Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MINUNI COSMICE, ÎNCERCĂRI ALE SUFLETULUI ȘI REVELAȚII SPIRITUALE

GA 129

CONFERINŢA a II-a

München, 19 august 1911

Ieri s-a încercat să se facă o prezentare a felului în care gândeau oamenii în Grecia antică referitor la legătura sufletului omenesc cu evoluţia noastră pământească şi s-au scos în evidenţă în mod deosebit două puncte de vedere. S-a scos în evidenţă faptul că în conştienţa grecească exista presentimentul că în epocile de demult sufletul omenesc era dotat cu o facultate de clarvedere. Drept regentă — aşa spuneam eu — a acelor forţe din Cosmos ce interveneau în sufletul omenesc era considerată Persefona, fiica Demetrei; la polul opus se situa ceea ce poate fi numită cultura intelectuală a omenirii, acel curent care a fost legat de numele lui Ulise, Menelau, Agamemnon. S-a născut sentimentul că pentru această cultură este necesară în permanenţă jertfa, în aşa fel încât sufletul omenesc să jertfească, să zicem aşa, unei anumite preoţimi religioase cele mai bune sentimente, cele mai bune simţăminte de care este capabil, atunci când asupra lui acţionează cultura intelectului. Această idee ne este reprezentată prin jertfirea Ifigeniei. Din astfel de puncte de vedere putem dobândi senzaţia că în Antichitatea greacă era încă foarte vie moştenirea spirituală veche şi, parţial, cunoaşterea nemijlocită a ceea ce şi noi urmărim acum prin ştiinţa spiritului. Noi indicăm faptul că în epocile străvechi sufletul omenesc avea capacităţi clarvăzătoare. Din Ştiinţa ocultă [ Nota 18 ] dumneavoastră puteţi afla că în vechea Atlantidă sufletele omeneşti puteau privi în lumile spirituale şi că forţele cosmice le apăreau în mod real, sub forma unor fiinţe, astfel încât pe atunci nu se vorbea de nişte forţe pur abstracte, ci de făpturi fiinţiale. O conştienţă a unei astfel de fiinţe ni s-a păstrat în figura Persefonei. Treptat, prin ştiinţa spiritului noi ne ridicăm din nou, din punctele noastre moderne de a privi, la recunoaşerea unei atari fiinţialităţi care trăieşte în lumea spirituală, care odinioară, în epocile străvechi, era bine cunoscută oamenilor şi care în Antichitatea greacă a fost încifrată în mitologie, în plăsmuirea fiinţelor divine. Cu cât pătrundem mai adânc într-o astfel de mitologie, cum este de exemplu, cea greacă, cu atât mai mult suntem cuprinşi de veneraţie, de admiraţie pentru profunda înţelepciune ce se ascunde în spatele ei. Pentru a vă putea face într-o oarecare măsură o reprezentare asupra înţelepciunii profunde sădite în această mitologie a grecilor, aş vrea să vă fac atenţi, în acest context, doar asupra unui aspect. Ieri am menţionat că prin mitologia greacă se face trimitere la două curente, unul, cel al culturii intelectuale, legat de Menelau, Agamemnon şi Ulise, care este atât de frumos reprezentat prin jertfirea Ifigeniei, şi celălalat, legat de numele Persefonei şi Demetrei, mama Persefonei. Acum, orice om ce gândeşte puţin la cele ce se întâmplă în lume trebuie, desigur, să-şi spună: Astfel de curente nu evoluează independent unul de altul, ele trebuie, deşi ne par a fi două curente separate, să aibă o strânsă legătură între ele, undeva trebuie să vină în atingere. – Cum exprimă mitologia greacă această profundă înţelepciune despre venirea în contact a curentului Demetrei cu curentul Agamemnon?

Ei bine, dacă este să ascultăm ce spune ştiinţa noastră modernă despre o astfel de legătură, nu putem afla decât cel mult o idee abstractă oarecare. Mitologia greacă privitoare la zei şi eroi se exprimă însă astfel: ea deduce originea spiţei lui Agamemnon dintr-un reprezentant al forţelor sufletului omenesc pe care l-am putea desemna cu numele de Tantal. Noi ştim, conform legendei greceşti, că acest Tantal şi-a oferit într-un mod nelegiuit fiul drept hrană zeilor. Ştim, de asemenea, că zeii au recunoscut că doar una dintre zeiţe a mâncat un omoplat, iar această zeiţă a fost Demetra. Aşa încât aici, prin această figură de stil curioasă simbolizată prin actul mâncării umărului fiului lui Tantal de către Demetra, se indică aceste două curente. Aceste două curente se află într-o anumită legătură unul cu altul. Iar forţele Demetrei se revarsă în întreaga cultură modernă, legată de numele lui Agamemnon, Menelau, Ulise. Astfel, pentru fiecare alegorie din mitologia greacă există un echivalent în ceea ce noi redescoperim ca înţelepciune spirituală modernă. Şi nu este chiar inutil să amintim, măcar din când în când, astfel de alegorii cu semnificaţii profunde, căci din ele putem recunoaşte schimbarea în timp a modului în care omul priveşte minunile din natura exterioară.

Ştiinţele naturii din ziua de azi sunt mândre de felul în care interpretează natura. O, ce puţin întemeiată este tendinţa lor de a se făli cu aşa ceva, având în vedere că grecii, prin figurile lor de zei, au exprimat puterea profundă a naturii ca regentă a minunilor naturii. În aceste figuri însă ei au dezvăluit o înţelepciune a naturii mult mai profundă decât o poate bănui vreo ştiinţă din ziua de azi, care poate fi din nou presimţită dacă se lasă ca ştiinţa spiritului să pătrundă în cultura noastră. Astfel, şi pentru cunoştinţele pe care noi ni le-am însuşit în cursul anilor există importante stimulente, importante sugestii, dacă le punem în paralel cu mitologia profundă a grecilor.

