|
Doctrina predicată de sfinţii Rishi în prima epocă de
civilizaţie de
după Atlantida era o doctrină care se înălţa până la
sursele spirituale ale existenţei. Această învătătură avea o
importantă
deosebită deoarece ea pătrundea la începutul erei noastre
atât de adânc
în procesele ce au loc în natură încât putea să
regăsească în ele
acţiunea spiritului. În fond, noi suntem în permanenţă
înconjuraţi de
entităţi şi de fenomene spirituale. Tot ce se petrece în plan
material
nu este decât expresia unor fapte spirituale; toate lucrurile
care ni
se înfăţişează în formă materială nu sunt decât
manifestările
exterioare ale unor fiinte spirituale. Şi atunci când această
învăţătură sacră vorbea despre fenomenele din jurul nostru, pe
care le
percepem în apropierea noastră, insista întotdeauna asupra
aceluia care
din punctul de vedere al cunoaşterii spirituale de atunci era cel mai
important dintre toate: focul.
În centrul oricărei explicatii privind ceea ce se petrece pe
pământ, se
punea ceea ce cercetarea spirituală putea să spună desre foc. Dar dacă
dorim să înţelegem această veche doctrină a focului, care a avut
un rol
atât de mare în vremurile vechi pentru tot ce însemna
cunoaştere şi
chiar pentru viaţă, trebuie să ne facem o idee despre felul cum erau
considerate fenomenele şi lucrurile din natură în lumina acestei
doctrine, desigur foarte veche, cu toate că este încă acceptată
de
ştiinţa spirituală de astăzi.
Toate câte alcătuiesc mediul fizic în care trăieste omul
erau reduse
atunci la ceea ce se cheamă cele patru elemente. Aceste patru elemente
nu mai sunt recunoscute, desigur, de ştiinţa materialistă modernă.
Ştiţi că ele erau numite: pământ, apă, aer, foc. Prin
„pământ“ nu se
înţelegea, acolo unde înflorea cunoaşterea spirituală ceea
ce înţelegem
acum prin acest cuvânt. Era vorba despre o stare a materiei,
starea
solida. Tot ce vedem că este solid, fie că este vorba de pământul
arabil, de un cristal, de plumb sau de aur, se numea „pământ“.
Tot ceea
ce era lichid, nu numai apa, dar orice se putea lichefia, de exemplu o
bucată de fier topit efectul căldurii, orice metal în stare de
fuziune
era „apă“. Tot ce numim acum „gaz“ era considerat „aer“, indiferent de
natura substanţei respective: hidrogen, oxigen sau altceva. În
sfârşit,
al patrulea element era „focul“.
Ştiinţa actuală nu consideră focul ca fiind ceva comparabil cu
pământul, aerul sau apa: pentru fizica moderna el nu
este decat o stare de vibraţie. Dar pentru ştiinţa spirituală, în
căldură, în foc, exista substanţialitate, deşi aceasta este mult
mai
subtilă decât cea a aerul. Aşa cum pământul – deci solidul
– se poate
transforma în lichid, ceea ce este gazos se transformă treptat,
din
punctul de vedere al ştiinţei spirituale, într-o stare calorică,
în
foc, şi focul este un element atât de subtil încât le
impregnează pe
toate celelalte. Focul impregnează aerul si-l încălzeşte; la fel
se
întâmpla cu apa şi cu pămantul. În timp ce celelalte
trei elemente sunt
izolate, ca să zicem aşa, elementul foc impregnează totul.
Cei vechi ziceau – lucru confirmat de ştiinţa spirituală – că mai
există încă o diferenţă importantă între pământ, apă,
aer şi ceea ce
numim foc sau căldura. Cum putem percepe ceea ce este solid? Desigur,
atingându-l, simţind că opune rezistenţă. La fel şi lichidul; el
cedează mai uşor, rezistenţa sa este mai mică, totuşi
îl percepem ca e ceva aflat în afara noastră.
Situaţia este aceeaşi chiar şi pentru aer; nu-l percepem decât
din
exterior. În ceea ce priveste căldura, situaţia este complet
alta.
Atunci când este vorba de căldură trebuie să punem în
evidenţă un lucru
care nu are nici o importanţă pentru concepţiile actuale, dar care
contează dacă vrem cu adevârat să pătrundem în tainele
existentei:
faptul că noi percepem căldura şi fără să avem un contact exterior cu
ea. Putem desigur să o percepem ca pe ceva exterior, ca pe celelalte
elemente, atingând un corp care are o anumită temperatură. Dar pe
de
altă parte noi o simţim şi în propriul nostru organism.
