|
În prezent, cine vorbeşte despre ocultism trebuie să se
aştepte ca
foarte multe din cele ce are de spus să fie considerate nu numai ca o
sumă de ipoteze hazardate, ci poate chiar ca ceva de domeniul
reveriilor, al fantasticului. Şi dacă într-un suflet care acum
este în
formare sau care se bazează doar pe viaţa ştiinţifică se naşte un fel
de opoziţie, de dezacord faţă de multe din lucrurile care fac obiectul
consideraţiilor din această seară, în acest caz, vă rog să fiţi
siguri
că această opoziţie, care apare, de altfel, în inimile multor
contemporani, este de înţeles şi eu însumi o consider
perfect
îndreptăţită. Mai întâi, aş dori să lămuresc ce se
înţelege când vorbim
astăzi despre ocultism şi despre acele metode de cercetare care conduc
la rezultatele obţinute în ocultism şi pe care le putem rezuma
într-un
singur cuvânt: iniţiere.
Acest cuvânt nu trebuie înţeles altfel decât ca o
sumă a tuturor acelor
împliniri pe care omul le are de realizat când vrea să
ajungă la
rezultatele ocultismului. Pe de altă parte, nu înţeleg prin
ocultism
tot ce se vehiculează în prezent sub acest nume, ci mă refer
numai la
acele rezultate care se conformează modurilor de gândire
ştiinţifică şi
cerinţelor logice ale prezentului, rezultate ale unui anumit fel de
ştiinţă a spiritului. Eu înţeleg prin acest cuvânt, şi cu
respectarea
punctelor de vedere amintite, toate cunoştinţele care vor să pătrundă
în viaţa contemporană, cunoştinţe care trebuie să privească
lucruri la
care ştiinţa obişnuită, cunoaşterea curentă nu poate ajunge. Ceea ce
îşi face intrarea în literatura contemporană din acest
punct de vedere
este foarte potrivit să provoace obiecţiile multora din contemporani
care se întreabă: Ce sunt toate aceste lucruri care ni se
prezintă şi
prin care vor să ni se ofere cunoştinţe despre existenţa unei vieţi
suprasensibile, despre fapte suprasensibile, ce sunt toate acestea dacă
le comparăm cu rezultatele ştiinţelor naturale, rezultate care se
întemeiază pe o cercetare riguros ştiinţifică? Cunoştinţele la
care mă
refer sunt înainte de toate tocmai acele cunoştinţe care ne
conduc
dincolo de ceea ce este perceptibil cu simţurile şi dincolo de ceea ce
poate fi cunoscut cu ajutorul raţiunii condusă de instrumentul
creierului, cunoştinţe care transcend ceea ce trăim între naştere
şi
moarte, care ne conduc în acele regiuni pe care omul le străbate
după
ce a trecut prin poarta morţii. Rezultatele la care ajunge ştiinţa
spiritului sau acest ocultism vorbesc despre o evoluţie a nucleului
spiritual din om; atunci când omul trece prin poarta morţii,
acest
nucleu spiritual-sufletesc al fiinţei păşeşte într-o lume
suprasensibilă, într-o lume spirituală. Omul ia cu el, din viaţa
şi
experienţa pe care le-a străbătut între naştere şi moarte,
într-un corp
fizic, anumite forţe şi împreună cu alte forţe şi puteri de
natură
suprasensibilă, în intervalul care se scurge între moarte
şi o nouă
naştere, el îşi însuşeşte facultăţi şi forţe noi. Prin
aceste facultăţi
şi forţe noi, nucleul spiritual-sufletese al fiinţei se leagă cu ceea
ce vine ca moştenire fizică în lanţul eredităţii, cu ceea ce
provine de
la părinti, mamă şi tată, şi în special de la străbuni. Abia prin
această unire a nucleului spiritual cu substanţele şi forţele pur
fizice apare omul întreg.
Reţineţi din cele spuse că rezultatele acestei cercetări trebuie să
vorbească despre o asemenea evoluţie a nucleului spiritual-sufletesc al
fiinţei omului care se desfăşoară prin trecerea prin vieţi
pământeşti
repetate, vorbeşte adică de reîncarnare, de mai multe vieţi
pământeşti,
precum şi despre faptul că ceea ce trăim ca facultăţi interioare care
lăstăresc în cursul unei vieţi din sufletul nostru, în
timpul vieţii,
sau ceea ce trăim chiar ca lovituri ale destinului, despre faptul că
toate acestea sunt, într-un anumit fel, rezultatul a ceea ce noi
înşine
ne-am pregătit într-o viaţă pământească anterioară.
