Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110

CONFERINŢA a VIII-a

Semnele zodiacale • Primele elemente ale corpului
omenesc • Corespondenţa lor cu semnele Zodiacului

Düsseldorf, 17 aprilie 1909

Capitolul pe care îl abordăm astăzi în cadrul studiului nostru referitor la entităţile superioare şi la raporturile lor cu Universul poate să pară foarte tulburător pentru omul modern, ale cărui cunoştinţe privind lumea şi condiţiile existenţei terestre se bazează pe lucrări de popularizare a ştiinţei, căci astăzi vom vorbi despre lucruri asupra cărora savanţii noştri nu au nici cea mai mică idee. Dar reciproca nu este valabilă; cel care este preocupat de ocultism poate să înţeleagă perfect, din punctul său de vedere, faptele stabilite de ştiinţa modernă şi nu veţi găsi nici o contradicţie între ceea ce s-a spus în aceste conferinţe şi faptele respective, dar nu este întotdeauna uşor să stabileşti un echilibru între cele două puncte de vedere. Totuşi, cei dintre dumneavoastră care vor avea răbdarea să-şi continue studiile vor vedea că până la urmă aceste lucruri alcătuiesc un singur tot.

Am mai tratat acest subiect, de exemplu în ciclurile de conferinţe de la Stuttgart şi de la Leipzig, dar din alt punct de vedere. Şi aici, cel care examinează superficial lucrurile ar putea sesiza unele contradicţii. Aceasta deoarece eu nu am misiunea să expun, în aceste conferinţe, teorii fondate pe speculaţii, ci fapte dezvăluite prin clarviziune. Însă aceste fapte se înfăţişează diferit, în funcţie de punctul de observaţie în care te afli. Un arbore văzut din diverse părţi prezintă aspecte diferite, deşi nu este decât acelaşi arbore. Acelaşi lucru se petrece şi în domeniul faptelor spirituale, atunci când lumina cade asupra lor din părţi diferite. Desigur, nu ne-ar fi greu să clădim, plecând de la câteva concepte abstracte, un întreg sistem mai mult sau mai puţin coerent: dar noi pornim din partea de jos şi unitatea armonioasă va apărea ca o încoronare a întregului edificiu. Trebuie însă să analizăm întotdeauna în ce sens şi cu ce scop a fost spus un lucru.

Când citim, de exemplu, într-o lucrare de popularizare că aerul, gazul, ar trebui să aibă pe Jupiter aceeaşi consistenţă ca mierea sau smoala şi când spunem că din punctul de vedere al ştiinţei spirituale această idee este absurdă, ni se poate răspunde: „Nu ştiţi că în prezent se poate produce aer cu această consistenţă?“ Desigur, acest fapt a fost stabilit ştiinţific, dar nu despre asta este vorba; consideraţiile noastre nu urmăresc această linie. Ceea ce ştiinţa numeşte aer poate fi condensat, tot aşa cum prin îngheţ apa poate deveni dură ca o piatră. Dar problema este să ştim dacă privim lucrurile în funcţie de modul lor de a acţiona în viaţă sau dacă, după sistemul ştiinţei noastre actuale, le considerăm ca pe nişte substanţe moarte. Este evident că gheaţa este apă solidificată; dar ce ar spune cel căruia i s-ar sugera să folosească gheaţa pentru a pune în miscare roata morii? Ceea ce ne interescază nu este ideea abstractă că gheaţa este de fapt apă, important este să înţelegem cum se desfăşoară lucrurile în Univers. Din acest punct de vedere lucrurile sunt total diferite faţă de poziţia pe care ne aflăm când vorbim de metamorfoza pur materială reprezentată de această condensare. Aşa cum roata morii nu poate să se învârtească datorită gheţii, tot aşa aerul de consistenţa mierii nu poate fi respirat. Acesta este aspectul care interesează pentru cunoaşterea spirituală. Pentru aceasta, globurile cereşti nu sunt numai corpuri materiale cu un anumit volum, mişcându-se în spaţiul universal, aşa cum le consideră mitologia astronomică modernă. Ştiinţa spirituală le studiază în existenţa lor vie, spirituală, adică în mod integral. Deci în felul acesta vom analiza ceea ce se poate numi geneza fiecăruia dintre ele.