Încă din
Antichitate cunoaşterea pusese în evidenţă acest fapt: „Percepi
pământul, apa, aerul numai în lumea exterioară, ziceau
hinduşii.
Căldura este singurul element care poate să fie perceput în
interior“.
Căldura are deci două aspecte, cel exterior, care se dezvăluie
când
o percepem din afară, şi cel interior, atunci când simţim starea
noastră internă de căldură. Omul îşi dă seama foarte bine
în ce stare
de căldură se găseşte, dacă îi este cald sau frig. În
schimb, nu este
deloc conştient de substanţele care se află în el în stare
solidă,
lichidă sau gazoasă. El nu începe să fie conştient de sine
însuşi decât
în elementul căldură. Acest aspect în acelaşi timp interior
şi exterior
al căldurii explică faptul că în toate perioadele ştiinţa
spirituală
i-a învăţat pe oameni, aşa cum o face şi astăzi, că există
căldură sau
foc acolo unde materia începe să devină psihică. Putem deci să
vorbim,
în sensul propriu al cuvântului, de un foc exterior, pe
care îl
percepem la fel ca pe celelalte elemente, şi de un foc interior,
psihic, care se află în noi.
Pentru cunoaşterea spirituală, focul a constituit întotdeauna
un fel
de punte între ceea ce este exterior, material, şi ceea ce ţine
de
psihic şi nu poate fi perceput decât lăuntric. Dacă focul a
ocupat un
loc central în orice studiu asupra naturii, aceasta se datorează
faptului că el constituie într-un fel poarta prin care trecem din
afară
înăuntru. Este într-adevăr ca o poartă în faţa căreia
poţi să te aşezi;
o priveşti din afară, o deschizi şi poţi apoi să o priveşti din
interior. Aşa este focul printre elementele naturii. Pipăind un obiect
exterior, recunoşti focul care vine din afară ca şi celelalte elemente;
cât despre căldură, o simţi ca pe ceva care îţi este
propriu. Ai intrat
pe poartă; ai pătruns în domeniul sufletului. Aşa se exprima
cunoaşterea focului. Se considera că este punctul de
întâlnire între
materie şi elementul psihic.
Ceea ce vom recapitula acum în sufletele noastre este de fapt
o
lecţie elementară a primei înţelepciuni omeneşti. Iată cu
aproximaţie
cam ce spuneau vechii Magiştri: Privind un lucru care arde, pe care
focul îl mistuie încetul cu încetul, vei vedea două
lucruri: unul care
în acele vremuri era numit „fum“, şi pe care putem şi noi să-l
numim
aşa, şi un altul, pe care îl numeau „lumină“. Într-adevăr
acestea sunt
fenomenele care apar atunci când focul distruge un obiect: pe de
o
parte fum, pe de alta lumină. Magistrul explica atunci că focul se află
la mijloc, între lumină şi fum, că din flacără se naşte
într-un fel pe
de o parte lumina, pe de alta fumul.
În privinţa luminii care se naşte din foc, ne putem face o
imagine
clară dintr-un fapt foarte simplu, dar de mare însemnătate. Dacă
vom
întreba foarte mulţi oameni „Vedeţi lumina?“ probabil că vor
răspunde
„Bineînţeles că o văd“. Totuşi acest răspuns este greşit, căci de
fapt
nici un ochi fizic nu vede lumina; afirmaţia că vedem lumina este
falsă. Vedem, datorită luminii, corpurile solide, lichide şi gazoase,
dar nu vedem însăşi lumina. Închipuiţi-vă că întregul
spaţiu universal
ar fi plin de lumină şi că sursa acestei lumini ar fi în spatele
vostru, în afara câmpului vostru vizual. Aţi privi acest
spaţiu saturat
de lumină, dar aţi vedea lumina însăsi? N-ati vedea nimic. Nu
vedeti
nimic dacă un obiect oarecare nu este plasat în acest spaţiu
luminat.
În realitate lumina fizică nu poate fi percepută de ochiul fizic.
