaste o arhitectură foarte deosebită şi capodoperele sculpturii reprezintă perfecţiunea desăvârşită a tipului uman sub numele unor divinităţi ca Zeus, Demeter, Palas Atena, Apolo. Apoi, la romani, ne izbeşte un alt caracter special. Aici personajele pe care le reprezintă statuile poartă adesea togi care semnifică ceva mai mult decât un simplu veşmânt. Unele statui din vremea regilor, comparate cu cele care datează din timpul republicii romane, ne dau impresia că divinităţile vechii Grecii au coborât de pe piedestal pentru a prinde viaţă în romanii purtători de togă. Această impresie se datorează forţei interioare pe care o posedă acestea. Simţim această forţă atunci când comparăm sentimentele, gândurile unui grec din Sparta sau Atena cu cele ale unui cetăţean roman.

Grecul se simte, mai înainte de orice, spartan sau atenian. Înzestrat în oarecare măsură cu un suflet colectiv, spartanul, atenianul resimt mai mult personalitatea cetăţii lor decât pe a lor proprie; ai senzaţia că forţa care îi animă ar emana din spiritul oraşului lor. Romanul, dimpotrivă, ne apare în mult mai mare măsură centrat pe sine însuşi. Concepţia asupra dreptului fiecărui cetăţean este caracteristică Romei. Tot ce au încercat juriştii să atribuie unei alte origini decât cea romană pare lipsit de fundament, căci dreptul roman a fost pe bună dreptate recunoscut ca patria adevărată a tuturor noţiunilor juridice. În vechea Romă, omul avea o conştiinţă de sine însuşi individuală; nu mai era numai membrul unei cetăţi, era cetăţeanul roman. În acest punct al evoluţiei umane lumea spirituală, care până atunci fusese simţită ca o realitate planând în regiuni superioare, coboară pe pământ, şi acest fapt se exprimă, printre altele, prin apariţia dreptului roman, care dă un caracter specific întregii civilizaţii romane.

Atunci când grecul se simţea în prirnul rând teban sau spartan, de ce natură era oare acel spirit al Tebei sau al Spartei? Pentru noi, acest spirit nu este o abstracţiune, ci o realitate prin care se exprimă o fiinţă spirituală care cuprinde întreaga cetate a Spartei sau a Tebei, cu toate că simţurile fizice nu o percep. Grecul nu vede în primul rând propria sa personalitate; privirea lui se ridică mai sus, spre acea fiinţă care adumbreşte cetatea sa. Romanul se vede la început numai pe sine; el percepe caracterul său uman, realizat fizic în formă corporală. Spiritualul s-a încorporat în întregime în om. Şi, într-adevăr, aceasta este epoca în care cea mai înaltă spiritualitate, însăşi divinitatea, se va coborî pentru a se încarna, a se face om în Iisus Christos.

Civilizaţia egipteană îşi trimite ramificaţiile în mod miraculos până în această cultură greco-romană. Să ne amintim ce ne spune Scriptura despre Moise. Pe când era în Egipt, el a primit de sus misiunea de a-şi duce poporul către unul Dumnezeu; el întreabă pe acel Dumnezeu: „Ce va trebui să spun poporului meu dacă voi fi întrebat cine mă trimite, ce trebuie să le răspund?“ şi Dumnezeu spune (vom vedea mai departe ce adevăr profund se ascunde în spatele acestei declaraţii): „Spune-le celor la care te trimit că EU SUNT te trimite“.*

* „Eu sunt Cel ce sunt“ Aşa să spui fiilor lui Israel: „Cel ce este m-a trimis la voi“. (Ieş. 3,14). (n. red.)

