|
În
aceste
ultime zile am încercat să ne reprezentăm cele mai importante
entităţi de care vorbeşte Evanghelia lui Luca. Am obţinut noţiuni
cuprinzătoare despre ceea ce se află la baza acestui document. Dar mai
trebuie să urmărim evolutia ulterioară a principalei entităţi din
Evanghelia lui Luca, şi prin aceasta a principalei entităţi a
Pământului nostru, a lui Iisus Hristos însuşi.
Pentru aceasta va fi mai întâi necesar să ne amintim ce a fost spus deja, şi anume că Iisus Hristos de care se ocupă Evanghelia lui Luca s-a născut, în mod fizic, în persoana lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan, a casei lui David. Acest copil creşte până la vârsta de aproximativ doisprezece ani. Când a fost atinsă această perioadă de dezvoltare a lui, Eul celui care întemeiase altădată cultura persană, Eul lui Zoroastru, a putut pătrunde în corpul său. Începând din acest al doisprezecelea an, în Iisus aparţinând liniei nathanice trăieste Eul lui Zoroastru. Vom urmări acum mai de aproape dezvoltarea acestei fiinţe. Aici trebuie să ne amintim un lucru pentru a cărui înţelegere suntem pregătiţi prin reflecţiile noastre antroposofice anterioare.
Noi ştim că dezvoltarea normală a fiinţei omeneşti se efectuează în etape: prima etapă se întinde de la naştere la al şaptelea an, aproximativ; un al doilea segment al dezvoltării corespunde etapei de la şapte la paisprezece ani, cu alte cuvinte până la pubertate; un al treilea segment cuprinde etapa de la paisprezece la douăzeci şi unu de ani; urmează apoi etapa până la douăzeci şi opt de ani şi încă o etapă, până la al treizeci şi cincilea an. Desigur, aceste etape nu trebuie concepute în mod dogmatic, în sensul că ele concordă în mod exact cu o dată fixă, ci observăm acea tranziţie importantă care se produce în dezvoltarea unei fiinţe omeneşti în cursul desfăşurării aproximativ a celui de al şaptelea an, în perioada schimbării dinţilor. Această schimbare nu se produce brusc, ci încetul cu încetul, pe durata schimbării dinţilor. La fel se petrec lucrurile în mod progresiv în toate etapele. Noi ştim, aşa cum am expus cu mai multă precizie în Educaţia copilului, că în cursul celui de al şaptelea an de viaţă are loc un eveniment care, din punct de vedere spiritual, este analog cu separarea de corpul matern pe plan fizic: se petrece un fel de naştere eterică. În jurul vârstei de paisprezece ani, o dată cu maturarea sexuală are loc o naştere astrală, corpul astral al copilului se eliberează la rândul său. Dar evoluţia fiinţei umane se arată a fi mult mai complicată atunci când o urmăreşti cu ochii spiritului. Marile modificări care se produc chiar şi mai târziu în existenţa omenească scapă observaţiei obişnuite a oamenilor. Astăzi se estimează că începând cu o anumită vârstă nu se mai întâmplă mare lucru în dezvoltarea umană. Acesta este însă rezultatul unei observaţii foarte superficiale. În realitate, atunci când depunem mai multă strădanie, descoperim că în ceea ce priveşte perioadele mai târzii putem să conştientizăm anumite diferenţe în dezvoltarea umană.
Când este lepădat învelişul matern, fizic al corpului, ceea ce se naşte nu este în fond decât corpul fizic al fiinţei omeneşti, sin-gurul eliberat în timpul primilor şapte ani ai vieţii. În numeroase conferinţe asupra educaţiei copilului, noi am spus mereu cât este de important ca educatorul să ştie tocmai aceasta. Apoi, când este lepădat învelişul eteric este eliberat corpul eteric şi atunci când spre paisprezece ani este lepădat la rândul său învelişul astral, corpul astral devine liber. La drept vorbind, dacă vrem să înţelegem fiinţa omenească, trebuie să plecăm de la descrierea organizării sale pe care am făcut-o în Teosofia*. Acolo, elementele superioare, psihice ale naturii omeneşti sunt subîmpărţite în continuare. Găsim mai întâi, legat de corpul eteric, ceea ce numim „corpul senzaţiei“, care nu este complet liber faţă de lumea exterioară decât spre douăzeci şi unu de ani. Cu acest al douăzeci şi unulea an începe eliberarea a ceea ce noi numim „sufletul senzaţiei“; la douăzeci şi opt de ani devine liber „sufletul raţiunii“ şi după aceea „sufletul conştienţei“. Iată ce se întâmplă cu omul de astăzi. Oricine ştie să observe viaţa cu ajutorul cunoaşterii obţinute datorită ştiinţei spirituale ştie perfect că aceste etape de dezvoltare există. Marii ghizi ai omenirii ştiu, de asemenea, de ce al treizeci şi cincilea an are atâta importanţă. Dante [7] ştia de ce a vorbit de vârsta de treizeci şi cinci de ani când a avut marile viziuni cosmice pe care le-a descris în celebrul său poem. Chiar la începutul Divinei comedii el spune că a avut aceste viziuni la vârsta de treizeci şi cinci de ani. Fiinţa umană ajunge la această vârstă în momentul când poate utiliza în mod plenar facultăţile care depind de corpul senzaţiei, de sufletul senzaţiei, de sufletul raţiunii.
* Teosofie. Introducere
în cunoaşterea suprasensibilă despre lume şi menirea omului
, GA
11 (Nota trad.)