Acesta este un fapt care se dezvăluie cu claritate observaţiei
spirituale. Pentru aceasta, lumina face ca toate lucrurile să fie
vizibile, dar ea însăşi este invizibilă. Este un fapt foarte
important:
lumina nu este perceptibilă pentru simţurile noastre. Se observă din
exterior solidul, lichidul, gazul şi chiar acest ultim element care
este căldura; dar pe aceasta din urmă începem deja să o percepem
şi din
interior. Cât despre lumină, ea nu mai poate fi percepută din
exterior.
Dacă credeti că privind soarele vedeţi lumina, vă înşelati: vedem
un
corp în flăcări, o substanţă arzând, din care radiază
lumina. Dacă aţi
putea verifica, aţi vedea că ceea ce percepem este solid, lichid sau
gazos. Nu vedem lumina, ci ceea ce arde.
Când ne ridicăm de la pământ la apă, apoi la aer, la foc
şi în
sfârşit la lumină, trecem – din punctul de vedere al ştiinţei
spirituale – de la ceea ce este perceptibil, vizibil din exterior, la
ceea ce este nevăzut, spiritual, eteric. Deci se poate spune că focul
este la limita dintre natura perceptibilă, exterioară, materială şi
ceea ce este eteric, spiritual, ceea ce nu mai este perceptibil din
exterior. Ce se întâmplă deci când un corp este
consumat de flăcări?
Când arde ceva, vedem că pe de o parte apare lumina; acest prim
fenomen
deja nu mai este pur material, nici perceptibil din exterior; cu toate
că acţionează până în lumea spirituală, este produs de
căldură atunci
când ea este destul de puternică ca să devină o sursă de lumina.
E dă
atunci ceva inzibilului, ceva ce nu mai este perceptibil din exterior,
dar care trebuie răscumpărat din fum. Din ceea ce era mai înainte
era
transparent, impregnat de lumină, ia naştere ceva opac, fumul. Vedem
deci că de fapt caldura sau focul se diferenţiază, se divid. Pe de o
parte apare lumina, şi chiar prin
aceasta se deschide o cale spre lumea aflată deasupra simţurilor. Dar
deoarece lumina este trimisă în acea lume, este necesar ca
altceva să
coboare în lumea materială, în lumea care nu este
transparentă, ci este
vizibilă. În univers nimic nu se întâmplă fără un
efect contrar. Toate
câte există au două laturi: atunci când datorită căldurii
se iveşte
lumina, în altă parte se produce o întunecare, apare
materie opacă.
Aceasta este o învăţătură fundamentală a ştiinţei spirituale.
Procesul pe care l-am descris nu este decât aspectul exterior,
fizic, material, a ceea ce se petrece. Dar la baza acestui proces
material se află cu totul altceva. Atunci când un obiect conţine
căldură, fără răspândească lumină, caldura percepută nu este
numai
aspectul fizic, exterior; la aceasta se adaugă şi un element spiritual.
Apoi, dacă căldura devine destul de intensă pentru ca din ea să rezulte
pe de o parte lumină şi pe de alta fum, o parte din conţinutul ei
spiritual trebuie să treacă în fum. Iar acest element spiritual
care se
găsea în căldură şi a trecut în fum, deci într-un
element inferior,
este ca „prins de vrajă“ în fumul acesta. Entităţile spirituale
care
însoţesc căldura trebuie să conceadă, ca să zicem aşa, să se lase
legate în această densitate, în fum. Tot ceea ce se petrece
în acest
fel, ca o materializare, o condensare a căldurii, aduce după sine
legarea magică a entităţilor spirituale.
Putem sa găsim exemple şi mai impresionante. Să presupunem că
transformăm aerul în lichid, ceea ce este deja posibil în
zilele
noastre. Aerul însuşi nu este altceva decăt căldură condensată;
s-a
născut din căldură, pe când se forma fumul. Spiritul care dorea
în
realitate să fie căldură a fost legat magic în fum. Unele
entităţi
spirituale, numite şi spirite ale elementelor, au fost prinse prin
magie în tot ce este aer şi într-un fel sunt condamnate la
o existenţă
şi mai de jos, dacă aerul devine lichid. De aceea ştiinţa spirituală
vede în tot ce este perceptibil din exterior ceva provenit
dintr-o
stare calorică originară. Focul – sau căldura – a devenit mai
întâi
aer, fum sau gaz printr-un fenomen de condensare; apoi ceea ce era
gazos a devenit lichid, iar lichidul s-a solidificat.