Eu Sunt serveşte aici pentru a-l numi pe Dumnezeul unic (monos) care domneşte în înălţimile spirituale, principiul christic care nu a coborât încă în plan fizic. Cui îi aparţine această voce care coboară către Moise şi îi spune: „Spune poporului tău că eu sunt Cel ce Sunt?“. Ea emană (acesta este secretul celor mai vechi mistere greceşti) din însăşi fiinţa care va apărea mai târziu în Christos încarnat; singura diferenţă este că el va fi vizibil pentru toţi, în timp ce mai înainte nu putea fi auzit decât de către initiaţi, în înălţimi spirituale. Vedem deci cum divinitatea coboară către oameni treptat, pe măsură ce ei sunt pregătiţi pentru venirea sa. Vedem importanţa pe care o capătă pentru romani viaţa în corpul fizic, manifestarea în plan fizic.

Această nouă facultate care apare la om inspiră o întreagă serie de fapte prin care se exprimă spiritul unei civilizaţii. Acest spirit s-a manifestat îndeosebi prin artă. Arhitectura templelor, concepţia de piramidă, se transformă treptat în cea a bisericilor în stil roman, care sunt adevărate documente asupra forţei creatoare din care au apărut. Începând din secolul VI vedem apărând pe cruce trupul lui Iisus mort. Apoi, în sânul acestui curent al creştinismului întâlnim din ce în ce mai mult o figură admirabilă care ascunde un mare mister – cea a Fecioarei. Să o evocăm în reprezentarea artistică pe care ne-o dă pictura, de exemplu tabloul lui Rafael. Cunoaşteţi cu toţii Madona Sixtină, admirabila formă virginală care constituie centrul tabloului, copilul pe care îl poartă, şi în mod sigur aţi simţit emoţia profundă pe care o transmite această pictură. Acest tablou este o expresie minunată a aspiraţiei spirituale a omenirii în decursul celor trei epoci de care ne ocupăm. Şi nu este o întâmplare faptul că artistul a înconjurat-o pe Madona cu nori din care se ivesc căpşoare de îngeraşi care seamănă cu cel al copilului pe care îl poartă în brate.

Dacă contemplăm în voie, fără rezerve, acest tablou, el ne va revela ceva ce rămâne de neînteles pentru privirile profane. Dintre îngerii care o înconjoară pe Madona se desprinde un glas care ne spune că avem în faţa, noastră o minune, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Nu mai putem crede că acel copil pe care Madona îl ţine în braţe s-ar fi putut naşte în mod obişnuit din femeie. Pare doar cu puţin mai real decât chipurile îngereşti care se conturează printre nori, ca şi cum s-ar forma în eter. Avem impresia că acel copil emană din noianul norilor. Fecioara l-a cuprins în braţe, dar nu l-a zămislit. Ni se arată astfel o legătură misterioasă între copil şi fecioara-mamă. Şi în gând ne apare o altă fecioară-mamă, antica Isis a egiptenilor cu pruncul Horus; presimţim ceea ce leagă prin veacuri madona creştină de zeiţa egipteană Isis, cea care are înscris pe frontonul templului său: „Eu sunt cea care a fost, este şi va fi; nici un muritor nu-mi poate ridica vălul“.

Minunea pe care ne-a revelat-o tabloul Fecioarei ne este arătată şi de mitul egiptean. Căci acesta spune că Horus nu s-a născut printr-o concepţiune carnală, ci dintr-o rază de lumină pornită dinspre Osiris către Isis; este într-un fel rezultatul unei imaculate concepţiuni.

Iată cum, fără să existe o conexiune vizibilă, un curent leagă totuşi între ele unele fire.

Să analizăm acum epoca cu care începe civilizaţia noastră occidentală. Catedrala gotică, cu bolţile sale ogivale, evocă adunările credincioşilor din Evul Mediu, când o credinţă adevărată însufleţea pe preoţi şi pe mireni. Să ne imaginăm efectul pe care aceste catedrale gotice îl puteau produce în suflete prin vitraliile multicolore prin care pătrundea lumina soarelui. Cei care dezvăluiau în limbajul lor cele mai mari mistere ale creaţiei aveau darul să le evoce în tonalităti spirituale care luau aspectul exterior al luminii cu mii de nuanţe; în timp ce preoţii propovăduiau faptul că forţa universală a existenţei divine se transmite oamenilor prin raze individuale, aşa cum lumina vitraliilor este în acelaşi timp una, dar şi multiplă.

