|
În cursul acestor conferinţe, am arătat în mai multe rânduri că rezultatele cercetării clarvăzătoare se regăsesc în povestirile Genezei, dacă ştim să le înţelegem aşa cum se cuvine. În continuare vom încerca să evidenţiem această concordanţă. Mai întâi, trebuie să precizăm cu mai multă claritate raportul care există între perioadele de timp despre care vorbeşte Geneza şi cele ale evoluţiei Pământului aşa cum le descrie Ştiinţa spirituală. Am dat deja, la începutul acestor conferinţe, unele indicii, arătând că începutul Genezei se situează în momentul în care Soarele şi Pământul erau pe punctul de a se separa. Acum este momentul să intrăm în amănunte.
Aceia dintre dumneavoastră care au studiat cât de cât Ştiinţa ocultă
îşi amintesc că există două momente de o importanţă deosebită
în
evoluţia terestră. Primul este acela când Soarele se separă de
Pământ.
Această separare a fost absolut necesară; dacă cele două corpuri
cereşti ar fi rămas unite, aşa cum erau la începutul evoluţiei
Pământului, acesta nu ar fi putut progresa până acolo
încât să ofere
omului condiţiile care să facă din el cu adevărat o fiinţă
pământeană.
Acest ansamblu pe care îl numim Soare, deci nu numai elementele
şi
natura fizică ale corpului solar, dar şi toate Entităţile spirituale
care aparţin de Soare, totul a trebuit să se separe de Pământ,
sau,
dacă doriţi, a trebuit să expulzeze Pământul, pentru că, simplist
vorbind, forţa entităţilor care îşi mutau câmpul de
activitate de pe
Pământ pe Soare ar fi exercitat o influenţă mult mai puternică
decât
era necesar pentru binele omului, rămânând legate de
Pământ. Într-un
anumit fel, aceste entităţi s-au văzut nevoite să-şi slăbească forţele,
strămutânu-le din câmpul Pământului, pentru a le
exercita asupra
oamenilor din exterior. Ajungem astfel la momentul când un anumit
număr
de entităţi, acţionând acum numai din exterior, exercită,
în felul
acesta, o acţiune mai puţin forte asupra dezvoltării omului, ca şi
asupra animalelor. În acest moment, Pământul este abandonat
şi lăsat în
seama elementelor mai grosiere; căci forţele subtile şi spirituale s-au
detaşat de Pământ o dată cu Soarele. Dar omul, entitatea umană
care s-a
format în decursul evoluţiei saturniene, solare şi lunare,
rămâne în
continuare legat de Pământ încă un timp după ce Soarele l-a
părăsit.
Numai entităţile foarte înalte şi-au transferat câmpul de
activitate pe
Soare.
Pe Pământ a rămas atunci, după această separare, tot ce
constituia
substanţa şi forţele Lunii actuale. Pământul cuprinde încă
în el
elementele vechii evoluţii lunare. Prin aceasta, omul este supus unor
condiţii de viaţă mult mai dure decât cele care, ulterior, vor
deveni
elementul terestru propriu-zis, căci substanţa lunară este mai grea,
mai dură. Aşadar, după desprinderea Soarelui, Pământul suferă din
ce în
ce mai mult influenţa forţelor lunare şi devine tot mai dens, iar omul
este supus unui alt pericol, acela de a se mumifica, de a
împietri, de
a dispărea, cel puţin în ceea ce priveşte natura sa astrală. Dacă
în
timpul când Soarele făcea corp comun cu Părnântul starea
acestuia era
prea subtilă pentru evoluţia omului, acum el devine prea greu, prea
dens. Rezultatul a fost că fiinţele umane progresau din ce în ce
mai
puţin. O descriere mai amănunţită a acestor stări se găseşte, de
asemenea, în Ştiinţa ocultă.
