Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


IMPULSUL LUI CHRISTOS ȘI MARII SĂI VESTITORI

Notiţe de la conferinţă, Roma 13 aprilie 1910

Ultimele două conferinţe ne-au introdus în fiinţa omului individual. Astăzi vom dobândi o mică imagine, o mică perspectivă asupra unor anumite epoci ale evoluţiei întregii omeniri şi ale vieţii sale spirituale. Privind din punctul de vedere al epocii actuale de evoluţie, putem ajunge în trecutul îndepărtat şi ne putem forma concluzii pentru viitor. Dacă luăm drept ajutor ochiul nostru clarvăzător, examinarea ne va fi mai uşoară şi privirea noastră profetică în timpurile viitoare ne va fi mai sigură.

Capacităţile umane s-au schimbat mereu de-a lungul mileniilor, vechile generaţii au fost cu totul altfel dotate decât generaţia noastră. Ceea ce era pe atunci conştienţă clarvăzătoare nu reprezintă ceea ce poate fi obţinut astăzi prin pregătirea rozecruciană. Era o clarvedere înăbuşită, totuşi o clarvedere, cu care erau dotaţi toţi oamenii. Noi, cei care suntem adunaţi aici, am fost întrupaţi în acei oameni, dar capacităţile noastre erau altele; acestea se vor modifica încontinuu în întrupările noastre viitoare. În epoca noastră trebuie să fie dezvoltate acele facultăţi care permit observarea exactă a lumii fizice exterioare, cum este, de exemplu, raţiunea aplicată fenomenelor senzoriale, care se foloseşte de creierul şi de organele de simţ fizice. Mai înainte sufletele nu erau îngrădite, nu erau mărginite doar la aceste organe de simţ şi la creierul legat de organele de simţ; sufletul avea organe de clarvedere, care s-au atrofiat treptat. Capacităţile sufleteşti de percepţie au fost transferate de la lumea interioară la lumea exterioară, dar ele vor fi în viitor metamorfozate şi perfecţionate. Vederea senzorial-fizică va fi întregită prin clarvederea spirituală, care va deveni o capacitate normală pentru toţi oamenii. Noi am coborât în materie şi privirea noastră s-a întunecat; totuşi, este aproape timpul în care în jurul nostru va exista din nou lumină şi vom putea privi prin materie spre spirit. Pentru aceasta a fost necesar să vină mereu noi impulsuri din lumile spirituale. Omul a primit dar după dar pentru a-şi dezvolta fiinţa sa în toate direcţiile şi a deveni matur spre a primi partea cea mai înaltă a fiinţei de la Christos, când El s-a coborât pe Pământ şi s-a încarnat în Iisus din Nazaret.

Christos este o fiinţă atât de uriaşă încât rămâne inaccesibilă chiar şi pentru cea mai înaltă conştienţă clarvăzătoare. Oricât de sus s-ar înălţa iniţiatul, el nu înţelege decât o foarte mică parte din fiinţa lui Christos. Noi, cei care trăim la 2000 de ani după El, ne aflăm la începutul înţelegerii lui Christos. O cunoaştere superioară a fiinţei Sale este pregătită, este rezervată pentru omenire în viitor, când în ea vor fi trezite impulsuri de voinţă mai intime. Întreaga noastră evoluţie anterioară nu a fost decât o pregătire pentru primirea, pentru preluarea impulsului lui Christos, şi puţini premergători superiori au avut sarcina de a conduce maturizarea sufletelor umane. Tot aşa, urmaşii vor imprima sufletelor umane mereu idei şi sentimente din ce în ce mai înalte şi vor face ca sufletele să fie din ce în ce mai capabile de a lăsa să domnească în ele forţa divină. Acel înalt conducător şi învăţător care şi-a jertfit forţa lui spirituală în serviciul omenirii şi a deschis sufletele noastre este denumit în Orient boddhisatva. Acestea sunt fiinţe pline de înţelepciune, iar misiunea lor este aceea de a răspândi înţelepciune. Din şirul lor să îl alegem pe cel care a trăit cu 500 - 6oo de ani înainte de Iisus, Gautama Buddha, marele Buddha.