Acest simbol al luminii unice şi divizate vorbea spiritului şi stimula în suflet realitatea spirituală a cărei imagine era. Astfel, puterile inimii şi ale simţirii umpleau altădată sufletul catedralelor gotice.

Să ne întoarcem acum la piramidele egiptene, cu o construcţie atât de caracteristică, şi să ne străduim să înţelegem ce ne spun ele. Concentrându-ne spiritul asupra lor, reuşim să le descifrăm enigma şi constatăm că piramida exprimă secretele universului, pământului şi omului. Ea exprimă ceea ce simţea preotul egiptean prin religia lui. Vom urmări în profunzime aceste lucruri mai târziu; acum să notăm numai pur şi simplu care erau sentimentele acelor preoţi şi ce simboluri prezentau ei poporului. Înţelepciunea ascunsă sub veşmântul religiei egiptene era deosebit de profundă; ea provenea din tradiţii ale celor mai vechi timpuri, era ca o amintire a lor. Pe bună dreptate iniţiatul egiptean căruia i s-a adresat Solon putea răspunde: „Voi, grecilor, veţi rămâne mereu nişte copii. in sufletele voastre tinere nu mai există nimic din sfânta înţelepciune primordială“. De unde această vechime a înţelepciunii egiptene?

Ştiţi că omenirea actuală a fost precedată de o alta, care trăia pe continentul acoperit acum de Oceanul Atlantic. Când a avut loc marele potop, toate cunoştinţele atlantilor au fost transmise de către supravieţuitori unui curent civilizator care s-a îndreptat spre Asia străbătând actuala Europă.1

1 Rudolf Steiner, Orientul în lumina Occidentului. (n. a.)

Mitologiile nordice sunt amintiri a ceea ce au transmis supravieţuitorii Atlantidei în timpul trecerii lor prin acele locuri.

Urmaşii atlanţilor au adus în Asia germenii a ceea ce a devenit civilizaţia hindusă antică, apoi cea persană, apoi, în parte, şi cea egipteană; dar înţelepciunea egipteană a venit, de asemenea, pe un drum drept din Occident spre Orient, din Atlantida în Africa. Care era deci acea înţelepciune, despre care iniţiaţii egipteni vorbeau ca despre cea mai veche tradiţie?

O întrezărim atunci când observăm diferenţa dintre viaţa din vechea Atlantidă şi viaţa noastră de acum. Omul din acele timpuri îndepărtate era înzestrat cu o nedesluşită clarviziune instinctivă. El percepea în jurul său fiinţe pe care omul din vremea noastră nu le mai vede, cu toate că ele există şi acum. Făpturile pământene nu sunt numai minerale, vegetale şi animale; mai există în mediul nostru terestru şi fiinţe spirituale pe care nu le percep decât privirile clarvăzătoare. În vremurile Atlantidei, omul, clarvăzător în mod normal, avea ca însoţitori în viaţă nu numai animalele, plantele şi pietrele, ci şi zeii şi fiintele spirituale, care îi erau tot atât de familiare cum sunt pentru noi cei cu care ne împărtim viaţa. În acele timpuri nu exista încă o separare foarte clară între zi şi noapte.

Omul de astăzi, când se trezeşte din somn, când corpul său astral şi Eul său se cufundă din nou în corpul fizic, vede obiectele fizice care îl înconjoară; seara, când adoarme, când Eul său şi corpul astral evadează din corpul fizic şi eteric, tot ceea ce îl înconjura se cufundă în noapte. Această stare, normală în zilele noastre, nu exista în Atlantida. Când omul îşi părăsea corpul fizic, în loc să fie înconjurat de tenebre, intra într-o lume populată de făpturi spirituale. Vedea formele divine aşa cum vedem noi astăzi pe cele ale corpurilor fizice. Wotan, Baldur, Iupiter, Apolo nu sunt fiinţe inventate, ci expresia unor fiinţe vii care însă nu au un corp fizic; cel mai dens corp al lor a rămas un corp eteric transparent.