În conferinţa de ieri, am văzut că oamenii din acele epoci nu
se
compuneau decât din suflet şi spirit. În această condiţie
spirituală,
ei nu puteau să-şi apropie emanaţiile substanţei materiale care se
răspândea acum în atmosfera terestră, întrucât
acestea erau prea
grosolane pentru ei, şi aceasta atâta vreme cât Luna
rămânea legată de
Pământ. Cele mai multe suflete umane, majoritatea, au fost
obligate să
rupă legătura cu Pământul. Atingem aici, din nou, un eveniment de
mare
importanţă care s-a petrecut în raporturile dintre om şi
Pământ în
intervalul de timp care s-a scurs între separarea Soarelui şi cea
a
Lunii. Cu excepţia unui foarte mic număr, sufletele umane s-au sustras
condiţiilor lunar-terestre, au emigrat în regiuni mai
înalte şi, după
gradul lor de dezvoltare, şi-au continuat evoluţia pe planetele care
aparţineau de sistemul nostru solar. În felul acesta, unele
suflete au
fost îndrumate să-şi urmeze evoluţia pe planeta Saturn*, altele
pe
Marte, altele pe Mercur ş.a.m.d. Numai un număr foarte mic dintre
aceşti oameni compuşi din suflet şi spirit a rămas legat de
Pământ:
erau cei mai puternici. Ceilalţi au devenit locuitori ai planetelor
învecinate cu Pământul. Toate acestea s-au petrecut
într-o perioadă
care a precedat perioada pe care o numim lemuriană.
* A nu se confunda cu vechiul
Saturn. (N.Tr.)
Apoi, către mijlocul perioadei lemuriene, se produce al doilea
eveniment important, în urma căruia substanţialitatea de natură
lunară
este desprinsă de Pământ, unde au loc mari transformări. Numai
după
separarea Lunii se creează pe Pământ condiţii favorabile pentru
dezvoltarea omului. Dacă Pământul ar fi rămas unit cu Soarele,
forţele
sale ar fi fost prea spiritualizate, iar dacă, după separarea de Soare,
ar fi rămas legat de Lună, forţele sale ar fi devenit prea grosolane.
După ce şi Luna s-a detaşat, Terra rămâne într-un fel de
echilibru care
se realizează prin faptul că elementele solare, precum şi cele lunare,
acţionează asupra sa din exterior. Astfel Pământul se pregăteşte
să
devină suportul existenţei umane. Aşa cum am spus, Luna s-a detaşat
în
timpul perioadei lemuriene.
Evoluţia îşi urmează cursul şi începe o
reîntoarcere progresivă a
fiinţelor umane compuse din suflet şi spirit care părăsiseră
Pământul
şi se refugiaseră pe planetele învecinate. Acest exod se
prelungeşte
până către mijlocul perioadei atlanteene. În timpul ultimei
părţi a
perioadei lemuriene şi începutul perioadei atlanteene, substanţa
umană
care se cristaliza primea aceste suflete-spirit înzestrate acum
cu
calităţi diferite, după cum veneau de pe Marte, Mercur, Jupiter
ş.a.m.d. În felul acesta, se produce o mare diversitate în
dezvoltarea
terestră a omenirii. Aceia dintre dumneavoastră care cunosc conţinutul
conferinţelor pe care le-am ţinut la Christiania ştiu că această
repartiţie a fiinţelor umane în tipuri marţiene, saturniene,
jupiteriene ş.a.m.d. stă la originea diferenţierii oamenilor în
rase.
Aici trebuie căutată diversitatea care apare între rasele umane,
iar
cei înzestraţi cu un anumit simţ, pot chiar şi astăzi să
recunoască de
pe care planetă a coborât sufletul unui om pe Pământ
în perioada
amintită.
Am spus acum, ca şi în lucrarea mea Ştiinţa ocultă,
că nu toate sufletele-spirit ale oamenilor părăsiseră Pământul.
În
termeni curenţi, putem spune că sufletele cele mai puternice au putut
continua să suporte condiţiile terestre şi să rămână legate de
Pământ,
în perioada dinaintea desprinderii lunare. Am atras atenţia chiar
asupra existenţei acelui cuplu
primordial, care a putut supravieţui într-un mod
surprinzător în
atmosfera grosolană a Pământului, îmbibat de forţe lunare.
Ceea ce
dezvăluie cercetarea ne constrânge – ceea ce nu se admitea la
început –
să vedem în acest cuplu primordial pe cei pe care Biblia îi
numeşte
Adam şi Eva. În descedenţii acestora a venit să se
încarneze acea
categorie de oameni care se formaseră pe alte planete, iar acum
sufletele-spirit ale acestora reveneau din Cosmos pe Pământ.
