Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FIZIOLOGIE OCULTĂ

GA 128


CONFERINŢA a V-a

SISTEMELE DE FORŢE SUPRASENSIBILE

Praga, 24 martie 1911

Înainte de a continua, doresc să aduc în discuţie unele noţiuni de care vom avea nevoie în expunerea noastră. O importanţă deosebită va avea lămurirea a ceea ce înţelegem, în sensul ştiinţei spiritului, al antroposofiei, prin „organ fizic“ sau mai degrabă prin „expresia fizică a unui organ“. Aţi văzut deja că putem vorbi, de exemplu, despre splină în aşa fel încât splina fizică poate fi chiar înlăturată sau poate deveni inutilizabilă fără ca ceea ce numim în sens antroposofic „splină“ să fie deconectat de la funcţia sa. Trebuie să spunem că în acest caz, după ce am îndepărtat un organ fizic, în organism se păstrează activitatea interioară care trebuie exercitată de organ. Vă rog să vă însuşiţi o astfel de idee, având în vedere tot ce va urma; vedem că putem elimina prin gând tot ce este fizic vizibil, fizic perceptibil (acest lucru nu este posibil pentru orice organ), dar se păstrează totuşi funcţia, activitatea organului, astfel încât ceea ce rămâne, trebuie considerat ca aparţinând domeniului suprasensibil al organismului uman. Când vorbim, în sens antroposofic, despre organe ca splina, ficatul, fierea, rinichii, plămânii etc., când exprimăm aceste nume, nu înţelegem în primul rând ceea ce se poate vedea fizic, ci sistemele de forţe care sunt de natură suprasensibilă. Din această cauză va trebui să ne gândim – în cazuri ca cel al splinei – la un sistem de forţe care nu se percepe fizic, exterior. Privind schiţele pe care le fac acum, să ne gândim mai întâi la un sistem de forţe invizibil în mod fizic, care ar putea fi perceput numai prin vederea în suprasensibil; aşadar, zona splinei, de exemplu, nu este vizibilă decât ca sistem suprasensibil de forţe. Dacă ţinem seama că în organismul uman acest sistem de forţe suprasensibile este umplut cu materie sensibilă, trebuie să ne întrebăm: Cum trebuie să ne imaginăm relaţia acestui sistem suprasensibil de forţe cu ceea ce este materie sensibilă?

figura 1

Cred că nu vă va fi greu să gândiţi că în spaţiu pot circula forţe care la început nu sunt fizic perceptibile. Este suficient să vă amintiţi că cel care nu a auzit niciodată despre realitatea aerului aflat într-o sticlă de apă va fi uimit când va vedea că, încercând să turnăm apă într-o sticlă goală aflată pe masă, aceasta este reţinută în pâlnie, neputând să curgă, deoarece în sticlă se află aer. Acel om conştientizează atunci că în sticlă există ceva invizibil pentru el, care împiedică apa să pătrundă. Dacă înţelegeţi aceasta, nu va fi greu să gândiţi că spaţiul este plin de sisteme de forţă care sunt suprasensibile, într-atât încât nu numai că nu le putem tăia cu cuţitul, dar nici nu pot fi atacate, de exemplu, atunci când o materie fizică, să spunem cea a rinichiului, care este integrată în aceste sisteme de forţă este bolnavă. Trebuie să ne imaginăm, aşadar, că un sistem suprasensibil de forţe se află într-o astfel de relaţie cu ceea ce vedem ca organ fizic, încât materia lumii fizice care cade sub simţuri se integrează, atrasă de puncte de forţă, şi se orientează în liniile de forţă. Abia prin această inserţie a materiei fizice în sistemul suprasensibil de forţe organul devine un element fizic, astfel încât putem spune: Acesta este motivul pentru care, de exemplu, în locul splinei este vizibil un organ fizic-sensibil ocupat de sisteme de forţă care atrag materia în aşa fel încât ea se depozitează, aşa cum constatăm când privim din punct de vedere anatomic organul exterior, splina.