Noaptea, când atlantul îşi părăsea corpul fizic, toate aceste forme îl înconjurau. Dimineaţa, când revenea în corp, el se regăsea în lumea pe care o considerăm astăzi ca singura lume reală. S-ar putea spune că părăsea în acel moment lumea zeilor, pentru a se alătura lumii fiinţelor întrupate; şi nu exista o frontieră foarte netă între percepţiile nocturne şi cele din timpul zilei.

Un iniţiat din acele timpuri, când le vorbea oamenilor celorlalţi despre aceşti zei pe care îi cunoscuse sub forma lor eterică, vorbea aşa cum vorbim noi astăzi despre prietenii noştri, al căror nume îl cunoastem.

Amintirea acestei cunoaşteri intime a zeilor s-a păstrat în rândul popoarelor care au emigrat spre Orient. Amestecându-se ulterior cu alte elemente spirituale printre care unul era propriu poporului egiptean, în popor s-a trezit siguranţa că o fiinţă spirituală, eternă, trăieşte în om; în ceasul morţii, corpul devine un cadavru, deoarece el a fost părăsit de elementul divin. Acest lucru era exprimat în nenumărate povestiri şi legende pe care preoţii egipteni le spuneau oamenilor şi acestea nu erau pentru popor o dogmă abstractă, ci un adevăr confirmat de viaţa lor interioară. Am putea caracteriza ceea ce resimţea egipteanul pornind de la aceste cuvinte: „Într-un cadavru văd pulberea unui om care purta în sine un Eu. Ştiu, atât pe seama tradiţiei străvechi cât şi prin experienţele strămoşilor mei, că ceea ce a supravieţuit s-a dus în altă lume. Acel element divin nu şi-ar îndeplini misiunea dacă ar trăi în lumile spirituale*; spiritualul trebuie să fie legat printr-o forţă de atracţie de lumea terestră. S-ar putea spune că trebuie creată o legătură magnetică, pentru ca sufletul care îşi înfăptuieşte pelerinajul în regiuni superioare să păstreze în sine un sentiment durabil şi astfel să poată să revină şi să apară din nou pe pământ“.

* Expresia „lumile spirituale“ frecvent utilizată de R. Steiner nu este echivalentă cu expresia „lumile paralele“ folosită într-un limbaj ipotetic, care sugerează că există rnai multe universuri care interacţionează. Pluralul folosit de Steiner arată numai că Lumea spirituală nu este lipsită de structură, ci prezintă o succesiune de entităţi spirituale cunoscută în religia creştină ca ierarhii spirituale în care se recunosc entităţi cum sunt îngerii, arhanghelii, arheii etc. Şi terminând cu cele mai sublime, fiind cele mai apropiate de Dumnezeu: Sfintele Tronuri, Serafimii şi Heruvimii. La aceste ierarhii spirituale se adaugă o serie de principii active emanate de ierarhiile spirituale, cunoscute în ştiinţa spirituală sub denumirea de spirite elementare sau elementali sau spirite inferioare şi care joacă un rol important în desfăşurarea a ceea ce numim fenomenologia Universului fizic perceput prin intermediul simţurilor. (n. red.)

Datorită învăţămintelor ştiintei spirituale ştim că omenirea se îngrijeşte după legi proprii ca sufletul să revină mereu şi să se reîncarneze. Când omul intră, prin moarte, în sfere superioare, trebuie să se dezobişnuiască de tot ce este pământesc, timp în care se află perioada „de purgatoriu“ sau „kamaloka“. Până ce nu se termină această perioadă, el rămâne strâns legat de existenta terestră. Ştim că există forţe care îl împiedică să se înalţe în regiunile din Devachan; aceste forţe sunt şi cele care îl atrag spre o nouă încarnare.

În epoca noastră trăim în domeniul abstracţiunilor şi facem din toate acestea teorii. Pentru egipteni, aceste idei erau vii. Ei nu gândeau în mod abstract şi nu erau deloc teoreticieni. Egipteanul voia să vadă cu ochii lui cum sufletul străbate drumul care duce de la corpul pe care îl părăseşte şi până în regiunile superioare. Voia să vadă această idee în faţa ochilor şi deci i-a dat o formă vizibilă în piramidă; aceasta reprezintă ideea de suflet care, părăsind corpul de care rămâne parţial ataşat, se ridică în ascensiunea sa spre culmi.