Ajunşi aici, este cazul să ne punem din nou întrebarea
în ce
perioadă au loc evenimentele relatate de Biblie, din punctul de vedere
al Ştiinţei spirituale. După prezentarea evenimentelor care se petrec
în cele şase (sau şapte) zile ale Creaţiei, amintesc că în
Geneză
urmează un alt capitol, pe care diletantismul exegezei moderne îl
prezintă ca şi cum ar fi o nouă versiune a Creaţiei, dar care, în
realitate, este o continuare logică şi conformă cu faptele. Aş dori să
vă reamintesc anumite date aparţinând de Ştiinţa spirituală,
menţionate
totodată şi în lucrarea Ştiinţa ocultă.
Evoluţia terestră se continuă de la perioada lemuriană la cea
atlanteană, şi în acest interval de timp, pământul fizic
suferă un fel
de răcire. Trebuie să ne reprezentăm Pământul în perioada
lemuriană ca
fiind făcut din foc, purtând în sine elementul de foc care,
ca să
spunem aşa, ţâşnea din pământ; răcirea are loc o dată cu
trecerea la
perioada atlanteană; în această perioadă, aşa cum am arătat,
suprafaţa
Pământului arăta cu totul altfel decât azi; mult timp
încă, Pământul
era învăluit de o atmosferă complet saturată de valuri dense de
ceaţă.
Nu existau stări diferite, de ploaie şi aer uscat. Totul era cuprins de
o ceaţă groasă provocată de tot felul de vapori, de aburi, de fum şi de
alte elemente, care nu aveau încă o stare lichidă. Multe din
corpurile
care astăzi sunt solide existau şi atunci, dar în stare de
vapori,
impregnând atmosfera. Vreme îndelungată, în perioada
atlanteană totul a
rămas pătruns de aceste valuri de ceaţă.
Tot acum se condensează pentru prima dată ceea ce existase mai
înainte într-o stare mult mai spirituală. Am arătat deja că
formele
vegetale de viaţă care apăruseră în ziua a treia a Creaţiei nu
trebuie
să ni le reprezentăm sub formă de plante individuale, crescând pe
sol
aşa cum sunt în prezent, ci, ţinând seama de ce spune
Biblia despre
apariţia plantelor („fiecare după felul şi asemănarea sa“), ştim că ne
aflăm în prezenţa unor suflete-grupă care există în stare
astrală şi
eterică, în sânul corpului astral al Pământului. Ceea
ce descrie Geneza
în ziua a treia, apariţia regnului vegetal, nu ar fi putut fi
perceput
cu simţurile fizice, ci numai cu ajutorul organelor suprasensibile de
clarvedere. De la perioada lemuriană la cea atlanteană această
atmosferă îmbibată de ceaţă evoluează şi începe să se
lumineze din ce
în ce mai mult, iar ceea ce mai înainte era de natură
eterică se
transformă într-o stare care se apropie de cea pe care o avem
azi.
Elementul eteric devine tot mai fizic, şi oricât de extraordinar
ar
părea – căci geologia este şi ea impregnată de influenţe materialiste
–, plantele vizibile cu ochii fizici nu s-au dezvoltat decât mult
după
epoca pe care o numim ca fiind a treia zi a Creaţiei. Plantele sub
formă fizic-vizibilă nu apar decât în perioada atlanteană.
Condiţiile
geologice necesare creşterii plantelor actuale nu datează deci din
epoci foarte vechi.
Trecerea de la perioada lemuriană la cea atlanteană se poate
caracteriza astfel: Pământul era învăluit de ceţuri şi
aburi
condensaţi, în care se mai aflau în suspensie, sub formă de
vapori,
diverse substanţe care vor forma mai târziu scoarţa terestră
solidă.
Diversele specii de vegetale nu atinseseră încă stadiul de
condensare
fizică şi nu ar fi putut fi vizibile decât cu organele
suprasensibile
de clarvedere. Nu se produsese nici ceea ce se poate numi o fertilizare
a solului terestru, cu toată apa aflată în suspensie, în
aer. Aceasta
nu a avut loc decât mai târziu. Cum descrie Biblia acest
stadiu? Există
un pasaj în Geneză unde se spune că după trecerea celor şapte
zile ale
Creaţiei, ceea ce coincide cu perioada lemuriană, plantele fizice
actuale nu apăruseră încă din pământul învăluit
în ceaţă.