Toţi cei care au vorbit de fiinţa omenească referitor la evo-lutie au cunoscut această subdivizare. La orientali, în această pri-vinţă lucrurile stau puţin altfel, epocile sunt diferite. Din acest motiv era justificat să nu se facă aceleaşi diferenţieri şi pentru civilizaţia orientală; dar în Occident a fost necesar să se facă. Grecii, de exemplu, nu au făcut decât să descrie în alţi termeni ceea ce am descris mai înainte. Vorbind de suflet, ei începeau cu ceea ce noi numim corpul eteric, pe care ei îl numeau „treptikon“ ; ceea ce noi numim corpul senzaţiei ei îl numeau foarte expresiv „aesthetikon“; sufletul senzaţiei era pentru ei „orektikon“, iar sufletul raţiunii „kinetikon“; sufletul conştienţei, bunul cel mai preţios, în curs de a fi dobândit în prezent, de om, se chema la ei „dianoetikon “. Astfel ni se înfăţişează evoluţia fiinţei umane când este observată cu precizie şi exactitate.
Ca urmare a anumitor condiţii pe care trebuie să le mai lămurim parţial şi astăzi, evoluţia Copilului Iisus al liniei lui Nathan a fost puţin grăbită, accelerată, ceea ce era posibil datorită faptului că în ţara sa pubertatea avea loc mai devreme. Dar mai existau în cazul lui motive cu totul speciale pentru ca ceea ce se întâmplă de obicei în al paisprezecelea an să se producă în al doisprezecelea an; de asemenea, ceea ce are loc în mod obişnuit la douăzeci şi unu de ani s-a produs pentru el la nouăsprezece şi ceea ce se întâmplă la altii la douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani a avut loc pentru el la douăzeci şi şase şi la treizeci şi trei de ani.
|
Aceasta este aşa-zisa schemă a dezvoltării fiinţei noastre centrale pământeşti. Acum trebuie să avem în vedere că până la al doisprezecelea an noi avem în faţa ochilor corpul fizic al lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan, dar că, începând cu această epocă, Eul lui Zoroastru trăieşte în acest corp al lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că acest Eu, acest Eu matur, a început munca sa de perfecţionare asupra corpului senzaţiei, sufletului senzaţiei şi sufletului raţiunii lui Iisus din linia lui Nathan cu începere de la acest al doisprezeelea an; el a dezvoltat aceste principii ale naturii omeneşti cum o poate face numai un Eu atât de matur, care a parcurs cele mai diferite incarnări pe care destinul i le acordase lui Zoroastru şi a putut să prelucreze cu cea mai mare fineţe aptitudinile umane. Noi ne găsim deci în faţa acestui fapt minunat că în corpul lui Iisus din linia lui Nathan, la vârsta de doisprezece ani, s-a incorporat Eul lui Zoroastru, care i-a perfecţionat în cel mai înalt grad facultăţile interioare. Atunci s-a dezvoltat un corp al senzaţiei, care a fost capabil să privească spre Cosmos, astfel încât putea presimţi existenţa vechiului Ahura Mazdao, simţind ce poate acesta ca entitate spirituală; se dezvoltă un suflet al senzaţiei capabil să cultive înţelepciunea care trebuia să se dezvolte încetul cu încetul în omenire pe baza învăţăturii lui Ahura Mazdao; şi s-a dezvoltat un suflet al raţiunii care putea înţelege toate acestea, adică să conceapă idei şi să pună în cuvinte uşor de înţeles ceea ce umanitatea nu putuse obţine până atunci decât de afară, pe calea curenţilor spirituali.
Aşa s-a dezvoltat acest Iisus din linia lui Nathan care purta în el Eul lui Zoroastru. El a evoluat în acest mod până la apropierea vârstei de treizeci de ani. Atunci s-a produs un fapt nou. Fenomenul care avusese deja loc, într-un anumit fel, pentru Iisus aparţinând liniei lui Nathan, atunci când în al doisprezecelea an al său interiorul i s-a umplut cu un Eu nou, s-a repetat, dar acum într-un fel mai universal, mai important. Atunci când Iisus din Nazaret a atins al treizecilea an al său, Eul lui Zoroastru săvârşise ceea ce trebuia să împlinească în acest suflet căruia îi dezvoltase facultăţile în cel mai înalt grad. Acum putem spune că îşi terminase misiunea de a prelucra acest suflet, în sensul transmiterii a tot ceea ce obţinuse în incarnările sale anterioare şi putea spune: „Sarcina mea este acum împlinită“. Şi într-o zi Eul lui Zoroastru a părăsit corpul lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan.
Eul lui Zoroastru a trăit deci timp de doisprezece ani în corpul lui Iisus al liniei lui Solomon. Acest copil nu s-ar mai fi putut dezvolta în continuare. Eul lui Zoroastru părăsindu-l, el a rămas ca să spunem aşa la nivelul pe care-l atinsese atunci. Este adevărat că prin prezenţa în el a acestui Eu ajunsese la un rar grad de maturitate. Cineva care ar fi observat din exterior acest Copil Iisus din linia lui Solomon l-ar fi găsit extraordinar de precoce. Dar din momentul în care Eul lui Zoroastru l-a părăsit, el nu a mai putut avansa. Şi în momentul în care, relativ devreme, mama lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan a murit şi când elementele sale spirituale s-au retras în lumile spiritului, a luat cu ea ceea ce avea valoare eternă şi forţă constructivă în Copilul Iisus din linia lui Solomon. Acest copil a murit, de asemenea, cam în acelaşi timp cu mama lui Iisus din linia lui Nathan.