În felul acesta vă puteţi imagina cele mai diferite organe din organismul uman: mai întâi ele sunt organizate suprasensibil şi apoi se umplu, sub influenţa celor mai diferite sisteme de forţă suprasensibile, cu materie fizică. Din această cauză trebuie să vedem în aceste sisteme de forţe care acumulează materia fizică în cele mai diferite locuri ale organismului un organism suprasensibil, diferenţiat în sine şi care-şi încorporează materia fizică în modurile cele mai variate. În felul acesta nu am obţinut numai înţelegerea relaţiei sistemelor de forţe suprasensibile cu materia depozitată în organe, ci şi pe aceea a hrănirii organismului integral. Aceasta constă în faptul că alimentele preluate sunt pregătite în aşa fel încât devine posibilă conducerea lor spre diferitele organe, care îşi încorporează în felul acesta substanţele corespunzătoare. Care este legătura dintre noţiunea generală de nutriţie – care apare ca o forţă de atracţie a diferitelor sisteme de organe pentru materiile nutritive – şi formarea omului individual (istoria embriologică a omului individual), legătură care se situează înaintea naşterii, vom afla în conferinţele următoare. Noţiunea cea mai cuprinzătoare a nutriţiei ne spune, aşadar, că un organism suprasensibil absoarbe în modurile cele mai variate diferite alimente.

Corpul eteric al omului, ca nivel suprasensibil, este, după corpul fizic, cea mai grosieră componentă, dar, ca un arhetip aflat la baza întregului organism, el este foarte diferenţiat în sine şi conţine cele mai variate sisteme de forţă prin care îşi încorporează în modul cel mai divers materiile preluate prin nutriţie. O componentă superioară a omului o reprezintă corpul astral. În conferinţele următoare vom mai vorbi despre felul cum se leagă aceste componente între ele. Corpul astral este ceea ce se poate încorpora mai întâi, după ce au fost pregătite atât corpul fizic cât şi corpul eteric, prin structurarea lor. El este cel care presupune celelalte două organisme (corpuri). Apoi există Eul uman, astfel încât putem spune că entitatea umană este alcătuită din aceste patru mădulare. Ne putem imagina acum că în însuşi corpul eteric există anumite sisteme de forţă care atrag spre ele masele alimentare, pe care le transformă apoi în organismul fizic într-un mod determinat. Dar ne putem reprezenta şi că un astfel de sistem de forţe nu este determinat numai de corpul eteric, ci şi de corpul astral şi că acesta îşi transmite în el forţele sale. Dacă eliminăm prin gândire organul fizic şi ne imaginăm materia fizică extrasă din acest loc, rămâne mai întâi sistemul eteric de forţe, apoi sistemul astral de forţe, care pătrunde sistemul eteric de forţe într-un mod precis determinat. Ne-am mai putea imagina că aici pătrund şi radiaţii ale Eului.

Pot exista organe care sunt astfel inserate în întregul organism, încât ceea ce au ele esenţial constă din curenţi eterici foarte puţin determinaţi; dacă am cerceta spaţiul pe care-l ocupă un anumit organ am descoperi o foarte slabă diferenţiere a părţii eterice a organismului uman, în schimb, aceste forţe ale corpului eteric sunt puternic influenţate de forţele astrale. Într-un astfel de organ corpul eteric va exercita o slabă forţă de atracţie asupra materiei fizice încorporate, principala forţă de atracţie apartinând corpului astral. Am putea spune, în acest caz, că substanţele din lumea exterioară sunt aduse în organele respective de corpul astral. De aici se poate trage concluzia că aceste organe au valenţe foarte diferite. Există organe care sunt determinate mai ales de sisteme de forţă ale corpului eteric; altele sunt determinate mai ales prin curenţii sau forţele corpului astral, iar altele mai mult prin curenţii Eului uman, aşa cum este sângele. Celelalte sisteme de organe şi conţinuturile lor sunt determinate în cele mai diferite moduri de mădularele suprasensibile ale naturii umane.