O trăsătură caracteristică a Misteriului de la Eleusis ne face atenţi la o minune importantă a naturii. În ce constă, de fapt, actul principal al Misteriului de la Eleusis? Persefona, reprezentanta vechilor forţe clarvăzătoare ale sufletului omenesc, este răpită de Pluton, zeul lumii de jos. Şi toată acea acţiune minunată din scena lui Pluton care ne este înfăţişată în noua operă de creaţie a Misteriului de la Eleusis va rămâne mult timp vie în faţa ochilor dumneavoastră, în special prin prestaţia cu totul excepţională a iubitului nostru domn Jürgas [ Nota 19 ], care deja de mai mulţi ani s-a dedicat, plin de dăruire, acţiunilor întreprinse de noi. Ce înseamnă acum ca noi să aplicăm sau să transferăm ceea ce exprimă mitologia greacă şi Misteriul de la Eleusis asupra însăşi naturii omului? Ce s-a întâmplat de fapt, în sensul ştiinţei noastre a spiritului, cu vechea facultate clarvăzătoare a sufletului omenesc? Noi putem spune, da, că această răpire a Persefonei s-a petrecut din cele mai vechi timpuri până în vremurile noastre; vechea cultură a clarvederii a dispărut. Dar în realitate nimic în lume nu dispare, în realitate lucrurile doar se transformă.

Unde a ajuns deci Persefona? Ce face ea astăzi, ca regentă a vechilor forţe clarvăzătoare în cadrul naturii omeneşti? Din primele expuneri ale unei cărţi [ Nota 20 ], pe care o vom avea aici în câteva zile şi care redă în principal ultimele mele conferinţe ţinute la Copenhaga, dumneavoastră veţi putea înţelege că întregul cuprins al sufletului omenesc este cu mult mai vast decât ceea ce poate afla el prin intermediul intelectului său, raţiunii sale. Există ceva ce ar putea fi numit viaţă sufletească mai vastă, mai cuprinzătoare, viaţa sufletească subconştientă, care acţionează în noi, dar care la majoritatea oamenilor din ziua de azi nu apare deloc în conştienţă. Este mai bine s-o numim viaţă sufletească subconştientă decât viaţă sufletească inconştientă. În această viaţă sufletească subconştientă, în ceea ce acţionează astăzi în om fără ca el să-şi dea seama în mod conştient, cu intelectul, cu raţiunea sa, acolo este prezentă Persefona, acolo s-au retras vechile forţe clarvăzătoare. Dacă în vremurile de demult ele acţionau în aşa fel în sufletul omenesc încât acest suflet putea privi clarvăzător în interiorul lumilor spirituale, astăzi aceste forţe acţionează în subteranele, în profunzimile sufletului, participă la formarea şi perfecţionarea Eului nostru, consolidează tot mai mult acest Eu. Dacă deci în trecut, în epocile străvechi, se dedicau sarcinii de a conferi omului forţe de clarvedere, astăzi ele se consacră consolidării, întăririi Eului nostru. Ele, aceste forţe ale Persefonei, s-au retras deci la propriu într-un tărâm sufletesc de jos al omului, sunt împresurate de tot ceea ce zace în profunzimile sufletului omenesc, sub un anumit raport, ele sunt răpite de profunzimile sufletului omenesc. Şi aşa, în cursul devenirii istorice a omenirii s-a produs, prin acele forţe ale sufletului omenesc situate profund în subsolurile sale şi reprezentate în natura exterioară prin Pluton, această răpire. În sensul mitologiei greceşti, acest Pluton stăpâneşte împărăţia subpământească. Dar grecul era conştient că aceleaşi forţe ce acţionează în adâncurile Pământului acţionează şi în profunzimile sufletului omenesc. După cum Persefona este răpită de către Pluton, tot aşa s-a întâmplat în cursul devenirii omeneşti cu vechea facultate a clarvederii, care a fost răpită înăuntrul sufletului nostru de către Pluton. Dar Persefona este fiica Demetrei, iar prin aceasta suntem conduşi la a vedea în Demetra o regentă şi mai veche, atât a forţelor exterioare din natură cât şi a forţelor sufletului omenesc. Ieri v-am atras deja atenţia că Demetra este o figură a mitologiei greceşti care indică o concepţie clarvăzătoare a vechii Atlantide – căci acolo trebuie căutată ea în realitate –, o concepţie ce aparţine celui mai vechi tezaur de înţelepciune al omenirii atlanteene. Când atlanteeanul îşi ridica privirea în lumea spirituală, el o vedea pe Demetra, ea îl întâmpina realmente. Şi ce îşi spunea omul atlanteean, atunci când din lumea spirituală învolburată, în continuu proces de plăsmuire şi formare, îi apărea această mumă originară a sufletului omensc şi a forţelor de fecundare şi rodire din natură? Nu cu o conştienţă deplină, ci mai mult în inconştient el îşi spunea: Eu n-am făcut nimic, n-am parcurs niciun fel de evoluţie interioră – aşa cum o vor face epocile de mai târziu – pentru a putea privi în lumea spirituală. Aceleaşi forţe naturale care mi-au dat ochii, creierul, organismul meu, care acţionează în mine, îmi dau şi forţele de clarvedere. Aşa cum respir, aşa am şi clarvedere. – Şi după cum omul nu îşi dezvoltă respiraţia făcând ceva deosebit pentru aceasta, tot aşa nici atunci nu făcea ceva deosebit pentru a-şi dezvolta forţele clarvăzătoare, ci ele îi erau date de către puterile naturale, de către entităţile divine. Atunci când omul lăsa ochiul său să se preumble afară în lume, în sfera existenţei, şi odată cu senzorialul vedea şi spiritualul, el era conştient că preia în sine substanţele mediului înconjurător pe care le primea din regnul vegetal – care pe atunci arăta altfel –, dar prin aceasta preia şi forţele care acţionează acolo, afară. Pe atunci omul nu era atât de limitat încât să creadă că ceea ce primeşte cumva drept hrană a sa sunt doar nişte substanţe exterioare, doar nişte lucruri care se cercetează cu ajutorul chimiei, ci ştia că el primeşte configuraţia interioară a forţelor ce acţionează în toate acele substanţe şi că în aceste forţe stă ascuns tot ceea ce l-a compus pe el şi, de asemenea, i-a clădit corpul. Un astfel de om îşi spunea: Acolo afară, în natură, acţionează forţe; ele pătrund în mine prin hrană, prin respiraţie. Ceea ce sunt ele afară este dirijat de marea Demetra. Însă marea Demetra îşi trimite forţele şi în interiorul sufletului omenesc. Aici ele sunt prelucrate cu ajutorul digestiei – spunem noi cu o expresie trivială –, care era spirituală, şi sunt metamorfozate în facultate clarvăzătoare. Prin forţele prin care Demetra, ca zeiţă a fecundării şi rodirii, acţionează în tot mediul înconjurător se naşte în om, în organizarea omenească, capacitatea de clarvedere, care este reprezentată prin Persefona. Omul se simţea astfel plasat în mijlocul minunilor naturii; el simţea în sine capacitatea de clarvedere născută ca vlăstar al Persefonei şi intuia că acest vlăstar i se datorează Demetrei, ce dezvoltă pe scară mare, afară, în marele Univers, aceleaşi forţe care, apoi, se transformă în om în forţă clarvăzătoare.