Pentru a ne face o imagine corectă despre el, trebuie să ne gândim la încarnările sale trecute, în care el a fost activ ca boddhisatva pe Pământ, ca şi acei mulţi care au influenţat în cursul mileniilor viaţa omenirii, şi care formează ceva asemănător unui cor, ai cărui membri îşi au fiecare misiunea sa determinată, conform cu starea de maturizare a omenirii.

Abia în timpul încarnării sale ca fiu al regelui indian Sidharta s-a ridicat el la treapta unui Buddha. Misiunea lui a fost aceea de a pregăti învăţătura despre milă şi iubire. S-ar putea obiecta că Christos este cel care a făcut asta. – Nu! Christos nu a predicat această învăţătură; El a revărsat iubirea şi mila în inima omenirii.

Între învăţătura lui Buddha şi forţa lui Christos există o deosebire precum cea dintre un cunoscător al artei ce stă în faţa unui tablou al lui Raphael şi Raphael însuşi. În aceasta constă marea eroare a multora care văd în Buddha pe cel mai înalt spirit uman. Ei nu ştiu că acela care s-a încarnat la 600 de ani după el în Iisus din Nazaret a fost încarnarea Logosului. Buddha a avut ca sarcină să pregătească impulsul milei şi al iubirii. El a pregătit sufletele pentru ceea ce trebuia să aducă apoi Christos. Considerată în mare, această operă de pregătire este cea mai importantă operă ce a fost realizată. Pentru înţelegerea mai bună a personalităţii sale trebuie să lămurim deosebirea dintre un boddhisatva şi un buddha. Dacă luăm ca ajutor ochiul clarvăzător, vom vedea că un boddhisatva este o fiinţă umană care este în permanenţă unită cu lumea spirituală şi nu trăieşte cu totul în lumea fizică. Fiinţa sa este oarecum prea mare pentru a găsi loc într-un corp uman, numai o parte a acestei fiinţe se întinde până în învelişurile fizice, partea cea mai mare rămâne în lumile superioare. Ca urmare a acestui fapt boddhisatva este totdeauna în starea de inspiraţie.

Gauthama Buddha s-a fost născut ca o astfel de fiinţă. Abia în al 29-lea an al vieţii sale personalitatea sa pământeană a fost atât de puternică încât a putut să preia în sine partea sa superioară. Conform legendei, el s-a aşezat, în timpul pelerinajului său, sub smochin, şi a primit iluminarea care a făcut din el un Buddha. El s-a înălţat la o demnitate mai înaltă, conform rânduielii care domneşte în lumea spirituală. Un altul a luat de îndată locul lăsat liber. Urmaşul său în demnitatea de boddhisatva administrează funcţia sa până când va atinge şi el maturitatea de Buddha. Vor mai trece încă 3000 de ani şi apoi el se va încarna ca Maitreya-Buddha printre oameni. Despre sarcina lui vom vorbi mai târziu.

Ce importanţă are pentru omenire că boddhisatva a devenit un Buddha? Prin aceasta i-a devenit posibil să dobândească capacităţi noi. În multiple privinţe domneşte părerea că aceleaşi capacităţi au fost deja prezente mai înainte într-un grad mai mic sau mai mare. Dar nicidecum nu a fost aşa. În cursul evoluţiei s-au adăugat mereu capacităţi noi şi, de fiecare dată când omenirea a devenit matură pentru a fi înzestrată cu un nou dar, această capacitate trebuia să se încarneze pentru prima dată într-un om foarte evoluat. Ea se manifesta mai întâi într-un astfel de om iar el depunea apoi germenele acestei capacităţi în sufletele care erau deja pregătite pentru asta. De aceea toate sentimentele şi gândurile dinaintea apariţiei lui Gauthama Buddha au fost altfel. Şi primirea învăţăturii a fost altfel decât la oamenii care au trăit mai târziu. Ei au primit pe jumătate conştienţi, ca pe o sugestie, ceea ce boddhisatva primea ca inspiraţie şi lăsa să curgă ca forţă în sufletele elevilor săi. Abia prin Gauthama Buddha oamenii au primit impulsul spre milă şi spre iubirea aproapelui, fiind astfel pregătiţi să primească impulsul lui Christos. Totuşi, nu e suficient ca aceste capacităţi să fie simţite, ele trebuie să devină forţă de viaţă conducătoare şi să fie apoi tot mereu trăite.

