Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


CONFERINŢA a II-a

Focul, căldura şi lumina • Spiritele elementale şi legătura lor cu omul

Düsseldorf, 12 aprilie 1909, seara

Doctrina predicată de sfinţii Rishi în prima epocă de civilizaţie de după Atlantida era o doctrină care se înălţa până la sursele spirituale ale existenţei. Această învătătură avea o importantă deosebită deoarece ea pătrundea la începutul erei noastre atât de adânc în procesele ce au loc în natură încât putea să regăsească în ele acţiunea spiritului. În fond, noi suntem în permanenţă înconjuraţi de entităţi şi de fenomene spirituale. Tot ce se petrece în plan material nu este decât expresia unor fapte spirituale; toate lucrurile care ni se înfăţişează în formă materială nu sunt decât manifestările exterioare ale unor fiinte spirituale. Şi atunci când această învăţătură sacră vorbea despre fenomenele din jurul nostru, pe care le percepem în apropierea noastră, insista întotdeauna asupra aceluia care din punctul de vedere al cunoaşterii spirituale de atunci era cel mai important dintre toate: focul. În centrul oricărei explicatii privind ceea ce se petrece pe pământ, se punea ceea ce cercetarea spirituală putea să spună desre foc. Dar dacă dorim să înţelegem această veche doctrină a focului, care a avut un rol atât de mare în vremurile vechi pentru tot ce însemna cunoaştere şi chiar pentru viaţă, trebuie să ne facem o idee despre felul cum erau considerate fenomenele şi lucrurile din natură în lumina acestei doctrine, desigur foarte veche, cu toate că este încă acceptată de ştiinţa spirituală de astăzi.

Toate câte alcătuiesc mediul fizic în care trăieste omul erau reduse atunci la ceea ce se cheamă cele patru elemente. Aceste patru elemente nu mai sunt recunoscute, desigur, de ştiinţa materialistă modernă. Ştiţi că ele erau numite: pământ, apă, aer, foc. Prin „pământ” nu se înţelegea, acolo unde înflorea cunoaşterea spirituală ceea ce înţelegem acum prin acest cuvânt. Era vorba despre o stare a materiei, starea solida. Tot ce vedem că este solid, fie că este vorba de pământul arabil, de un cristal, de plumb sau de aur, se numea „pământ”. Tot ceea ce era lichid, nu numai apa, dar orice se putea lichefia, de exemplu o bucată de fier topit efectul căldurii, orice metal în stare de fuziune era „apă”. Tot ce numim acum „gaz” era considerat „aer”, indiferent de natura substanţei respective: hidrogen, oxigen sau altceva. În sfârşit, al patrulea element era „focul”.

Ştiinţa actuală nu consideră focul ca fiind ceva comparabil cu pământul, aerul sau apa: pentru fizica moderna el nu este decat o stare de vibraţie. Dar pentru ştiinţa spirituală, în căldură, în foc, exista substanţialitate, deşi aceasta este mult mai subtilă decât cea a aerul. Aşa cum pământul – deci solidul – se poate transforma în lichid, ceea ce este gazos se transformă treptat, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, într-o stare calorică, în foc, şi focul este un element atât de subtil încât le impregnează pe toate celelalte. Focul impregnează aerul si-l încălzeşte; la fel se întâmpla cu apa şi cu pămantul. În timp ce celelalte trei elemente sunt izolate, ca să zicem aşa, elementul foc impregnează totul.

Cei vechi ziceau – lucru confirmat de ştiinţa spirituală – că mai există încă o diferenţă importantă între pământ, apă, aer şi ceea ce numim foc sau căldura. Cum putem percepe ceea ce este solid? Desigur, atingându-l, simţind că opune rezistenţă. La fel şi lichidul; el cedează mai uşor, rezistenţa sa este mai mică, totuşi îl percepem ca e ceva aflat în afara noastră. Situaţia este aceeaşi chiar şi pentru aer; nu-l percepem decât din exterior. În ceea ce priveste căldura, situaţia este complet alta. Atunci când este vorba de căldură trebuie să punem în evidenţă un lucru care nu are nici o importanţă pentru concepţiile actuale, dar care contează dacă vrem cu adevârat să pătrundem în tainele existentei: faptul că noi percepem căldura şi fără să avem un contact exterior cu ea. Putem desigur să o percepem ca pe ceva exterior, ca pe celelalte elemente, atingând un corp care are o anumită temperatură. Dar pe de altă parte noi o simţim şi în propriul nostru organism. Încă din Antichitate cunoaşterea pusese în evidenţă acest fapt: „Percepi pământul, apa, aerul numai în lumea exterioară, ziceau hinduşii. Căldura este singurul element care poate să fie perceput în interior”.