Aşa privea omul din vechime în sus, spre marea Demetra, şi aşa s-a păstrat încă în Grecia antică o conştienţă a înălţării privirii spre aceasta. De aici însă dumneavoastră aţi putut vedea deja că organismul omenesc, întreaga organizare corporală, s-a modificat faţă de acele vremuri străvechi. Corpul nostru actual, prin organizarea sa musculară şi osoasă, este mult mai dens, mai consolidat în sine în comparaţie cu organizarea corporală a acelor oameni ce mai puteau naşte în sine pe Persefona, ce mai aveau încă facultatea veche de clarvedere. Şi pentru că acest corp, această organizare a noastră a devenit mai densă, ea poate atunci să ţină captive, în subteranele sufletului, să zicem aşa, forţele clarvăzătoare. Capturarea forţelor clarvăzătoare în interiorul naturii omeneşti se datorează acestei densificări a corpului omenesc. În Grecia antică se mai simţea încă faptul că vechiul trup omensc, moale, ca să mă exprim simbolic, devine în sine mai dens, că asimilează forţe ce sunt active în interiorul Pământului, în timp ce mai înainte el era dominat mai mult de forţele ce ocupau atmosfera, şi prin aceasta îl făceau mai moale. Cu timpul, asupra trupului omenesc capătă o influenţă tot mai mare ceea ce activează în subteranele Pământului, care este guvernat de către Pluton, astfel încât putem spune: Pluton a devenit din ce în ce mai activ în interiorul omului, a densificat trupul omensc şi prin aceasta a răpit-o pe Persefona. – Această densificare a organizării omeneşti mergea până în corpul fizic, căci în acele timpuri organizarea omenească era, asta chiar până în primele epoci postatlanteene, cu totul diferită de cea actuală. Doar cineva miop poate să creadă că oamenii au avut întotdeauna aceeaşi constituţie ca în ziua de azi. Acest lucru l-am menţionat adesea.

Vedem astfel exprimate efectiv această răpire a Persefonei şi acest raport al omului cu Demetra printre minunile naturale ale omului însuşi. Noi vedem şi aici că în mitologia greacă domnea conştienţa faptului că omul este un microcosmos, o expresie a macrocosmosului, a lumii mari. Aşa cum Demetra acţionează afară în forţele puternice care fac ca toate plantele de pe Pământ să rodească, tot aşa acţionează în interiorul omului ceea ce vine de la Demetra. Şi aşa cum în interiorul Pământului – nu la suprafaţă – sunt active forţele pe care grecul şi le reprezintă prin Pluton, la fel acţionează acest Pluton în interiorul propriei organizări omeneşti. Dacă vrem să căpătăm o înţelegere a modului cu totul diferit de a gândi, chiar şi acum, al grecilor, trebuie să putem să ne întoarcem cât mai hotărât privirea de la ceea ce se obişnuieşte în ziua de azi, de la ceea ce face parte din moravurile şi obişnuinţele noastre de viaţă. Vedeţi dumneavoastră, omul actual – nu este, bineînţeles, o critică a moravurilor prezentului, ci o observaţie despre ceea ce există efectiv – se uită, atunci când doreşte anumite legi, spre guvernele, spre parlamentele lui; de acolo îi vin legile. Şi el s-ar considera probabil, cel puţin astăzi, nebun dacă ar încerca să conceapă ideea că prin capetele acelor oameni ce activează în parlamente trec forţe obiective din Cosmos, că acolo acţionează şi forţe divine. Nu vom intra mai mult în această problemă, ea ar suna grotesc pentru omul actual. Nu la fel se întâmpla în acele vremuri ce au premers epocile istorice, adică epocile descrise de către istorie, deci şi în Grecia antică. În acele timpuri străvechi exista un mod de reprezentare atât de uimitor şi în acelaşi timp atât de grandios încât omul actual nu-l mai poate considera drept corect.