Dar poate apărea şi o situaţie opusă, atunci când luăm în considerare corpul fizic în sine, care – făcând abstracţie de mădularele sale superioare – reprezintă şi el un sistem de forţe. El reprezintă ceea ce gândim a fi alcătuit din totalitatea substanţelor preluate din lumea exterioară, care şi-au introdus în organism şi propriile lor forţe interioare, chiar dacă ele au suferit transformări. Aşadar, şi corpul fizic este un sistem de forţe; în felul acesta puteţi să vă imaginati că şi organismul fizic, cu sistemul său de forţe, poate acţiona retro asupra sistemului eteric de forţe, asupra sistemului astral de forţe sau chiar până în sistemul Eu. Devine astfel posibil să existe sisteme de organe care sunt subordonate sistemelor de forţe fizice, astfel încât în acest caz cele din urmă devin dominante. Astfel de sisteme de organe în care este dominant corpul fizic slujesc în sensul cel mai larg ca organe secretorii, organe glandulare. Toate organele care secretă substanţe în organismul uman realizează aceste procese secretorii – procese care au semnificaţie esenţială în cadrul lumii fizice –, mai ales datorită forţelor organismului fizic. Oriunde în organismul uman există astfel de organe, a căror sarcină constă în secretarea de materii în beneficiul organismului fizic, ele sunt guvernate de forţele organismului fizic. În aceste cazuri, îmbolnăvirea sau îndepărtarea acestora conduce la degradarea organismului, astfel încât el nu se mai poate dezvolta normal. Un organ cum este splina, despre care am spus ieri că, prin îmbolnăvire sau îndepărtare, funcţiile sale sunt mai puţin afectate decât în cazul altor organe, este puternic influenţată de părţile suprasensibile ale naturii umane, de corpul eteric, dar şi de corpul astral. La alte organe predomină sistemul de forţe fizice. Glanda tiroidă, care în anumite cazuri de boală se hipertrofiază, dând naştere aşa-numitei guşe, poate acţiona în mod foarte nociv asupra întregului organism pentru că functionează în aşa fel, încât ceea ce realizează ea în lumea fizică devine deosebit de important ca proces fizic în metabolismul general al organismului uman.

Există apoi şi organe care depind în mare măsură de sistemele de forţe suprasensibile ale organismului uman şi care sunt totuşi inserate în organismul fizic şi sunt determinate prin forţele acestuia să secrete substanţe. Astfel de organe sunt ficatul şi rinichii, care sunt dependente, ca şi splina, de mădularele suprasensibile ale organismului uman (corpul eteric şi corpul astral), dar care sunt încastrate de forţele corpului fizic; ele sunt trase în jos, în activitătile lor, până la forţele organismului fizic. Din această cauză trebuie să existe o preocupare crescută pentru ca aceste organe să se afle într-o stare bună de sănătate, mai mult decât altele, de exemplu splina, la care aspectul fizic este mult mai puţin important, ea fiind dependentă mai ales de ceea ce vine de la nivelurile suprasensibile. Putem chiar spune că splina este „un organ foarte spiritual“, ceea ce înseamnă că partea fizică a acestui organ este mai redusă ca importanţă. Din acest motiv, în toate timpurile, în literatura ocultă provenită din cercuri unde se ştia ceva despre aceste lucruri, splina era privită ca un organ spiritual şi era descrisă ca atare.

Putem spune că am fixat noţiunea de „organ total“. Organul, ca atare, poate fi privit ca un sistem de forţe suprasensibile; numai că, prin procesul de hrănire general, în organe are loc o depozitare a substanţelor fizice, sensibile. Un alt lucru pe care trebuie să-l lămurim este care este însemnătatea, pentru om, a preluării fie a unei substanţe, fie a ceva ce este realizat de activitatea noastră sufletească, de exemplu în cazul unei percepţii, şi ce înseamnă secretarea unei substanţe.

Să plecăm de la procesul de eliminare, în sensul cel mai larg. Noi ştim că din alimentele ingerate o mare parte din ce este material se elimină. Ştim apoi că dioxidul de carbon este eliminat din organismul uman prin plămâni: prin sângele trimis de inimă spre plămâni pentru împrospătare se elimină dioxidul de carbon. Apoi, mai dispunem de un proces de eliminare prin rinichi, dar şi de un altul, prin piele. Cu acest ultim caz, în care – simplificând lucrurile – are loc formarea transpiraţiei, dar şi tot ceea ce constituie proces de eliminare prin piele, am exemplificat acele eliminări care au loc la limitele extreme ale organismului uman, la periferia corpului său. Să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru om, în general, un proces de eliminare?

