|
Înainte de a continua, doresc să aduc în discuţie unele
noţiuni de
care vom avea nevoie în expunerea noastră. O importanţă deosebită
va
avea lămurirea a ceea ce înţelegem, în sensul ştiinţei
spiritului, al
antroposofiei, prin „organ fizic“ sau mai degrabă prin „expresia fizică
a unui organ“. Aţi văzut deja că putem vorbi, de exemplu, despre splină
în aşa fel încât splina fizică poate fi chiar
înlăturată sau poate
deveni inutilizabilă fără ca ceea ce numim în sens antroposofic
„splină“ să fie deconectat de la funcţia sa. Trebuie să spunem că
în
acest caz, după ce am îndepărtat un organ fizic, în
organism se
păstrează activitatea interioară care trebuie exercitată de organ. Vă
rog să vă însuşiţi o astfel de idee, având în vedere
tot ce va urma;
vedem că putem elimina prin gând tot ce este fizic vizibil, fizic
perceptibil (acest lucru nu este posibil pentru orice organ), dar se
păstrează totuşi funcţia, activitatea organului, astfel
încât ceea ce
rămâne, trebuie considerat ca aparţinând domeniului
suprasensibil al
organismului uman. Când vorbim, în sens antroposofic,
despre organe ca
splina, ficatul, fierea, rinichii, plămânii etc., când
exprimăm aceste
nume, nu înţelegem în primul rând ceea ce se poate
vedea fizic, ci sistemele de forţe
care sunt de
natură suprasensibilă. Din această cauză va trebui să ne gândim –
în
cazuri ca cel al splinei – la un sistem de forţe care nu se percepe
fizic, exterior. 
Privind schiţele pe
care le fac acum, să ne gândim mai întâi la un sistem
de forţe
invizibil în mod fizic, care ar putea fi perceput numai prin
vederea în
suprasensibil; aşadar, zona splinei, de exemplu, nu este vizibilă
decât
ca sistem suprasensibil de forţe. Dacă ţinem seama că în
organismul
uman acest sistem de forţe suprasensibile este umplut cu materie
sensibilă, trebuie să ne întrebăm: Cum trebuie să ne imaginăm
relaţia
acestui sistem suprasensibil de forţe cu ceea ce este materie sensibilă?
Cred că nu vă va fi greu să gândiţi că în spaţiu pot
circula forţe
care la început nu sunt fizic perceptibile. Este suficient să vă
amintiţi că cel care nu a auzit niciodată despre realitatea aerului
aflat într-o sticlă de apă va fi uimit când va vedea că,
încercând să
turnăm apă într-o sticlă goală aflată pe masă, aceasta este
reţinută în
pâlnie, neputând să curgă, deoarece în sticlă se află
aer. Acel om
conştientizează atunci că în sticlă există ceva invizibil pentru
el,
care împiedică apa să pătrundă. Dacă înţelegeţi aceasta, nu
va fi greu
să gândiţi că spaţiul este plin de sisteme de forţă care sunt
suprasensibile, într-atât încât nu numai că nu
le putem tăia cu
cuţitul, dar nici nu pot fi atacate, de exemplu, atunci când o
materie
fizică, să spunem cea a rinichiului, care este integrată în
aceste
sisteme de forţă este bolnavă. Trebuie să ne imaginăm, aşadar, că un
sistem suprasensibil de forţe se află într-o astfel de relaţie cu
ceea
ce vedem ca organ fizic, încât materia lumii fizice care
cade sub
simţuri se integrează, atrasă de puncte de forţă, şi se orientează
în
liniile de forţă. Abia prin această inserţie a materiei fizice în
sistemul suprasensibil de forţe organul devine un element fizic, astfel
încât putem spune: Acesta este motivul pentru care, de
exemplu, în
locul splinei este vizibil un organ fizic-sensibil ocupat de sisteme de
forţă care atrag materia în aşa fel încât ea se
depozitează, aşa cum
constatăm când privim din punct de vedere anatomic organul
exterior,
splina.
În felul acesta vă puteţi imagina cele mai diferite organe din
organismul uman: mai întâi ele sunt organizate
suprasensibil şi apoi se
umplu, sub influenţa celor mai diferite sisteme de forţă
suprasensibile, cu materie fizică. Din această cauză trebuie să vedem
în aceste sisteme de forţe care acumulează materia fizică
în cele mai
diferite locuri ale organismului un organism suprasensibil, diferenţiat
în sine şi care-şi încorporează materia fizică în
modurile cele mai
variate. În felul acesta nu am obţinut numai înţelegerea
relaţiei
sistemelor de forţe suprasensibile cu materia depozitată în
organe, ci
şi pe aceea a hrănirii organismului integral. Aceasta constă în
faptul
că alimentele preluate sunt pregătite în aşa fel
încât devine posibilă
conducerea lor spre diferitele organe, care îşi
încorporează în felul
acesta substanţele corespunzătoare. Care este legătura dintre noţiunea
generală de nutriţie – care apare ca o forţă de atracţie a diferitelor
sisteme de organe pentru materiile nutritive – şi formarea omului
individual (istoria embriologică a omului individual), legătură care se
situează înaintea naşterii, vom afla în conferinţele
următoare.