Căldura are deci două aspecte, cel exterior, care se dezvăluie când o percepem din afară, şi cel interior, atunci când simţim starea noastră internă de căldură. Omul îşi dă seama foarte bine în ce stare de căldură se găseşte, dacă îi este cald sau frig. În schimb, nu este deloc conştient de substanţele care se află în el în stare solidă, lichidă sau gazoasă. El nu începe să fie conştient de sine însuşi decât în elementul căldură. Acest aspect în acelaşi timp interior şi exterior al căldurii explică faptul că în toate perioadele ştiinţa spirituală i-a învăţat pe oameni, aşa cum o face şi astăzi, că există căldură sau foc acolo unde materia începe să devină psihică. Putem deci să vorbim, în sensul propriu al cuvântului, de un foc exterior, pe care îl percepem la fel ca pe celelalte elemente, şi de un foc interior, psihic, care se află în noi.

Pentru cunoaşterea spirituală, focul a constituit întotdeauna un fel de punte între ceea ce este exterior, material, şi ceea ce ţine de psihic şi nu poate fi perceput decât lăuntric. Dacă focul a ocupat un loc central în orice studiu asupra naturii, aceasta se datorează faptului că el constituie într-un fel poarta prin care trecem din afară înăuntru. Este într-adevăr ca o poartă în faţa căreia poţi să te aşezi; o priveşti din afară, o deschizi şi poţi apoi să o priveşti din interior. Aşa este focul printre elementele naturii. Pipăind un obiect exterior, recunoşti focul care vine din afară ca şi celelalte elemente; cât despre căldură, o simţi ca pe ceva care îţi este propriu. Ai intrat pe poartă; ai pătruns în domeniul sufletului. Aşa se exprima cunoaşterea focului. Se considera că este punctul de întâlnire între materie şi elementul psihic.

Ceea ce vom recapitula acum în sufletele noastre este de fapt o lecţie elementară a primei înţelepciuni omeneşti. Iată cu aproximaţie cam ce spuneau vechii Magiştri: Privind un lucru care arde, pe care focul îl mistuie încetul cu încetul, vei vedea două lucruri: unul care în acele vremuri era numit „fum”, şi pe care putem şi noi să-l numim aşa, şi un altul, pe care îl numeau „lumină”. Într-adevăr acestea sunt fenomenele care apar atunci când focul distruge un obiect: pe de o parte fum, pe de alta lumină. Magistrul explica atunci că focul se află la mijloc, între lumină şi fum, că din flacără se naşte într-un fel pe de o parte lumina, pe de alta fumul.

În privinţa luminii care se naşte din foc, ne putem face o imagine clară dintr-un fapt foarte simplu, dar de mare însemnătate. Dacă vom întreba foarte mulţi oameni „Vedeţi lumina?” probabil că vor răspunde „Bineînţeles că o văd”. Totuşi acest răspuns este greşit, căci de fapt nici un ochi fizic nu vede lumina; afirmaţia că vedem lumina este falsă. Vedem, datorită luminii, corpurile solide, lichide şi gazoase, dar nu vedem însăşi lumina. Închipuiţi-vă că întregul spaţiu universal ar fi plin de lumină şi că sursa acestei lumini ar fi în spatele vostru, în afara câmpului vostru vizual. Aţi privi acest spaţiu saturat de lumină, dar aţi vedea lumina însăsi? N-ati vedea nimic. Nu vedeti nimic dacă un obiect oarecare nu este plasat în acest spaţiu luminat. În realitate lumina fizică nu poate fi percepută de ochiul fizic. Acesta este un fapt care se dezvăluie cu claritate observaţiei spirituale. Pentru aceasta, lumina face ca toate lucrurile să fie vizibile, dar ea însăşi este invizibilă. Este un fapt foarte important: lumina nu este perceptibilă pentru simţurile noastre. Se observă din exterior solidul, lichidul, gazul şi chiar acest ultim element care este căldura; dar pe aceasta din urmă începem deja să o percepem şi din interior. Cât despre lumină, ea nu mai poate fi percepută din exterior. Dacă credeti că privind soarele vedeţi lumina, vă înşelati: vedem un corp în flăcări, o substanţă arzând, din care radiază lumina. Dacă aţi putea verifica, aţi vedea că ceea ce percepem este solid, lichid sau gazos. Nu vedem lumina, ci ceea ce arde.