Am putea să ne întrebăm: de unde primeau toţi boddhisatva forţa lor şi învăţătura lor? – În înălţimile lumii spirituale în care ei se urcau, în mijlocul corului lor înalt, tronează o fiinţă care este învăţătorul tuturor şi, în acelaşi timp, este izvorul întregii lumini şi al întregii forţe şi al întregii înţelepciuni care curgea în ei: Christos. De la El primeau forţa, lumina şi înţelepciunea şi coborau ca premergătorii Lui jos printre oameni. Apoi a coborât El însuşi pe Pământ şi s-a întrupat în Iisus din Nazaret. Iar ei vor reveni după El, pentru a înfăptui planul Său.

La sfârşitul căii lor de viaţă superioară, un boddhisatva devenea un Buddha şi nu mai avea nevoie să se folosească de un trup fizic. Treapta de Buddha încheie ciclul întrupărilor; respectivul păşeşte într-un stadiu nou, superior de evoluţie. Componenta cea mai de jos a fiinţei lui nu mai este un corp fizic, ci un corp astral şi începând din acel moment el nu mai este perceptibil decât ochiului clarvăzător. Numai clarvăzătorul poate să urmărească cum a acţionat în continuare Gauthama Buddha după moartea sa pentru mântuirea omenirii şi cum a ajutat să se dezvolte toate forţele de pe Pământ pentru ca Christos însuşi să se poată întrupa în carne, într-un instrument fizic, care a devenit personalitatea Sa: în Iisus din Nazaret. Multe trebuiau să se întâmple pentru aceasta, o serie de mari evenimente au fost legate cu aceasta, aşa cum putem vedea din Evanghelia lui Luca. Acolo se spune că păstorii au primit harul să vadă, pe câmpie, ceea ce nu poate vedea un ochi fizic. Ei au devenit clarvăzători şi au văzut îngeri plutind deasupra lăcaşului în care s-a născut Christos. Ce au fost aceste spirite cereşti? Era darul pe care l-a făcut Buddha prin aceea că s-a adus ca jertfă. Ei l-au văzut în forţele lui, întreţesute în aura care înconjura acel lăcaş. Dar nu numai el a participat la acest mare eveniment, fiecare din boddhisatvii anteriori şi-a dăruit partea sa. Partea lui Buddha, cea mai mare, a fost vizibilă ca aură îngerească.

Această afirmaţie poate să pară multora că nu corespunde cu ceea ce ştiu ei despre Buddha şi despre budism. Ei nu ţin cont că aceste cunoştinţe ale lor provin din scrieri vechi şi că Buddha nu a rămas aşa cum a fost la moartea sa. Ei uită că şi Buddha şi-a parcurs mai departe evoluţia. Acel Buddha din acea vreme a pregătit creştinismul, Buddha din timpurile de acum este în interiorul creştinismului.

Dacă privim înapoi spre premergătorii Lui, vedem, din învăţăturile lor, că fiinţa lui Christos a devenit conştientă oamenilor încă din cel mai îndepărtat trecut. Marii conducători ai tuturor popoarelor şi din toate timpurile au vorbit despre El. Astfel, de exemplu, îl găsim în vechea Indie, în Vede, chiar dacă numai în o mică parte a măreţelor învăţături ale sfinţilor Rishi. Ei numeau Vishva-Karman fiinţa necuprinsă pe care o presimţeau de cealaltă parte a sferei lor. Mai târziu, în vechea Persie, Zarathustra vestea ceea ce percepea ochiul său spiritual. Era, aşa cum am arătat în prima conferinţă, ceea ce poate fi obţinut prin iniţiere: vederea Soarelui la miez de noapte. – Străbătând cu privirea materia fizică, el vedea spiritul Soarelui.