„Priviţi, spune ocultistul, orice corp solid. El a fost mai
înainte
lichid şi a devenit solid în decursul evoluţiei. În timpuri
şi mai
îndepărtate, a fost gaz, şi acest gaz s-a născut din foc sub
formă de
fum. Dar peste tot unde se produce o condensare, există o legare magică
a entităţilor spirituale.“
Să privim lumea care ne înconjoară, stâncile,
râurile, pâcla care se
formează atunci când se evaporă apa, în sfârşit,
aerul: în fond toate
acestea nu sunt altceva decât foc. Totul este foc, dar un foc
condensat: aurul, argintul, arama sunt foc condensat. Totul a fost foc
odinioară: toate s-au născut din foc. Dar în acest proces de
condensare, întotdeauna un element spiritual este captiv, ca
printr-o
vrajă.
Cum acţionează deci entităţile divine care ne înconjoară ca să
apară
solidul, lichidul, gazul, aşa cum le găsim pe pământul nostru?
Ele
determină spiritele elementale care trăiesc în foc să coboare şi
le
întemniţează în aer, apă şi pământ. Aceste spirite
sunt trimişii
fiinţelor spirituale creatoare, formative. Le găsim mai
întâi în foc.
Acolo se poate spune că se simt încă în largul lor. Apoi
însă ele sunt
nevoite să trăiască sub puterea vrăjii. Privind în jurul nostru
vedem
că fiinţele cărora le datorăm tot ceea ce ne înconjoară au fost
silite
să părăsească elementul foc; ele sunt captive în corpuri.
Noi, oamenii, am putea face ceva pentru aceşti elementali? Aceasta
este marea întrebare pe care şi-o puneau sfinţii Rishi. Putem să
facem
ceva ca să eliberăm din vrajă ceea ce este captiv? Da, putem face
aceasta. Căci ceea ce facem noi în lumea fizică nu este
decât
manifestarea exterioară a unor activităţi spirituale. Tot ce facem noi
este important şi pentru lumea spirituală. Să presupunem că cineva
priveşte un cristal de stâncă, o pepită de aur sau orice alt
obiect
material. Ce se întâmplă? Are loc o relaţie, un schimb
continuu între
spiritul elemental înlănţuit în materie şi persoana
respectivă. Să
presupunem că aceasta nu face decât să privească obiectul,
nevăzând
decât ceea ce îi sare în ochi; totuşi ceva din
spiritul elemental
pătrunde în ea. Necontenit, de dimineaţa până seara,
câte ceva trece în
acest fel de la elementali la fiinţele omeneşti. Din toate obiectele
care ne înconjoară emană fără încetare o mulţime de spirite
ale
elementelor care au fost înlănţuite şi care continuă să fie
legate prin
procesul cosmic de condensare; ele pătrund necontenit în noi. Să
presupunem că cel care priveşte astfel obiectele nu are nici o dorinţă
să se intereseze de ele, să facă să trăiască în sufletul său un
pic din
spiritul lucrurilor; el va trece indiferent prin lume, fără să conceapă
nimic prin gândurile şi simţirea sa. Putem spune că va
rămâne un simplu
spectator la tot ce i se înfăţişează în lumea materială.
În acest caz,
elementalii care pătrund în el şi rămân acolo nu obţin
nimic prin
procesul cosmic de condensare, decât faptul că au trecut din
lumea
exterioară într-o făptură omenească.
Să ne închipuim că, dimpotrivă, cineva acţionează asupra
impresiilor
primite din lumea exterioară, îşi elaborează unele idei asupra
temeliilor universului; nu priveşte numai un fragment de metal, ci
reflectează şi la natura acestuia, şi, într-un cuvânt,
spiritualizează
ceea ce vederea acestuia îi sugerează. Ce face acest om? El
eliberează
prin propria sa activitate spirituală spiritul elemental care trece
în
el din lumea exterioară. El readuce acest spirit în starea lui
iniţială, îl eliberează de vrajă. Aşa că noi putem fie să blocăm
în noi
entităţile captive în aer, apă şi pământ, fără să le
transformăm, fie,
spiritualizându-ne noi înşine tot mai mult, putem să
eliberăm aceste
entităţi, să le salvăm, să le dăm drumul din nou în elementul
lor. Pe
toată durata vieţii sale pe pământ, omul face să treacă prin el
spirite
elementale venite din afară. Câtă vreme nu face altceva
decât să
privească la lucruri fără să se gândească, el lasă să intre
în sine
aceste spirite fără să le transforme. Dar pe măsură ce, prin idei,
sentimente, prin simţul frumosului, caută să modeleze lumea exterioară
în spiritul său, el eliberează şi salvează aceste fiinţe.