Luaţi în considerare tot ceea ce vă spuneam despre evoluţia zeilor la greci. Aici ni se indică modul în care acţiona Demetra în timpurile de demult, faptul că ea îşi trimitea forţele ce acţionau în plante în natura omenească şi lăsa să se nască în natura omenească copilul ei. Aceasta făcea ea în acele vremuri străvechi, în mod asemănător au acţionat în acele timpuri şi alte zeităţi. Ele acţionau simultan cu forţele şi cu minunile naturale. Cum făceau ele? Omul mânca, respira şi ştia că marea Demetra este cea care, prin aer, prin plante, îi dă forţele pe care le asimilează în el. Demetra este cea care îi dă conştienţa sa clarvăzătoare, dar care îi dă şi acei ceva prin care ştie cum trebuie să se poarte şi ce trebuie să facă în lume. Pe atunci nu existau legi în sensul de mai târziu, nu existau porunci exprimate exterior, ci, pentru că omul avea clarvedere, prin clavedere i se revela şi ceea ce avea de făcut, ceea ce este just şi ceea ce este bine. Astfel, în acele vremuri de demult el vedea în Demetra, cea care îi oferea hrana, aceeaşi putere cosmică, aceeaşi putere a naturii care, prin introducerea alimentelor în organism, îi metamorfoza forţele, astfel încât ele îi dădeau regulile de comportament, moravurile sale. Şi acel om din vechime îşi spunea: îmi ridic privirea spre marea Demetra. Dacă fac un lucru sau altul în lume, îl fac pentru că în creierul meu sunt introduse forţele existente afară, în regnul vegetal. – Ea, Demetra timpurilor de demult, era o legiuitoare incontestabilă, fără a-şi face apariţia în conştienţă, însă punând în mişcare sufletul. Şi la fel se întâmpla şi cu alte zeităţi. Odată cu hrănirea şi respiraţia, cu impulsurile spre a merge sau a sta, ele le dădeau oamenilor în acelaşi timp impulsurile pentru viaţa morală şi pentru comportamentul exterior. Pe măsură ce zeii căpătau acele forme despre care am spus că le-au primit mai târziu, cum ar fi că Demetra a văzut pierderea, răpirea, copilului ei, Persefona, în natura omenească ca urmare a densificării corporale, aşa încât aceste forţe clarvăzătoare nu mai puteau fi utilizate acum decât pentru hrănirea brută a corporalităţii, deci pe măsură ce Demetra se retrăgea din acea funcţie de legislatoare morală nemijlocită de odinioară, ce făcea ea? Ea a fondat un Misteriu şi de acolo a introdus în noua legislaţie substitutul pentru vechiul mod de legiferare ce acţiona prin forţele naturale. Astfel, zeii s-au retras din forţele naturii şi s-au refugiat în Misterii şi le-au dat oamenilor, care nu mai posedau morala printr-o natură care acţiona în ei, directivele morale.

Vechea Antichitate greacă gândea în felul următor: Odinioară zeii i-au dat omului, odată cu forţele naturale, morala. După aceea forţele naturale s-au retras treptat. În locul lor zeii au dat mai târziu, prin mesagerii lor din Misterii, legile morale sub o formă abstractă. – Prin înstrăinarea omului de natură el avea nevoie de o morală mai abstractă, mai intelectuală. De aceea grecii antici priveau spre Misterii, de unde le veneau îndrumările pentru viaţa lor morală, iar în întrumările venite de acolo ei vedeau activitatea zeilor, aşa cum mai înainte o văzuseră în forţele naturii. De aceea, epocile cele mai vechi ale Antichităţii greceşti au atribuit legile morale aceloraşi zei care în timpurile cele mai vechi se aflau la baza legilor naturii. Şi dacă grecii voiau să indice originea celor mai vechi legi ale lor, ei nu arătau spre un parlament, ci spre zei, care au coborât printre oameni şi, în Misterii, le-au dat legile care au continuat să trăiască în morala omenească.

Dar ce s-a întâmplat cu acea forţă originară a Demetrei, după ce trupul omenesc s-a modificat, devenind mai dens? Îmi permit să fac o comparaţie mai trivială: dumneavoastră ştiţi, desigur, că noi nu putem face cu gheaţa acelaşi lucru pe care îl facem cu apa, deşi gheaţa este o altă formă de apă. De aceea nici cu trupul omenesc mai dens al omului nu putem face ceea ce puteam face odinioară cu un trup mai fin prin forţele naturii. Prin intermediul acestuia Demetra i-a putut insufla omului forţele spirituale aflate în mediile naturale (hrană, aer – n.t), dezvoltându-i prin aceasta forţele clarvăzătoare. Ce s-a întâmplat cu forţele Demetrei prin aceea că trupul omenesc a devenit mai dur sau – dacă vorbim în sensul mitologiei greceşti – că Persefona a fost răpită de Pluton? Aceste forţe ale Demetrei au trebuit să se retragă şi din organizarea trupească a omului, au trebuit să devină mai puţin active; omul a trebuit, să spunem aşa, să fie ţinut la distanţă de influenţa nemijlocită a Demetrei, el a fost supus altor forţe, despre care am amintit, de asemenea, ieri. Cine ţine trupul mai dens omenesc proaspăt şi sănătos, cum se zice? Aşa cum în epocile străvechi Demetra era cea care ţinea trupul omenesc proaspăt şi sănătos, acum Eros, sau acele forţe naturale reprezentate prin Eros, face acest lucru cu noul trup. Dacă asupra lui n-ar acţiona Eros, ci ar acţiona în continuare Demetra, acest trup omenesc ar fi toată viaţa zbârcit şi veşted. Astăzi, forţele Demetrei nu se află în trupurile proaspete, cu obraji bucălaţi şi rumeni de copii, ci în acele trupuri din care omul a suprimat, a eliminat forţele lui Eros. Asta face el când îmbătrâneşte, când devine veşted şi zbârcit. Imaginaţi-vă că această trăsătură caracteristică profundă a existat în Misteriul de la Eleusis. După răpirea Persefonei, Demetra va apărea despuiată de forţele originare; ea a fost transformată prin Hecate, transformată în aşa fel încât acum poartă forţele ce provoacă veştejirea. Şi, odată cu răpirea Persefonei, vedem cum această retragere a Demetrei din organizarea trupească nemijlocită a omului se continuă în fapt şi în devenirea istorică a omenirii. Aceste străvechi minuni ale naturii se exprimă splendid în vechile figuri de zei. Dacă Eros, odată cu îmbătrânirea, se retrage din om, Demetra începe să capete din nou influenţă asupra organizării trupeşti a acestuia. Demetra poate intra atunci, sub un anumit raport, iarăşi în organizarea trupească a omului, pe primul plan, în locul organizării erosiene, trecând acum drept ceea ce vrea să fie reprezentantul fecundităţii caste. Şi urmărind în acest sens îmbătrânirea omului – de metamorfozare a forţelor erosiene în forţe ale Demetrei – suntem puşi în faţa unui mister profund, a unui mister extrem de puternic în ce priveşte devenirea omului. Asemenea lucruri profunde au fost incifrate în drama eleusiană. Această dramă eleusiană este atât de profundă încât cu siguranţă cineva, cu o formaţie exoterică, precum cea obişnuită în ziua de azi, ar privi tot ceea ce v-am spus eu astăzi drept fantasmagorie. Dar nu ceea ce s-a spus acum este fantasmagorie, ci ceea ce spune cultura materialistă despre aceste lucruri. Aceasta este adevărata visătorie, superstiţia pură.