Învelişul eteric care a părăsit atunci corpul lui Iisus din linia lui Solomon avea o mare valoare. Noi ştim despre corpul eteric că el atinge dezvoltarea sa normală când copilul a depăşit anul al şaptelea, cu alte cuvinte, între acest al şaptelea an şi vârsta pubertăţii. Este deci vorba de un corp eteric care fusese format prin forţele Eului lui Zoroastru. Or, noi ştim că la moarte corpul eteric părăseşte corpul fizic, că, într-un caz normal, tot ceea ce nu este utilizabil pentru eternitate este atunci lepădat şi că un fel de extract al acestui corp eteric este luat dincolo. La Copilul Iisus aparţinând liniei lui Solomon, cea mai mare parte a corpului eteric era utilizabilă pentru eternitate. Întreg acest corp eteric a fost luat de mama lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan. Dar corpul eteric este arhitectul, constructorul corpului fizic. Noi ne putem deci reprezenta acum că, în fapt, exista o înrudire intimă între acest corp eteric al lui Iisus aparţinând liniei lui Solomon care trecuse în lumea spirituală şi Eul lui Zoroastru care fusese unit cu el timp de doisprezece ani ai vieţii sale pe Pământ. Şi atunci când în urma evoluţiei lui Iisus din Nazaret acest Eu a părăsit corpul lui Iisus din linia lui Nathan, a intrat în joc forţa de atracţie care exista între Eul lui Zoroastru şi corpul eteric al Copilului Iisus aparţinând liniei lui Solomon. Amândoi s-au regăsit şi şi-au construit un nou corp fizic. Eul lui Zoroastru atinsese o asemenea maturitate, încât nu mai avea nevoie să stea în Devachan. Cu ajutorul corpului eteric de care tocmai am vorbit, el a putut să-şi reconstruiască un nou corp fizic în relativ putin timp.
În acest fel s-a născut pentru prima dată acea fiinţă care apoi a revenit continuu pe Pământ, revenind astfel, încât se scurgea foarte puţin timp între o moarte fizică şi o nouă naştere. Puţin după ce îşi părăsea corpul său fizic prin moarte, ea reapărea incarnată din nou pe Pământ la scurt timp. Această fiinţă, care a regăsit corpul eteric pe care îl părăsise, a trecut apoi prin toată istoria omenirii. Şi aşa cum vă puteţi imagina, ea acordă întregul său ajutor celor care caută să înţeleagă marele eveniment din Palestina. Ea a trăit la răscruce de epoci sub numele de „Maestrul Iisus“. Astfel, după ce a regăsit corpul său eteric, Eul lui Zoroastru şi-a început sub denumirea Maestrul Iisus participarea de-a lungul evoluţiei omeneşti, incarnându-se şi reincarnându-se continuu pe Pământul nostru pentru a conduce curentul spiritual pe care noi îl numim creştin. El este inspiratorul celor care caută să înţeleagă creştinismul în evoluţia sa vie; el i-a inspirat pe toţi cei care trebuiau să cultive în mod permanent învăţăturile creştinismului în cadrul şcolilor esoterice. El se află mereu în spatele marilor figuri ale creştinismului, învăţând pe ceilalţi ce înseamnă în realitate marele eveniment din Palestina.
Acest Eu al lui Zoroastru care a trăit în corpul lui Iisus al liniei nathanice de la doisprezece la treizeci de ani ai săi se afla acum în afara acestui corp. În acest corp a intrat acum o altă entitate. Momentul în care s-a întâmplat aceasta, când, ca să spunem aşa, un „Eu suprem“ a luat locul Eului lui Zoroastru în corpul lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan, toţi evangheliştii ni-l descriu ca fiind cel al Botezului în Iordan. Eu am arătat deja în conferinţele despre Evanghelia lui Ioan* că în acele timpuri botezul era cu totul altceva decât mai târziu, când a devenit numai un simbol. Ioan Botezătorul îl practica de asemenea cu totul altfel. Întregul corp al celor care se botezau era cufundat în apă. Or, dumneavoastră ştiţi din toate conferinţele pregătitoare că în acest caz se poate întâmpla ceva cu totul deosebit. Deja în viaţa obişnuită, dacă cineva este gata să se înece sau suferă un şoc, se poate întâmpla să-şi revadă toată viaţa sa trecută sub forma unui vast tablou. Aceasta datorită faptului că timp de un moment se întâmplă ceea ce nu are loc de obicei decât după moarte: corpul eteric se desprinde de corpul fizic, el se eliberează de sub puterea corpului fizic. Aceasta se întâmpla cu cei mai mulţi dintre cei care erau botezaţi de Ioan Botezătorul şi este ceea ce s-a întâmplat în special la Botezul lui Iisus aparţinând liniei nathanice. Corpul său eteric a fost retras în acel moment: marea Entitate pe care noi o numim Hristos a putut pătrunde în corpul său fizic şi l-a luat în stăpânire.
* Evanghelia după Ioan,
GA 103 şi Evanghelia
după Ioan şi raporturile sale cu celelalte trei evanghelii,
îndeosebi cu cea a lui Luca, GA 112
În felul acesta, începând de la Botez, Iisus
aparţinând liniei lui Nathan a fost deci pătruns de entitatea lui
Hristos. Aceasta se poate înţelege din acele cuvinte care se află
în cele mai vechi manuscrise evanghelice: „Acesta este fiul meu
cel iubit; astăzi l-am zămislit“, cu alte cuvinte, Fiul cerului,
Hristos este acum zămislit. Principiul fecundant era Dumnezeul unic
care acţionează în lume, iar principiul receptiv era corpul şi
întreaga structură a lui Iisus din linia lui Nathan care fusese
pregătit să primească germenele venind din ceruri. „Acesta este fiul
meu cel iubit; astăzi l-am zămislit“*. Aceasta este exprimarea în
manuscrisele evanghelice mai vechi şi aşa ar fi trebuit să figureze
în Evangheliile noastre (Luca 3, 22).
* in Evangheliile sinoptice, citatul
este prezentat astfel: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru tine am
binevoit“. (Nota trad.)