Când ne ridicăm de la pământ la apă, apoi la aer, la foc şi în sfârşit la lumină, trecem – din punctul de vedere al ştiinţei spirituale – de la ceea ce este perceptibil, vizibil din exterior, la ceea ce este nevăzut, spiritual, eteric. Deci se poate spune că focul este la limita dintre natura perceptibilă, exterioară, materială şi ceea ce este eteric, spiritual, ceea ce nu mai este perceptibil din exterior. Ce se întâmplă deci când un corp este consumat de flăcări? Când arde ceva, vedem că pe de o parte apare lumina; acest prim fenomen deja nu mai este pur material, nici perceptibil din exterior; cu toate că acţionează până în lumea spirituală, este produs de căldură atunci când ea este destul de puternică ca să devină o sursă de lumina. Ea dă atunci ceva invizibilului, ceva ce nu mai este perceptibil din exterior, dar care trebuie răscumpărat din fum. Din ceea ce era mai înainte transparent, impregnat de lumină, ia naştere ceva opac, fumul. Vedem deci că de fapt caldura sau focul se diferenţiază, se divid. Pe de o parte apare lumina, şi chiar prin aceasta se deschide o cale spre lumea aflată deasupra simţurilor. Dar deoarece lumina este trimisă în acea lume, este necesar ca altceva să coboare în lumea materială, în lumea care nu este transparentă, ci este vizibilă. În univers nimic nu se întâmplă fără un efect contrar. Toate câte există au două laturi: atunci când datorită căldurii se iveşte lumina, în altă parte se produce o întunecare, apare materie opacă. Aceasta este o învăţătură fundamentală a ştiinţei spirituale.

Procesul pe care l-am descris nu este decât aspectul exterior, fizic, material, a ceea ce se petrece. Dar la baza acestui proces material se află cu totul altceva. Atunci când un obiect conţine căldură, fără să răspândească lumină, caldura percepută nu este numai aspectul fizic, exterior; la aceasta se adaugă şi un element spiritual. Apoi, dacă căldura devine destul de intensă pentru ca din ea să rezulte pe de o parte lumină şi pe de alta fum, o parte din conţinutul ei spiritual trebuie să treacă în fum. Iar acest element spiritual care se găsea în căldură şi a trecut în fum, deci într-un element inferior, este ca „prins de vrajă” în fumul acesta. Entităţile spirituale care însoţesc căldura trebuie să conceadă, ca să zicem aşa, să se lase legate în această densitate, în fum. Tot ceea ce se petrece în acest fel, ca o materializare, o condensare a căldurii, aduce după sine legarea magică a entităţilor spirituale.

Putem sa găsim exemple şi mai impresionante. Să presupunem că transformăm aerul în lichid, ceea ce este deja posibil în zilele noastre. Aerul însuşi nu este altceva decăt căldură condensată; s-a născut din căldură, pe când se forma fumul. Spiritul care dorea în realitate să fie căldură a fost legat magic în fum. Unele entităţi spirituale, numite şi spirite ale elementelor, au fost prinse prin magie în tot ce este aer şi într-un fel sunt condamnate la o existenţă şi mai de jos, dacă aerul devine lichid. De aceea ştiinţa spirituală vede în tot ce este perceptibil din exterior ceva provenit dintr-o stare calorică originară. Focul – sau căldura – a devenit mai întâi aer, fum sau gaz printr-un fenomen de condensare; apoi ceea ce era gazos a devenit lichid, iar lichidul s-a solidificat.