Biblia descrie această stare de lucruri în modul cel mai clar.
Citiţi în continuare, după prima relatare a Creaţiei, şi veţi
vedea că
deşi mai înainte se spusese că formele vegetale au fost create
„după
felul lor“, în ziua a treia, acum se arată că pe Pământ nu
erau nici
iarbă, nici arbori*. Prima oară se vorbeşte despre sufletele-grupă ale
speciilor vegetale, a doua oară despre plantele fizice,
individualizate, care cresc pe solul terestru. Iar ceţurile despre care
este vorba după prima relatare a Creaţiei sunt ceţurile din perioada
atlanteană. Condensarea apei şi a aerului în ploaie, care nu se
produce
decât atunci, este exprimată astfel: „Căci Iahve-Elohim nu dăduse
încă
ploaie“.
* Geneza, cap. II, v. 5. (N. Tr.)
Aceste lucruri sunt pline de o profundă înţelepciune şi vă pot
asigura că nici una din aceste descrieri nu a avut vreo influenţă
asupra celor scrise în Ştiinţa ocultă.
Am lăsat în mod intenţionat relatarea biblică de o parte,
străduindu-mă, în modul cel mai scrupulos, să regăsesc aceste
fapte pe
o altă cale decât prin studierea vechilor documente. Apărea ca o
necesitate, faţă de concepţiile materialiste actuale despre Biblie, să
nu amestec cu uşurinţă, prin interpretarea faptelor, cunoştinţe luate
din Ştiinţa spirituală. Dar forţa Ştiinţei spirituale este tocmai să ne
facă să regăsim în Biblie descrierile pe care le-am făcut
în cursul
acestor conferinţe; şi chiar dacă nu o vrem, am fi siliţi să găsim
concordanţe între descrierile Bibliei şi descoperirile făcute
prin
investigaţii suprasensibile clarvăzătoare.
După aceste scurte consideraţii, să vedem în ce moment al
povestirii
biblice trebuie să plasăm emigrarea oamenilor sub forma de
suflet-spirit spre entităţile sau corpurile planetare învecinate
cu
Pământul, emigrare provocată, după cum am văzut, de starea
devenită tot
mai dură, mai grosolană a acestuia. Acest moment se află în zona
a doua
a Creaţiei, când, ca urmare a formării eterului de sunet,
elementele de
sus s-au separat de cele de jos. Şi dacă pătrundem toate acestea cu
ajutorul clarvederii şi le aflăm sensul, se poate spune: o dată cu
elementele care se îndreaptă în sus, spre ceea ce Elohimii
au numit
Cer, pleacă şi spiritele-suflet ale oamenilor. Ziua a doua a Creaţiei
coincide, aşadar, cu o epocă bine determinată, situată între cele
două
mari evenimente, desprinderea Soarelui şi apoi a Lunii de Pământ,
şi cu
emigrarea sufletelor-spirit ale oamenilor în atmosfera spirituală
a
Pământului.
Urmarea acestor evenimente a fost ceva foarte important. Căci ce
element s-a răspândit atunci în spaţiul cosmic? Găsim acest
element în
omul actual, şi unde îl găsim? În ce membre ale omului
trebuie să
căutăm elementul care s-a răspândit atunci în Univers?
Evident acest
element nu mai este astăzi aşa cum era atunci; dar putem totuşi stabili
o paralelă între ceea ce era şi ceea ce găsim în zilele
noastre într-un
anumit organ al omului. Dacă studiem omul, ştim că el este constituit
din patru elemente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral, ca
purtător al Eului, şi Eul. Cunoaştem, de asemenea, că în timpul
somnului se produce o separare între aceste elemente şi că
în omul
adormit nu rămâne decât corpul fizic şi cel eteric.