Totodată, ele ne
arată că şi ceea ce trăim acum, în viaţa actuală, experienţele pe
care
le facem şi facultăţile pe care ni le dezvoltăm, este trecut prin
poarta morţii şi este prelucrat acolo, într-o lume
suprasensibilă, pur
spirituală, pentru ca atunci când prelucrarea a atins maturitatea
să
reapară într-o nouă existenţă terestră, aşa cum am arătat.
Această
cunoaştere este ceva pe care omul contemporan îl poate trata ca
aparţinând de domeniul fanteziei. La aceasta se adaugă apoi
lucrurile
care, pe baza ştiinţei spiritului, vor să explice ceea ce aparţine
în
mod suprasensibil omului şi se adaugă fiinţei sale sensibile, acele
lucruri care vor să arate că omul, în afara acelui corp fizic pe
care
îl percepm cu simţurile, mai are un purtător suprasensibil pe
care îl
putem întrevedea cu mijloacele ştiinţei spiritului şi pe care
îl
recunoaştem ca nucleu fiinţial spiritual-sufletesc, care parcurge
destinele amintite prin vieţi pământeşti repetate. În
literatura
domeniului ştiinţei spiritului găsim relatări despre stadii timpurii
ale vieţii omului în epoci din existenţa Pământului care
s-au scurs în
vremuri de mult trecute. Ba se dau chiar şi unele lămuriri bazate pe
ştiinţa spiritului cu privire la stadii ale Cosmosului care au precedat
apariţia Pământului ca planetă, aşa cum se prezintă în
prezent, cu alte
cuvinte se vorbeşte despre stadii evolutive care s-au desfăşurat
înainte de apariţia vieţii noastre pământeşti. Aşadar,
aceste indicaţii
privesc însăşi evoluţia vieţii cosmice, privesc formarea
Pământului şi
a celorlalte corpuri cereşti. Plecând de la metodele utilizate de
ştiinţa spiritului, pe de o parte, trebuie să se admită că ele permit
să se cunoască ceva despre aceste lucruri care ating cele mai profunde
zone ale vieţii omului, deoarece sunt legate de ce este omul, prin
natura şi entitatea sa cea mai subtilă. Pe de altă parte, din nou
trebuie să spunem că tocmai din punctul de vedere al cunoştinţelor
noastre actuale despre natură se ridică o suspiciune îndreptăţită
faţă
de posibilitatea edificării unei cunoaşteri reale în acest
domeniu.
Următoarea întrebare care se poate ridica în legătură cu
astfel de
rezultate ale cercetării este aceea care ne va preocupa în
această
seară. Ea este cât se poate de îndreptăţită: Pe ce căi
ajung la
concluziile pe care le susţin aceia care fac asemenea afirmaţii? Cum
fac? Despre faptul că ştiinţa contemporană nu ne poate spune nimic
despre aceste lumi, că prin metodele sale, de altfel demne de admirat
şi pe care nimeni nu le poate admira mai mult decât înşişi
cercetătorii
din domeniul spiritului, despre faptul că în ciuda rigurozităţii
şi
siguranţei sa1e, a logicii interioare, această ştiinţă contemporană nu
poate pătrunde în acele domenii, despre toate acestea nici nu
este
nevoie să vorbim. Dar dacă o asemenea problemă se pune totuşi, atunci
este posibil ca în sufletul omului să apară şi o altă
întrebare:
Deoarece este neîndoielnic că în fiecare om, în inima
şi în sufletul
său există o nostalgie pentru cunoaşterea şi înţelegerea acestor
lucruri, cum se face atunci că tocmai prin metodele de cercetare cele
mai corecte omul rămâne despărţit de lumea în care el ar
dori să
privească? Dacă se pune o asemenea întrebare fără idei
preconcepute, se
ajunge la concluzia că omul poate înţelege numai o anumită
categorie de
fapte, faţă de care se află într-o poziţie foarte precisă. Omul
poate
să înţeleagă numai lucrurile despre care ştie cum au apărut, cum
devin
ele. El poate să înţeleagă numai acele lucruri în a căror
creaţie el se
poate implica, într-un anumit mod pe care-l înţelege. Numai
acele
lucruri le poate înţelege la a căror creere el poate fi,
într-un fel
sau altul, prezent. Dacă, însă, omul îşi îndreaptă
privirea asupra a
ceea ce îl înconjoară în natură, asupra fiinţelor din
toate regnurile
naturii, va fl nevoit să recunoască: Da, aşa cum se prezintă toate
acestea, cum apar ele gata făcute în faţa mea, eu le pot cerceta
cu
cele cinci simţuri ale mele, le pot recunoaşte, pentru că le pot studia
legile cu ajutorul raţiunii mele, dar în clipa când vreau
să cuprind cu
mintea apariţia şi devenirea lor, atunci acestea se refuză privirii
mele, care vrea să pătrundă în lucruri. Fiinţele şi faptele din
regnurile naturii întâmpină pe om ca lucruri deja create,
în aşa fel
încât pare că el nu poate, deocamdată, să participe la
producerea
acestora.