Iată cum ne putem lămuri asupra importanţei procesului de eliminare. Veţi constata că, în prezent, fără astfel de cunoştinţe nici nu se poate avansa în abordarea organismului uman. Pentru a ajunge treptat la înţelegerea esenţei procesului de eliminare vom aduce în discuţie o altă noţiune care, deşi nu are decât o asemănare îndepărtată cu procesul eliminării, ne poate conduce la acesta, şi anume, noţiunea conştientizării Sinelui propriu. Gândiţi-vă că puteţi spune: Există un mod de a deveni conştient de sine. Dacă umblaţi neglijent şi vă loviţi de un obiect exterior veţi spune că v-aţi lovit. Această „lovire“ este în fapt o conştientizare a Sinelui propriu. Este o conştientizare de sine pe calea întâmplării care a avut loc, care a devenit, de fapt, un eveniment interior. Ce înseamnă pentru dumneavoastră coliziunea cu un obiect străin? Ea este cauza unei dureri, a unei suferinţe. Procesul suferinţei se desfăşoară în întregime în interiorul dumneavoastră. Faptul că intraţi în contact cu un corp străin dă naştere unei dureri, şi acesta vă pune o piedică în cale. Conştientizarea acestei piedici determină apariţia procesului care se concretizează în „durere“ la lovire. În fond, vă puteţi reprezenta cu uşuriniă că nu trebuie să cunoaşteţi nimic altceva pentru a trăi conştientizarea Sinelui propriu decât efectul - durerea la lovirea de un obiect exterior. Acest lucru se poate întâmpla pe întuneric, iar dumneavoastră să nici nu ştiţi ce reprezintă acel obiect, iar dacă lovirea este puternică nici nu bănuiţi ce ar putea fi, ci simţiţi numai durerea: atunci percepeti lovitura în aşa fel încât trăiţi un proces interior în sinea dumneavoastră. Veţi spune: M-am lovit de ceva; dar aceasta este mai mult sau mai puţin o concluzie inconştientă asupra trăirii interioare legată de un obiect exterior.

Puteţi deduce de aici că omul devine conştient de interiorul său prin „descoperirea rezistenţei, a opoziţiei“. Trebuie să ne fixăm această noţiune: conştientizarea, vieţuirea interiorităţii, umplerea cu vieţuiri reale interioare prin întâlnirea unei rezistenţe. Este o noţiune pe care am elaborat-o în linii foarte mari, pentru a o putea folosi ca trecere spre o altă noţiune, aceea a secreţiilor sau eliminărilor în organismul uman. Să ne imaginăm acum că organismul uman ar prelua într-unul din organele sale o anumită materie, iar sistemul acelui organ este astfel construit încât, prin activitatea sa, el separă din materialul preluat ceva pe care-l izolează de ansamblul material preluat. În felul acesta, prin activitatea organului, materialul se divide într-o parte mai fină, filtrată, şi o parte mai grosieră, care este eliminată. Are loc, aşadar, o diferenţiere a materiei preluate într-o substanţă utilizabilă în continuare, care poate fi preluată de alte organe, şi într-o substanţă care este mai întâi separată şi apoi eliminată (excretată). Aveţi de-a face, în această respingere a părţii inutilizabile a materialului faţă de părtile sale utilizabile, cu o astfel de ciocnire, aşa cum am prezentat-o în linii mari în exemplul lovirii de un obiect: curentul material general se loveşte de o rezistenţă prin faptul că ajunge la un organ; el nu poate rămâne acelaşi, ci trebuie să se schimbe; este ca şi cum organul i-ar spune: Aşa cum eşti, nu poţi să rămâi, trebuie să te transformi. Să ne gândim că un astfel de material ar pătrunde în ficat, iar aici i s-ar spune: Trebuie să te transformi. I se opune, aşadar, o rezistenţă; el trebuie să fie folosit mai departe sub forma unui alt material şi trebuie să respingă anumite părti ale sale. În organismul nostru, în acest caz, lucrurile stau astfel, încât materia respectivă observă: Aici este prezentă o rezistenţă! Asemenea rezistenţe se întâlnesc în cele mai diferite organe. Prin faptul că în organismul nostru există activităţi de eliminare, că avem organe de eliminare, organismului îi este dată posibilitatea de a fi o entitate închisă în sine, trăindu-se pe sine. Căci o entitate nu se poate vieţui pe sine decât prin faptul că întâmpină o rezistenţă. În felul acesta procesele secretorii (excretorii) reprezintă acţiuni importante ale vieţii umane, prin care organismul viu se închide în sine. Omul nu ar fi o fiinţă închisă în sine, dacă nu ar exista asemenea procese de eliminare.