Cine este acea entitate care s-a unit atunci cu corpul eteric al lui Iisus din linia lui Nathan? Această entitate a lui Hristos nu poate fi înţeleasă dacă ne limităm la evoluţia Pământului. Entitatea lui Hristos este acea entitate pe care trebuie s-o numim Ghidul fiinţelor spirituale care s-au separat altădată de Pământ o dată cu Soarele şi care şi-au creat un câmp de acţiune mai înalt pentru a acţiona din Soare – deci din afară – asupra Pământului. Dacă ne transpunem în timpurile precreştine care încep de la epoca când Soarele s-a separat de Pământ până la apariţia lui Hristos aici jos, trebuie să spunem: Când omul îşi ridica privirea spre Soare, el trebuia să simtă, dacă ar fi avut maturitatea necesară, ceea ce propovăduia Zoroastru, cu alte cuvinte, că ceea ce pătrunde spre noi prin lumina şi căldura care ne vin de la Soare nu este decât veşmântul fizic al înaltelor entităţi spirituale care se află în spatele luminii solare; în ele se ascund razele de forţă spirituală care, venind de la Soare, pătrund în Pământ. Or, ghidul tuturor aeestor forţe care-şi trimit astfel influenţele lor binefăcătoare din Soare spre Pământ este fiinţa care mai târziu a fost numită Hristos. În timpurile prehristice, nu trebuia deci să fie căutată pe Pământ, ci în Soare. Şi Zoroastru avea dreptate atunci când o numea Ahura Mazdao şi o localiza în Soare, spunând: „Am parcurge în zadar întregul Pământ, căci nu am găsi acest spirit al luminii; dar dacă privim Soarele, atunci cel care trăieşte acolo în mod spiritual este Ahura Mazdao şi lumina care vine spre noi este corpul spiritului Soarelui, al lui Ahura Mazdao, tot aşa cum corpul fizic al omului este corpul spiritului omenesc“. Această fiinţă superioară se apropia tot mai mult de Pământ prin marile evenimente cosmice prin care trecea sfera terestră. Prin clarvedere se putea resimţi tot mai mult această apropiere a lui Hristos de Pământ. O recunoaştere clară a acestui Hristos a avut loc atunci când marele precursor al lui Hristos, Moise, a primit revelaţia sa în fulgerul de foc, pe muntele Sinai.
Ce au însemnat aceste revelaţii făcute lui Moise? Ele au însemnat că ceea ce se apropia de Pământ, ca entitate a lui Hristos, se arăta la început ca o imagine reflectată. Să ne reprezentăm în mod spiritualizat fenomenul pe care îl percepem în fiecare noapte cu Lună plină. Atunci când privim Luna plină, vedem razele Soarelui reflectate. Ceea ce radiază spre noi este lumină solară, dar noi o numim lunară, pentru că ea este reflectată de Lună. Pe cine a văzut Moise în rugul arzând şi în focul de pe Sinai? Pe Hristos. Dar aşa cum se vede lumina Soarelui reflectată de Lună şi nu în mod direct. El a văzut reflectarea lui Hristos; şi la fel cum noi numim clar de Lună lumina Soarelui care se reflectă astfel, la fel Iisus Hristos a fost numit Iahve sau Iehova. Acesta nu este altceva decât reflectarea lui Hristos înainte ca să fi apărut El însuşi pe Pământ. Astfel, Hristos s-a anunţat omenirii – care nu-L putea încă vedea în esenţa sa originară – în mod indirect, tot aşa cum într-o noapte cu Lună plină, altminteri întunecoasă, lumina solară se arată în razele Lunii. Iahve sau Iehova este Hristos, văzut nu în mod direct, ci ca o lumină reflectată.
Acest Hristos trebuia să se apropie din ce în ce mai mult de cunoasterea umană. Aceasta înseamnă că El însusi trebuia să umble un timp pe Pământ, să fie un om printre oameni, să devină un locuitor al Pământului, aşa cum mai înainte el nu se revela din Cosmos decât iniţiaţilor. Dar pentru aceasta trebuia să vină momentul potrivit. Că acest Hristos există, aceasta s-a ştiut întotdeauna acolo unde se pătrunsese până la înţelepciunea Universului. Dar pentru că El se manifestase în cele mai variate moduri, a fost desemnat cu numele cele mai diferite. Zoroastru l-a numit Ahura Mazdao fiindcă lui i se revela învesmântat cu lumina solară. Sfintii Rişii, acei mari îndrumători ai omenirii care trăiseră în India antică în prima epocă postatlanteană, cunoşteau de asemenea foarte bine existenţa acestei mari Fiinţe, dar ei ştiau că El nu era încă accesibil înţelegerii pământeşti a epocii lor şi că el nu va deveni accesibil acestei înţelegeri decât mai târziu. Din această cauză, formula de atunci era că această fiinţă ar trăi dincolo de regiunea sfinţilor Rişii şi se numea Vişva Karman. Cei şapte Rişii vorbeau şi ei despre fiinţa pe care Zoroastru o numea Ahura Mazdao. Acestea nu sunt decât nume diferite pentru entitatea care, din înălţimile spirituale ale Cosmosului, se apropia în mod lent de Pământ.