În acele timpuri
îndepărtate, pe care le numim a fi ziua a doua şi a treia a
Creaţiei,
nu se putea vorbi de un corp fizic şi de un corp eteric în
termenii
actuali. Aceste corpuri nu s-au constituit, în structura lor
prezentă,
decât ulterior, cu ajutorul substanţei terestre. Elementele care
compuneau omul acelor timpuri erau tocmai acelea care se desprind
astăzi în timpul somnului de partea mai densă a sa, adică ceea ce
numim
entitatea astrală a omului. Şi când vorbim de sufletele-spirit
care
s-au desprins de Pământ, pentru a se putea dezvolta mai bine pe
planetele înconjurătoare, ne referim tocmai la forţa care
acţionează în
corpul astral. Ceea ce constituie forţele pe care le avem în
corpul
nostru astral, în afara corpului fizic şi eteric, iată ce trebuie
să
căutăm pe planetele învecinate cu Pământul, după ziua a
doua a Creaţiei.
Astăzi, când omul, noaptea, este cufundat în starea de
somn, ştim că
elementele sale mai subtile se desprind de corpul fizic şi eteric şi se
încorporează în atmosfera astrală a Pământului şi
în forţele şi
curenţii care emană din sistemul nostru planetar; omul este legat,
în
timpul somnului, de Entităţile planetare. În timpurile mai vechi,
această legătură cu Entităţile planetare se făcea nu numai în
stare de
somn, ci în mod permanent. Când sufletele-spirit umane au
părăsit
Pământul, ele locuiau, ca să spunem aşa, în permanenţă pe
aceste
planete. În perioada pe care o numim a treia zi a Creaţiei, cu
excepţia
sufletelor-spirit mai puternice, despre care am vorbit, şi care au
putut să rămână în continuare pe Pământ, celelalte
s-au format pe
diverse planete, urmându-şi acolo evoluţia. În acest timp,
cei care au
rămas pe Pământ, cei mai apţi, cei mai puternici, au evoluat şi
ei.
Evoluţia lor a constat în a se îmbrăca tot mai mult
în substanţa
materială a Pământului. De aceea, putem spune că primul tip de
corp
fizic şi eteric, de care ne folosim astăzi în timpul stării de
veghe,
s-a format aici, pe Pământ. Tocmai pentru ca aceste corpuri,
fizic şi
eteric, să poată avea toate condiţiile de evoluţie terestră, au fost
menţinute pe Pământ acele câteva suflete-spirit mai
robuste. În felul
acesta, atunci când forţele lunare mai erau încă legate de
Pământ, s-au
putut pune bazele corpului fizic şi eteric de care dispunem astăzi.
Să ne facem o reprezentare completă a stării de lucruri care s-a
creat după desprinderea Soarelui. În primul rând, am văzut
că cea mai
mare parte a sufletelor-spirit umane au emigrat spre planetele care
înconjoară Pământul. Dacă un om din timpul nostru s-ar fi
putut găsi
atunci pe Pământ, el ar fi văzut pe suprafaţa sa mase compacte de
ceţuri, aburi şi vapori, din care cauză Soarele era ascuns, nu se putea
vedea. Abia încetul cu încetul, după ce s-a desprins,
Soarele a putut
acţiona asupra Pământului; ceţurile au început să se
risipescă şi
treptat au luat aspectul atmosferei terestre necesare pentru
dezvoltarea omului. Mai departe, acest observator ipotetic al evoluţiei
ar fi putut să vadă cum se risipesc, puţin câte puţin, ceaţa şi
masele
de vapori şi apoi ar fi văzut forţele solare nu numai penetrând
această
masă de ceaţă şi risipind-o, ci devenind vizibile; Soarele a
început să
fie perceptibil. Ne îndreptăm acum către cea de a patra zi a
Creaţiei
şi ne apropiem tot mai mult de celălalt eveniment important,
desprinderea Lunii. Acelaşi observator ipotetic ar fi putut efectiv să
vadă razele solare străbătând prin ceaţă. Aceste evenimente au
favorizat crearea unui climat terestru propriu pentru evoluţia umană;
oamenii au putut reveni pe Pământ şi să trăiască pe el, s-au
format
corpuri extrase din urmaşii celor care rămăseseră pe
Pâmânt, în care
s-au încarnat sufletele-spirit care reveneau de sus, din
atmosfera
Pământului.