Imaginaţi-vă că prin organismul uman curentul de alimente sau de oxigen ar trece ca printr-un tub. Dacă organele nu ar manifesta rezistenţă, organismul uman nu s-ar vieţui pe sine în sine însuşi, el s-ar vieţui numai ca aparţinător la întreaga lume. Ne-am putea imagina şi că în interiorul organismului uman s-ar manifesta modul cel mai grosolan al rezistenţei, că materia s-ar lovi de un perete solid şi s-ar reîntoarce în ea însăşi. Aceasta nu ar avea pentru vieţuirea interioară a organismului uman nici o importanţă; dacă un curent nutritiv sau unul de oxigen ar traversa organismul uman, intrând pe o parte şi ieşind pe cealaltă, fiind reflectat în sine ca printr-un tub, aceasta nu ar avea nici o consecinţă pentru viaţa interioară a organismului uman. Că lucrurile stau astfel poate fi dedus şi din faptul că, atunci când reuşim ca în interiorul nostru o reprezentare să se întoarcă în ea însăşi, noi ridicăm sistemul nervos din trăirea interioară a organismului uman. Nu are importanţă deci dacă organismul uman nu este atins de curenţi care pătrund în el venind de afară, fie prin reflectare totală, fie prin simplă traversare. Ceea ce dă organismului capacitatea de a se trăi pe sine în interior sunt secreţiile. Dacă ne referim la acel element pe care-l considerăm organ esenţial pentru organismul uman – sângele – şi vedem cum, pe de o parte, se împrospătează continuu prin preluare de oxigen şi dacă vedem în el, pe de altă parte, unealta, organul Eului uman, putem să spunem: Dacă sângele ar circula nemodificat prin organismul uman, el nu ar putea fi organul cel mai important al Eului uman, cel care-l face pe om să se poată vieţui interior. Numai faptul că sângele suferă modificări în el însuşi şi se întoarce un altul, aşadar, că are loc o eliminare de sânge transformat, numai aceasta face posibil ca omul să nu posede numai un Eu, ci să-l poată şi vieţui cu ajutorul unei unelte fizic-sensibile.

Din aceasta a rezultat pentru noi noţiunea de „eliminare“ sau „secreţie“. Acum va trebui să ne întrebăm: Cum stau lucrurile cu acea eliminare de care am spus mai înainte că aparţine limitelor extreme ale organismului uman? Nu va fi greu să ne reprezentăm că întregul organism al omului trebuie să acţioneze în aşa fel încât eliminarea la periferie să se poată petrece în felul acesta. Pentru aceasta este necesar ca organismul uman să opună curentilor generali un organ care să fie legat tocmai cu acest proces de eliminare, cel mai cuprinzător. Acest organ, aşa cum vă puteti uşor imagina, este pielea, în sensul cel mai larg, cu tot ceea ce ţine de ea şi care prezintă privirii umane celei mai directe ceea ce numim elementul esenţial al formei umane. Când ne reprezentăm, aşadar, că organismul uman se poate vieţui pe sine prin periferia sa extremă numai datorită faptului că el a opus curenţilor săi generali organul pielii, trebuie să vedem în alcătuirea caracteristică a pielii expresia forţei celei mai interioare a organismului uman.