Ce se întâmplă cu elementalii care au trecut, ca să
zicem aşa, din
obiecte în oameni? La început rămân acolo. Chiar cei
care au fost
eliberaţi de cineva trebuie să rămână în el, dar numai
până la moarte.
Când omul acela trece pragul morţii, apare o diferenţă
între spiritele
elementelor care au intrat numai în el, fără ca să fi fost aduse
într-o
stare superioară, şi cele pe care le-a dezlegat de vrajă prin propria
sa spiritualizare. Primele, cele care nu au fost transformate, n-au
câştigat nimic prin faptul că au trecut din lucruri într-o
fiinţă
omenească, dar celelalte au dobândit posibilitatea să se
întoarcă în
lumea din care au venit atunci când omul respectiv moare. Fiinţa
omenească, în timpul vieţii, este un loc de trecere pentru
elementali.
Apoi, când după trecerea sa prin lumea spirituală omul este gata
să se
reîncarneze, când trece pragul naşterii, toti cei care nu
au fost
eliberaţi revin cu el în lumea fizică. Cât despre cei pe
care i-a
eliberat, aceştia nu mai revin cu el, nu mai coboară în lumea
noastră;
aceştia s-au înapoiat în elementul lor de origine.
Deci depinde de om dacă prin evoluţia sa, prin comportarea sa faţă
de natura exterioară eliberează elementalii a căror captivitate a fost
necesară pentru existenţa sa terestră, prin care omul îi
înlănţuie şi
mai mult de pământ. Ce realizează cel care, prin modul său de a
privi
şi de a explica lucrurile, eliberează un elemental? Din punct de vedere
spiritual, el face contrariul a ceea ce s-a înfăptuit la
începuturi. Pe
când odinioară focul s-a condensat în fum, omul, prin
puterea
spiritului său, extrage din nou focul din ceea ce devenise fum; dar el
nu eliberează în fapt focul acesta decât atunci când
moare.
Gândiţi-vă acum la măreţia nesfârşită, la
spiritualitatea vădită de
străvechiul obicei al aducerii de jertfe, atunci când acesta este
privit în lumina înţelepciunii străbune. Reprezentaţi-vă un
preot în
faţa altarului, în vremurile acelea când religia se baza pe
o
cunoaştere adevărată a legilor spiritului. Când preotul aprindea
focul
se ridica fum şi această ascensiune a fumului devenea cu adevărat o
jertfă, era însoţită de rugăciuni. Ce se întâmplă
prin jertfă? Acolo
unde din căldură a apărut ceva solid, un spirit este înlănţuit;
prin
faptul că o fiinţă omenească însoţeşte cu rugăciuni
întreaga
desfăşurare a lucrurilor, spiritul acesta este absorbit de acea fiinţă,
iar după moartea acesteia el se va înălta în lumea
superioară. Ce
spunea deci adeptul înţelepciunii antice celor care trebuiau să
înţeleagă aceste lucruri? El spunea: „Dacă priveşti lumea
exterioară în
aşa fel încât activitatea ta spirituală să nu rămână
la fum, ci să se
ridice până la elementul foc, tu vei elibera după moarte spiritul
legat
prin vrajă în fum. Dar dacă vei lăsa acel spirit aşa cum era
în fum, el
va trebui să se nască din nou odată cu tine; el nu va putea să se mai
întoarcă în lumea spirituală. Dacă, dimpotrivă, l-ai
eliberat, l-ai
redat focului iniţial, el se va înălţa după moartea ta în
sfere
spirituale şi nu va mai fi nevoit să revină pe pământ când
tu te vei
naşte din nou“.
Regăsim aici acel pasaj profund din Bhagavad Gita pe care l-am
menţionat în conferinţa precedentă. Acolo nu este vorba de Eul
omului,
ci de aceste spirite ale naturii, aceşti elementali care pătrund
în om
din lumea exterioară. S-a zis: „Priveşte focul şi fumul. Ceea ce redă
omul focului prin activitatea spirituală sunt spiritele pe care le
eliberează la moartea sa. Cele pe care le lasă aşa cum sunt în
fum vor
rămâne unite cu el după moartea sa şi vor trebui să se nască din
nou
împreună cu el“. Soarta elementalilor este caracterizată astfel:
atunci
când omul dezvoltă sâmburele de înţelepciune pe care
îl are în el, el
eliberează necontenit după moarte fiinţe de acest fel; prin lipsă de
înţelepciune, printr-un ataşament pur material la lumea
aparenţelor
sensibile, el întăreşte legătura care îl uneşte cu aceste
fiinţe şi le
constrânge să revină în lume împreună cu el, să
renască mereu împreună
cu el.