Ce s-a schimbat, de fapt, în cursul timpului în natura omenească, începând din vechea Atlantidă şi până în zilele noastre? S-au schimbat exact învelişurile ce îmbracă entitatea propriu-zisă a omului. Ea este învăluită în cele trei învelişuri corporale ale sale, în corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Eul, entitatea noastră cea mai interioară, este ascuns în aceste trei învelişuri corporale. Toate aceste trei învelişuri corporale, în ansamblu, s-au schimbat în cursul evoluţiei, începând din epoca veche atlanteeană până astăzi. Şi acum noi venim cu întrebarea: Care este, de fapt, factorul determinant ce a acţionat aici, ce anume a modificat aceste învelişuri corporale? Acest factor determinant, stimulator, acest factor ce a acţionat aici pentru modificarea învelişurilor trebuie să-l căutăm cu precădere în corpul eteric omenesc. Corpul eteric omenesc este elementul ce dă forţă, este elementul cu adevărat activ. El a densificat corpul eteric şi tot el a transformat corpul astral. Căci aceste trei corpuri nu sunt precum cojile unui fruct sau precum foile de ceapă, care se învecinează exterior una cu alta, ci ele sunt într-o continuă interacţiune, se întrepătrund reciproc într-o alternanţă vie. Iar în cadrul acestei metamorfozări, în cadrul acestei deveniri istorice a omului, învelişul activ cel mai important este corpul eteric. Să ne reprezentăm schematic, simbolic, cele trei corpuri ale omului. Le desenez simplu, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, ca trei straturi suprapuse.

desen

Forţele propriu-zis active, în special forţele erosiene şi forţele Demetrei, trebuie să le căutăm în corpul eteric. Din corpul eteric dumneavoastră sunteţi împinşi când în sus, în corpul astral, când în jos, în corpul fizic, astfel încât corpul eteric influenţează atât corpul astral cât şi corpul fizic. În această epocă, în special, corpul fizic este făcut de către corpul eteric mai dens, mai consolidat în sine; corpul astral îl metamorfozează în aşa fel încât el nu mai dezvoltă forţele clarvăzătoare, ci doar forţele intelectualiste ale naturii omeneşti. Prin acest proces, prin faptul că omul a fost metamorfozat în acest fel, că a primit metamorfozate de către corpul său eteric toate cele trei corpuri, în înseşi aceste corpuri s-au produs în cursul vremii modificări substanţiale şi esenţiale. Aceste trei corpuri au fost complet metamorfozate. Un corp atlanteean, chiar şi unul postatlanteean din primele perioade, era complet altfel decât un corp din ziua de azi. Toate raporturile şi condiţiile de viaţă erau diferite. Toate acestea s-au modificat.

Dacă privim, pornind din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, mai întâi corpul fizic al omului sub aspectul devenirii sale, trebuie să spunem: Prin faptul că corpul fizic a devenit mai dens, el a fost expus mai mult influenţelor exterioare ale mediului fizic înconjurător. Dacă în vremurile de demult vechiul trup fizic, mai moale, era expus mai mult condiţiilor spirituale ale existenţei, în epocile mai recente, datorită consistenţei sale mai dure, el a fost supus condiţiilor fizice exterioare ale planului fizic. Prin aceasta, anumite însuşiri ale acestui corp fizic, complet inexistente anterior sub această formă, s-au acutizat, în special s-au modificat ceea ce se cheamă condiţiile de boală. Ceea ce noi numim îmbolnăvirea, ceea ce numim sănătatea corpului fizic al omului, se supuneau în vremurile de demult cu totul altor cauze. Sănătatea omenească şi condiţiile spirituale ale lumii spirituale erau pe atunci într-o legătură nemijlocită. Astăzi, corpul fizic al omului este într-o strânsă legătură cu raporturile şi condiţiile fizice exterioare, şi de aceea este dependent de aceste raporturi şi condiţii fizice. Iar astăzi noi trebuie să căutăm condiţiile de sănătate mai mult în raporturile fizice exterioare. Aşadar, omul, prin faptul că Pluton – vorbind în sensul mitologiei greceşti – a răpit-o pe Persefona, că a dus-o în subteranele naturii omeneşti, a fost expus cu natura sa fiinţială cea mai intimă condiţiilor exterioare, şi ca urmare altor raporturi de boală şi sănătate. Acesta este un aspect privitor la organizarea omenească.

Al doilea aspect priveşte corpul eteric omenesc însuşi. Forţele metamorfozării sălăşluiesc într-adevăr în el, dar şi el a cunoscut o transformare. În timpurile străvechi, acest corp eteric era organizat astfel, încât omul cunoştea lumea în mod diferit de felul în care o cunoaşte astăzi. Când omul avea o contemplare în lumea spirituală prin darul de clarvedere de odinioară al Persefonei, el vedea în această lume spirituală chiar imaginile fiinţelor spirituale. Omul vedea în jurul lui o lume de imagini. Aceste imagini sunt provocate, ce-i drept, prin intermediul forţelor corpului astral, însă corpul astral nu le-ar putea vedea dacă s-ar bizui numai pe sine. Corpul astral nu percepe imagini, dacă se rezumă doar la el însuşi. La fel cum un om nu se vede pe sine, atunci când merge, dacă nu are în faţă o oglindă, tot aşa corpul astral nu ar putea percepe imaginile produse de el dacă activitatea corpului astral din natura omenească n-ar fi reflectată cumva prin corpul eteric. Astfel, corpul eteric aduce spre contemplare, spre percepere, imaginile provocate de corpul astral. Ceea ce omul percepe din tot ce se petrece în propriul său corp astral este ceea ce îi oglindeşte corpul său eteric. Dacă nu am avea aceste reflectări, aceste oglindiri ale proceselor noastre astrale interioare datorită corpului eteric, tot ceea ce face corpul astral ar continua să existe în noi, dar omul nu le-ar putea contempla, nu le-ar putea percepe. De aceea, întreaga imagine pe care omul şi-o poate face asupra lumii, întregul conţinut al conştienţei sale este o reflectare venită din corpul eteric. Şi de corpul eteric ţine absolut tot ceea ce ştie omul despre lume. Această dependenţă de corpul eteric se întâmplă atât în vechea epocă clavăzătoare, cât şi astăzi. Întreaga ştiinţă despre lume depinde şi astăzi de oglindirea activităţii corpului astral în corpul eteric omenesc.