Dacă, pe de altă parte, omul priveşte în interiorul său,
observă ce
fiinţează în viaţa sa sufletească, ca gânduri,
reprezentări,
sentimente, impulsuri de voinţă, tot ce formează bogăţia lumii sale
interioare, o lume a cărei realitate o trăieşte mult mai mult
decât
realitatea lucrurilor exterioare, chiar mai mult decât realitatea
a
ceea ce aparţine din el însuşi lumii exterioare. Cine ar putea
tăgădui
faptul că, mai mult decât realitatea proceselor fizice şi
fiziologice
care se desfăşoară în organismul nostru, au pentru noi realitate
durerile şi suferinţele noastre, impulsurile şi pasiunile noastre,
gândurile şi idealurile noastre, pe scurt, tot ce, din momentul
când
ne-am trezit dimineaţa şi până seara, când adormim, se
agită necontenit
în viaţa noastră sufletească. Dar şi atunci când
încercăm să adâncim
introspectia vieţii noastre sufleteşti şi vedem cum aceasta se deschide
spre viaţa exterioară, cum un lucru sau altul ne impresionează, cum ne
umple de grijă sau de bucurie, ei bine, şi atunci ne dăm seama că nu
putem participa la procesul lor de formare. Iar când ştim că un
lucru
ne devine inteligibil doar dacă participăm la procesul său de creaţie,
abia atunci ne este clar ce ne este refuzat prin ambele moduri de
abordare amintite. Este, într-adevăr, suficient să aruncăm o
privire
asupra a ceea ce produce fantezia noastră, asupra a ceea ce creăm prin
ce stă în puterile noastre interioare, asupra a ceea ce facem
după
gândurile şi idealurile noastre proprii, este suficient să ne
amintim
de tot ce este astăzi îngăduit omului să vadă prin tehnica sa,
prin
felul şi modul în care el combină forţele naturii ca să
înţelegem ce
simte el când participă la opera de construire, la creaţie, la
devenire, sentimentul său de înţelegere satisfăcută, dar şi felul
cum
se simte nesatisfăcut, sentimentul că stă în faţa unei porţi prin
care
nu i se îngăduie să pătrundă atunci când, privind în
jurul său, vede
lucruri la al căror proces de creaţie nu poate participa.
Şi acum să punem şi întrebarea dacă nu este totuşi posibil ca
în
ceea ce simţim ca un proces de devenire al existenţei în care
suntem
implicaţi să găsim undeva o modalitate de a participa la procesul de
creaţie. Există un domeniu în care putem şti în mod
nemijlocit că
participăm la procesul de creaţie, dar în care ştim la fel de
bine că
nu putem pătrunde cu privirea, dacă rămânem doar la nivelul unei
cunoaşteri şi a unei observaţii întemeiate doar pe conştienţa
noastră
obişnuită. Ce se petrece aici, în acel domeniu, i se revelează
omului
în fiecare zi, dacă ne gândim numai la ciudatele fenomene
din timpul
tranziţiilor de la somn la starea de veghe. Aceste fenomene sunt,
pentru cel care vrea să pătrundă adânc în esenţa vieţii, de
o mare
importanţă. Ele provoacă ceva ce am putea numi un mister al vieţii; şi
dacă conştienţa noastră obişnuită nu observă că există ceva deosebit de
important în această alternanţă somn-veghe, aceasta se datorează
faptului că tot ce este obişnuit îşi pierde forţa de impresie
asupra
omului. Deoarece suntem obişnuinţi să trăim zilnic alternanţa
între
somn şi starea de veghe în intervalul de douăzeci şi patru de
ore, nu
ne mai dăm seama de marea şi excepţionala importanţă a acestui fenomen
cotidian. Dacă vrem să aflăm în ce constă diferenţa dintre somn
şi
starea de veghe, trebuie să recunoaştem că la început totul pare
foarte
simplu, de la sine înţeles, căci fiecare dintre noi ştie că
starea de
somn apare ca un fel de suprasaturare a sufletului, care de la
deşteptare şi până la culcare se manifestă ca un flux şi reflux