Putem spune că suntem martorii a două curente de formare a omului.
Ceea ce a format mai târziu corpul fizic şi eteric al acestuia
provine
de la acele suflete-spirit care au rezistat şi au rămas pe
Pământul
impregnat de forţele lunare. Elementul subtil al omului provine din
atmosfera spirituală a Pâmântului. Revenirea
sufletelor-spirit pe
Pământ a produs o influenţă spirituală. Şi aceasta s-a
întâmplat atunci
când Soarele a pătruns în ceţurile care învăluiau
Pământul şi le-a
risipit şi când Luna se desprinsese deja de Pământ. Atunci
se trezeşte
în sufletele-spirit care locuiau pe planetele sistemului nostru
dorinţa
şi impulsul de a coborî pe Pământ. În timp ce Soarele
şi Luna devin
vizibile, forţele sufleteşti se revarsă spre Pământ şi pătrund
în el.
Acestea sunt evenimentele reale pe care le regăsim în relatarea
biblică
despre a patra zi a Creaţiei, când se spune: „Şi Elohimii au
creat
luminătorul mare şi un luminător mic, Soarele şi Luna; ei au făcut de
asemenea şi stelele“, ceea ce nu înseamnă nimic altceva
decât planetele
din vecinătatea Pământului. Această operă stabileşte un fel de
echilibru care se efectuează pe de o parte de Soare, pe de alta de
Lună; totodată pregăteşte coborârea sufletelor-spirit, care
aspirau
acum să se încorporeze din nou pe Pământ.
Astfel, în a patra zi a Creaţiei, în timpul perioadei
lemuriene,
după ce Luna s-a desprins, avem starea de lucruri pe care am descris-o
în Ştiinţa ocultă
chiar aşa: sufletele-spirit umane aspiră să revină pe Pământ.
Dar să examinăm şi stările spirituale care însoţesc această
evoluţie. Am vorbit până acum mai ales despre ceea ce ulterior
urma să
devină elementul fizic. Este bine să avem mereu în minte faptul
că tot
ce este dens îşi are originea într-un element mai subtil;
tot ce tinde
spre o stare fizică ia naştere în spiritual. O dată cu
desprinderea
Soarelui, cea mai mare parte dintre Elohimi a părăsit de asemenea
Pământul, pentru a-şi muta câmpul de acţiune în
exterior, pentru a
acţiona din afară. Dar în acelaşi timp ceva din substanţa lor
rămâne
legată de Pământ, atunci când acesta mai era unit cu
forţele lunare.
Forţele spirituale ale Elohimilor care rămăseseră legate de
Pâmânt se
asociază într-o oarecare măsură cu partea binefăcătoare a
forţelor
lunare. Căci acestea au şi efecte benefice. După desprinderea Soarelui,
tot ce era pe Pământ, şi mai ales omul, se mumifică, se
pietrifică, se
densifică; omul ar fi dispărut ca fiinţă terestră. Pâmântul
însuşi ar
fi devenit pustiu, dacă forţele lunare nu s-ar fi desprins şi ar fi
rămas legate de corpul său. În câmpul terestru forţele
lunare ar fi
încetat să fie benefice. Dar pentru ce atunci aceste forţe au mai
rămas
legate de Pământ un anumit timp? Pentru ca umanitatea să poată
străbate
toate fazele evoluţiei terestre, mulţumită celor mai puternice
exemplare umane care au putut supravieţui acestei densificări lunare.
Dar odată separate de Pământ, forţele lunare, care altminteri ar
fi
adus pentru oameni dispariţia lor fizic-terestră, au devenit forţe
benefice. După retragerea lor, totul a luat o altă înfăţişare,
totul
s-a înviorat, sufletele mai slabe au putut să revină şi să se
încarneze
în corpuri umane. Iar Luna, devenind vecina Pământului,
începe să aibă
o acţiune binefăcătoare, ceea ce nu ar fi fost cazul mai înainte,
dacă
rămânea unită cu el. Entităţile spirituale care au condus aceste
evenimente sunt marii binefăcători ai omului. Care sunt aceste
entităţi? Sunt tocmai entităţile legate de Lună, care au provocat
detaşarea ei de Pământ, pentru a putea conduce omenirea prin
evoluţia
sa terestră. Din relatările pe care le găsim în Geneză, ştim că
aceste
măreţe forţe conducătoare sunt Elohimii, iar impulsul care a acţionat
această forţă, pentru a produce evenimentul capital al desprinderii
Lunii, şi prin aceasta să dea naştere adevăratei esenţe umane, nu este
altul decât acela care a făcut să progreseze înşişi
Elohimii de la
starea lor de grup la conştienţa unică de Iahve-Elohim. Această forţă a
rămas unită cu Luna şi ea a provocat detaşarea Lunii de Pământ.