Ce sălăşluieşte deci în forţele acestui corp eteric? În forţele acestui corp eteric se află cheia pentru a ajunge la cunoaşterea lumii. În lipsa lor, tot ceea ce provoacă lumea în corpul nostru astral nu ar găsi acces liber spre cunoaşterea lumii. Cheia pentru cunoaşterea lumii se află în corpul eteric. În corpul nostru eteric stau ascunse şi toate acele lucruri despre care putem vorbi aşa cum se vorbeşte, de exemplu, în câteva pasaje importante din cele două drame rosicruciene. Acolo se vorbeşte de labirinturi ale gândurilor, de fire pe care cunoaşterea noastră despre lume trebuie să le toarcă. Noi cunoaştem lumea nu pentru că ne uităm pur şi simplu la ea, ci pentru că fie trecem de la o imagine la alta, ca în vechea clarvedere, fie trecem de la un gând la altul ca printr-un labirint al gândurilor, în cazul culturii intelectuale moderne. Şi această conexiune este realizată tot de către forţele corpului eteric. Aşadar, ce s-a schimbat este ceea ce noi putem numi cheia şi firele ce se întind între diferite configuraţii ale conştienţei noastre, atunci când ajungem la cunoaşterea lumii. Vedem astfel ce anume participă la construirea forţelor corpului eteric şi ce trebuie schimbat la aceste forţe.

Să observăm al treilea element, corpul astral. Aşa cum s-a mai spus, corpul astral este acel înveliş al nostru în care acţionează lumea şi în care se plămădesc forţele şi însuşirile ce sunt reflectate apoi de corpul eteric. În corpul astral se aprinde cunoaşterea, prin corpul eteric ea este adusă în conştienţă. Un gând, o imagine sunt aprinse în corpul astral; ele există în noi prin faptul că avem un corp astral. Această imagine, acest gând ne devin conştiente prin faptul că avem un corp eteric. Ele ar exista în noi şi dacă nu am avea un corp eteric, însă n-am şti nimic despre asta. Flacăra cunoaşterii este aprinsă în corpul astral. În corpul eteric omenesc ea este reflectată drept cunoaştere conştientă. Astfel, noi putem spune: În corpul astral omenesc este aprinsă flacăra cunoaşterii, iar această flacără a cunoaşterii se modifică la rândul ei, în cursul devenirii istorice a omenirii, în aşa fel încât în vremurile de demult omul avea cunoaşterea clarvăzătoare în imagini, iar astăzi are cunoaşterea raţională intelectuală. Aşa s-au modificat forţele corpului astral.

Aşadar, în timp ce omul a parcurs această devenire istorică, în natura omenească au existat forţe ce au schimbat în întregime relaţia Demetrei cu oamenii. Demetra a fost izgonită, să zicem aşa, din vechiul corp omenesc, diafan, din vechiul corp astral, ce dădea naştere facultăţilor clarvăzătoare. În locul ei a intervenit Eros. De aceea, aşa cum vă spuneam astăzi, forţele de altă factură, neafectate de Eros, ale naturii omeneşti au fost subordonate mai mult Demetrei. În timpul acestui interval, din vechea Alantidă şi până astăzi, această forţă a acţionat în trei feluri asupra naturii omeneşti; a existat o triplă natură a devenirii, a prefacerii, a reformării, o triplă metamorfozare pornind din corpul eteric, îndreptată asupra corpului fizic, asupra corpului eteric însuşi, asupra corpului astral. Această forţă a devenirii şi replăsmuirii a existat şi există în natura omenească, în noi. Ea ne transformă de la tinereţe până la bătrâneţe, pe măsură ce forţele erosiene cedează locul forţelor Demetrei. În organizarea noastră este sădită această triplă devenire, care în corpul fizic pricinuieşte alte condiţii de apariţie a bolii sau de menţinere a sănătăţii, care în corpul eteric facilitează o altă oglindire a cunoaşterii şi care în corpul astral transformă flacăra cunoaşterii.