de
sentimente şi senzaţii, de pasiuni şi impulsuri, de dorinţe şi
neîmpliniri, de reprezentări şi idealuri, pentru ca apoi totul să
aibă
o intensitate în descreştere şi această lume să se cufunde
în
întuneric, în obscuritatea inconştientului. Fiecare om este
convins
însă de faptul că şi în starea intermediară dintre momentul
când
adoarme seara şi se trezeste dimineaţa cu fiinţa sa se
întâmplă ceva la
care, însă, nu poate fi prezent cu conştienţa. Ceea ce putem
spune
despre aceste stări alternative, de somn şi de veghe, pare de la sine
înţeles; însă, dacă ne gândim mai bine la acest „de
la sine înţeles“
atunci vom deveni conştienţi că motivul pentru care aici se pune un
zăvor cunoaşterii noastre nu se află prea departe. Dacă luăm în
considerare această alternantă stare de veghe/somn trebuie să spunem
că, de fapt, întreaga noastră viaţă din starea de veghe,
întreaga
noastră viaţă conştientă din timpul zilei este ca un proces de
dezagregare, de dizolvare a unor fenomene profunde care au loc în
organismul nostru. Nu este aici locul să abordez, pentru că ne-am
depărta prea mult de tema noastră, procesele fizice, chimice şi
fiziologice care se petrec în fenomenele care se desfăsoară
în cadrul
oboselii. Nu este cazul să vorbim acum despre aceasta. Ceea ce sare
însă în ochii oricui este că oboseala este un proces de
uzură, de
distrugere al unor forţe profunde ce lucrează în organismul
nostru.
Putem înţelege din aceasta că viaţa noastră din timpul zilei
conţine în
sine faptul uimitor că ea nu participă la refacerea noastră, ci,
dimpotrivă, rezultatul este oboseala, că ne mistuie în mod
continuu, ne
consumă. Aceasta este realitatea: viaţa din timpul zilei este un proces
de dezagregare, de epuizare şi oricărui observator lipsit de
prejudecăţi i se arată în mod clar că somnul este un proces opus,
un
proces creator, care restabileşte, aducând din nou ordine
în organism,
creează din nou ceea ce procesul de veghe face să se ofilească.
Este normal că noi tocmai despre acest proces creator care se
desfăşoară în timpul somnului nu putem şti nimic. Este un proces
creator care are loc în noi înşine, dar despre care totuşi
nu putem şti
nimic, deoarece chiar înainte de a ne angaja în el pierdem
în mod
nemijlocit starea de conştienţă. Nu putem vedea, aşadar, prin
capacitatea noastră obişnuită de cunoaştere când un proces
creator se
petrece în noi. Din aceasta rezultă însă că am putea
cuprinde ceea ce
în natură, în fenomenele lumii este un proces creator numai
dacă am
reuşi să ne menţinem starea de conştienţă dincolo de acel proces care
ne buimăceşte. În momentul în care omul îşi dezvoltă
în sine puterea
creatoare, conştienţa i se tulbură; el cade în starea de somn, de
lipsă
de conştienţă. Rezultă că fiinţa umană, aşa cum se prezintă în
prezent,
este astfel orânduită, încât atunci când ar
trebui să participe la o
activitate creatoare, activitate care are loc chiar în omul
însuşi,
acesta este buimăcit, conştienţa i se stinge şi, prin urmare, nu poate
fi martor la procesul creator care se petrece în el însuşi.
Noi nu
putem pătrunde activitatea creatoare care are loc în interiorul
organismului nostru deoarece conştienţa ne este adormită, astfel
încât
pentru conştienţa noastră acest proces rămâne o lume exterioară.
Pentru
a ajunge la cunoaşterea lucruritor care se petrec în spatele
lumii
senzoriale trebuie să depăşim conştienţa obişnuită; numai astfel vom
putea să pătrundem într-un proces de creaţie, fie în cel
care se
desfăşoară în noi înşine, fie într-un altul
asemănător.