Să ne aducem aminte, pentru o înţelegere mai bună, că trupul fizic al unui corp ceresc, la fel ca cel al unui om, nu este decât o parte a întregii fiinţe respective, şi că cele două corpuri au principii subtile, care sunt vizibile clarvăzătorului ca aură. Aşa precum omul are aura alcătuită din trupul astral şi trupul eteric, tot aşa deosebim în macrocosmos marea aură, “Ahura Mazdao”, cum o numea Zarathustra. Acest nume a devenit apoi Ormuzd, însemnând spiritul luminii. Pe atunci Christos era departe de noi şi din această cauză Zarathustra spunea discipolilor săi: Atâta timp cât vă veţi lega privirea de Pământ nu veţi vedea, dar dacă vă veţi ridica cu forţa de clarvedere în spaţiile cereşti superioare, spre Soare, veţi găsi marele Spirit Solar.

Tot aşa vorbeşte vechea învăţătură tainică evreiască despre marele spirit care pluteşte în spaţiul cosmic şi pe care văzătorul trebuie să îl caute în sferele superioare. A urmat totuşi profeţia că El se va coborî şi se va uni cu aura Pământului. Unul din cei care L-au perceput în sfera noastră terestră a fost Pavel. Ca Saul, el ştia prea bine că trebuia să vină Mesia şi că Pământul va fi unit cu Spiritul Soarelui, dar credea că acest Spirit al Soarelui se afla încă la mari depărtări. Pe drumul către Damasc el a devenit dintr-o dată clarvăzător, a recunoscut că marele eveniment tocmai se petrecuse şi că Iisus din Nazaret a fost cel îndelung aşteptat. Această trăire l-a metamorfozat în Pavel şi, din acel moment, el a vestit cele întâmplate ca cel mai entuziast apostol.

Impulsul lui Christos nu trebuie conceput numai ca iluminarea omului individual. Clarvăzătorul poate să spună că, prin acest impuls, întregul Pământ a devenit ceva cu totul nou. În timp ce sângele lui Christos curgea pe Golgota, s-a petrecut o intimă unire a Pământului nostru cu cea mai înaltă fiinţă, care s-a coborât din spaţii cereşti inaccesibile, pentru mântuirea omenirii. Multora le este deja cunoscut ca acela pentru a cărui venire boddhisatva au lucrat timp de mii de ani jos pe pământ; sunt totuşi puţini cei pentru care creştinismul a devenit viaţă adevărată. Impulsul lui Christos este cuprins doar în germene, iar omenirea va avea nevoie încă de mult timp şi va fi nevoie să fie impulsionată de anumiţi conducători până când impulsul lui Christos să se înfăptuiască în viaţa socială a oamenilor.

Privitor la concepţiile asupra vieţii trebuie să indicăm totuşi un important progres, petrecut în scurtul interval de timp care îl separă pe Buddha de Christos. O anumită faptă arată acest lucru foarte clar. Când tânărul fiu de rege, Sidharta, viitorul Buddha, a ieşit odată din palatul în care el nu a întâlnit niciodată nimic altceva decât bucurie şi strălucire, tinereţe şi frumuseţe, a văzut un om schilod, înfăţişarea căruia l-a speriat şi şi-a spus: Viaţa aduce boală, şi boala este suferinţă. – Altă dată a întâlnit un bătrân şi, tulburat, spuse: Viaţa aduce bătrâneţea şi bătrâneţea aduce suferinţă. – Curând după aceea a văzut un cadavru pe cale de descompunere; plin de tulburare şi-a repetat: viaţa aduce moartea şi moartea este suferinţă. – Ori încotro privea, găsea stricăciuni ale corpului, dureri sufleteşti şi despărţire de tot ce îi era drag şi scump. Întreaga viaţă este suferinţă -, şi-a spus; şi a fundamentat, a construit pe acest principiu învăţătura renunţării la viaţă. Omul, aşa învăţa el, pentru a scăpa de suferinţă, trebuie să tindă să se ridice cât poate de repede din cercul încarnărilor, pentru a se sustrage pendulării pline de suferinţă dintre moarte şi viaţă.