Să luăm mai întâi ca exemplu apariţia vechiului Saturn, care, după cum am văzut, este punctul de plecare al întregii noastre evoluţii. V-am spus că la începuturile sale Saturn egala ca mărime întregul nostru sistem solar, dar nu trebuie să ni-l închiptum doar ca un simplu glob material; ştim că în el nu se găsea nici una din stările materiei care astăzi este numită solidă, lichidă sau gazoasă; el era alcătuit numai din foc, din căldură. Să-l reprezentăm printr-un cerc (a,b,c,d,), ca în desenul alăturat.

 

Am mai spus, după cum cred că vă amintiţi, că atunci când globul acesta al lui Saturn s-a transformat în glob solar, în spaţiul dimprejurul lui au apărut entităţile care alcătuiesc Zodiacul. Totuşi Zodiacul exista deja în jurul vechiului Saturn, dar era mai puţin dens decât în perioada următoare. Să ne închipuim cum acţionau în jurul vechiului Saturn Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. Linia A, B, C, D reprezintă în desen Zodiacul spiritual. Am putea să ne punem întrebarea dacă această concepţie este în concordanţă cu denumirile actuale ale semnelor zodiacale. Aşa este. Să vedem cum trebuie să vă reprezentaţi acest lucru.

Închipuiţi-vă că aţi fi pe vechiul Saturn şi că, ridicând mâinile, arătaţi cu degetul partea de cer care este deasupra voastră; aceasta cuprinde unele Tronuri, unii Heruvimi şi Serafimi; dacă v-aţi deplasa mai departe şi aţi face aceleaşi lucruri, aţi indica partea de cer în care se află alte Tronuri, alţi Heruvimi şi Serafimi, căci acesle trei grupuri de entităţi formează un cerc în jurul vechiului Saturn. Fiinţele din aceste Ierarhii nu sunt toate la fel, ci se deosebesc foarte clar unele de altele; ele sunt individualizate, astfel că cele care se găsesc într-o parte a cerului se deosebesc de cele din alte părti. Ţinând seama de aceste diferenţe, fiecărei părţi i-a fost atribuită o anumită constelaţie. Este semnul distinctiv al acelei porţiuni. Am putea spune: în această direcţie se află Tronurile, Heruvimii şi Serafimii cunoscuţi sub numele de Gemeni; în alta cei cunoscuţi sub numele de Leu, Rac etc. Acestea sunt semne indicatoare, ca să zicem aşa, stâlpii care marchează în ce direcţie se află anumite entităţi. Constelaţiile în sine nu sunt decât aceasta, dar trebuie să ne dăm seama că atunci când vorbim de Zodiac este vorba înainte de toate de entităţi spirituale.

Tronurile au fost cele care şi-au exercitat acţiunea în primul rând. Ele erau atât de avansate în evoluţia lor, încât puteau să-şi răspândească propria lor substanţă. Ele au revărsat încetul cu încetul această substanţă calorică în masa lui Saturn, ceea ce a dat naştere, de jur împrejurul acestui glob, formaţiunilor pe care le-am numit „ouă de căldură“; expresia are în ea ceva grotesc, dar a fost vorba într-adevăr de forme ovoide. Aţi putea să vă întrebaţi ce este cu această substanţă calorică şi dacă ea exista de mai înainte. Ceea ce exisţa deja era un fel de foc cosmic neutru, care de fapt se confunda cu spaţiul cosmic. Deci am putea spune ca mai înainte exista numai spaţiul, care într-un fel a fost mărginit, delimitat de o suprafaţă prin care s-a instilat substanţa calorică a vechiului Saturn. În momentul când această substanţă pătrunde în globul lui Saturn, unele entităţi intervin din două părţi. Am văzut deja că în interiorul acestui glob acţionează Spiritele formei, ale mişcării şi ale inţelepciunii, în timp ce Tronurile, Heruvimii şi Serafimii îşi exercită acţiunea din afară. Astfel aceste entităţi colaborează.