Arhitectura piramidei ne dă imaginea legăturii sufletului cu lucrurile pământene. Forma misterioasă pe care aceasta o îmbracă apare ca imaginea lui Kamaloka. Ea evocă sufletul care, prin corpul său, se înalţă spre sferele superioare.

Să încercăm să regăsim în această concepţie amintirea vechii Atlantide. Pe vremea când omul percepea prin clarviziune ceea ce îl înconjura, corpul său eteric nu era unit atât de strâns cu corpul fizic cum este în zilele noastre, şi, în special la nivelul capului, el depăşea cu mult fizicul. Forma capului la unele animale este o reminisceniă a acelor timpuri. Privirea clarvăzătoare, uitându-se la un cal, vede capul său eteric înălţându-se ca un nor luminos deasupra nărilor; şi ce să mai spunem despre forma ciudată a trompei elefantului. Acest cap eteric se putea vedea parţial la vechiul atlant, dar ceva mai puţin dezvoltat; cu timpul a pătruns tot mai mult în interiorul capului fizic şi astăzi ambele au aproape aceeaşi mărime şi aceeaşi formă. În ce priveşte capul atlantului, care nu era posedat decât în parte de către forţele eterice astăzi în întregime interiorizate, el nu era încă complet umanizat; în forma sa se mai păstra încă ceva de animal. Când un atlant îl vedea pe altul în timpul zilei, sub aspectul său fizic, el vedea o frunte lungă, teşită, cu dinţii foarte proeminenţi, având în el ceva animalic. Dar seara, când adormea şi când începea clarviziunea sa eterică, el nu vedea numai această formă, ci şi partea eterică a capului, care era mult mai frumoasă, chiar în comparaţie cu figurile actuale. Prin clarviziune atlantul revenea în trecut, se întorcea în vremurile când omul semăna şi mai mult cu un animal, cu toate că forma corpului său eteric era deja complet umană. Acest corp eteric era infinit mai frumos decât corpul fizic actual, care a trebuit să se adapteze la forţe cu o densitate mai mare.

Aceste amintiri ale conştienţei atlante reînviau simbolic la egipteni. De exemplu, iată ce ar fi putut spune un preot egiptean poporului său: „În epoca Atlantidei, în timpul zilei, sufletele voastre vedeau corpuri asemănătoare cu cele ale animalelor, dar în timpul nopţii puteau contempla, în toată frumuseţea sa, adevărata formă a capului omenesc care se înălţa deasupra lor“. Această amintire a fost redată în sculptura egipteană sub forma Sfinxului. Nu putem înţelege acea formă decît atunci cînd ştim că ea n-a fost inventată, ci desprinsă din realitate.

De la piramidele egiptene să trecem la templul grecesc. Pentrtz a-i afla sensul, trebuie să poti resimţi forţele care animă spaţiul. Grecii aveau acest sentiment al spaţiului. Din punct de vedere al ştiinţei spirituale, spaţiul nu este acel vid abstract pe care şi-l imaginează matematicienii şi fizicienii, ci este foarte diferenţiat. Este plin de linii de forţă care îl străbat de sus în jos, de la stânga la dreapta, în orice direcţie dreaptă sau curbă. Spatiul poate fi simţit, poţi să ai senzaţia vie a sa. Cînd ai acest sentiment înţelegi de ce unii pictori din vechime au ştiut să redea cu atâta splendoare şi atât de natural pe cei trei îngeri care plutesc în tablourile Madonei. Aceşti trei îngeri se sprijină între ei aşa cum trei corpuri se susţin în spaţiul celest prin forţa de atracţie.