Noţiunea cea mai cuprinzătoare a nutriţiei ne spune, aşadar, că un
organism suprasensibil absoarbe în modurile cele mai variate
diferite
alimente.
Corpul eteric al omului, ca nivel suprasensibil, este, după corpul
fizic, cea mai grosieră componentă, dar, ca un arhetip aflat la baza
întregului organism, el este foarte diferenţiat în sine şi
conţine cele
mai variate sisteme de forţă prin care îşi încorporează
în modul cel
mai divers materiile preluate prin nutriţie. O componentă superioară a
omului o reprezintă corpul astral. În conferinţele următoare vom
mai
vorbi despre felul cum se leagă aceste componente între ele.
Corpul
astral este ceea ce se poate încorpora mai întâi,
după ce au fost
pregătite atât corpul fizic cât şi corpul eteric, prin
structurarea
lor. El este cel care presupune celelalte două organisme (corpuri).
Apoi există Eul uman, astfel încât putem spune că entitatea
umană este
alcătuită din aceste patru mădulare. Ne putem imagina acum că în
însuşi
corpul eteric există anumite sisteme de forţă care atrag spre ele
masele alimentare, pe care le transformă apoi în organismul fizic
într-un mod determinat. Dar ne putem reprezenta şi că un astfel
de
sistem de forţe nu este determinat numai de corpul eteric, ci şi de
corpul astral şi că acesta îşi transmite în el forţele
sale. Dacă
eliminăm prin gândire organul fizic şi ne imaginăm materia fizică
extrasă din acest loc, rămâne mai întâi sistemul
eteric de forţe, apoi
sistemul astral de forţe, care pătrunde sistemul eteric de forţe
într-un mod precis determinat. Ne-am mai putea imagina că aici
pătrund
şi radiaţii ale Eului.
Pot exista organe care sunt astfel inserate în întregul
organism,
încât ceea ce au ele esenţial constă din curenţi eterici
foarte puţin
determinaţi; dacă am cerceta spaţiul pe care-l ocupă un anumit organ am
descoperi o foarte slabă diferenţiere a părţii eterice a organismului
uman, în schimb, aceste forţe ale corpului eteric sunt puternic
influenţate de forţele astrale. Într-un astfel de organ corpul
eteric
va exercita o slabă forţă de atracţie asupra materiei fizice
încorporate, principala forţă de atracţie apartinând
corpului astral.
Am putea spune, în acest caz, că substanţele din lumea exterioară
sunt
aduse în organele respective de corpul astral. De aici se poate
trage
concluzia că aceste organe au valenţe foarte diferite. Există organe
care sunt determinate mai ales de sisteme de forţă ale corpului eteric;
altele sunt determinate mai ales prin curenţii sau forţele corpului
astral, iar altele mai mult prin curenţii Eului uman, aşa cum este
sângele. Celelalte sisteme de organe şi conţinuturile lor sunt
determinate în cele mai diferite moduri de mădularele
suprasensibile
ale naturii umane.
Dar poate apărea şi o situaţie opusă, atunci când luăm
în
considerare corpul fizic în sine, care – făcând abstracţie
de
mădularele sale superioare – reprezintă şi el un sistem de forţe. El
reprezintă ceea ce gândim a fi alcătuit din totalitatea
substanţelor
preluate din lumea exterioară, care şi-au introdus în organism şi
propriile lor forţe interioare, chiar dacă ele au suferit transformări.