Dar a trebuit o întreagă pregătire în evoluţia omenească pentru ca un corp omenesc să poată prelua în el această fiinţă. Trebuia ca entitatea care a trăit în Zoroastru să se maturizeze din incarnare în incarnare, pentru ca ea să poată dezvolta după aceea în corpul atât de pur al lui Iisus din linia lui Nathan facultăţile corpului senzaţiei, ale sufletului senzaţiei şi ale sufletului raţiunii, astfel încât această entitate omenească să devină aptă să primească o fiinţă atât de elevată. Acest proces trebuia să fie îndelung pregătit. Pentru ca un suflet al senzaţiei, un suflet al raţiunii să poată fi astfel pregătite, trebuia mai întâi ca un Eu să treacă prin numeroasele experienţe şi vieţuiri prin care a trecut Zoroastru şi ca acesta să transforme facultăţile din sufletul lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan. Acest lucru nu ar fi fost posibil mai devreme. Căci la dezvoltarea acestui copil Iisus nathanic trebuia să lucreze nu numai Eul lui Zoroastru, dar şi marea entitate pe care noi am descris-o ea fiind Nirmanakaya lui Buddha. Aceasta a lucrat mai ales din afară, de la naştere până la vârsta de doisprezece ani. Or, pentru aceasta ea trebuia mai întâi să existe. Trebuia ca Bodhisattva însuşi să ajungă la starea de Buddha înainte de a face posibilă dezvoltarea corpului Nirmanakayei, pentru ca el să poată acţiona asupra Copilului Iisus aparţinând liniei nathanice, de la naştere până la al doisprezecelea an al său. Bodhisattva însuşi trebuia mai întâi să depăşească nivelul de Buddha pentru a avea în el forţa de a pregăti un corp în vederea acestui mare eveniment. În incarnarea în care a devenit Buddha, el nu ajunsese încă în situaţia de a putea dezvolta această facultate. Pentru aceasta era necesară viaţa sa de Buddha.
În ziua când omenirea va înţelege ce comori de înţelepciune sunt păstrate în vechile legende, ea va putea citi în pasajele corespunzătoare că tot ceea ce descifrăm din Cronica Akasha este păstrat în chip minunat în legendele vechi. Ni se povesteşte, şi pe bună dreptate, că în India antică era deja propovăduit Hristos ca entitate cosmică care se găseşte dincolo de sfera sfinţilor Rişii. Ei ştiau că această entitate trăia în cer şi nu se apropia decât încetul cu încetul de Pământ. Zoroastru ştia şi el că trebuia să-şi îndrepte privirea sa de la Pământ spre Soare; şi acest vechi popor evreu, prin calităţile, facultăţile de care am vorbit ieri, a fost primul care a primit revelaţia lui Hristos sub forma sa de reflectare. Ni se spune într-o povestire şi acest lucru, că atunci când Bodhisattva a devenit Buddha el a intrat în contact cu Vişva Karman, care mai târziu a fost numit Hristos. Legenda povesteşte că la apropierea vârstei de douăzeci şi nouă de ani Buddha a ieşit din palatul său, unde fusese crescut şi îngrijit până atunci. El a întâlnit mai întâi un bătrân, apoi un bolnav; el a văzut după aceea un cadavru şi a învăţat astfel să cunoască încetul cu încetul mizeriile existenţei. Apoi el a văzut un călugăr care se retrăsese din această viaţă în care domnea bătrâneţea, boala şi moartea. Atunci el s-a decis, spune legenda, care ne arată astfel un adevăr profund, să nu mai plece imediat şi să revină încă o dată asupra paşilor săi. Dar în cursul acestei plimbări artistul divin, Vişva Karman, i s-a arătat şi l-a înzestrat cu forţa pe care el o trimitea din înălţimile cereşti spre Pământ. Cu puterea lui Vişva Karman însuşi, deci a lui Hristos, a fost înzestrat astfel Bodhisattva. Pentru el, Hristos era o forţă exterioară care nu se unise încă cu el.
Pe atunci, şi Bodhisattva se apropia de vârsta de treizeci de ani; totuşi, el nu ar fi putut încă determina preluarea desăvârşită a lui Hristos într-un corp omenesc. Pentru aceasta el trebuia să atingă o anumită maturitate. El a devenit matur tocmai prin existenţa sa de Buddha. Şi atunci când a apărut în Nirmanakaya sa, el avea ca sarcină să pregătească corpul lui Iisus din linia lui Nathan, în care nu a pătruns el însuşi, dându-i maturitatea necesară pentru a-l primi pe Vişva Karman, pe Hristos.
În acest fel au contribuit toate forţele evoluţiei pentru a face posibil acest mare eveniment. Dar acum ne vine pe buze o întrebare: Ce raport există între acest Hristos, acest Vişva Karman şi entităţi ca Bodhisattvii, dintre care una a fost cea care mai târziu a devenit Buddha?
Cu această întrebare ajungem la unul din cele mai mari mistere ale evoluţiei noastre terestre. Pentru sentimentele şi senzaţiile unui om de astăzi este în general greu să aibă chiar şi cea mai mică idee despre nemărginirea care se ascunde în spatele acestui mister. Asemenea entităţi dintre care una este Bodhisattva care a devenit Buddha şi care a avut misiunea să încorporeze omenirii marea învăţătură a Milei şi a Iubirii, astfel de entităţi există în număr de douăsprezece, legate de Cosmosul căruia îi aparţine Pământul. Acel Bodhisattva care a devenit Buddha în secolul al cincilea până la al şaselea înaintea erei noastre este una din aceste douăsprezece entităţi. Fiecare dintre aceşti Bodhisattva are o anumită misiune. Aşa cum cel despre care am scris aici a avut sarcina să aducă pe Pământ învăţătura Milei şi a Iubirii, ceilalţi le au de asemenea pe ale lor care trebuie îndeplinite în diferitele epoci ale evoluţiei pământeşti. Misiunea lui Buddha este în mod deosebit legată de Pământ fiindcă dezvoltarea simţului moral este tocmai sarcina care îi revine erei noastre, începând de la apariţia lui Bodhisattva din secolul al cincilea şi al şaselea înaintea erei noastre până la momentul în care acesta va fi înlocuit de succesorul său, care va trăi pe Pământ sub numele de Maitreya-Buddha. Astfel progresează evoluţia pământească: Bodhisattvii intervin din timp în timp pentru a încorpora în evoluţia pământească ceea ce este obiectul misiunii lor. Dacă am cuprinde cu privirea toată această evoluţie a Pământului, am vedea acţionând în ea doisprezece dintre aceşti Bodhisattva. Ei fac parte dintr-o comunitate spirituală puternică, care trimite din timp în timp pe unul dintre Bodhisattva pe Pământ ca sol, pentru a aduce aici un anumit mesaj, pentru a fi unul din marii instructori spirituali. Această comunitate, care stăpâneşte toată evoluţia Pământului nostru, trebuie s-o recunoaştem ca pe o mare Lojă compusă din doisprezece Bodhisattva [8]. Aceşti doisprezece Bodhisattva corespund ideii pe care ne-o facem pe un plan inferior al existenţei despre un instructor. Aceştia sunt „Maeştri“, mari inspiratori care insuflă oamenilor ceea ce trebuie ei să cucerească într-o direcţie sau alta.