Aţi văzut în prima conferinţă că există un foc interior, psihic, pe care îl resimtim în noi ca o senzaţie de mulţumire, şi un foc care este perceput din afară. Între acestea două se află căldura neutră, care constituie „ouăle de căldură“. Deasupra lor se întinde căldura psihică, care radiază din exterior înspre interior, dar înfrânându-se. Este ca şi cum această căldură psihică radiantă ar avea o reţinere să pătrundă în căldura neutră închisă în spaţiul lor; în înteriorul acestora căldura care poate fi percepută în mod real este reflectată, astfel că „oul de căldură“ este prins între doi curenţi de căldură, un curent psihic exterior şi un curent interior, singurul perceptibil sub raport fizic pentru simţurile noastre. Atunci, sub acţiunea conjugată a acestor două feluri de căldură, fiecare dintre „ouăle de căldură“ începe o mişcare de rotaţie. El descrie un cerc în jurul lui Saturn, expunându-se astfel acţiunii succesive a diferitelor grupuri de Tronuri, Heruvimi şi Serafimi.

Atunci se petrece ceva cu totul deosebit: fiecare dintre aceste ouă ajunge iarăşi în punctul de unde a plecat, la locul unde a fost produs. Se opreste aici, nu poate merge mai departe (acestea sunt lucrurile pe care ni le dezvăluie observaţia spirituală). Formarea acestor ouă nu durează decât un timp. Apoi ca încetează şi nu se mai reia. Când toate se opresc, ele cad unul peste altul şi ajung să formeze unul singur. Astfel, după un timp se formează un glob, constituit din materia calorică cea mai densă; poate fi numit în mod justificat Saturn, deoarece se află pe orbita actuală a lui Saturn. Şi cum într-un anumit fel totul se repetă, acelaşi proces a avut loc la începutul evoluţiei terestre. Planeta Saturn de astăzi s-a format ea însăsi prin faptul că a fost oprită într-un anumit punct, cu toate că nu exact în acelaşi în care s-a oprit vechiul Saturn, căci a existat un decalaj. Însă procesul de formare a fost acelaşi. Deci din marele Saturn iniţial, a apărut un glob mic, ca urmare a acţiunii concomitente a entităţilor cosmice care fac parte din Ierarhii.

Să ne oprim acum asupra locului unde s-au adunat toate ouăle pe acel Saturn originar. Iată ce spuneau despre aceasta înţeleptii de odinioară: primul element al corpului fizic omenesc a apărut pe Saturn. În forma sa de la început, acesta era făcut din căldură şi în această căldură se prefigurau toate organele care s-au dezvoltat mai apoi. Acolo unde s-a oprit primul ou care se pusese în mişcare s-a format prima schiţă a acelui organ care, atunci când se opreşte, imobilizează, face să se oprească întregul organism fizic: inima. Prima schiţare a inimii a avut deci ca punct de pornire primul impuls dinamic, dar ea nu a apărut decât atunci când mişcarea a încetat. De aceea inima este organul care opreşte toate funcţiile corpului fizic, atunci când încetează să mai bată.

În limbajul iniţiaţilor de altădată se dădea câte un nume special fiecărei părţi a trupului omenesc. Inima era numită Leu. Când se punea problema în ce parte a Zodiacului a apărut primul element al inimii omeneşti, înţelepciunea primordială îi desemna pe Serafimii, Heruvimii şi Tronurile care acţionau într-un loc anume: în Leu. Ca şi cum s-ar fi proiectat pe sine însuşi în spaţiul universal, omul dădea astfel unei regiuni a Zodiacului numele de Leu, pe care obişnuia să-l atribuie unei părţi a organismului său. Corespondenţele s-au stabilit în acest fel.