Există undeva în lume un lucru care să ne arăte că,
depăşindu-ne pe
noi înşine, depăşind conştienţa obişnuită, putem pătrunde
în ceva
străin pentru noi, fără ca aceasta să ne tulbure mintea, fără să cădem
într-o stare de somn? În aria largă a conştienţei obişnuite
există două
lucruri prin care omul este scos din conştienţa sa obişnuită, din
conştienţa de toate zilele, astfel încât să nu mai fie
năucit sau
cufundat în somn, aşa cum este acum în fiecare seară.
Aceste două
lucruri, care în cadrul stării de conştienţă obişnuită pot fi un
model
pentru ieşirea conştienţei din ea însăşi şi pentru pătrunderea
acesteia
în ceva străin, aparţin de domeniul moral. În acest sens,
sufletul îşi
poate crea concepte-model pentru modul în care se poate desprinde
de el
însuşi, fără să-i fie conştienţa tulburată, din două trăiri de
natură
morală care străbat întreaga viaţă umană. Aceste două trăiri
sunt, în
primul rând, mila, compasiunea şi, în doilea rând,
conştiinţa morală.
Dacă studiem modul în care compasiunea şi conştiinţa se asociază
în
viaţa morală cu conştienţa, atunci ne putem face o idee despre ce s-ar
întâmpla dacă conştienţa s-ar desprinde de ea însăşi.
Dacă simţim milă,
iubire, simpatie pentru un suflet străin, atunci nu trăim în noi
propriile noastre simţăminte – căci în acest caz nu am simţi mila
şi
iubirea – ci bucuria şi suferinţele, durerile şi plăcerile celuilalt
suflet. Ne aflăm într-un moment când suntem pregătiţi să ne
contopim cu
celălalt suflet, trăim – şi o observaţie făcută fără idei preconcepute
ne poate lămuri în acest sens – în afara conştienţei
obişnuite, ne
aflăm în celălalt suflet. De fapt, avem în faţa sufletului
nostru un
profund secret al vieţii. Acest secret, al trăirii în altul, este
cu
atât mai profund cu cât resimţim această contopire ca pe
ceva moral,
fără ca în acest timp să devenim ameţiţi şi fără a ne pierde
conştienţa. Măsura în care un om este în stare să-şi
păstreze
conştienţa trează când nu-şi trăieşte propria suferinţă sau
bucurie, ci
suferinţele sau bucuriile unui suflet străin este un adevărat barometru
pentru moralitatea sa. Când conştienţa este ca şi adormită faţă
de
suferinţele sau bucuriile unui suflet străin avem semnul unei
deficienţe morale, căci ne aflăm într-o stare asemănătoare cu
aceea pe
care o avem faţă de propria activitate creatoare în timpul
somnului.
Conştienţa pare să doarmă faţă de suferinţele şi bucuriile altuia.
O a doua trăire, tot în domeniul moral, care ne conduce la
depăşirea
conştienţei obişnuite, este conştiinţa, acea conştiinţă despre care,
dacă o analizăm în mod obiectiv, fără idei preconcepute, putem
spune:
Ceea ce facem sau vrem să facem, împinşi de instinctele noastre,
de
pasiunea existenţei noastre, de ceea ce ne comandă simpatiile sau
antipatiile pe care le avem, de ceea ce iubim sau detestăm, de ceea ce
vrem să facem sau să nu facem, în toate aceste situaţii din afară
se
poate vorbi de educaţie, de relaţii sociale, dar niciodată despre ceea
ce numim conştiinţă. Conştiinţa ne vine – acest lucru îl simţim
şi îl
trăim – dintr-o lume din care ni se vorbeşte în lumea noastră a
percepţiilor, căci tot ce putem percepe se corectează când se
transformă în impulsuri de acţiune prin cerinţele suprasensibile
ale
conştiinţei. O dovadă a existenţei conştiinţei o constituie, în
domeniul moral, faptul că sufletului i se poate spune ceva, ceva ce nu
există în starea de conştienţă obişnuită. Şi, din nou, avem de-a
face
cu un defect moral când sufletul, unde ar trebui să vorbească
conştiinţa, intră într-un fel de somn, nu aude glasul
conştiinţei,
ascultă numai de ceea ce poate vorbi, în cadrul lumii sensibile,
impulsurilor de acţionare din simpatie sau antipatie. Dacă ne putem
deprinde să ieşim din conştienţa noastră fără a intra într-o
stare de
toropeală, atunci observăm, fiind în starea de conştienţă
obişnuită, că
în conştiinţă se petrece un fenomen prin care se vorbeşte
sufletului,
în aşa fel încât acesta nu este avizat să perceapă
ceva, să primească
impulsuri din partea a ceva care acţionează asupra sa, din lumea
exterioară. De aici trebuie să tragem concluzia: Dacă permitem ca, aşa
cum în domeniul moral pătrundem în alte fiinţe, în
alte lucruri care se
află în afara a ceea ce ştim, a conştienţei noastre, prin milă şi
iubire, dacă permitem, aşadar, să ni se spună adevăruri prin
intermediul conştiinţei, adevăruri care nu provin din lumea senzorială,
dacă este posibil să pătrundem astfel în fiinţe străine şi să
lăsăm ca
în suflet să ni se vorbească după acel model în care
vorbeşte
constiinţa, atunci există posibilitatea de a pătrunde într-o altă
lume
decât cea care este dată conştienţei pe care o avem în
starea de veghe
de la trezire până la culcare. Această posibilitate rezultă,
în mod
practic, din acele metode pe care le numim metode de iniţiere. Acestea
constau în aceea că viaţa noastră sufletească, în măsura
în care ea
este reprezentare, simţire şi voinţă, este activată într-un alt
mod
decât suntem obişnuiţi pentru activităţile din cadrul ştiinţei
exterioare sau pentru cunoaşterea exterioară a lumii
înconjurătoare.