Aşadar, şi corpul fizic este un sistem de forţe; în felul acesta
puteţi
să vă imaginati că şi organismul fizic, cu sistemul său de forţe, poate
acţiona retro asupra sistemului eteric de forţe, asupra sistemului
astral de forţe sau chiar până în sistemul Eu. Devine
astfel posibil să
existe sisteme de organe care sunt subordonate sistemelor de forţe
fizice, astfel încât în acest caz cele din urmă devin
dominante. Astfel
de sisteme de organe în care este dominant corpul fizic slujesc
în
sensul cel mai larg ca organe secretorii, organe glandulare. Toate
organele care secretă substanţe în organismul uman realizează
aceste
procese secretorii – procese care au semnificaţie esenţială în
cadrul
lumii fizice –, mai ales datorită forţelor organismului fizic. Oriunde
în organismul uman există astfel de organe, a căror sarcină
constă în
secretarea de materii în beneficiul organismului fizic, ele sunt
guvernate de forţele organismului fizic. În aceste cazuri,
îmbolnăvirea
sau îndepărtarea acestora conduce la degradarea organismului,
astfel
încât el nu se mai poate dezvolta normal. Un organ cum este
splina,
despre care am spus ieri că, prin îmbolnăvire sau
îndepărtare,
funcţiile sale sunt mai puţin afectate decât în cazul altor
organe,
este puternic influenţată de părţile suprasensibile ale naturii umane,
de corpul eteric, dar şi de corpul astral. La alte organe predomină
sistemul de forţe fizice. Glanda tiroidă, care în anumite cazuri
de
boală se hipertrofiază, dând naştere aşa-numitei guşe, poate
acţiona în
mod foarte nociv asupra întregului organism pentru că
functionează în
aşa fel, încât ceea ce realizează ea în lumea fizică
devine deosebit de
important ca proces fizic în metabolismul general al organismului
uman.
Există apoi şi organe care depind în mare măsură de sistemele
de
forţe suprasensibile ale organismului uman şi care sunt totuşi inserate
în organismul fizic şi sunt determinate prin forţele acestuia să
secrete substanţe. Astfel de organe sunt ficatul şi rinichii, care sunt
dependente, ca şi splina, de mădularele suprasensibile ale organismului
uman (corpul eteric şi corpul astral), dar care sunt încastrate
de
forţele corpului fizic; ele sunt trase în jos, în
activitătile lor,
până la forţele organismului fizic. Din această cauză trebuie să
existe
o preocupare crescută pentru ca aceste organe să se afle într-o
stare
bună de sănătate, mai mult decât altele, de exemplu splina, la
care
aspectul fizic este mult mai puţin important, ea fiind dependentă mai
ales de ceea ce vine de la nivelurile suprasensibile. Putem chiar spune
că splina este „un organ foarte spiritual“, ceea ce înseamnă că
partea
fizică a acestui organ este mai redusă ca importanţă. Din acest motiv,
în toate timpurile, în literatura ocultă provenită din
cercuri unde se
ştia ceva despre aceste lucruri, splina era privită ca un organ
spiritual şi era descrisă ca atare.
Putem spune că am fixat noţiunea de „organ total“. Organul, ca
atare, poate fi privit ca un sistem de forţe suprasensibile; numai că,
prin procesul de hrănire general, în organe are loc o depozitare
a
substanţelor fizice, sensibile. Un alt lucru pe care trebuie să-l
lămurim este care este însemnătatea, pentru om, a preluării fie a
unei
substanţe, fie a ceva ce este realizat de activitatea noastră
sufletească, de exemplu în cazul unei percepţii, şi ce
înseamnă
secretarea unei substanţe.
Să plecăm de la procesul de eliminare, în sensul cel mai larg.
Noi
ştim că din alimentele ingerate o mare parte din ce este material se
elimină. Ştim apoi că dioxidul de carbon este eliminat din organismul
uman prin plămâni: prin sângele trimis de inimă spre
plămâni pentru
împrospătare se elimină dioxidul de carbon. Apoi, mai dispunem de
un
proces de eliminare prin rinichi, dar şi de un altul, prin piele. Cu
acest ultim caz, în care – simplificând lucrurile – are loc
formarea
transpiraţiei, dar şi tot ceea ce constituie proces de eliminare prin
piele, am exemplificat acele eliminări care au loc la limitele extreme
ale organismului uman, la periferia corpului său. Să ne întrebăm:
Ce
înseamnă pentru om, în general, un proces de eliminare?
Iată cum ne putem lămuri asupra importanţei procesului de eliminare.
Veţi constata că, în prezent, fără astfel de cunoştinţe nici nu
se
poate avansa în abordarea organismului uman. Pentru a ajunge
treptat la
înţelegerea esenţei procesului de eliminare vom aduce în
discuţie o
altă noţiune care, deşi nu are decât o asemănare
îndepărtată cu
procesul eliminării, ne poate conduce la acesta, şi anume, noţiunea
conştientizării Sinelui propriu. Gândiţi-vă că puteţi spune:
Există un
mod de a deveni conştient de sine. Dacă umblaţi neglijent şi vă loviţi
de un obiect exterior veţi spune că v-aţi lovit. Această „lovire“ este
în fapt o conştientizare a Sinelui propriu. Este o conştientizare
de
sine pe calea întâmplării care a avut loc, care a devenit,
de fapt, un
eveniment interior. Ce înseamnă pentru dumneavoastră coliziunea
cu un
obiect străin? Ea este cauza unei dureri, a unei suferinţe. Procesul
suferinţei se desfăşoară în întregime în interiorul
dumneavoastră.