Dar aceste spirite elementale nu sunt legate numai de foc şi de tot
ce depinde de acesta. Ele sunt reprezentanţii entităţilor divine pentru
tot ce se petrece în lumea simţurilor. De exemplu, acţiunea
forţelor
care au ca efect ziua şi noaptea nu s-ar putea desfăşura dacă n-ar
exista astfel de fiinţe în cete numeroase, care imprimă
planetelor
mişcarea de rotaţie de unde rezultă alternanţa dintre zi şi noapte. Tot
ceea ce se petrece este lucrarea oştirilor de entităti spirituale
inferioare şi superioare. Ne ocupăm acum de cele din subordinea
celorlalte, cele trimise să le servească pe celelalte.
Când din noapte se iveşte ziua şi din zi noaptea, intervin
deci
fiinţele elementale, şi omul este şi în acest caz strâns
legat de ele.
Când este leneş, nepăsător, indolent, el exercită altfel de
influenţă
asupra acestor fiinţe decât atunci când este harnic,
întreprinzător,
productiv. Când omul este leneş, se uneşte cu unii elementali
în
aceeaşi măsură ca şi atunci când este activ, dar în cu
totul alt fel.
Această a doua categorie de fiinţe, a căror viaţă se desfăşoară din
plin în timpul zilei, care într-un fel fac ziua să se
desfăşoare, se
află aici în elementul lor superior. Dar tot aşa cum fiinţele din
prima
categorie, cele ale focului, sunt legate de aer, de apă, de
pământ,
unele dintre cele din această a doua categorie sunt legate de
întuneric, şi ziua nu s-ar deosebi de noapte dacă aceste
fiinţe
n-ar fi întemniţate în noapte. Dacă omul poate beneficia de
lumina
zilei, el datorează aceasta entităţilor divine care au îndepărtat
unele
fiinţe elementale şi le-au întemniţat în noapte. Aceste
spirite pătrund
necontenit în om; când acesta este leneş, le lasă ca atare;
când este
activ, muncitor, el le aduce înapoi, prin spirit, în
domeniul zilei.
Astfel el eliberează neîncetat spirite din cea de a doua
categorie. Pe
toată durata vieţii purtăm în noî astfel de fiinţe care au
pătruns fie
în clipele când eram leneşi, fie atunci când eram
harnici. Când murim,
cei pe care i-am adus în domeniul zilei se pot întoarce
în lumea
spirituală, dar cei pe care, prin lenea noastră, i-am lăsat în
întuneric, rămân înlănţuiţi de noi şi când ne
reîncarnăm îi facem să
renască. Acesta este al doilea punct la care se referă Bhagavad Gita.
Nici acum nu este vorba de Eul omenesc, ci de acest fel de spirite
elementale, despre care se spune: „Iată ziua şi noaptea... Cei pe care
prin activitatea ta îi transformi din spirite ale nopţii în
spirite ale
zilei vor intra în lumea spirituală atunci când vei muri.
Cât despre
cei pe care îi iei cu tine în starea de spirite ale nopţii,
pe aceia îi
condamni să se nască din nou împreună cu tine“.
Acum puteţi să vă daţi seama cum se petrec lucrurile. La fel se
întâmplă şi cu alte fenomene naturale, de exemplu cele
douăzeci şi opt
de zile ale ciclului lunar. O întreagă mulţime de fiinţe
elementale a
trebuit să acţioneze ca să pună luna în mişcare, în aşa fel
încât să
rezulte diferitele faze lunare şi să se dezvolte tot ceea ce pe
pământ
are legătură cu acestea. Din nou a trebuit ca unele fiinţe elementale
să fie prinse de vrajă, să fie întemniţate de către entităţile
superioare. Clarvăzătorului i se dezvăluie de fiecare dată că atunci
când luna este în creştere fiinţe spirituale de rang
inferior se înalţă
spre un rang superior. În schimb, alte spirite trebuie să fie
atrase
prin vrajă în regnuri inferioare. Şi fiinţele din această
categorie,
cea de a treia, au un raport direct cu omul. O fiinţă omenească veselă,
care se bucură de viaţă, care vede întotdeauna partea cea bună a
lucrurilor, eliberează necontenit spiritele întemniţate în
perioada de
descreştere a lunii. Aceste spirite pătrund în om, care prin
calmul
său, prin mulţumirea interioară, prin modul armonios în care
concepe
universul le eliberează neîntrerupt. Cele care pătrund
într-un om
posomorât, mereu nemulţumit şi care se descurajează din orice
rămân în
starea de captivitate în care se găseau în faza de lună
descrescătoare.