Cu totul altă impresie avem atunci când contemplăm tabloul lui Boeklin intitulat Pieta. Nu avem nimic împotriva calităţii excelente a acestui tablou, dar cel care păstrează un simţ corect al spaţiului are senzaţia că cele două forme ciudate care reprezintă îngeri pot să cadă din cer în orice clipă. Vechii maeştri păstrează un simţ al spaţiului obtinut prin clarviziune pe care modernii l-au pierdut.

Pe vremea când arta avea încă tradiţii oculte, se ştia câte ceva despre aceste forţe de echilibru care există în spaţiu şi care-l străbat. Aceste forţe au fost simţite de cei în care a luat naştere ideea templului grecesc. Ei percepeau forţele care străbat spatiul şi aşezau pietrele după liniile oculte care există în spaţiu. Pietrele intrau în traseul liniilor invizibile care existau deja. În acest fel, un templu grecesc este o idee spaţială cristalizată, în sensul cel mai propriu al cuvântului; este forma materială a forţelor pure.

Urmările acestui fapt sunt foarte importante. Deoarece grecii au ştiut să reprezinte în materie forţele spatiului, ei au dat fiinţelor divine spirituale posibilitatea să folosească această formă materială. Nu este un fel de a vorbi, ci o realitate: zeul cobora în templul grecesc pentru a sta printre oameni în sens fizic.  

După cum părinţii pun la dispozitia copilului o formă fizică, îi dau carne şi oase, astfel încât spiritul său îşi poate trăi viaţa fizică, tot astfel arhitectura templului dădea prilejul fiinţelor spirituale să coboare şi să se întrupeze. Sensul profund al templului grecesc este că zeul locuieşte acolo. Cel care avea un simţ corect al formei acestuia simţea de asemenea că şi atunci când nu era nimeni în templu sau în împrejurimi totuşi templul nu era gol, căci zeul era cu adevărat prezent acolo. Templul este în el însuşi un tot pentru că el contine formele care-l reţin pe zeu.

Dacă examinăm acum biserica romană, mai ales pe cea cu criptă, constatăm o evoluţie. Piramida reprezintă prin forma sa arhitectonică drumul urmat de sufletul care se înalţă după moarte; sufletul divin care doreşte să stea pe pământ îşi găseşte expresia în templul grecesc. Edificiul roman cu criptă corespunde crucii pe care este răstignit trupul lui Iisus mort. El exprimă progresul omenirii spre o cunoaştere mai profundă a sferelor spirituale.

Dacă piramida simboliza sufletul care pe toată perioada sălăşluirii* în Kamaloka rămâne legat de corpul său, crucea pe care este răstignit trupul lui Iisus exprimă înfrângerea morţii. Acest simbol ne aminteşte de victoria spirituală a lui Christos asupra morţii.

* Sălăşluirea trebuie înţeleasă ca durată a unei stări de conştienţă şi nu ca o localizare spaţială, aşa cum a explicat R. Steiner în diferite ocazii în care s-a referit la diversele faze ale existenţei Eului după moarte. (n. red.)

Cât despre edificiul gotic, acesta nu este niciodată complet dacă nu este plin de mulţimea credincioşilor. Pentru a sesiza întregul său sens trebuie să ne dăm seama că ogiva ia forma mâinilor împreunate pentru rugăciune şi se uneşte cu sentimentul care se ridică astfel către cer. În cripta romană, amintirea sufletului se ridica spre victoria spirituală obţinută asupra morţii, dar aici sufletul însuşi se simte învingător în faţa morţii, rămânând totuşi în corpul fizic. Sufletul care a învins moartea îşi găseşte locul în catedrala gotică, care nu ar fi desăvârşită dacă nu ar umple-o aceste sentimente.

Templul grecesc este trupul divinităţii, este complet în el însuşi. Biserica gotică cheamă mulţimea, fără de care nu este desăvârşită. Ea nu este un templu, este un dom1.

1 „Dom“, cuvântul german desemnând catedrala, are ca derivat cuvântul „tum“, cu care se construiesc cuvintele „Menschtum“ (omenire), „Volkstum“ (naţiune). Cuvântul rusesc „dumă“derivă tot de aici. Un alt sens al acestor cuviute este: „dom“ domus domini, „tum“, posesiune, de ex. Kaisertum, împărăţie. Acolo unde se adună indivizii care alcătuiesc o comunitate se formează un „Domtum“(n.a.)