Faptul că intraţi în contact cu un corp străin dă naştere unei
dureri,
şi acesta vă pune o piedică în cale. Conştientizarea acestei
piedici
determină apariţia procesului care se concretizează în „durere“
la
lovire. În fond, vă puteţi reprezenta cu uşuriniă că nu trebuie
să
cunoaşteţi nimic altceva pentru a trăi conştientizarea Sinelui propriu
decât efectul - durerea la lovirea de un obiect exterior. Acest
lucru
se poate întâmpla pe întuneric, iar dumneavoastră să
nici nu ştiţi ce
reprezintă acel obiect, iar dacă lovirea este puternică nici nu bănuiţi
ce ar putea fi, ci simţiţi numai durerea: atunci percepeti lovitura
în
aşa fel încât trăiţi un proces interior în sinea
dumneavoastră. Veţi
spune: M-am lovit de ceva; dar aceasta este mai mult sau mai puţin o
concluzie inconştientă asupra trăirii interioare legată de un obiect
exterior.
Puteţi deduce de aici că omul devine conştient de interiorul său
prin „descoperirea rezistenţei, a
opoziţiei“. Trebuie să ne fixăm această noţiune:
conştientizarea, vieţuirea interiorităţii, umplerea cu vieţuiri reale
interioare prin întâlnirea unei rezistenţe. Este o noţiune
pe care am
elaborat-o în linii foarte mari, pentru a o putea folosi ca
trecere
spre o altă noţiune, aceea a secreţiilor sau eliminărilor în
organismul
uman. Să ne imaginăm acum că organismul uman ar prelua într-unul
din
organele sale o anumită materie, iar sistemul acelui organ este astfel
construit încât, prin activitatea sa, el separă din
materialul preluat
ceva pe care-l izolează de ansamblul material preluat. În felul
acesta,
prin activitatea organului, materialul se divide într-o parte mai
fină,
filtrată, şi o parte mai grosieră, care este eliminată. Are loc,
aşadar, o diferenţiere a materiei preluate într-o substanţă
utilizabilă
în continuare, care poate fi preluată de alte organe, şi
într-o
substanţă care este mai întâi separată şi apoi eliminată
(excretată).
Aveţi de-a face, în această respingere a părţii inutilizabile a
materialului faţă de părtile sale utilizabile, cu o astfel de ciocnire,
aşa cum am prezentat-o în linii mari în exemplul lovirii de
un obiect:
curentul material general se loveşte de o rezistenţă prin faptul că
ajunge la un organ; el nu poate rămâne acelaşi, ci trebuie să se
schimbe; este ca şi cum organul i-ar spune: Aşa cum eşti, nu poţi să
rămâi, trebuie să te transformi. Să ne gândim că un astfel
de material
ar pătrunde în ficat, iar aici i s-ar spune: Trebuie să te
transformi.
I se opune, aşadar, o rezistenţă; el trebuie să fie folosit mai departe
sub forma unui alt material şi trebuie să respingă anumite părti ale
sale. În organismul nostru, în acest caz, lucrurile stau
astfel, încât
materia respectivă observă: Aici este prezentă o rezistenţă! Asemenea
rezistenţe se întâlnesc în cele mai diferite organe.
Prin faptul că în
organismul nostru există activităţi de eliminare, că avem organe de
eliminare, organismului îi este dată posibilitatea de a fi o
entitate
închisă în sine, trăindu-se pe sine. Căci o entitate nu se
poate vieţui
pe sine decât prin faptul că întâmpină o rezistenţă.
În felul acesta
procesele secretorii (excretorii) reprezintă acţiuni importante ale
vieţii umane, prin care organismul viu se închide în sine.
Omul nu ar
fi o fiinţă închisă în sine, dacă nu ar exista asemenea
procese de
eliminare.