Ce minunat este ca din vechea mitologie greacă să ne parvină lumina reprezentantului acestor forţe de devenire ale naturii omeneşti, forţe ce acţionează în noi toţi, ce replăsmuiesc corpul nostru astral, care din acest motiv replăsmuiesc şi natura Demetrei, acele forţe aflate în corpul eteric omenesc care acţionează asupra corpului fizic, asupra corpului eteric însuşi şi asupra corpului astral. Ele sunt reprezentate prin tripla Hecate. Ceea ce deci exprimăm noi astăzi atunci când spunem că din corpul eteric pornesc forţe de metamorfozare într-un mod triplu, exprima şi grecul când vorbea de tripla Hecate. Prin tripla Hecate se exprima o minune naturală a organizării omeneşti în devenirea ei. Privirii i se deschide aici o înţelepciune infinită. Această imagine a triplei Hecate [ Nota 21 ] o puteţi vedea încă şi astăzi la Roma. Structurarea ei în trei părţi este înfăţişată în felul următor: o parte a organizării zeiţei, cea care se referă la condiţiile de sănătate şi boală, este reprezentată de simbolul pumnalului şi al şarpelui, acesta din urmă fiind alăturat şi lui Esculap, reprezentantul medicinei. Pumnalul reprezintă influenţele exterioare, influenţele exterioare perturbatoare asupra organismului omenesc. Pumnalul şi şarpele care apar într-una din înfăţişările triplei Hecate semnifică acele forţe ce influenţau corpul fizic în ce priveşte devenirea lui. A doua imagine a Hecatei trebuia să indice faptul că în corpul eteric s-a schimbat cheia pentru cunoaşterea lumii. Care era simbolul pentru această a doua imagine a tripei Hecate? Cheia şi un mănunchi de sfori, ca simbol al labirintului gândurilor. Iar a treia Hecate are torţa, ca făclie a cunoaşterii, aşa cum se formează ea în corpul astral. Şi acum putem simţi enormitatea superstiţiei materialiste cu care ne situăm astăzi, în epoca noastră materialistă, în faţa acestei figuri profunde a timpurilor de demult. Putem simţi că aceste lucruri pot prinde din nou viaţă, dacă omul va afla ce se ascunde de fapt în spatele unei astfel de figuri simbolice, grandioase şi profunde cum este cea a triplei Hecate. Vechea Eladă va învia din nou în gândurile lui dacă sufletul omenesc, îmbibat de ştiinţă a spiritului, se va afla în faţa unei astfel de sculpturi şi dacă în acest suflet omenesc va reverbera întreaga cunoaştere referitoare la natura spirituală a omului simbolizată printr-o astfel de făptură. Aceste lucruri nu trebuie luate într-un sens abstract. Desigur, noi nu putem decât să le enunţăm, îmbrăcându-le, să zicem aşa, în gânduri abstracte. Dar toate acestea pot deveni pentru noi simţire vie şi sentiment viu, dacă ne pătrundem cu conştienţa că Hecate nu şi-a schimbat decât felul şi modul de a acţiona, dar că ea este şi astăzi în noi şi acţionează în fiecare dintre noi.

Grecul antic îşi spunea: Nu numai omenirea în devenirea ei se supune forţelor Hecatei, ci şi omul individual, atunci când forma sa corporală este transformată, când el este transformat în ce priveşte corpurile fizic, eteric şi astral. Hecate acţionează în el în mod triplu. – Dar ceea ce se transmitea odinioară sufletului omenesc prin imaginea Hecatei poate fi transmis din nou astăzi. Adeptul modern al ştiinţei spiritului, care nu mai vorbeşte în acest fel metaforic, cum se exprimă? El spune: în decursul evoluţiei individuale a omului de la naştere până la maturitate, cele trei elemente ale învelişurilor lui corporale sunt transformate: în primii şapte ani învelişul fizic, în următorii şapte ani învelişul eteric şi în următorii şapte ani învelişul astral. – Forţele descrise în mica mea lucrare Educaţia copilului [ Nota 22 ], unde nu am utilizat această imagine, forţele ce acţionează acolo în organizarea omenească într-un mod triplu sunt forţele Hecatei. Când dumneavoastră vi se spune astăzi de către ştiinţa spiritului că până la schimbarea dentiţiei omul îşi dezvoltă în special corpul fizic, vi se indică faptul că în el acţionează una dintre cele trei forme ale Hecatei. Aici se spune, într-o formă modernă, la ce se referea grecul atunci când prezenta una dintre părţile Hecatei cu pumnal şi şarpe. Prin cheie şi legătura de sfori se înfăţişează cea de-a doua parte a transformării, când corpul eteric acţionează din el însuşi, în cea de-a doua etapă de şapte ani. A treia etapă de şapte ani, desfăşurată în întregime în corpul astral, este reprezentată prin simbolul făcliei. Toate aceste lucruri, care constituiau înţelepciunea hecatică a vechilor greci şi care erau exprimate prin imaginea Hecatei în vechile lor Misterii, eu vi le-am explicat de fapt mai demult, într-o formă modernă.

Acesta este, de asemenea, şi sensul devenirii noastre, al culturii europene. Dacă privim în urmă la epocile străvechi ale civilizaţiei greceşti, la cele ce ne-au rămas moştenire din mistica şi mitologia greacă, acolo ne întâmpină şi aceste imagini puternice, care erau prezentate în Misterii celor ce se instruiau, pentru a le trezi în suflet cunoaşterea necesară atunci oamenilor. Imaginea triplei Hecate deştepta – nu în forma actuală – ştiinţa pe care o asimilăm noi astăzi când avem în vedere teoria despre tripa metamorfozare, ce are loc de la naştere până la aproximativ douăzeci de ani. Şi dacă avem în vedere astfel de învăţături, urmărim cu fidelitate mersul pe care trebuie să-l ia cultura omenească. Vechea formă clarvăzătoare a trebuit să se cufunde în sufletul omenesc în împărăţia lui Pluton, şi o perioadă, din epoca veche socratică până în prezent, să domnească oarecum o epocă de necunoaştere în ce priveşte toate aceste raporturi. Oamenii au trebuit să-şi consolideze Eul lor, să-şi dezvolte egoitatea. În acest timp vechea ştiinţă a grecilor, impulsionată de imaginile acestea grandioase, a rămas sub suprafaţa sufletului omenesc. Ea a fost oarecum îngropată sub dărâmăturile culturii intelectuale. Acum ea apare din nou la suprafaţă dintr-un străfund spiritual întunecat. Din sânul vieţii moderne apare din nou, prin ştiinţa spiritului, ceea ce a fost scufundat în adâncuri profunde ale sufletului omenesc. Astăzi noi începem să recunoaştem din nou pe tripla Hecate, sub formă ceva mai abstractă, în modul descris de mine în Educaţia copilului. Prin aceasta însă sufletul omenesc devine iarăşi pregătit în vederea unei clavederi, care, în ciuda intelectualismului actual, se arată la orizont. Iar pregătirea pentru această clarvedere viitoare a omenirii este ştiinţa noastră a spiritului. O, acea triplă Hecate despre care vorbeau grecii, acea Demetra şi Persefona şi toate acele figuri care pe atunci nu erau nişte abstracţiuni precum cele visate de savanţii superstiţioşi din ziua de azi, ci erau făpturi vii ale profetismului grec, toate acele figuri vor apărea din nou privirii clavăzătoare, care în viitor se va apropia tot mai mult de omenire dinspre lumile spirituale. Forţa care pătrunde în sufletele omeneşti pentru a le conduce din nou în sus sau, aş spune eu, pentru a coborî spre ele forţele clavăzătoare, este acea forţă, care la început a fost pregătită drept gând conştient pentru cunoaşterea omenească în vechea cultură iahveică şi apoi dezvoltată plenar prin apariţia Entităţii christice, ce va fi recunoscută din ce în ce mai mult de către oameni. Iar când, în cadrul adevăratei noastre ştiinţe a spiritului, se spune că încă începând din acest secol XX oamenii vor putea contempla clarvăzător pe Christos, care de la Misteriul de pe Golgota este unit cu Pământul, se spune în acelaşi timp că acest eveniment al revenirii lui Christos se va face, bineînţeles, nu într-un corp fizic, ci pentru privirea eterică, cum i s-a întâmplat lui Pavel în faţa Damascului. În această forţă christică sunt cuprinse toate impulsurile naturii omeneşti, pentru a o conduce din nou în sus şi totodată a-i permite să contemple toate acele lucruri care au fost scufundate în zonele inconştiente ale sufletului, ca de exemplu figurile de zei greci.