„Priviţi, spune ocultistul, orice corp solid. El a fost mai înainte lichid şi a devenit solid în decursul evoluţiei. În timpuri şi mai îndepărtate, a fost gaz, şi acest gaz s-a născut din foc sub formă de fum. Dar peste tot unde se produce o condensare, există o legare magică a entităţilor spirituale.”

Să privim lumea care ne înconjoară, stâncile, râurile, pâcla care se formează atunci când se evaporă apa, în sfârşit, aerul: în fond toate acestea nu sunt altceva decât foc. Totul este foc, dar un foc condensat: aurul, argintul, arama sunt foc condensat. Totul a fost foc odinioară: toate s-au născut din foc. Dar în acest proces de condensare, întotdeauna un element spiritual este captiv, ca printr-o vrajă.

Cum acţionează deci entităţile divine care ne înconjoară ca să apară solidul, lichidul, gazul, aşa cum le găsim pe pământul nostru? Ele determină spiritele elementale care trăiesc în foc să coboare şi le întemniţează în aer, apă şi pământ. Aceste spirite sunt trimişii fiinţelor spirituale creatoare, formative. Le găsim mai întâi în foc. Acolo se poate spune că se simt încă în largul lor. Apoi însă ele sunt nevoite să trăiască sub puterea vrăjii. Privind în jurul nostru vedem că fiinţele cărora le datorăm tot ceea ce ne înconjoară au fost silite să părăsească elementul foc; ele sunt captive în corpuri.

Noi, oamenii, am putea face ceva pentru aceşti elementali? Aceasta este marea întrebare pe care şi-o puneau sfinţii Rishi. Putem să facem ceva ca să eliberăm din vrajă ceea ce este captiv? Da, putem face aceasta. Căci ceea ce facem noi în lumea fizică nu este decât manifestarea exterioară a unor activităţi spirituale. Tot ce facem noi este important şi pentru lumea spirituală. Să presupunem că cineva priveşte un cristal de stâncă, o pepită de aur sau orice alt obiect material. Ce se întâmplă? Are loc o relaţie, un schimb continuu între spiritul elemental înlănţuit în materie şi persoana respectivă. Să presupunem că aceasta nu face decât să privească obiectul, nevăzând decât ceea ce îi sare în ochi; totuşi ceva din spiritul elemental pătrunde în ea. Necontenit, de dimineaţa până seara, câte ceva trece în acest fel de la elementali la fiinţele omeneşti. Din toate obiectele care ne înconjoară emană fără încetare o mulţime de spirite ale elementelor care au fost înlănţuite şi care continuă să fie legate prin procesul cosmic de condensare; ele pătrund necontenit în noi. Să presupunem că cel care priveşte astfel obiectele nu are nici o dorinţă să se intereseze de ele, să facă să trăiască în sufletul său un pic din spiritul lucrurilor; el va trece indiferent prin lume, fără să conceapă nimic prin gândurile şi simţirea sa. Putem spune că va rămâne un simplu spectator la tot ce i se înfăţişează în lumea materială. În acest caz, elementalii care pătrund în el şi rămân acolo nu obţin nimic prin procesul cosmic de condensare, decât faptul că au trecut din lumea exterioară într-o făptură omenească.

Să ne închipuim că, dimpotrivă, cineva acţionează asupra impresiilor primite din lumea exterioară, îşi elaborează unele idei asupra temeliilor universului; nu priveşte numai un fragment de metal, ci reflectează şi la natura acestuia, şi, într-un cuvânt, spiritualizează ceea ce vederea acestuia îi sugerează. Ce face acest om? El eliberează prin propria sa activitate spirituală spiritul elemental care trece în el din lumea exterioară. El readuce acest spirit în starea lui iniţială, îl eliberează de vrajă. Aşa că noi putem fie să blocăm în noi entităţile captive în aer, apă şi pământ, fără să le transformăm, fie, spiritualizându-ne noi înşine tot mai mult, putem să eliberăm aceste entităţi, să le salvăm, să le dăm drumul din nou în elementul lor. Pe toată durata vieţii sale pe pământ, omul face să treacă prin el spirite elementale venite din afară. Câtă vreme nu face altceva decât să privească la lucruri fără să se gândească, el lasă să intre în sine aceste spirite fără să le transforme. Dar pe măsură ce, prin idei, sentimente, prin simţul frumosului, caută să modeleze lumea exterioară în spiritul său, el eliberează şi salvează aceste fiinţe.