Sunt într-adevăr oameni care prin armonia interioară pe care au
dobândit-o, prin buna lor dispoziţie acţionează eliberator asupra
unei
multitudini de fiinţe legate prin vrajă, după cum am arătat. Omul al
cărui suflet este în armonie cu lumea, cel care este mulţumit de
viaţă,
este de fapt un eliberator pentru spiritele elementale. Dimpotrivă,
omul trist, nemulţumit, descurajat, înlănţuie pe cei care ar fi
putut
fi eliberaţi prin bună dispoziţie. Vedeţi deci că starea de spirit a
cuiva nu are importanţă numai pentru el însuşi, ci veselia sau
tristeţea lui se pot difuza în afară, eliberând sau
înlănţuind.
Influenţa pe care o exercită omul doar prin starea sa de spirit se
împrăştie în toate părţile în lumea spirituală.
Ajungem astfel la cel de al treilea punct menţionat în pasajul
din
Bhagavad Gita: când un om, prin buna sa dispoziţie, eliberează
spiritele, aşa cum se întâmplă în perioada de
creştere a lunii, acestea
se pot întoarce în sfere superioare la moartea acelui om.
Dacă însă
prin proasta sa dispoziţie, prin ipohondrie, le lasă neschimbate, aşa
cum au trebuit să fie pentru ca să apară diferitele faze ale lunii,
spiritele care pătrund în el rămân captive şi vor trebui să
se nască
din nou odată cu el. Este deci o a treia categorie de elementali,
dintre care unii sunt eliberaţi la moartea omului şi se întorc la
locul
de unde şi-au luat fiinţa, iar alţii trebuie să revină în lume
odată cu
omul.
În sfârşit, există şi a patra categorie de elementali:
cei care
trebuie să regleze mersul soarelui în decursul anului, pentru ca
el să
strălucească vara deasupra pământului, trezindu-l,
fecundându-l, pentru
ca să se poată dezvolta ceea ce creşte din primăvară până
în toamnă.
Pentru aceasta trebuie ca unele spirite să fie prinse de vrajă în
timpul iernii. Din nou omul acţionează asupra acestor spirite, la fel
ca în cazul celor trei categorii anterioare. Să presupunem că la
venirea iernii cineva îşi zice: iată că nopple sunt tot mai lungi
şi
zilele tot mai scurte; ajungem în acea parte a anului când
într-un fel
soarele îşi retrage de pe pământ forţele fecundatoare.
Pământul pare că
moare, dar în faţa acestei agonii mă simt şi mai obligat să-mi
intensific viaţa spirituală. Pe măsură ce se apropie Crăciunul, omul
acela va dezvolta în el o dispozitie interioară care-l va face să
înţeleagă mai bine adevărata semnificatie a acestei sărbători;
adică,
pe măsură ce lumea din afară amorţeşte, spiritul trebuie să se
trezească tot mai mult în noi. Dacă străbate astfel toată iarna,
până
la Paşte, amintindu-şi că trezirea lumii exterioare corespunde cu
moartea elementului spiritual, el va trăi sărbătoarea Paştilor
înţelegând ce este aceasta; nu va fi numai o formalitate
religioasă, ci
o înţelegere religioasă a proceselor naturale, a spiritului care
trăieşte în natură, şi va elibera prin pietatea sa, prin
spiritualitatea sa, fiinţele elementale din cea de a patra categorie
care intră şi ies din om neîncetat şi de care depinde mersul
soarelui
pe bolta cerească. Dar cel care nu cunoaşte acest fel de pietate, care
neagă spiritul sau nu este sensibil la el, cel care se
împotmoleşte în
haosul materialismului este năpădit de fiinţe elementale din cea de a
patra categorie, care rămân în el neschimbate. Şi în
acest caz moartea
omului are ca efect fie că aceste fiinţe sunt eliberate, fie că
rămân
legate de el şi trebuie să revină când va avea loc o nouă
încarnare a
lui. Când se leagă de spiritele iernii fără să le transforme
în spirite
ale verii, el le osândeşte să se nască din nou în lumea
noastră, deşi
n-ar fi fost nevoie.