Cum trebuie să gândim acest organ-piele împreună cu tot ce ţine de el? Vom vedea mai departe în amănunt ce „ţine de el“, dar azi vom caracteriza numai în linii mari aceste relaţii. Trebuie lămurit de la început faptul că în domeniul care aparţine vieţuirii noastre conştiente, pe care o putem avea printr-o autoobservare oarecare, nu este inclusă acea formă care se exprimă apoi sub forma pielii. Chiar dacă participăm la modelarea suprafeţei corpului nostru, această participare, această coactionare se sustrage în „modul cel mai deplin“ liberului nostru arbitru. În orice caz, mai avem o influenţă cu privire la mobilitatea suprafeţei corpului nostru, la mimică, la gesturile noastre, influenţă care ajunge la ceea ce putem numi activitatea conştientă; cu privire la modelarea ei, nu mai avem însă nici o influenţă. Desigur, trebuie admis că, între naştere şi moarte, cu viaţa sa interioară, omul, în limite mai restrânse, are o anumită influenţă asupra formei exterioare a corpului său. În legătură cu acest lucru se poate convinge oricine a cunoscut un om la o anumită vârstă şi-l revede poate după zece ani, mai ales dacă în decursul acestor ani el a trecut prin vieţuiri mai profunde, şi anume prin vieţuiri ale cunoaşterii – nu vieţuiri ale cunoaşterii care sunt obiect al ştiinţelor exterioare, ci din categoria celor care costă sânge, care sunt legate de întreaga viaţă de destin interioară. Atunci vedem cum se modifică, între anumite limite, fizionomia, cum omul are, într-o anumită privinţă, în cadrul acestor limite, o influenţă asupra formării corpului său. Dar această influenţă este mică, ceea ce poate înţelege oricine; locul cel mai important în modelarea formei umane nu este dat liberului nostru arbitru, prin ceea ce ajunge la noi pe calea conştientului. Pe de altă parte trebuie, totuşi, să spunem: Întreaga siluetă umană este adaptată entităţii umane. Cine vrea să pătrundă în miezul lucrurilor nu-şi va putea imagina că ceea ce numim periferia capacităţilor umane s-ar putea dezvolta într-o fiinţă cu altă siluetă decât cea pe care o are omul în lumea fizică. Toate capacităţile pe care le are omul sunt legate de forma sa umană. Gândiţi-vă că osul frontal s-ar afla într-o pozitie oarecum diferită decât cea normală faţă de întregul organism şi ar trebui să vă imaginaţi că această modificare a formei ar presupune cu totul alte capacităti şi forţe existente în organismul uman: Se pot face studii în cadrul umanităţii pentru a obţine reprezentări clare asupra capacităţilor diferite prezente la oamenii cu modelare exterioară diferită a capului sau a altor organe. Trebuie, aşadar, să creăm o noţiune care să exprime starea de adaptare a formei umane la întreaga entitate umană, corespondenţa formei exterioare cu întreaga entitate interioară a omului. Ce se află în forţele acestei adaptări nu are nimic de-a face cu ceea ce pătrunde în activitatea cuprinsă în conştientul omului. Întrucât, însă, forma umană este legată de activitatea sa spirituală şi de viaţa sa sufletească nu ne putem imagina nimic altceva decât că în forţele care realizează silueta omului se află şi forţe care, dintr-o direcţie diferită, vin în întâmpinarea forţelor pe care le dezvoltă omul însuşi în interiorul siluetei sale. Este vorba despre forţele inteligenţei, ale sentimentelor, ale stărilor afective; pe acestea omul nu le poate dezvolta decât în lumea fizică, condiţionate de forma sa. Silueta este un lucru care trebuie să-i fie dat. Aşadar, lucrul de care are nevoie această formă din capacităţile noastre ea trebuie să-l obtină gata pregătit de la forţe de natură asemănătoare, care construiesc, din direcţie opusă, această siluetă, pentru ca să poată apoi fi folosite în scopul propus. Este uşor de creat o asemenea noţiune; trebuie doar să te gândeşti la o maşină folosită pentru o activitate inteligentă, care corespunde scopului urmărit. Însă pentru ca maşina să poată exista trebuie să fie efectuate mai întâi activităţi de asamblare a diferitelor părţi care dau forma acesteia, activităţi asemănătoare cu cele pe care mai apoi maşina trebuie să le efectueze. O maşină este explicabilă pentru noi în mod mecanic; dar pentru ca maşina să corespundă scopului său ne putem închipui că ea a fost realizată printr-o activitate spirituală, că acest scop a fost gândit. Această activitate spirituală încetează, de fapt, în momentul în care vrem să explicăm maşina în mod ştiintific, dar ea se află dincolo de maşină şi este cea care a realizat-o mai întâi.

Putem spune: Tot ceea ce se află ca sisteme de formă configurate în organismul nostru ne este necesar pentru dezvoltarea capacităţilor şi forţelor noastre. Dar, dincolo de conformaţia omului, trebuie să existe forţe dătătoare de formă, pe care le găsim tot atât de puţin în formele gata configurate pe cât de puţin găsim constructorul de maşini în maşina concretă. Înarmaţi cu această idee, un alt lucru va deveni evident. Un gânditor materialist ar spune: De ce trebuie să acceptăm forţe şi entităţi inteligente dincolo de ceea ce modelează lumea noastră fizică? Noi putem explica lumea fizică prin ea însăşi, prin legile sale proprii: un ceasornic, o maşină pot fi explicate prin propriile lor legi! Ne aflăm aici într-un punct în legătură cu care se fac cele mai mari greşeli chiar şi de către cei care se situează pe poziţiile antroposofiei sau ale altor concepţii spirituale asupra lumii. Dacă, de exemplu, o concepţie despre lume bazată pe ştiinţa spiritului ar apăra ideea că organismul uman – să-l privim acum numai din punct de vedere al formei – ar putea fi explicat pe căi mecanice sau cu argumente mecaniciste, aceasta ar merge prea departe, ceea ce ar fi total nejustificat. Organismul uman este cu totul explicabil prin propriile lui legi, ca şi ceasornicul. De aici nu urmează însă că dincolo de ceasornic nu s-ar afla inventatorul acestuia. Aşadar, obiecţia care ar putea fi adusă din direcţia materialistă se rezolvă prin aceea că trebuie admis că organismul uman, aşa cum se află în faţa noastră, trebuie să fie explicat cu ajutorul legilor sale proprii.