Ceea ce
desemnăm prin numele de Iahve-Elohim este intim legat, în
desfăşurarea
Creaţiei, de corpul Lunii.
Să recapitulăm acum ce au însemnat toate acestea pentru
evoluţia
terestră a omului. Dacă omul ar fi rămas legat de un Pământ care
ar fi
păstrat în el forţele solare, s-ar fi pierdut în neant ca
individualitate, ar fi rămas pur şi simplu legat de entitatea
Elohimilor; nu s-ar fi putut separa de ei şi nu şi-ar fi putut căpăta
independenţa. Dar când Elohimii s-au separat de Pământ o
dată cu
Soarele, omul a putut rămâne legat de Pământ şi să-şi
continue aici
existenţa ca suflet şi spirit. Dar, în acelaşi timp, dacă
lucrurile ar
fi rămas aici, omul s-ar fi împietrit şi ar fi murit. De ce a
fost
totuşi nevoie ca omul să străbată un timp o stare care nu-l putea duce
decât la moarte? – Pentru ca el să poată deveni liber, să se
poată
desprinde de Elohimi şi să-şi cucerească independenţa. Prin latura
lunară a firii sale, are un element care îl conduce la moarte,
dar ar
fi avut o doză mult mai mare dacă Luna nu s-ar fi separat de
Pământ.
Vom înţelege astfel că elementul lunar este o substanţialitate
cosmică
în strănsă legătură cu facultatea de independenţă a omului.
Dacă luăm în considerare stadiul actual al condiţiilor
terestre, ne
dăm seama că acestea nu au apărut decât după desprinderea Lunii
şi când
Pământul nu mai conţine o proporţie atât de mare de forţe
lunare ca
înainte. Dar omul a trecut prin perioada când
Pământul era unit cu Luna
şi a fost impregnat de aceasta în germenii corpului său fizic şi
ai
celui eteric. El poartă în sine ceva din această Lună care
luceşte
noaptea pe cer; el păstrează aceasta în corpul său fizic şi
eteric încă
din acea perioadă. El conţine un element lunar de care este legat.
Pământul nu a mai putut suporta acest element lunar, dar omul
îl mai
are în el; prin aceasta, omul are o predispoziţie de a fi şi
altceva
decât o simplă fiinţă terestră.
Dacă ne gândim la toate acestea, ajungem să înţelegem că
noi călcăm
acum Pământul din care odinioară Luna a fost expulzată. Această
expulzare nu a avut decât o singură dată doza favorabilă de
esenţă
lunară depusă în om. Pământul nu mai conţine în el
nimic din natura
lunară, dar în om mai subzistă o parte din aceeaşi natură lunară.
Ce ar
fi devenit Pământul dacă Luna nu s-ar fi detaşat? Încercaţi
să priviţi
Luna cu alţi ochi decât o facem acum. Constituţia ei materială
este cu
totul diferită de a Pământului. Din punct de vedere strict
material,
astrofizica arată că Luna nu are nici aer, nici apă, ceea ce
înseamnă
că a atins un grad de densificare mult mai mare decât acela al
Pământului. Ea contine deci forţe care ar fi împins
Pământul dincolo de
gradul de solidificare actual şi l-ar fi făcut şi mai dur şi uscat
decât este acum. Pentru a ne face o imagine despre ce ar fi
devenit
Pământul dacă forţele lunare ar fi rămas legate de el,
reprezentaţi-vă
o bucată de pământ plină de noroi, din care apa se evaporă puţin
câte
puţin, până se usucă complet. Este o imagine elementară, simplă,
de ce
ar fi devenit Pământul; el s-ar fi transformat în praf,
dacă forţele
lunare ar fi rămas legate de el. De altfel, tot aici se va ajunge
într-o zi, când Pământul îşi va fi
îndeplinit misiunea. Când omul îşi
va fi terminat evoluţia pe el, Pământul se va transforma în
praf în
spaţiul cosmic.