Imaginaţi-vă că prin organismul uman curentul de alimente sau de
oxigen ar trece ca printr-un tub. Dacă organele nu ar manifesta
rezistenţă, organismul uman nu s-ar vieţui pe sine în sine
însuşi, el
s-ar vieţui numai ca aparţinător la întreaga lume. Ne-am putea
imagina
şi că în interiorul organismului uman s-ar manifesta modul cel
mai
grosolan al rezistenţei, că materia s-ar lovi de un perete solid şi
s-ar reîntoarce în ea însăşi. Aceasta nu ar avea
pentru vieţuirea
interioară a organismului uman nici o importanţă; dacă un curent
nutritiv sau unul de oxigen ar traversa organismul uman, intrând
pe o
parte şi ieşind pe cealaltă, fiind reflectat în sine ca printr-un
tub,
aceasta nu ar avea nici o consecinţă pentru viaţa interioară a
organismului uman. Că lucrurile stau astfel poate fi dedus şi din
faptul că, atunci când reuşim ca în interiorul nostru o
reprezentare să
se întoarcă în ea însăşi, noi ridicăm sistemul nervos
din trăirea
interioară a organismului uman. Nu are importanţă deci dacă organismul
uman nu este atins de curenţi care pătrund în el venind de afară,
fie
prin reflectare totală, fie prin simplă traversare. Ceea ce dă
organismului capacitatea de a se trăi pe sine în interior sunt
secreţiile. Dacă ne referim la acel element pe care-l considerăm organ
esenţial pentru organismul uman – sângele – şi vedem cum, pe de o
parte, se împrospătează continuu prin preluare de oxigen şi dacă
vedem
în el, pe de altă parte, unealta, organul Eului uman, putem să
spunem:
Dacă sângele ar circula nemodificat prin organismul uman, el nu
ar
putea fi organul cel mai important al Eului uman, cel care-l face pe om
să se poată vieţui interior. Numai faptul că sângele suferă
modificări
în el însuşi şi se întoarce un altul, aşadar, că are
loc o eliminare de
sânge transformat, numai aceasta face posibil ca omul să nu posede numai un Eu, ci să-l poată şi vieţui cu ajutorul unei
unelte fizic-sensibile.
Din aceasta a rezultat pentru noi noţiunea de „eliminare“ sau
„secreţie“. Acum va trebui să ne întrebăm: Cum stau lucrurile cu
acea
eliminare de care am spus mai înainte că aparţine limitelor
extreme ale
organismului uman? Nu va fi greu să ne reprezentăm că întregul
organism
al omului trebuie să acţioneze în aşa fel încât
eliminarea la periferie
să se poată petrece în felul acesta. Pentru aceasta este necesar
ca
organismul uman să opună curentilor generali un organ care să fie legat
tocmai cu acest proces de eliminare, cel mai cuprinzător. Acest organ,
aşa cum vă puteti uşor imagina, este pielea,
în sensul cel mai larg, cu tot ceea ce ţine de ea şi care
prezintă
privirii umane celei mai directe ceea ce numim elementul esenţial al formei umane. Când ne
reprezentăm,
aşadar, că organismul uman se poate vieţui pe sine prin periferia sa
extremă numai datorită faptului că el a opus curenţilor săi generali
organul pielii, trebuie să vedem în alcătuirea caracteristică a
pielii
expresia forţei celei mai interioare a organismului uman.
Cum trebuie să gândim acest organ-piele împreună cu tot
ce ţine de
el? Vom vedea mai departe în amănunt ce „ţine de el“, dar azi vom
caracteriza numai în linii mari aceste relaţii. Trebuie lămurit
de la
început faptul că în domeniul care aparţine vieţuirii
noastre
conştiente, pe care o putem avea printr-o autoobservare oarecare, nu
este inclusă acea formă care se exprimă apoi sub forma pielii. Chiar
dacă participăm la modelarea suprafeţei corpului nostru, această
participare, această coactionare se sustrage în „modul cel mai
deplin“
liberului nostru arbitru. În orice caz, mai avem o influenţă cu
privire
la mobilitatea suprafeţei corpului nostru, la mimică, la gesturile
noastre, influenţă care ajunge la ceea ce putem numi activitatea
conştientă; cu privire la modelarea ei, nu mai avem însă nici o
influenţă. Desigur, trebuie admis că, între naştere şi moarte, cu
viaţa
sa interioară, omul, în limite mai restrânse, are o anumită
influenţă
asupra formei exterioare a corpului său. În legătură cu acest
lucru se
poate convinge oricine a cunoscut un om la o anumită vârstă şi-l
revede
poate după zece ani, mai ales dacă în decursul acestor ani el a
trecut
prin vieţuiri mai profunde, şi anume prin vieţuiri ale cunoaşterii – nu
vieţuiri ale cunoaşterii care sunt obiect al ştiinţelor exterioare, ci
din categoria celor care costă sânge, care sunt legate de
întreaga
viaţă de destin interioară. Atunci vedem cum se modifică, între
anumite
limite, fizionomia, cum omul are, într-o anumită privinţă,
în cadrul