Priveşte focul şi fumul. În raporturile cu lumea exterioară,
activitatea ta spirituală şi psihică poate fi comparată cu cea care
produce focul şi fumul; dacă prin gândurile şi simţirea ta vei
spiritualiza lucrurile care te înconjoară, ajuţi unii elementali
să se
înalţe. Dacă te asociezi cu fumul, îi osândeşti să se
nască din nou. Să
ai în vedere lumina, ziua, luna în creştere, partea
însorită a anului.
Dacă acţionezi în aşa fel încât aduci înapoi
spiritele elementelor la
lumină, la zi, la luna crescătoare, la vară, vei elibera la moartea ta
aceste fiinţe care ţi-au fost atât de necesare. Ele se vor
înălţa din
nou în lumea spirituală. Dacă te asociezi cu fumul, dacă nu iei
în
considerare decât materia solidă şi o priveşti cu ochii goi, dacă
te
asociezi cu noaptea datorită lenei sau cu spiritele lunii
descrescătoare prin starea ta de supărare, dacă te asociezi prin
necredinţă sau lipsă de spiritualitate cu spiritele înlănţuite
în
iarnă, vei osândi toate aceste fiinţe să renască împreună
cu tine.
Doar acum ştim despre ce este vorba în Bhagavad Gita. Dacă ne
gândim
că este vorba despre om, nu înţelegem nimic din acestea. Dar
atunci
când ştim că întreaga viaţă a omului este un schimb
continuu între om
şi o serie de spirite care trăiesc captive în preajma noastră şi
care
de altfel trebuie să fie aşa, înţelegem că este vorba de
eliberarea sau
de reîncarnarea celor patru grupe de elementali. Secretul acestui
gen
de ierarhie inferioară a fost păstrat în acest pasaj din Bhagavad
Gita.
Când regăsim astfel înţelepciunea primordială în mari
documente
religioase, ne dăm seama câte lucruri preţioase conţin acestea şi
vedem
ce mult greşesc cei care le înţeleg în mod superficial sau
refuză să le
vadă în toată profunzimea lor. Nu ne comportăm aşa cum trebuie
faţă de
ele decât dacă ne spunem: nici o cunoaştere nu se ridică destul
de sus
ca să poată descoperi tot ce este ascuns în ele. Doar atunci
simţim cum
emană din aceste documente un suflu magic de pietate adevărată; ele
devin ceea ce trebuie să fie de fapt: un mijloc de purificare şi de
înnobilare în procesul de dezvoltare a omenirii. Adesea ele
ne fac să
pătrundem în profunzimea nesfârşită a înţelepciunii
omeneşti. Ceea ce
se poate răspândi acum în omenire pornind din şcolile
oculte sau
izvorând din Mistere va permite să fie revelate în toată
măreţia lor,
în toată strălucirea lor, aceste imagini – căci nu sunt
decât nişte
imagini reflectate – ale înţelepciunii originare.
Am dorit să vă arătăm, printr-un exemplu destul de greu de
înţeles,
că în vremurile înţelepciunii străvechi erau cunoscute
acţiunile şi
reacţiile tuturor acestor spirite care ne înconjoară, care,
prezente
pretutindeni, intră şi ies din fiinţele omeneşti, căci atunci se ştia
că faptele şi gesturile oamenilor corespund unor schimburi între
lumea
spirituală şi propria lume interioară a omului. Taina existenţei
omeneşti capătă un sens deplin când ştim că prin toate acţiunile
noastre şi chiar prin starea noastră sufletească, prin dispoziţia
noastră, acţionăm asupra întregului Cosmos, că mica noastră lume
are o
infinit de mare importanţă pentru Macrocosmos în ansamblul său.
Simţul
foarte puternic al responsabilităţii este ceea ce este mai frumos şi
mai important din tot ceea ce deşteaptă în noi ştiinţa
spirituală.
Acest sentiment ne face să înţelegem cu adevărat viaţa, să dorim
din
toată inima să dăm deplină valoare acestei vieţi pe care am adăugat-o
curentului evoluţiei.