Pământul a fost deci ferit de o dezagregare precoce, timpurie,
prin
faptul că Luna a fost expulzată din sânul său. Dar a rămas
în om ceva
din această predispoziţie de a deveni ţărână. Prin tot ce s-a
întâmplat
şi am descris până acum, înţelegem că omul are în
natura sa ceva din
această forţă lunară care tinde să usuce Pământul. Entităţile
care sunt
legate de Lună au introdus în natura corporală a omului un
element care
nu provine din masa terestră pe care o simţim direct sub picioarele
noastre din momentul când Luna s-a desprins; ele au impregnat
natura
corporală a omului cu această tendinţă lunară de a preface
Pământul în
ţărână. Faptul că Iahve-Elohim este unit cu această tendinţă
înseamnă
că însuşi Iahve-Elohim este cel care a impregnat natura corporală
a
omului cu acest element lunar. A fost necesar ca în decursul
evoluţiei
să vină un moment când să se producă un asemenea fapt, când
în
progresul cosmic al Elohimilor să vină timpul ca Iahve-Elohim să
impregneze natura corporală a omului cu această forţă lunară care
transformă Pământul în praf. Dacă ştim aceasta, putem
măsura imensa
profunzime a acestui pasaj din Geneză care spune: „Şi Iahve-Elohim a
făcut pe om din ţărână“*. Căci acesta este textul corect, iar
traducerile care s-au făcut si care spun „Iahve-Elohim a făcut pe om
dintr-o bucată de pământ“ sunt fără sens. El l-a impregnat cu
influenţa
lunară care îl face să devină pulbere.
* Geneza, cap. II, v. 7. (N.Tr.)
Am mai spus că trebuie să simţim uimire şi respect faţă de tot ce
relatează Biblia prin gura vechilor clarvăzători şi faţă de ce am
descoperit noi înşine cu ajutorul investigaţiilor spirituale; dar
având
în vedere aceste cuvinte: „Şi Iahve-Elohim a insuflat în
corpul omenesc
tendinţa de a deveni pulbere“, respectul nostru capătă noi dimensiuni
faţă de textul biblic al vechilor clarvăzători. Conştienţi de a-şi fi
primit revelaţiile şi înţelepciunea din regiunile unde sunt şi
acţionează fiinţele creatoare, Elohimii şi Iahve-Elohim, vechii
înţelepţi puteau să spună: În noi se revarsă ştiinţa şi
înţelepciunea
şi gândurile care au creat existenţa terestră, acţionând şi
lucrând
asupra ei. Şi de aceea trebuie să ascultăm cu profund respect pe aceşti
antici clarvăzători şi să înţelegem totodată veneraţia care
îi
însufleţea când privirea lor pătrundea în regiunile
de unde le venea
revelaţia, în regiunile Elohimilor şi ale lui Iahve-Elohim. Cum
ar fi
putut numi ei aceste entităţi care sunt la originea Creaţiei şi a
propriei lor cunoaşteri? Ce fel de cuvinte ar fi trebuit să
întrebuinţeze pentru a le denumi decât însăşi
expresia de care le era
plină inima când primeau revelaţia acestor puteri creatoare? Ei
îşi
înălţau privirea spre acestea şi spuneau: Revelaţia noastră vine
de la
Entităţi divine şi spirituale. Pentru a le spune pe nume nu putem găsi
alte cuvinte decât ceea ce exprimă adânca noastră
veneraţie: „Aceia
pentru care simţim o adâncă veneraţie“. Traduceţi în antica
limbă
ebraică expresia „Aceia pentru care
simţim o adâncă veneraţie“ şi veţi găsi cuvântul „Elohim“. Acesta este numele
entităţilor faţă de care se simţea o adâncă veneraţie. Iată
legătura
care s-a stabilit între sentimentele vechilor clarvăzători şi
fiinţele
cosmice de la care ei primiseră revelaţia Creaţiei.