acestor limite, o influenţă asupra formării corpului său. Dar această
influenţă este mică, ceea ce poate înţelege oricine; locul cel
mai
important în modelarea formei umane nu este dat liberului nostru
arbitru, prin ceea ce ajunge la noi pe calea conştientului. Pe de altă
parte trebuie, totuşi, să spunem: Întreaga siluetă umană este
adaptată
entităţii umane. Cine vrea să pătrundă în miezul lucrurilor nu-şi
va
putea imagina că ceea ce numim periferia capacităţilor umane s-ar putea
dezvolta într-o fiinţă cu altă siluetă decât cea pe care o
are omul în
lumea fizică. Toate capacităţile pe care le are omul sunt legate de
forma sa umană. Gândiţi-vă că osul frontal s-ar afla într-o
pozitie
oarecum diferită decât cea normală faţă de întregul
organism şi ar
trebui să vă imaginaţi că această modificare a formei ar presupune cu
totul alte capacităti şi forţe existente în organismul uman: Se
pot
face studii în cadrul umanităţii pentru a obţine reprezentări
clare
asupra capacităţilor diferite prezente la oamenii cu modelare
exterioară diferită a capului sau a altor organe. Trebuie, aşadar, să
creăm o noţiune care să exprime starea de adaptare a formei umane la
întreaga entitate umană, corespondenţa formei exterioare cu
întreaga
entitate interioară a omului. Ce se află în forţele acestei
adaptări nu
are nimic de-a face cu ceea ce pătrunde în activitatea cuprinsă
în
conştientul omului. Întrucât, însă, forma umană este
legată de
activitatea sa spirituală şi de viaţa sa sufletească nu ne putem
imagina nimic altceva decât că în forţele care realizează
silueta
omului se află şi forţe care, dintr-o direcţie diferită, vin în
întâmpinarea forţelor pe care le dezvoltă omul însuşi
în interiorul
siluetei sale. Este vorba despre forţele inteligenţei, ale
sentimentelor, ale stărilor afective; pe acestea omul nu le poate
dezvolta decât în lumea fizică, condiţionate de forma sa.
Silueta este
un lucru care trebuie să-i fie dat. Aşadar, lucrul de care are nevoie
această formă din capacităţile noastre ea trebuie să-l obtină gata
pregătit de la forţe de natură asemănătoare, care construiesc, din
direcţie opusă, această siluetă, pentru ca să poată apoi fi folosite
în
scopul propus. Este uşor de creat o asemenea noţiune; trebuie doar să
te gândeşti la o maşină folosită pentru o activitate inteligentă,
care
corespunde scopului urmărit. Însă pentru ca maşina să poată
exista
trebuie să fie efectuate mai întâi activităţi de asamblare
a
diferitelor părţi care dau forma acesteia, activităţi asemănătoare cu
cele pe care mai apoi maşina trebuie să le efectueze. O maşină este
explicabilă pentru noi în mod mecanic; dar pentru ca maşina să
corespundă scopului său ne putem închipui că ea a fost realizată
printr-o activitate spirituală, că acest scop a fost gândit.
Această
activitate spirituală încetează, de fapt, în momentul
în care vrem să
explicăm maşina în mod ştiintific, dar ea se află dincolo de
maşină şi
este cea care a realizat-o mai întâi.
Putem spune: Tot ceea ce se află ca sisteme de formă configurate
în
organismul nostru ne este necesar pentru dezvoltarea capacităţilor şi
forţelor noastre. Dar, dincolo de conformaţia omului, trebuie să existe
forţe dătătoare de formă, pe care le găsim tot atât de puţin
în formele
gata configurate pe cât de puţin găsim constructorul de maşini
în
maşina concretă. Înarmaţi cu această idee, un alt lucru va deveni
evident. Un gânditor materialist ar spune: De ce trebuie să
acceptăm
forţe şi entităţi inteligente dincolo de ceea ce modelează lumea
noastră fizică? Noi putem explica lumea fizică prin ea însăşi,
prin
legile sale proprii: un ceasornic, o maşină pot fi explicate prin
propriile lor legi! Ne aflăm aici într-un punct în legătură
cu care se
fac cele mai mari greşeli chiar şi de către cei care se situează pe
poziţiile antroposofiei sau ale altor concepţii spirituale asupra
lumii. Dacă, de exemplu, o concepţie despre lume bazată pe ştiinţa
spiritului ar apăra ideea că organismul uman – să-l privim acum numai
din punct de vedere al formei – ar putea fi explicat pe căi mecanice
sau cu argumente mecaniciste, aceasta ar merge prea departe, ceea ce ar
fi total nejustificat. Organismul uman este cu totul explicabil prin
propriile lui legi, ca şi ceasornicul. De aici nu urmează însă că
dincolo de ceasornic nu s-ar afla inventatorul acestuia. Aşadar,
obiecţia care ar putea fi adusă din direcţia materialistă se rezolvă
prin aceea că trebuie admis că organismul uman, aşa cum se află
în faţa
noastră, trebuie să fie explicat cu ajutorul legilor sale proprii.