Ce se întâmplă cu elementalii care au trecut, ca să zicem aşa, din obiecte în oameni? La început rămân acolo. Chiar cei care au fost eliberaţi de cineva trebuie să rămână în el, dar numai până la moarte. Când omul acela trece pragul morţii, apare o diferenţă între spiritele elementelor care au intrat numai în el, fără ca să fi fost aduse într-o stare superioară, şi cele pe care le-a dezlegat de vrajă prin propria sa spiritualizare. Primele, cele care nu au fost transformate, n-au câştigat nimic prin faptul că au trecut din lucruri într-o fiinţă omenească, dar celelalte au dobândit posibilitatea să se întoarcă în lumea din care au venit atunci când omul respectiv moare. Fiinţa omenească, în timpul vieţii, este un loc de trecere pentru elementali. Apoi, când după trecerea sa prin lumea spirituală omul este gata să se reîncarneze, când trece pragul naşterii, toti cei care nu au fost eliberaţi revin cu el în lumea fizică. Cât despre cei pe care i-a eliberat, aceştia nu mai revin cu el, nu mai coboară în lumea noastră; aceştia s-au înapoiat în elementul lor de origine.

Deci depinde de om dacă prin evoluţia sa, prin comportarea sa faţă de natura exterioară eliberează elementalii a căror captivitate a fost necesară pentru existenţa sa terestră, prin care omul îi înlănţuie şi mai mult de pământ. Ce realizează cel care, prin modul său de a privi şi de a explica lucrurile, eliberează un elemental? Din punct de vedere spiritual, el face contrariul a ceea ce s-a înfăptuit la începuturi. Pe când odinioară focul s-a condensat în fum, omul, prin puterea spiritului său, extrage din nou focul din ceea ce devenise fum; dar el nu eliberează în fapt focul acesta decât atunci când moare.

Gândiţi-vă acum la măreţia nesfârşită, la spiritualitatea vădită de străvechiul obicei al aducerii de jertfe, atunci când acesta este privit în lumina înţelepciunii străbune. Reprezentaţi-vă un preot în faţa altarului, în vremurile acelea când religia se baza pe o cunoaştere adevărată a legilor spiritului. Când preotul aprindea focul se ridica fum şi această ascensiune a fumului devenea cu adevărat o jertfă, era însoţită de rugăciuni. Ce se întâmplă prin jertfă? Acolo unde din căldură a apărut ceva solid, un spirit este înlănţuit; prin faptul că o fiinţă omenească însoţeşte cu rugăciuni întreaga desfăşurare a lucrurilor, spiritul acesta este absorbit de acea fiinţă, iar după moartea acesteia el se va înălta în lumea superioară. Ce spunea deci adeptul înţelepciunii antice celor care trebuiau să înţeleagă aceste lucruri? El spunea: „Dacă priveşti lumea exterioară în aşa fel încât activitatea ta spirituală să nu rămână la fum, ci să se ridice până la elementul foc, tu vei elibera după moarte spiritul legat prin vrajă în fum. Dar dacă vei lăsa acel spirit aşa cum era în fum, el va trebui să se nască din nou odată cu tine; el nu va putea să se mai întoarcă în lumea spirituală. Dacă, dimpotrivă, l-ai eliberat, l-ai redat focului iniţial, el se va înălţa după moartea ta în sfere spirituale şi nu va mai fi nevoit să revină pe pământ când tu te vei naşte din nou”.

Regăsim aici acel pasaj profund din Bhagavad Gita pe care l-am menţionat în conferinţa precedentă. Acolo nu este vorba de Eul omului, ci de aceste spirite ale naturii, aceşti elementali care pătrund în om din lumea exterioară. S-a zis: „Priveşte focul şi fumul. Ceea ce redă omul focului prin activitatea spirituală sunt spiritele pe care le eliberează la moartea sa. Cele pe care le lasă aşa cum sunt în fum vor rămâne unite cu el după moartea sa şi vor trebui să se nască din nou împreună cu el”. Soarta elementalilor este caracterizată astfel: atunci când omul dezvoltă sâmburele de înţelepciune pe care îl are în el, el eliberează necontenit după moarte fiinţe de acest fel; prin lipsă de înţelepciune, printr-un ataşament pur material la lumea aparenţelor sensibile, el întăreşte legătura care îl uneşte cu aceste fiinţe şi le constrânge să revină în lume împreună cu el, să renască mereu împreună cu el.