Dar de unde primesc Bodhisattvii ceea ce au de propovăduit de la o epocă la alta? Dacă aţi putea pătrunde în această mare Lojă spirituală, în cercul celor doisprezece Bodhisattva, aţi vedea, aflându-se în centrul lor o a treisprezecea fiinţă pe care nu am putea-o numi instructor în acelaşi fel ca pe ceilalţi doisprezece, căci ea este o fiinţă din care emană însăşi substanţa înţelepciunii. Pentru a caracteriza această stare de fapt, putem spune foarte corect: cei doisprezece Bodhisattva se află în marea Lojă spirituală, aşezaţi în jurul centrului ei; ei sunt absorbiţi în contemplarea marii Înţelepciuni, de la care primesc ceea ce au ca misiune să încorporeze în evoluţia Pământului. Deci de la acest al Treisprezecelea emană ceea ce au ceilalţi de propovăduit oamenilor. Ei sunt instructorii, inspiratorii; al Treisprezecelea este chiar esenţa a ceea ce propovăduiesc ei. Ei Îl propovăduiesc mereu de la o epocă la alta, din epocă în epocă, este obiectul învăţământului lor. Pe acest al Treisprezecelea, vechii Rişii îl numeau Vişva Karman, iar Zoroastru îl numea Ahura Mazdao; noi îl numim Hristos. Acesta este raportul său cu ansamblul Bodhisattvilor. El este ghidul, conducătorul marii lor comunităţi. Ceea ce propovăduieşte oamenilor întregul cor al Bodhisattvilor este deci învăţătura despre Hristos, despre Vişva Karman. Cel care în secolul al şaselea înaintea erei noastre din Bodhisattva a devenit Buddha a fost împodobit cu forţele lui Vişva Karman. Cel care în calitate de Iisus al liniei nathanice l-a primit pe Hristos în el a fost nu numai împodobit cu aceste forţe, ci „uns“, cu alte cuvinte, pătruns, saturat de Vişva Karman, de Hristos.
Peste tot unde oamenii aveau presentimentul sau, prin iniţiere, cunoaşterea acestei stări de lucruri, a acestor mari Misterii ale evoluţiei omeneşti, această taină s-a încheiat într-un simbol, într-o imagine. Astfel, de exemplu, în Misteriile esoterice din nordul Europei, care sunt atât de puţin cunoscute, în Misteriile Drottilor, s-a întemeiat, mult înainte apariţiei creştinismului, un simbol pământesc al acestei Loji a celor doisprezece Bodhisattva. În Europa acestor vechi timpuri, cei care conduceau evoluţia spirituală în Misteriile Drotte formau întotdeauna o comunitate de doisprezece. Ei aveau misiunea de a propovădui. Exista şi un al Treisprezecilea care nu propovăduia, dar care, prin simpla lui prezentă, radia înţelepciunea care îi inspira pe ceilalţi. Aceasta era imaginea pământească a unei stări de lucruri spirituale, cereşti. În poemul Secretele [9], în care Goethe face aluzie la inspiraţia pe care a primit-o de la Rosicrucieni, el aminteşte cum doisprezece stau în jurul unui al Treisprezecelea, care nu este în mod necesar un mare instructor deoarece fratele Marcu este ales să fie considerat ca fiind acest al Treisprezecelea după ce acesta va fi plecat. El nu are menirea de a aduce o învăţătură, ci substanţa spirituală însăşi. Şi oriunde a existat presentimentul sau cunoaşterea acestei sublime stări de lucruri, faptele au stat astfel în această privinţă.
O dată cu Botezul în Iordan, în evoluţia omenească sosise clipa când acest sublim al Treisprezecelea a apărut pe Pământ ca însăşi substanţa spirituală pe care toţi ceilalţi – Bodhisattva şi Buddha – trebuiau s-o propovăduiască; şi a fost necesară toată acea pregătire pentru ca această entitate să se poată afunda într-un corp omenesc. Acesta este misterul Botezului în Iordan. Şi fiinţa care ne este descrisă în Evanghelii este Vişva Karman, Ahura Mazdao sau Hristos, cum a fost numit mai târziu, în corpul lui Iisus aparţinând liniei lui Nathan. Ca atare, această fiinţă trebuia să se afle ca om printre oameni, într-un corp omenesc pe Pământ în timpul celor trei ani, în acea fiinţă omenească încercată care trecuse până la vârsta de treizeci de ani prin tot ceea ce am descris în cursul acestor prelegeri. Pe acest Iisus nathanic îl strălumina, îl străbătea acea entitate care se ascundea mai înainte în razele solare luminoase şi calde, care radia din Cosmos după ce părăsise Pământul atunci când Soarele se separase de acesta.