Să păşim câteva secole înainte şi vom vedea nenumăraţi oameni care nu erau Buddha, ci suflete simple, care simţeau în ele puterea lui Christos, în timp ce ele priveau un cadavru, fără a fi cuprinse de groază. Ele nu nutreau numai gânduri: moartea este suferinţă -, pentru că, în moartea lui Christos, ele au trăit moartea exemplară care înseamnă: moartea este biruinţa spiritului asupra a tot ce este trupesc. Moartea este biruinţa veşniciei asupra a tot ce este temporar.

Niciodată nu a fost dat un astfel de impuls ca acesta - care venea de la Misterul de pe Golgota - şi niciodată nu va avea parte omenirea de un impuls mai mare. Aşa simţeau acele suflete naive atunci când priveau spre cruce, spre cel mai mare dintre simboluri. Atunci ele simţeau că există ceva mai înalt şi mai puternic decât trupul care piere, decât boala, decât vârsta, simţeau că există ceva mai înalt şi mai puternic decât trupul pieritor care este supus bolii, bătrâneţii şi morţii.

Să abordăm acum celelalte fraze ale învăţăturii lui Buddha, cu ajutorul concepţiei noastre creştine spiritual-ştiinţifice: boala şi bătrâneţea nu ne pot descuraja, nu ne pot împinge la fugă, pentru că noi le-am înţeles fundamentul. Am văzut ieri cum capacităţile noi dobândite ale trupului astral fac ca trupurile fizice nemaleabile să devină din ce în ce mai inadecvate pentru a fi locuite şi, de asemenea, am văzut cum dizarmonia crescândă dintre suflet şi corp îl distruge treptat pe acesta din urmă şi, în final, îl omoară. Bătrâneţea nu ne mai înspăimântă pentru că ştim că atunci când viaţa atinge aici punctul culminant şi trupul începe să se ofilească, ceea ce a fost dobândit ca element nou începe să se concentreze într-un germene tânăr care va înflori cândva din nou pe Pământ. Această dezvoltare în spirit, aşa precum o propăvăduieşte Christos, aduce omului o mângâiere nemărginită şi face ca separarea de cei pe care îi iubim să fie mai puţin dureroasă pentru că ştim că separarea nu este prilejuită decât prin mărginiri fizice şi că noi putem găsi în spirit drumul spre cei pe care îi iubim.

Dacă gândim şi simţim aşa, atunci întreaga noastră viaţă de aici, de jos, primeşte o faţă nouă, spiritualizată, viaţa câştigă din ce în ce mai mult valoare pentru noi. Ochiul nostru spiritual străbate cu privirea slăbiciunile noastre fizice şi ne ajută să le suportăm cu curaj. Ştim că locul nostru de lucru este aici jos şi că aici în acest câmp de lucru trebuie să fie depusă sămânţa pentru o nouă viaţă. Ceea ce noi putem cunoaşte astăzi din învăţătura spiritului va deveni pentru noi siguranţă pe treptele viitoare ale evoluţiei. Forţa în devenire a lui Christos va produce în curând o potenţare a percepţiilor noastre. Ne aflăm acum la sfârşitul epocii de tranziţie care înseamnă cel mai adânc punct al coborârii în materie şi al orbirii spirituale, dar într-un timp nu prea îndepărtat se va adăuga percepţiilor simţurilor fizice o clarvedere incipientă. Această schimbare se va arăta în două aspecte. În oamenii individuali – şi numărul lor va creşte mereu – se va trezi capacitatea de a vedea formele eterice care înconjoară fizicul. În jurul trupului uman, ei vor vedea licărind învelişul fin al trupului eteric.