Dar aceste spirite elementale nu sunt legate numai de foc şi de tot ce depinde de acesta. Ele sunt reprezentanţii entităţilor divine pentru tot ce se petrece în lumea simţurilor. De exemplu, acţiunea forţelor care au ca efect ziua şi noaptea nu s-ar putea desfăşura dacă n-ar exista astfel de fiinţe în cete numeroase, care imprimă planetelor mişcarea de rotaţie de unde rezultă alternanţa dintre zi şi noapte. Tot ceea ce se petrece este lucrarea oştirilor de entităţi spirituale inferioare şi superioare. Ne ocupăm acum de cele din subordinea celorlalte, cele trimise să le servească pe celelalte.

Când din noapte se iveşte ziua şi din zi noaptea, intervin deci fiinţele elementale, şi omul este şi în acest caz strâns legat de ele. Când este leneş, nepăsător, indolent, el exercită altfel de influenţă asupra acestor fiinţe decât atunci când este harnic, întreprinzător, productiv. Când omul este leneş, se uneşte cu unii elementali în aceeaşi măsură ca şi atunci când este activ, dar în cu totul alt fel. Această a doua categorie de fiinţe, a căror viaţă se desfăşoară din plin în timpul zilei, care într-un fel fac ziua să se desfăşoare, se află aici în elementul lor superior. Dar tot aşa cum fiinţele din prima categorie, cele ale focului, sunt legate de aer, de apă, de pământ, unele dintre cele din această a doua categorie sunt legate de întuneric, şi ziua nu s-ar deosebi de noapte dacă aceste fiinţe n-ar fi întemniţate în noapte. Dacă omul poate beneficia de lumina zilei, el datorează aceasta entităţilor divine care au îndepărtat unele fiinţe elementale şi le-au întemniţat în noapte. Aceste spirite pătrund necontenit în om; când acesta este leneş, le lasă ca atare; când este activ, muncitor, el le aduce înapoi, prin spirit, în domeniul zilei. Astfel el eliberează neîncetat spirite din cea de a doua categorie. Pe toată durata vieţii purtăm în noî astfel de fiinţe care au pătruns fie în clipele când eram leneşi, fie atunci când eram harnici. Când murim, cei pe care i-am adus în domeniul zilei se pot întoarce în lumea spirituală, dar cei pe care, prin lenea noastră, i-am lăsat în întuneric, rămân înlănţuiţi de noi şi când ne reîncarnăm îi facem să renască. Acesta este al doilea punct la care se referă Bhagavad Gita. Nici acum nu este vorba de Eul omenesc, ci de acest fel de spirite elementale, despre care se spune: „Iată ziua şi noaptea... Cei pe care prin activitatea ta îi transformi din spirite ale nopţii în spirite ale zilei vor intra în lumea spirituală atunci când vei muri. Cât despre cei pe care îi iei cu tine în starea de spirite ale nopţii, pe aceia îi condamni să se nască din nou împreună cu tine”.