Noi putem să ne punem acum încă o întrebare: De ce această entitate s-a contopit aşa de târziu cu evoluţia omenirii pe Pământ? De ce n-a coborât ea mai devreme aici, jos? De ce nu a pătruns ea mai devreme într-un corp eteric omenesc, cum a făcut-o în momentul Botezului în Iordan?
Pentru a înţelege acest lucru trebuie să ne facem o idee puţin mai precisă despre evenimentul care în Vechiul Testament ne este descris drept „căderea în păcat“. Acest eveniment a constat în faptul că anumite entităţi care rămăseseră la nivelul vechii evoluţii lunare au intrat în timpul epocii lemuriene în corpul astral al omului. Acesta a fost atunci impregnat de forţele luciferice. Acest lucru ne este descris într-un mod metaforic ca fiind „căderea în păcat“ din Paradis. Datorită faptului că aceste forţe au pătruns în corpul său astral, omul a fost implicat în condiţiile de existenţă pământească mai profund decât s-ar fi întâmplat altfel. Dacă el nu ar fi suferit această influenţă luciferică, şi-ar fi efectuat evoluţia pe Pământ în sfere într-un anumit fel mai înalte, fiind mai puţin implicat în materia terestră. Prin aceasta, omul a coborât mai devreme pe Pământ decât ar fi trebuit de fapt.
Dacă nu s-ar fi produs nimic altceva, dacă nu s-ar fi întâmplat tot ce am descris, orice influenţă a forţelor luciferice care se fixaseră în corpul astral s-ar fi făcut, de asemenea, simţită şi în corpul eteric al omului. Acest lucru puterile cosmice trebuiau însă să-l împiedice. Şi pentru aceasta trebuia să se producă ceva excepţional. Ceea ce înţeleg eu prin aceasta este explicat dintr-un alt punct de vedere în cartea Ştiinţa ocultă, care va apărea într-un viitor apropiat. Fiinţa omenească nu trebuia să rămână aşa cum era după ce preluase forţele luciferice în corpul său astral. Ea trebuia să fie protejată contra efectelor forţelor luciferice asupra corpului său eteric. Acest lucru s-a realizat prin punerea omului în imposibilitatea de a se servi de întreg corpul său eteric. O parte a acestuia a fost sustrasă bunului său plac. Dacă nu s-ar fi produs această binefacere a zeilor, dacă fiinţa omenească ar fi păstrat puterea sa asupra întregului său corp eteric, ea nu ar mai fi putut găsi niciodată adevărata sa cale în timpul evoluţiei pământeşti. Anumite părţi ale corpului eteric uman au trebuit să fie retrase pentru a fi puse în rezervă în vederea unor epoci viitoare. Să încercăm acum să vedem cu ochii spiritului care au fost aceste părţi.
* Ştiinţa ocultă
(GA 13) a apărut în l.română şi cu titlul Ştiinţa spirituală,
Editura Arhetip, 1994. (Nota trad.)
Fiinţa omenească este alcătuită mai întâi din materiile pe care le vedem în lumea exterioară: pământul sau substanţele solide, apa sau substanţele lichide, aerul sau substanţele gazoase. Acestea sunt elementele care constituie corpul său fizic, la fel cum ele constituie tot ceea ce este fizic. Etericul începe cu prima stare a etericului, pe care o numim „eterul caloric“ sau, mai rar, „focul“. Focul sau căldura, pe care fizica de astăzi nu o consideră ca ceva substanţial, ci numai ca pe o vibraţie, este totuşi prima stare a etericului. A doua stare a etericului este eterul luminos sau, simplu, lumina şi a treia sa stare este ceva care, pentru om, nu este perceptibil decât ca o reflectare, ca o umbră, resimţită în lumea fizică sub forma sunetului. Dar la baza a tot ce este sunet exterior se află ceva mai fin, ceva eteric, ceva spiritual, astfel încât sunetul fizic trebuie considerat ca nefiind decât umbra sunetului spiritual, a ceea ce noi numim eterul sonor sau eterul numeric. Al patrulea domeniu al etericului este eterul vieţii, care este la baza propriu-zisă a oricărei vieţi.
Aşa cum este omul fizic astăzi, tot ceea ce aparţine de sufletul său se imprimă în corpul său fizic şi în corpul său eteric, dar se şi repartizează într-un anumit fel asupra diverselor substanţe eterice. Ceea ce numim voinţă se exprimă din punct de vedere eteric prin ceea ce numim „focul“. Oricine este cât de cât receptiv la anumite conjuncturi sensibile, va putea simţi că suntem îndreptăţiţi să spunem despre voinţă că ea trăieşte în elementul eteric al focului, în timp ce, fizic, ea se manifestă în sânge, respectiv, în circulaţia sangvină. Ceea ce numim sentiment se exprimă în acea parte a corpului eteric care corespunde eterului luminos. De aceea, clarvăzătorul vede impulsurile de voinţă ale unei fiinţe omeneşti sub aspectul de flăcări care ţâşnesc în corpul său eteric şi radiază în corpul său astral. Cât priveşte sentimentele sale, el le vede ca forme luminoase.