În viitor acesta va fi evenimentul cel mai măreţ care priveşte evoluţia sufletească a omului, acel eveniment pentru care ştiinţa spiritului trebuie să-i pregătească pe oameni, pentru ca sufletele lor să fie în stare să dobândească vederea eterică. În următorii trei mii de ani aceasta va cuprinde din ce în ce mai multe suflete omeneşti; următorii trei mii de ani vor fi dedicaţi în principal înflăcărării forţelor sufletului omenesc, care va putea percepe minunile eterice ale naturii. În secolul nostru vor apărea oameni care îl vor vedea înăuntrul sufletului lor eteric pe Christos, care revine, iar acest lucru se va întâmpla tot mai des în cursul următoarelor trei milenii. Şi atunci se va împlini acea profeţie ce aparţine tradiţiei orientale, care concordă cu orice ocultism adevărat, conform căreia odată cu scurgerea acestor trei milenii pentru sufletul omenesc va vorbi într-o formă la fel de inteligibilă Maitreya Buddha, care coboară printre oameni şi care va mijloci omului această natură christică. Faptul că după aproximativ trei mii de ani de acum încolo va apărea Maitreya Buddha este adeverit de mistica orientală. Contribuţia cu care vine cultura apuseană este că ea spune răspicat că acea individualitate cosmică pe care dumneavoastră o găsiţi reliefată în drama-misteriu Încercarea sufletului [ Nota 23 ] a apărut o singură dată în corp fizic şi că ea va fi tot mai mult vizibilă pentru contemplarea eterică a oamenilor. Prin aceasta ea va deveni pentru sufletul omenesc ceva foarte familiar. Şi atunci Maitreya Buddha [ Nota 24 ] va putea propovădui pretutindeni, cu cuvinte la fel de entuziasmante precum cele rostite de Buddha acum două mii de ani, despre lucruri ce pentru sufletele cele mai bune din epoca sa reprezentau naturalul, va putea exprima public ceea ce astăzi nu poate fi spus deschis, dar care va fi revelat prin contemplarea eterică a lui Christos. Acesta este cel mai mare eveniment al secolului XX: evoluţia ascendentă a naturii omeneşti spre ceea ce noi putem numi repetarea evenimentului paulinic. Odinioară, acesta s-a produs pentru o singură persoană, pentru Pavel, în viziunea avută pe drumul Damascului. În viitor se va întâmpla pentru întreaga omenire, începând treptat din secolul nostru.

Cel care crede în progresul naturii umane, care crede că sufletul omenesc va dezvolta forţe din ce în ce mai mari, ştie că pentru sufletul omenesc, coborât în straturile cele mai profunde ale planului fizic, era necesar ca Christos să apară o dată şi într-un corp fizic. Acest lucru a fost necesar, pentru că pe atunci sufletul omenesc nu putea vedea Dumnezeirea decât într-un trup care să fie vizibil pentru ochii fizici şi organele fizice. Dar prin faptul că a intervenit acest eveniment, că cultura iahveică a pregătit acest eveniment şi că apoi el s-a produs, prin aceasta sufletul omenesc este condus spre faculltăţi din ce în ce mai înalte, elevarea acestor facultăţi exprimându-se prin aceea că oamenii vor învăţa să-L contemple pe Christos chiar şi atunci când nu mai umblă printre noi într-un corp fizic, ci când se arată aşa cum este El acum şi cum a fost întotdeauna de la Misteriul de pe Golgota încoace, vizibil numai pentru nişte ochi clarvăzători. Christos este aici unit cu corpul eteric al Pământului. Important este că sufletul omenesc se perfecţionează continuu pentru a-L vedea. În aceasta constă marele progres al evoluţiei sufletului omenesc, iar cine crede într-un progres al sufletului omenesc, cine crede că ştiinţa spiritului are un scop şi o misiune legate de progresul sufletului omenesc va înţelege că forţele acestuia trebuie să devină din ce în ce mai mari, că dacă sufletul omenesc L-ar vedea pe Christos în epoca noastră în aceeaşi formă fizică în care L-a văzut odinioară, aceasta ar însemna o stagnare. Cine crede, aşadar, într-un progres şi în scopul şi misiunea ştiinţei spiritului ştie: în acestă formulă rosicruciană veche care vorbeşte despre esenţa Fiului lui Dumnezeu, care S-a încarnat doar o singură dată într-un corp fizic, care acum, începând din secolul nostru, va fi – conform profeţiilor şi conform cunoştinţelor noastre – din nou vizibil sufletelor omeneşti ca Fiinţă eterică, se ascunde un adevăr de o importanţă colosală. Cine crede în progresul devenirii omeneşti crede în această revenire a lui Christos, ce devine vizibil pentru capacităţile eterice ale omului. Cine nu vrea să creadă în progres, să creadă că forţele sufleteşti omeneşti rămân pe loc şi că este nevoie ca şi în epoca noastră oamenii să-L vadă pe Christos sub aceeaşi înfăţişare, ca şi atunci când omenirea coborâse cel mai adânc în străfundurile materiei, să creadă într-o revenire a lui Christos într-un corp fizic.