La fel s-a întâmplat cu toate celelalte părţi ale corpului omenesc; toate au fost formate de către Zodiac. Inima s-a schiţat în regiunea Leului. Ceea ce se află în apropierea inimii şi are rolul să o protejeze era numit platoşă; aceasta s-a prefigurat într-o regiune care o preceda pe cea a inimii, căreia i s-a dat apoi numele unui animal înzestrat de la natură cu o platoşă, Racul*. De aceea regiunea vecină cu Leul poartă acest nume. Toate celelalte regiuni ale Zodiacului au fost numite după acelaşi principiu. De fapt, numele care desemnează diferitele regiuni ale cercului zodiacal provin de la corpul omenesc proiectat în spaţiu, cu toate că nu este prea uşor să descoperim intenţiile care au dus la acordarea acestor denumiri. Numele nu au ajuns la noi în toate cazurile în linie dreaptă; adesea trebuie să cauţi sensul iniţial al termenului pentru a vedea clar.

* Numit şi Cancer, după numele său latin (n. red.).

Pentru moment nu ne ocupăm de felul cum a dispărut, s-a destrămat vechiul Saturn; vom vedea cum s-a continuat evoluţia după Pralaya. Căci după dispariţia acestei formaţiuni a apărut alta şi a avut loc o nouă evoluţie. La început s-a produs o repetare a ceea ce se petrecuse pe Saturn. Apoi, după ce toată existenţa de pe Saturn s-a repetat în acest mod, a început noua evoluţie, cea pe care o cunoaştem sub numele de vechiul Soare. Acum nu se mai sacrifică Tronurile, ci alte entităţi spirituale, cele pe care le numim Dominări sau Spirite ale înţelepciunii. Tronurile sunt entităţi mai puternice; ele au putut să dea din propria lor substanţă, din făptura lor de căldură, căldura vechiului Saturn. Dominările nu pot da ca ofrandă decât un corp eteric mai diafan. Omul poseda deja germenul corpului fizic; la acesta Spiritele înţelepciunii au adăugat acum un corp eteric, şi lucrul acesta se petrece, am putea spune, într-un al doilea spaţiu în interiorul primului. Imensa sferă originară a vechiului Saturn s-a comprimat şi ca urmare a devenit mai densă.

Prin aceasta a fost posibil ca în vechiul Soare să nu fie numai substanţă calorică, ci, datorită faptului că aceasta s-a condensat, şi o substanţă gazoasă, aeriană. De la margine, Dominările colaborau acum cu entităţile pe care le-am numit mai înainte, iar în interiorul acestei sfere solare nu mai erau decât Spiritele formei şi ale mişcării. Toate celelalte acţionau din afară.

Apoi, ca şi pe vechiul Saturn, s-au format diverşi curenţi; ei se datorau Spiritelor din cercul exterior, din care fac parte acum Dominările, ceea ce face ca aceşti curenţi să fie ceva mai denşi decât cei produşi mai înainte de către Tronuri. Masa gazoasă se strânge şi între aceste două feluri de curenţi se formează un glob vaporos, care se distinge de globul lui Saturn şi de fiinţele care erau legate de acela prin faptul că nu este constituit numai din substanţă calorică, ci este impregnat de eteric. Cu toate că are densitatea gazului, acest glob solar este plin de viaţă. Globul întreg trăieşte, este o fiinţă înzestrată cu viaţă interioară. Pe când Saturn era înzestrat cu mobilitate internă, cu vioiciune, până în clipa când mişcarea lui a fost oprită de Leu, Jupiter (putem să-l numim aşa, căci planeta Jupiter de astăzi constituie o repetare a unei părţi a Soarelui care s-a desprins din el) este înzestrat cu vitalitate internă.