În afară de îmbogăţirea vederii, oamenii individuali vor vedea apărând, în momentul când se vor pregăti să facă o faptă, ceva ca o imagine de vis. La început aceste imagini abia dacă vor fi sesizate şi, înainte de toate, nu vor fi înţelese. Ele vor fi la început ca nişte umbre şi abia treptat vor deveni mai clare; în special în cei care au o gândire materialistă. Căci cu cât materialismul îl ţine prizonier mai puternic pe un om, cu atât mai greu îi va fi lui să devină conştient de spirit pentru a percepe suprafizicul. Viitorii clarvăzători vor fi desconsideraţi, vor fi trataţi ca nebuni şi, probabil, vor fi izolaţi ca bolnavi. Acest fapt însă nu va putea împiedeca ceea ce trebuie să se întâmple. Privirea suprasensibilă va fi din ce în ce mai clară şi tot mai intensă şi oamenii vor înţelege ceea ce li se oferă privirii. Ei vor învăţa să recunoască formele eterice, forme care reprezintă viaţă, iar în viziunile care le vor avea în felul acesta vor recunoaşte în curând imagini de compensare a karmei. Ei vor vedea şi vor înţelege ce au făcut printr-o faptă, vor vedea cum acea faptă, în cazul în care a fost o faptă rea, va trebui să fie compensată în viitor.

Dar la capacităţile numite mai sus se vor alătura şi altele: un mic număr de oameni vor retrăi experienţa care l-a transformat pe Saul în Pavel pe drumul către Damasc. Ca şi el, ei vor vedea dintr-o dată că Christos s-a unit cu Pământul prin moartea pe cruce pe Golgota. Această trăire interioară puternică, pe care mulţi oameni o vor avea într-un viitor nu prea îndepărtat, este ceea ce s-a proorocit ca “Reapariţia lui Christos”. Căci numai o dată Christos a apărut în carne şi a putut fi văzut cu simţurile fizice, atunci când omenirea nu era clarvăzătoare. “Eu sunt la voi toate zilele până la sfârşitul lumii.” Christos nu a rămas în învelişurile fizice şi nici nu va mai apărea niciodată în carne. Cel care crede în potenţarea capacităţilor umane va înţelege acest lucru.

Oamenii trebuie să se înalţe prin forţa lui Christos deasupra mărginirilor lumii fizice şi percepţiile lor nu trebuie să rămână numai la fiinţe întrupate, întrupate în materie. Domeniul spiritual cu fiinţele sale trebuie să le fie deschis din nou şi trebuie să Îl vadă pe Cel care îi eliberează din întuneric şi păcat.

Acest fapt va fi mereu repetat oamenilor. Mulţi dintre ei îl vor prelua în forma pe care o aduce acum ştiinţa spirituală a prezentului. Totuşi, vor exista şi oameni care vor avea părerea greşită că Christos va reveni în trup de carne şi se vor lăsa înşelaţi prin falşi Mesia şi vor apuca pe drumuri rătăcite. Cei care nu vor să aibă spiritualul, cei care nu vor să îl vadă, îl vor căuta aici, în materie, printre oameni, iar forţele duşmănoase îşi vor trimite reprezentanţii lor care vor profita în scopurile lor de orbirea acestor oameni. În cursul secolelor s-a vorbit deseori despre astfel de Mesia şi istoria exterioară a consemnat mulţi astfel de Mesia întrupaţi. Ei vor fi o probă pentru acei oameni care se numesc teozofi. Căci mulţi vorbesc ca teozofii şi se mărturisesc a fi teozofi, dar nu poartă teozofia în inimă ci doar în vorbele lor. Cel care însă nu se va mai încrede în ochiul fizic atunci când i se va deschide ochiul spiritual, va trăi evenimentul din faţa Damascului.