figura 2 figura 3

Aşadar, dacă gândim antroposofic, trebuie să căutăm, dincolo de forma generală a omului, entităţile plăsmuitoare, adică ceea ce se află la baza entităţii umane. Dacă vrem să avem o idee despre felul cum ia naştere forma umană, trebuie să ne gândim că, pe de o parte, ea este produsă prin aceea că formele plăsmuitoare se desfăşoară şi se închid ele însele în această formă, la periferia acesteia. Aşadar, în formarea pielii, avem explicaţia a ceea ce înseamnă autoînchiderea forţelor plăsmuitoare în om, în sensul cel mai larg. Putem reda schematic aceasta, imaginându-ne că forţele plăsmuitoare de formă curg în acest sens şi se închid în forma exterioară redată prin linia AB. Vom vedea acum cum putem folosi această noţiune pentru a putea recunoaşte ce se întâmplă la cea mai exterioară limită a omului. Apoi va trebui să ne lămurim asupra faptului că nu numai în pielea umană avem astfel de închideri, ci chiar în interiorul organismului uman au loc închideri ale activităţii şi entităţilor care acţionează din afară, în care nu suntem implicaţi, la fel ca şi în cazul modelării suprafeţei. Este suficient să reflectaţi la cele spuse până acum şi veţi conchide că în interiorul omului există activităţi în care nu suntem implicaţi. Este vorba de activităţile care au loc în ficat, bilă, splină etc. În aceste organe este reţinut ceea ce se revarsă în organism prin forţele existente în alimente; acestui aport i se opune o rezistenţă, adică în aceste organe este modiiicată mobilitatea substantelor. Aşadar, în timp ce, în cazul forţelor plăsmuitoare de formă, trebuie să ni le imaginăm ca fiind active până la nivelul pielii, iar în afara pielii nu mai au nimic caracteristic ca forţe plăsmuitoare, în ceea ce priveşte forţele care pătrund o dată cu alimentele şi cu curentul de aer spre interiorul nostru trebuie spus că nu are loc o închidere completă a ceea ce pătrunde ca un curent din exterior; are loc o modificare. Aceste organe nu se închid, aşa cum se întâmplă în cazul pielii, astfel încât în interior nu trebuie să ne mai reprezentăm nimic, ci doar că mobilitatea substanţelor este modificată prin acestea, astfel încât curentul alimentar preluat dintr-o parte a organismului de aceste organe (a), este condus într-o altă stare (b), după ce i-a fost opusă o rezistentă. Aşadar, avem de-a face cu o transformare şi aceasta se referă, înainte de toate, la organele pe care le-am desemnat ca alcătuind un cosmos interior al omului. Acestea transformă mişcarea exterioară a substanţelor. Sunt forţe pe care, prin contrast cu forţele modelatoare care formează întregul organism, le putem numi forţe ale mişcării; în cosmosul nostru interior, aceste forţe care transformă mobilitatea interioară a substanţelor alimentare devin apoi mişcare, astfel încât putem vorbi de forţe ale mişcării în organe.

Am progresat în cercetarea organismului omenesc atât de mult, încât putem spune că în el acţionează din afară forţe despre activitatea cărora orizontul constienţei noastre nu reţine nimic; toate acestea se petrec sub orizontul conştienţei; în stare normală nimeni nu poate observa activitatea ficatului, bilei, splinei etc. Întrucât sistemul nervos este în întregime integrat în organismul nostru, apare întrebarea: Datorită cărui fapt sistemul nervos este împiedicat să ştie ceva despre formarea organelor noastre? Procesul acesta are loc în interiorul organismului; aici acţionează forţele care ne conferă forma şi în acelaşi timp cele care transformă mişcarea şi mobilitatea substanţelor în cosmosul nostru interior. De ce atunci nu ştim nimic despre aceste lucruri?