Bulele ovoide care se învârtesc pe vechiul Soare sunt deci fiinţe vii de mari dimensiuni. Dar ele nu mai apar în regiunea Leului, ci în cea care poartă numele de Vultur. Din acea parte a cerului vine impulsul spre globul solar, spre acea fiinţă trăitoare în spaţiul cosmic. După ce o astfel de bulă vie a făcut înconjurul soarelui, ea revine în regiunea Vulturului, dar atunci se întâmplă altceva. Sub aceeaşi influenţă care a adus-o la viaţă, ea moare, este ucisă. Una după alta, toate bulele sunt ucise, şi când altele noi nu se mai nasc se termină şi viaţa Soarelui. Deci această viaţă consta în apariţia bulelor pe care un impuls venind din spaţiu le omora acolo unde se adunaseră în cele din urmă. Această lovitură de moarte venită din spaţiul universal, pe care a primit-o Soarele, a fost resimţită ca fiind datorată Scorpionului. De aceea această regiune a fost numită Vultur, pentru că dădea viaţă materiei neînsufleţite, dar şi Scorpion, pentru că din ea emanau forţe ale morţii.

Se poate spune deci că în regiunea Leului se află forţe zodiacale care au fixat, au imobilizat, primele elemente ale vieţii fizice omeneşti, iar din regiunea Scorpionului provin acele forţe care pot ucide viaţa. Vom vedea mai departe ce raport este între situaţia de atunci şi cea de acum. Un văl des, o Maya deasă acoperă condiţiile care domneau la începuturi.

Acum, după ce am înţeles sensul acestor denumiri şi ansamblul procesului cosmic, nu mai avem nevoie să ne pierdem în amănunte. Totuşi trebuie să revenim la o problemă: ce este deci Saturn? Este un glob de căldură. Greşiţi total dacă privind acest astru îl comparaţi cu altele, ca de exemplu Marte sau Jupiter. Ceea ce vedeţi în cer nu este decât un spaţiu cald şi puteţi să-l vedeţi pentru că vă apare printr-un spaţiu luminat. Cum arată un obiect lipsit de lumină văzut printr-un spaţiu luminat? Are o nuanţă albastră. Vă puteţi da seama de asta privind flacăra unei lumânări. Ea este albăstruie în centru şi e înconjurată de un fel de aureolă luminoasă. Întunericul văzut dincolo de lumină pare întotdeauna albastru. Ştiu că ceea ce vă spun riscă să fie considerat o absurditate din punctul de vedere al opticii actuale, totuşi acesta este adevărul. Fizicienii de astăzi nu ştiu de ce tot spatiul ceresc pare albastru. El pare astfel pentru că în realitate este întunecat, negru, dar îl vedem dincolo de un spaţiu luminat. Tot ce este întunecos, văzut printr-un spaţiu luminat, pare albastru. De aici şi aspectul albăstrui al lui Saturn. Cele spuse de noi se potrivesc pe deplin cu faptele ştiintifice, dar nu cu teoriile mai mult sau mai puţin fanteziste referitoare la ele.

Ajungem acum la Marte, pe care putem să-l explicăm în acelaşi fel. Ar trebui să ni-l reprezentăm ca pe un mare glob gazos, care s-a condensat prin răcire până la consistenţa unui lichid. Din mediul apos foarte fluid se detaşează într-un punct o bulă lichidă condensată şi toate câte mai apar apoi ajung să se oprească; dar în timp ce pe Saturn mişcarea de rotaţie este oprită de Leu şi pe Jupiter (sau Soare) moartea este produsă de Scorpion, bulele de apă de pe Marte se opresc şi ele, cu toate că aici lucrurile se petrec puţin mai altfel.