Acum puteţi să vă daţi seama cum se petrec lucrurile. La fel se întâmplă şi cu alte fenomene naturale, de exemplu cele douăzeci şi opt de zile ale ciclului lunar. O întreagă mulţime de fiinţe elementale a trebuit să acţioneze ca să pună luna în mişcare, în aşa fel încât să rezulte diferitele faze lunare şi să se dezvolte tot ceea ce pe pământ are legătură cu acestea. Din nou a trebuit ca unele fiinţe elementale să fie prinse de vrajă, să fie întemniţate de către entităţile superioare. Clarvăzătorului i se dezvăluie de fiecare dată că atunci când luna este în creştere fiinţe spirituale de rang inferior se înalţă spre un rang superior. În schimb, alte spirite trebuie să fie atrase prin vrajă în regnuri inferioare. Şi fiinţele din această categorie, cea de a treia, au un raport direct cu omul. O fiinţă omenească veselă, care se bucură de viaţă, care vede întotdeauna partea cea bună a lucrurilor, eliberează necontenit spiritele întemniţate în perioada de descreştere a lunii. Aceste spirite pătrund în om, care prin calmul său, prin mulţumirea interioară, prin modul armonios în care concepe universul le eliberează neîntrerupt. Cele care pătrund într-un om posomorât, mereu nemulţumit şi care se descurajează din orice rămân în starea de captivitate în care se găseau în faza de lună descrescătoare. Sunt într-adevăr oameni care prin armonia interioară pe care au dobândit-o, prin buna lor dispoziţie acţionează eliberator asupra unei multitudini de fiinţe legate prin vrajă, după cum am arătat. Omul al cărui suflet este în armonie cu lumea, cel care este mulţumit de viaţă, este de fapt un eliberator pentru spiritele elementale. Dimpotrivă, omul trist, nemulţumit, descurajat, înlănţuie pe cei care ar fi putut fi eliberaţi prin bună dispoziţie. Vedeţi deci că starea de spirit a cuiva nu are importanţă numai pentru el însuşi, ci veselia sau tristeţea lui se pot difuza în afară, eliberând sau înlănţuind. Influenţa pe care o exercită omul doar prin starea sa de spirit se împrăştie în toate părţile în lumea spirituală.

Ajungem astfel la cel de al treilea punct menţionat în pasajul din Bhagavad Gita: când un om, prin buna sa dispoziţie, eliberează spiritele, aşa cum se întâmplă în perioada de creştere a lunii, acestea se pot întoarce în sfere superioare la moartea acelui om. Dacă însă prin proasta sa dispoziţie, prin ipohondrie, le lasă neschimbate, aşa cum au trebuit să fie pentru ca să apară diferitele faze ale lunii, spiritele care pătrund în el rămân captive şi vor trebui să se nască din nou odată cu el. Este deci o a treia categorie de elementali, dintre care unii sunt eliberaţi la moartea omului şi se întorc la locul de unde şi-au luat fiinţa, iar alţii trebuie să revină în lume odată cu omul.

În sfârşit, există şi a patra categorie de elementali: cei care trebuie să regleze mersul soarelui în decursul anului, pentru ca el să strălucească vara deasupra pământului, trezindu-l, fecundându-l, pentru ca să se poată dezvolta ceea ce creşte din primăvară până în toamnă. Pentru aceasta trebuie ca unele spirite să fie prinse de vrajă în timpul iernii. Din nou omul acţionează asupra acestor spirite, la fel ca în cazul celor trei categorii anterioare. Să presupunem că la venirea iernii cineva îşi zice: iată că nopțile sunt tot mai lungi şi zilele tot mai scurte; ajungem în acea parte a anului când într-un fel soarele îşi retrage de pe pământ forţele fecundatoare. Pământul pare că moare, dar în faţa acestei agonii mă simt şi mai obligat să-mi intensific viaţa spirituală. Pe măsură ce se apropie Crăciunul, omul acela va dezvolta în el o dispozitie interioară care-l va face să înţeleagă mai bine adevărata semnificatie a acestei sărbători; adică, pe măsură ce lumea din afară amorţeşte, spiritul trebuie să se trezească tot mai mult în noi. Dacă străbate astfel toată iarna, până la Paşte, amintindu-şi că trezirea lumii exterioare corespunde cu moartea elementului spiritual, el va trăi sărbătoarea Paştilor înţelegând ce este aceasta; nu va fi numai o formalitate religioasă, ci o înţelegere religioasă a proceselor naturale, a spiritului care trăieşte în natură, şi va elibera prin pietatea sa, prin spiritualitatea sa, fiinţele elementale din cea de a patra categorie care intră şi ies din om neîncetat şi de care depinde mersul soarelui pe bolta cerească. Dar cel care nu cunoaşte acest fel de pietate, care neagă spiritul sau nu este sensibil la el, cel care se împotmoleşte în haosul materialismului este năpădit de fiinţe elementale din cea de a patra categorie, care rămân în el neschimbate. Şi în acest caz moartea omului are ca efect fie că aceste fiinţe sunt eliberate, fie că rămân legate de el şi trebuie să revină când va avea loc o nouă încarnare a lui. Când se leagă de spiritele iernii fără să le transforme în spirite ale verii, el le osândeşte să se nască din nou în lumea noastră, deşi n-ar fi fost nevoie.