Ceea ce însă, omul trăieşte în sufletul său ca gândire şi ceea ce exprimăm în vorbire reprezintă şi ele numai imagini-fantomă ale adevăratei gândiri, ceea ce este uşor de înţeles fiindcă sunetul fizic nu este nici el decât umbra a ceva superior. Cuvintele au ca organ eterul sunetului. La baza cuvintelor se află gândirea; cuvintele sunt forme de exprimare ale gândurilor. Aceste forme de exprimare umplu spaţiul eteric, propagându-şi vibraţiile lor prin eterul sonor. Dar sunetul fizic nu este în realitate decât o reflectare a vibraţiilor propriu-zise ale gândirii. Cât priveşte ceea ce face fondul cel mai intim al gândurilor noastre, ceea ce le dă un sens, aceasta aparţine – în ceea ce priveşte etericul – eterului vieţii propriu-zis.
|
||||||||||||||||
În timpul perioadei lemuriene, după ce Lucifer a exercitat influenţa sa asupra omului, din aceste patru feluri de eter au fost lăsate la libera dispoziţie a acestuia numai ultimele două: eterul focului şi eterul luminii. Celelalte două, eterurile superioare, i-au fost retrase. Aceasta este semnificaţia esoterică a ceea ce ne este descris în mod simbolic astfel: după ce sub influenţa lui Lucifer oamenii au ajuns să distingă între bine şi rău – reprezentat simbolic prin înfruptarea din „Arborele cunoaşterii“ – le-a fost interzis accesul la Arborele vieţii. Aceasta înseamnă că lor le-a fost luat ceea ce altfel ar fi pătruns în mod liber, arbitrar, în eterurile legate de gândire şi de sens.
Prin aceasta, oamenii au trebuit de acum încolo să se dezvolte în modul următor: în fiecare liber arbitru uman a fost repartizat ceea ce corespunde voinţei sale. Omul îşi poate pune în valoare voinţa şi sentimentele ca atribute personale. Sentimente şi voinţă sunt lăsate fiecărui om pentru folosinţa sa personală. De aici provine caracterul individual a ceea ce ţine de domeniul afectiv şi de domeniul voluntar. Dar acest element individual se şterge de îndată ce te ridici de le sentiment la gândire, şi de aici chiar la exprimarea gândurilor pe planul fizic, la vorbire. În timp ce sentimentele şi voinţa fiecăruia sunt personale, atunci când te ridici la nivelul vorbirii şi al gândirii ajungi imediat la ceva de ordin general. Nu poate fiecare din noi să-şi producă propriile sale gânduri. Dacă gândurile ar fi tot atât de individuale ca sentimentele, noi nu ne-am înţelege niciodată.
Aşadar, gândul şi sensul au fost sustrase liberului arbitru al omului şi în mod provizoriu păstrate în sfera zeilor; ele ne vor fi date mai târziu. De aceea noi vedem pe întregul Pământ indivizi care sunt înzestraţi cu sentimente şi impulsuri voluntare personale, în timp ce gândirea şi vorbirea sunt comune unui întreg popor. Acolo unde există o limbă comună domină aceeasi divinitate a poporului respectiv. Această sferă este sustrasă liberului arbitru al fiinţei umane; acolo lucrează în mod provizoriu zeii.
Când Zoroastru le vorbea discipolilor săi despre împărăţia spiritului, el le putea spune: „Din cer ne vine căldura, focul, din cer coboară lumina. Acestea sunt veşmintele lui Ahura Mazdao. Dar sub aceste veşminte se ascunde Cel care nu a coborât încă, Cel care a rămas în înălţimile spirituale şi care nu a aruncat decât o umbră în gândurile fizice, în vorbele fizice ale oamenilor.“ Dincolo de căldura solară, dincolo de lumina solară se ascunde ceea ce trăieşte în sunet, în sens, ceea ce nu s-a revelat încă decât celor care au putut privi dincolo de lumină, ceea ce, în raport cu vorba pământească, este ca Verbul ceresc faţă de acea parte a vieţii care a fost provizoriu reţinută. De aceea Zoroastru spunea: „Ridicaţi-vă privirile spre Ahura Mazdao; vedeţi cum se manifestă el în veşmântul fizic al luminii şi al căldurii. Dar, dincolo se află Verbul creator divin; acesta se apropie de Pământ“.
Cine este Vişva Karman? Cine este Ahura Mazdao? Cine este Hristos în adevărata sa natură? Sunt Verbul creator divin. Iată de ce în învăţătura lui Zoroastru se află pasajul uimitor din care se vede că el este iniţiat pentru a percepe în lumină pe Ahura Mazdao, dar şi Verbul creator, Honover, care trebuia să coboare pe Pământ şi care a coborât pentru prima dată la Botezul făcut de Ioan într-un corp eteric uman. Ceea ce fusese păstrat din epoca lemuriană, Cuvântul, Verbul spiritual, a coborât în acest moment din înălţimile eterice în corpul eteric al lui Iisus din linia lui Nathan. Şi ce s-a întâmplat, o dată Botezul înfăptuit? Verbul se făcuse trup.
Ce au anunţat dintotdeauna Zoroastru şi cei care cunoşteau aceste Misterii? În calitate de clarvăzători, ei au anunţat Verbul care se ascunde dincolo de căldură şi de lumină. Ei erau „servitori ai Verbului“. Şi autorul Evangheliei lui Luca a transcris ceea ce au văzut cei „care vedeau prin ei înşişi“, şi care prin aceasta au devenit „servitorii Verbului“.
Acest exemplu ne arată o dată în plus că Evangheliile trebuie să fie luate ad-litteram. Ceea ce, din cauza principiului luciferic, trebuise să fie ţinut îndepărtat de umanitate un timp atât de îndelungat a devenit trup într-o Personalitate unică, coborâse pe Pământ, trăia pe Pământ. Acesta este motivul pentru care această fiinţă este cel mai înalt model pentru cei care vor înţelege încetul cu încetul natura sa. Din acest motiv, înţelepciunea noastră trebuie să-şi ia ca exemplu pe Pământ Bodhisattvii. Aceştia au întotdeauna ca sarcină să propovăduiască ce este al Treisprezecelea printre ei. Trebuie ca noi să adunăm cunoştinţele ştiinţei spirituale, să utilizăm înţelepciunea, cunoştinţele noastre şi rezultatele investigaţiei spirituale pentru a aprofunda fiinţa şi natura lui Vişva Karman, a lui Ahura Mazdao, a lui Hristos.