Actualul Marte este deci o repetare a vechii Luni. Orbita lui delimitează spaţiul ocupat odinioară de ea. Este partea de Lună care a rămas vie; este polul opus al Lunii noastre, care nu este decât zgură. Ceea ce a rămas viu se menţine în actualul Marte. Acesta corespunde celei de a treia stări de evoluţie a sistemului nostru planetar, cea a vechii Luni. Este deci în esenţă un corp lichid. Or, tocmai pe această Lună veche – sau dacă vreţi Marte vechi – omului i s-a adăugat un corp astral, adică prima formă de conştiinţă. Corpul omului era alcătuit atunci din substanţa lichidă a lui Marte – sau a Lunii vechi. Aşa cum pe Pământ el este făcut din substanţă terestră, pe vechea Lună era alcătuit din foc, aer şi apă. Din acest motiv ar fi putut fi considerat ca un om acvatic, ceea ce devenise de fapt prin adăugarea corpului astral. Nu era încă o individualitate umană, un Eu, ci doar o fiinţă înzestrată cu astralitate, datorită unui impuls primit dintr-o anumită parte a Zodiacului. Acest impuls a făcut să oscileze mişcarea sa de rotaţie şi l-a făcut să revină în punctul de unde plecase. El venea din regiunea numită Vărsătorul de apă. Vărsătorului îi datorează omul faptul că pe vechea Lună – sau vechiul Marte – a primit conştiinţa.

Ajungem acum la Pământ, a patra stare a evoluţiei cosmice. La început se repetă primele trei stări; se formează un Saturn, apoi un Soare, care dă naştere lui Jupiter, apoi o Lună, care dă naştere lui Marte. În sfârşit, apare Pământul, din care se separă Soarele şi partea care constituie Luna actuală. Ştiţi că omul a primit primul germen al Eului în epoca lemuriană, când Luna s-a despărţit de pământ; aceasta nu s-a putut realiza decât datorită unui nou impuls venind din exterior, care a determinat o mişcare de rotaţie; după ce a avut loc o primă rotaţie, cel care a primît impulsul respectiv a fost destul de matur ca să absoarbă un Eu în prima sa formă. Toate acestea s-au petrecut în era lemuriană şi sub semnul numit astăzi al Taurului. În epoca în care au fost alese aceste nume, lucrurile acestea mai erau încă simţite foarte clar, foarte concret. Este mai ales cazul Misterelor egiptene şi caldeene iar semnificaţia reală a acestor denumiri nu mai este cunoscută decât în şcolile de iniţiere adevărate.

Primul germen al Eului se exprimă prin cuvânt, prin sunetul vorbit. Formarea vocii se află într-un raport cu totul deosebit – asupra căruia nu insistăm aici, dar pe care îl cunosc toţi ocultiştii – cu fenomenul reproducerii, ceea ce se poate deduce din faptul că la băieţi vocea se schimbă la pubertate. Există un raport ascuns. Dar tot ce ţine de aceste facultăţi, de aceste procese, era considerat odinioară că este pentru om natura sa de taur. De aici vine denumirea acestui semn zodiacal, care are pentru Pământ aceeaşi importanţă ca Leul pentru Saturn, Scorpionul pentru vechiul Soare, Vărsătorul pentru vechea Lună.

Epoca egipteană a fost a celei de a treia civilizaţii de după Atlantida, prima fiind cea a Indiei antice, iar a doua cea a Persiei străvechi. Or, aşa cum am arătat de multe ori, există corespondenţe între aceste civilizaţii post-Atlantida şi marile faze ale evoluţiei terestre. Era lemuriană a fost a treia dintre aceste faze. De asemenea, doctrina secretă a egiptenilor era în esenţă reflectarea spirituală a evenimentelor care avuseseră loc în decursul acelei ere. Preoţii Misterelor egiptene ştiau mai bine ca oricine ce se petrecuse atunci, căci aceste lucruri se reflectau în civilizaţia cu totul deosebită a Egiptului, de unde legăturile acestei civilizaţii cu semnul Taurului, în general cu cultul Taurului.

Vedeţi că nu este uşor să cunoaştem faptele care s-au desfăşurat cu adevărat când s-au format marile corpuri cercşti. Am văzut totuşi că nu poate fi vorba de un proces mecanic, asa cum presupune teoria lui Kant şi Laplace, ci de o creaţie vie, datorată Ierarhiilor spirituale, a ceea ce vedem astăzi sub formă de aştri ca Saturn, Jupiter şi Marte.