Priveşte focul şi fumul. În raporturile cu lumea exterioară, activitatea ta spirituală şi psihică poate fi comparată cu cea care produce focul şi fumul; dacă prin gândurile şi simţirea ta vei spiritualiza lucrurile care te înconjoară, ajuţi unii elementali să se înalţe. Dacă te asociezi cu fumul, îi osândeşti să se nască din nou. Să ai în vedere lumina, ziua, luna în creştere, partea însorită a anului. Dacă acţionezi în aşa fel încât aduci înapoi spiritele elementelor la lumină, la zi, la luna crescătoare, la vară, vei elibera la moartea ta aceste fiinţe care ţi-au fost atât de necesare. Ele se vor înălţa din nou în lumea spirituală. Dacă te asociezi cu fumul, dacă nu iei în considerare decât materia solidă şi o priveşti cu ochii goi, dacă te asociezi cu noaptea datorită lenei sau cu spiritele lunii descrescătoare prin starea ta de supărare, dacă te asociezi prin necredinţă sau lipsă de spiritualitate cu spiritele înlănţuite în iarnă, vei osândi toate aceste fiinţe să renască împreună cu tine.

Doar acum ştim despre ce este vorba în Bhagavad Gita. Dacă ne gândim că este vorba despre om, nu înţelegem nimic din acestea. Dar atunci când ştim că întreaga viaţă a omului este un schimb continuu între om şi o serie de spirite care trăiesc captive în preajma noastră şi care de altfel trebuie să fie aşa, înţelegem că este vorba de eliberarea sau de reîncarnarea celor patru grupe de elementali. Secretul acestui gen de ierarhie inferioară a fost păstrat în acest pasaj din Bhagavad Gita. Când regăsim astfel înţelepciunea primordială în mari documente religioase, ne dăm seama câte lucruri preţioase conţin acestea şi vedem ce mult greşesc cei care le înţeleg în mod superficial sau refuză să le vadă în toată profunzimea lor. Nu ne comportăm aşa cum trebuie faţă de ele decât dacă ne spunem: nici o cunoaştere nu se ridică destul de sus ca să poată descoperi tot ce este ascuns în ele. Doar atunci simţim cum emană din aceste documente un suflu magic de pietate adevărată; ele devin ceea ce trebuie să fie de fapt: un mijloc de purificare şi de înnobilare în procesul de dezvoltare a omenirii. Adesea ele ne fac să pătrundem în profunzimea nesfârşită a înţelepciunii omeneşti. Ceea ce se poate răspândi acum în omenire pornind din şcolile oculte sau izvorând din Mistere va permite să fie revelate în toată măreţia lor, în toată strălucirea lor, aceste imagini – căci nu sunt decât nişte imagini reflectate – ale înţelepciunii originare.

Am dorit să vă arătăm, printr-un exemplu destul de greu de înţeles, că în vremurile înţelepciunii străvechi erau cunoscute acţiunile şi reacţiile tuturor acestor spirite care ne înconjoară, care, prezente pretutindeni, intră şi ies din fiinţele omeneşti, căci atunci se ştia că faptele şi gesturile oamenilor corespund unor schimburi între lumea spirituală şi propria lume interioară a omului. Taina existenţei omeneşti capătă un sens deplin când ştim că prin toate acţiunile noastre şi chiar prin starea noastră sufletească, prin dispoziţia noastră, acţionăm asupra întregului Cosmos, că mica noastră lume are o infinit de mare importanţă pentru Macrocosmos în ansamblul său. Simţul foarte puternic al responsabilităţii este ceea ce este mai frumos şi mai important din tot ceea ce deşteaptă în noi ştiinţa spirituală. Acest sentiment ne face să înţelegem cu adevărat viaţa, să dorim din toată inima să dăm deplină valoare acestei vieţi pe care am adăugat-o curentului evoluţiei.