Iată deci cum au progresat ideile şi mentalităţile omeneşti în decursul timpului, până în epoca în care ne aflăm în prezent. Forţele evoluţiei nu-şi fac drum numai la suprafaţa pământului; curenţi oculţi folosesc căi subterane, astfel că putem vedea în unele manifestări contemporane o reîntrupare a forţelor depuse sub formă de germeni în omenire pe timpul egiptenilor. Şi vom încheia oprindu-ne asupra unei idei care ne va pregăti să înţelegem aceste legături misterioase.

De unde provine materialismul din epoca noastră? De la faptul că oamenii au pierdut simţul armoniei, al reconcilierii dintre credinţă şi ştiinţă. Ce găsesc ei atunci când caută o realitate spirituală? Nimic. Nu mai văd decât materia fizică. Pe aceasta o numesc realitate şi astfel ajung să nege orice existenţă spirituală, să creadă că viaţa omului s-a sfârşit atunci când trupul s-a prefăcut în pulbere. Cum ar putea această stare de spirit să facă legătura cu ideile care au fost sădite într-o vreme când, ca în Egiptul antic, se credea ferm în supravieţuire? Marile perioade ale civilizaţiei nu se aseamănă întru totul cu plantele, care produc numai plante asemenea lor. În timpul evoluţiei, trebuie să alterneze calităţi diferite; în aparenţă ele nu se aseamănă, deşi între ele există o strânsă înrudire.

Privirea omului modern nu se opreşte decât asupra realităţilor fizice şi el nu se poate înălţa din corp spre spirit. Sufletele, cărora privirea nu le vede acum decât corpul fizic, au fost întrupate odinioară în corpuri de greci, romani, egipteni. Şi tot ceea ce trăieşte astăzi în noi este rezultatul a ceea ce am strâns în vieţile noastre anterioare.

Imaginaţi-vă că sufletul vostru ar fi transportat într-un corp din epoca egipteană. La moarte, sufletul ar trece prin labirintul piramidei până în sferele superioare, dar corpul ar fi conservat sub formă de mumie. De aici rezultă o consecinţă ocultă. Acest suflet s-ar simţi legat de corpul mumificat pe care l-a lăsat pe pământ; ca urmare, ideile lui ar căpăta un fel de osificare, de scheletizare; sufletul rămâne înlănţuit de lumea fizică. Pentru că sufletul egiptean a fost astfel constrâns să păstreze până în regiunile spirituale amintirea corpului mumificat, în el s-a înrădăcinat ideea că acest corp fizic este o realitate superioară faţă de ceea ce este el de fapt. Dacă vă cufundaţi astfel în sufletul vostru de odinioară, contemplând mumia lăsată pe Pământ, vă veţi da seama cum s-a putut întări ideea formei fizice. Această idee, care s-a transmis pe parcursul reîncarnărilor, reapare astăzi prin ataşamentul pe care-l simte omul pentru forma sa corporală. Materialismul ca mod de gândire este foarte adesea rezultatul îmbălsămării trupurilor în vremea egiptenilor.

Iată deci cum acţionează gândurile şi sentimentele, din încarnare în încarnare. Aceasta vă face să sesizaţi în ce mod, prin intermediul reîncarnării, îşi supravieţuiesc civilizaţiile, dar sub forme total diferite; veţi simţi nenumăratele legături oculte care acţionează din umbră.

Am evocat astăzi unele dintre aceste fire. Privirile noastre se vor ridica apoi până în sferele superioare pe care le contempla preotul egiptean; vom studia natura, ţelul şi destinul omului şi vom vedea cum se dezleagă aceste enigme atunci când se pot regăsi rezultatele unei epoci reînflorind într-o alta în mod pe cât de minunat pe atât de misterios.

Isis cu Horus si Fecioara cu pruncul

   


   templu grecesc
portic