Aşadar, dacă
gândim
antroposofic, trebuie să căutăm, dincolo de forma generală a omului,
entităţile plăsmuitoare, adică ceea ce se află la baza entităţii umane.
Dacă vrem să avem o idee despre felul cum ia naştere forma umană,
trebuie să ne gândim că, pe de o parte, ea este produsă prin
aceea că
formele plăsmuitoare se desfăşoară şi se închid ele însele
în această
formă, la periferia acesteia. Aşadar, în formarea pielii, avem
explicaţia a ceea ce înseamnă autoînchiderea forţelor
plăsmuitoare în
om, în sensul cel mai larg. Putem reda schematic aceasta,
imaginându-ne
că forţele plăsmuitoare de formă curg în acest sens şi se
închid în
forma exterioară redată prin linia AB. Vom vedea acum cum putem folosi
această noţiune pentru a putea recunoaşte ce se întâmplă la
cea mai
exterioară limită a omului. Apoi va trebui să ne lămurim asupra
faptului că nu numai în pielea umană avem astfel de
închideri, ci chiar
în interiorul organismului uman au loc închideri ale
activităţii şi
entităţilor care acţionează din afară, în care nu suntem
implicaţi, la
fel ca şi în cazul modelării suprafeţei. Este suficient să
reflectaţi
la cele spuse până acum şi veţi conchide că în interiorul
omului există
activităţi în care nu suntem implicaţi. Este vorba de
activităţile care
au loc în ficat, bilă, splină etc. În aceste organe este
reţinut ceea
ce se revarsă în organism prin forţele existente în
alimente; acestui
aport i se opune o rezistenţă, adică în aceste organe este
modiiicată
mobilitatea substantelor. Aşadar, în timp ce, în cazul
forţelor
plăsmuitoare de formă, trebuie să ni le imaginăm ca fiind active
până
la nivelul pielii, iar în afara pielii nu mai au nimic
caracteristic ca
forţe plăsmuitoare, în ceea ce priveşte forţele care pătrund o
dată cu
alimentele şi cu curentul de aer spre interiorul nostru trebuie spus că
nu are loc o închidere completă a ceea ce pătrunde ca un curent
din
exterior; are loc o modificare. 
Aceste organe nu se închid, aşa cum se
întâmplă în cazul
pielii, astfel încât în interior nu trebuie să ne mai
reprezentăm
nimic, ci doar că mobilitatea substanţelor este modificată prin
acestea, astfel încât curentul alimentar preluat dintr-o
parte a
organismului de aceste organe (a), este condus într-o altă stare
(b),
după ce i-a fost opusă o rezistentă. Aşadar, avem de-a face cu o
transformare şi aceasta se referă, înainte de toate, la organele
pe
care le-am desemnat ca alcătuind un cosmos interior al omului. Acestea
transformă mişcarea exterioară a substanţelor. Sunt forţe pe care, prin
contrast cu forţele modelatoare care formează întregul organism,
le
putem numi forţe ale mişcării;
în cosmosul nostru
interior, aceste
forţe care transformă mobilitatea interioară a substanţelor alimentare
devin apoi mişcare, astfel încât putem vorbi de forţe ale
mişcării în
organe.
Am progresat în cercetarea organismului omenesc atât de
mult, încât
putem spune că în el acţionează din afară forţe despre
activitatea
cărora orizontul constienţei noastre nu reţine nimic; toate acestea se
petrec sub orizontul conştienţei; în stare normală nimeni nu
poate
observa activitatea ficatului, bilei, splinei etc. Întrucât
sistemul
nervos este în întregime integrat în organismul
nostru, apare
întrebarea: Datorită cărui fapt sistemul nervos este
împiedicat să ştie
ceva despre formarea organelor noastre? Procesul acesta are loc
în
interiorul organismului; aici acţionează forţele care ne conferă forma
şi în acelaşi timp cele care transformă mişcarea şi mobilitatea
substanţelor în cosmosul nostru interior. De ce atunci nu ştim
nimic
despre aceste lucruri?