În starea de conştienţă normală, sistemele noastre nervoase centrale, cerebral şi medular, sunt determinate să conducă impresiile exterioare până la sânge, să preia, aşadar, impresiile în fenomene fizice în aşa fel încât să aibă un impact asupra sângelui, înscriindu-se în felul acesta în unealta Eului, căreia îi transmite astfel impresiile exterioare; în acelaşi timp componentele sistemului nervos simpatic care, cu ramificaţiile şi ganglionii săi, se aştern înaintea cosmosului nostru interior sunt determinate de a nu lăsa să ajungă până la sânge fenomenele din interiorul cosmosului nostru, ci să le ţină departe de el. Ştiti acum că sistemul nervos simpatic are o sarcină opusă celei a sistemului nervos central, cerebro-spinal. În timp ce acesta din urmă se străduieşte să conducă la sînge, cu eficienţă maximă, impresiile exterioare, sistemul nervos simpatic, având o acţiune opusă, trebuie să reţină din sânge (unealta Eului) ceea ce este mobilitatea transformată a substantelor preluate din ambianţă. Dacă examinăm procesul digestiei, descoperim mai întâi ingestia substanţelor nutritive exterioare, apoi refularea mobilităţii proprii a alimentelor şi transformarea mobilităţii lor cu ajutorul cosmosului interior al omului. Pentru ca să nu percepem interior tot ceea ce este acţionat în organele noastre interne, trebuie ca prin sistemul nervos simpatic să fie întors de la sânge întregul curent al fenomenelor, în timp ce sistemul nervos central aduce la sânge impresiile preluate din afară.

Sarcina sistemului nervos simpatic este aceea de a nu lăsa procesele noastre interne să ajungă până la sânge, unealta Eului nostru, de a le păstra în noi. Am făcut ieri referire la faptul că viaţa exterioară şi cea interioară ale omului, aşa cum se exprimă în corpul eteric, sunt antagonice, antagonismul lor exprimându-se în cel mai înalt grad în organele creierului, pe care le-am numit epifiză şi hipofiză.

Dacă ţineţi seama de cele discutate ieri şi azi, veţi putea ajunge la concluzia că tot ceea ce răzbeşte din afară năzuieşte, pentru a ajunge în contactul cel mai intim posibil cu circulaţia sângelui, să se unească cu opusul său, care este reţinut în sistemul nervos simpatic. Din acest motiv, epifiza este locul în care ceea ce este adus la sânge prin sistemul cerebro-spinal se uneşte cu ceea ce vine din partea opusă în organismul uman, iar hipofiza este ultimul avanpost pentru a nu permite să ajungă aici ceea ce este viaţa interioară a omului. În acest loc se opun în creier două organe importante. Întreaga viaţă interioară rămâne sub conştienţa noastră; am fi deranjaţi foarte tare dacă am participa la întregul nostru proces de nutriţie; acest lucru este ţinut departe de conştienţă prin sistemul nervos simpatic. Numai când interrelaţia dintre cele două sisteme nervoase, aşa cum se exprimă în starea de tensiune dintre epifiză şi hipofiză, nu este în ordine rezultă ceea ce am putea numi „licărirea fiecărei părţi în cealaltă“, o stare de deranjare reciprocă. Acest lucru se întâmplă când o activitate neregulată a organelor digestive ajunge să se exprime conştient în stări de disconfort. Este vorba de o pătrundere în conştienţă a vieţii interioare – încă foarte nedeterminată – care s-a transformat din viaţa exterioară prin intermediul cosmosului interior, sau de afecte – furie, mânie etc. – care acţionează deosebit de puternic în om şi îşi au obârşia în conştienţă – o pătrundere din partea opusă în organismul uman. Şi atunci apar situaţii în care stări afective, mai ales agitaţii interioare ale sufletului, pot influenţa în mod deosebit de dăunător digestia, aparatul respirator şi, prin aceasta, şi circulatia sangvină şi tot ceea ce se află sub nivelul conştienţei.

În felul acesta pot acţiona cele două părţi ale omului, una asupra celeilalte. Şi trebuie să spunem că noi, oamenii, ne aflăm în lume ca o dualitate. O dualitate care are ca unelte sistemul nervos cerebro-spinal, care aduce impresiile exterioare până la sânge, instrumentul Eului, şi sistemul nervos simpatic, care ţine departe de acest curent al vieţii sufleteşti ceea ce este vieţuirea interioară a organului. Aceste două părţi se opun total; dar expresia lor specifică o găsim în cele două organe de care am vorbit la sfârşitul expunerii de ieri. Data viitoare vom pleca, în consideraţiile noastre, de la acest punct.