La început vor fi doar puţini oameni, dar apoi, treptat, din ce în ce mai mulţi; iar odată cu creşterea numărului de clarvăzători va creşte şi influenţa lor asupra întregii omeniri şi omenirea se va schimba. La percepţiile spirituale se vor adăuga şi capacităţi morale noi în cursul următorilor 2000 de ani. Pentru ceea ce creează astăzi, omul are nevoie de capacităţi de raţiune şi inteligenţă; nu se vorbeşte de morala celor care descoperă ceva nou. Acest lucru va fi altfel în viitor. Acum, de exemplu, creaţia unui chimist se mărgineşte la punerea împreună a substanţelor. Totuşi, va veni un timp în care el va putea să lase să curgă viaţă în fenomenele pe care le combină. Pentru a ajunge însă atât de departe, omul trebuie să-şi fi dezvoltat mai întâi în sine cele mai fine şi mai nobile impulsuri şi abia apoi va fi în stare să lase să curgă în opera sa forţele pe care le conţine în interior. Astăzi omul este prea nedezvoltat şi prea nemoral şi el ar produce cea mai mare nenorocire dacă astfel de forţe i-ar sta la dispoziţie. Din această, cauză el nu va reuşi să facă acest lucru înainte de a putea să toarne în tot ceea ce face nu numai raţiune ci, în acelaşi timp, morală, sentiment şi iubire. Experimentarea lipsită de pietate şi cu scopuri egoiste trebuie să devină imposibilă, iubirea trebuie să devină impuls de a crea, iar masa de laborator trebuie să devină altar.

Cu apariţia forţei lui Christos începe o nouă epocă; Ioan Botezătorul indică aceasta cu cuvintele: “Schimbaţi-vă dispoziţia voastră sufletească deoarece împărăţia cerurilor s-a apropiat.” El a văzut coborârea Fiului lui Dumnezeu, a lui Ahura Mazdao şi în Iisus din Nazaret l-a recunoscut pe purtătorul lui. Trebuie să ne pregătim pentru acest timp nou şi să creştem astfel încât să depăşim materialismul. Trebuie să devenim conştienţi că cercul privirii noastre se va lărgi şi ni se vor adăuga noi organe pentru o percepere mai desăvârşită, alături de percepţia fizică pe care o avem acum. Să nu ne îndoim de acest adevăr şi să nu îl considerăm o fantezie şi o învăţătură periculoasă, care poate să aducă prejudicii impulsului lui Christos. Înţelegerea şi simţirea pentru aceasta vor deveni în viitor mai clare, mai profunde, mai mari, şi tot mai mare va fi numărul acelora în care germenul Christos va începe să crească în ei. Dar pentru ca acest germene al lui Christos să poată ajunge la o deplină desfăşurare în întreaga omenire, trebuie să se întrupeze printre noi o mare individualitate.

Boddhisatva care a apărut în sufletul lui Gauthama, boddhisatva care a păşit în locul lui Gauthama atunci când acesta a devenit Buddha, va coborî din nou, în forma lui Maytreia Buddha, pentru a aduce oamenii la deplina recunoaştere a lui Christos. El va fi cel mai mare dintre vestitorii impulsului lui Christos şi leva face posibil multora trăirea din faţa Damascului. Va trece încă mult timp - şi ştiinţa spirituală va explica oamenilor fiinţa lui Christos din puncte de vedere din ce în ce mai înalte -, până când ultimul dintre boddhisatva îşi va fi încheiat misiunea pe Pământ iar omenirea va cuprinde pe Christos în întreaga Sa însemnătate şi întreaga viaţă a omenirii va fi cuprinsă, fără posibilitate de cădere, în impulsul Său.

Astfel de perspective uriaşe ne arată cum trebuie să privească omul spre istoria suprasensibilă pentru a înţelege sensul istoriei pământene. Toate au scopul de a-l ajuta pe om să înţeleagă sensul cuvintelor: “Eu sunt la voi în toate zilele, până la sfârşitul timpurilor!”