În starea de conştienţă normală, sistemele noastre nervoase
centrale, cerebral şi medular, sunt determinate să conducă impresiile
exterioare până la sânge, să preia, aşadar, impresiile
în fenomene
fizice în aşa fel încât să aibă un impact asupra
sângelui,
înscriindu-se în felul acesta în unealta Eului,
căreia îi transmite
astfel impresiile exterioare; în acelaşi timp componentele
sistemului
nervos simpatic care, cu ramificaţiile şi ganglionii săi, se aştern
înaintea cosmosului nostru interior sunt determinate de a nu lăsa
să
ajungă până la sânge fenomenele din interiorul cosmosului
nostru, ci să
le ţină departe de el. Ştiti acum că sistemul nervos simpatic are o
sarcină opusă celei a sistemului nervos central, cerebro-spinal.
În
timp ce acesta din urmă se străduieşte să conducă la sînge, cu
eficienţă maximă, impresiile exterioare, sistemul nervos simpatic,
având o acţiune opusă, trebuie să reţină din sânge (unealta
Eului) ceea
ce este mobilitatea transformată a substantelor preluate din ambianţă.
Dacă examinăm procesul digestiei, descoperim mai întâi
ingestia
substanţelor nutritive exterioare, apoi refularea mobilităţii proprii a
alimentelor şi transformarea mobilităţii lor cu ajutorul cosmosului
interior al omului. Pentru ca să nu percepem interior tot ceea ce este
acţionat în organele noastre interne, trebuie ca prin sistemul
nervos
simpatic să fie întors de la sânge întregul curent al
fenomenelor, în
timp ce sistemul nervos central aduce la sânge impresiile
preluate din
afară.
Sarcina sistemului nervos simpatic este aceea de a nu lăsa procesele
noastre interne să ajungă până la sânge, unealta Eului
nostru, de a le
păstra în noi. Am făcut ieri referire la faptul că viaţa
exterioară şi
cea interioară ale omului, aşa cum se exprimă în corpul eteric,
sunt
antagonice, antagonismul lor exprimându-se în cel mai
înalt grad în
organele creierului, pe care le-am numit epifiză şi hipofiză.
Dacă ţineţi seama de cele discutate ieri şi azi, veţi putea ajunge
la concluzia că tot ceea ce răzbeşte din afară năzuieşte, pentru a
ajunge în contactul cel mai intim posibil cu circulaţia
sângelui, să se
unească cu opusul său, care este reţinut în sistemul nervos
simpatic.
Din acest motiv, epifiza este locul în care ceea ce este adus la
sânge
prin sistemul cerebro-spinal se uneşte cu ceea ce vine din partea opusă
în organismul uman, iar hipofiza este ultimul avanpost pentru a
nu
permite să ajungă aici ceea ce este viaţa interioară a omului. În
acest
loc se opun în creier două organe importante. Întreaga
viaţă interioară
rămâne sub conştienţa noastră; am fi deranjaţi foarte tare dacă
am
participa la întregul nostru proces de nutriţie; acest lucru este
ţinut
departe de conştienţă prin sistemul nervos simpatic. Numai când
interrelaţia dintre cele două sisteme nervoase, aşa cum se exprimă
în
starea de tensiune dintre epifiză şi hipofiză, nu este în ordine
rezultă ceea ce am putea numi „licărirea fiecărei părţi în
cealaltă“, o
stare de deranjare reciprocă. Acest lucru se întâmplă
când o activitate
neregulată a organelor digestive ajunge să se exprime conştient
în
stări de disconfort. Este vorba de o pătrundere în conştienţă a
vieţii
interioare – încă foarte nedeterminată – care s-a transformat din
viaţa
exterioară prin intermediul cosmosului interior, sau de afecte – furie,
mânie etc. – care acţionează deosebit de puternic în om şi
îşi au
obârşia în conştienţă – o pătrundere din partea opusă
în organismul
uman. Şi atunci apar situaţii în care stări afective, mai ales
agitaţii
interioare ale sufletului, pot influenţa în mod deosebit de
dăunător
digestia, aparatul respirator şi, prin aceasta, şi circulatia sangvină
şi tot ceea ce se află sub nivelul conştienţei.
În felul acesta pot acţiona cele două părţi ale omului, una
asupra
celeilalte. Şi trebuie să spunem că noi, oamenii, ne aflăm în
lume ca o
dualitate. O dualitate care are ca unelte sistemul nervos
cerebro-spinal, care aduce impresiile exterioare până la
sânge,
instrumentul Eului, şi sistemul nervos simpatic, care ţine departe de
acest curent al vieţii sufleteşti ceea ce este vieţuirea interioară a
organului. Aceste două părţi se opun total; dar expresia lor specifică
o găsim în cele două organe de care am vorbit la sfârşitul
expunerii de
ieri. Data viitoare vom pleca, în consideraţiile noastre, de la
acest
punct.