Pentru ce ne formăm, în viata obişnuită, reprezentări,
concepte,
idei? Nimeni nu va contesta că, în mod obişnuit, pentru omul
contemporan, scopul în care el îşi creează reprezentări,
concepte şi
idei este ca prin acestea, ba chiar şi prin senzaţiile şi sentimentele
sale, să ajungă la o cunoaştere a ceea ce se află în lumea
exterioară.
Astăzi numim adevăr ceea ce corespunde, din conceptele şi ideile
noastre, cu o lume exterioară oarecare, cu un fenomen al lumii
exterioare care reprezintă o imagine a acelor fenomene. Pentru orice
viaţă exterioară, pentru orice cultură exterioară numai această
activitate a vieţii noastre sufleteşti este singura corectă. Dar
această activitate a vieţii noastre sufleteşti trebuie să fie complet
schimbată, dacă vrem să pătrundem în secretele suprasensibile ale
existenţei, cu alte cuvinte - să folosim chiar acest cuvânt
prohibit -,
dacă vrem să pătrundem în secretele oculte; atunci trebuie să
putem
face abstracţie cu totul de ceea ce înseamnă, în lumea
exterioară,
conceptele, ideile şi imaginile reprezentărilor, precum şi senzaţiile,
sentimentele şi impulsurile de voinţă. Nu este necesar să ne
întrebăm
ce înseamnă aceste activităţi sau mişcări sufleteşti, cu privire
la
valoarea de adevăr pe care o au pentru un lucru sau altul din lumea
exterioară. Trebuie doar ca tot ce poate deveni conţinut al vieţii
noastre sufleteşti să fie considerat un mijloc de autoeducaţie
pedagogică interioară pentru viaţa noastră sufletească: Trebuie să
lăsăm ca ideile, conceptele şi chiar senzaţiile şi sentimentele să
acţioneze de aşa manieră în sufletul nostru, încât
acesta să rămână
închis faţă de tot ceea ce putem prelua din lumea exterioară şi
chiar
faţă de tot ceea ce, în cursul vieţii, am asimilat ca deprinderi
şi
trăiri şi le-am înmagazinat în memorie. Dacă, printr-un
efort de
voinţă, putem să facem abstracţie de toate impresiile pe care ni le
transmite lumea exterioară şi simţurile, de toate calculele şi
combinaţiile pe care le face raţiunea, dacă putem face abstracţie de
toate necazurile şi grijile, dar şi de bucuriile şi de tot ce am adunat
în memorie, dacă ne putem goli sufletul, aşa cum se goleşte el
singur,
seara, când datorită oboselii se instalează starea de somn, dacă
apoi
putem obţine exact opusul somnului, dacă suntem în stare ca
în deplină
facultate a conştienţei să călăuzim chiar această conştienţă spre orice
fel de reprezentări fecunde, îndeosebi de natură simbolică, spre
acelea
care au cât mai multe înţelesuri, atunci nu trebuie să le
cerem o
valoare veridică, ci o valoare educativă pentru suflet. Dacă, în
continuare, ne concentrăm sufletul, printr-o voinţă puternică, asupra
unui anumit conţinut, fie o reprezentare imaginativă, fie un impuls
senzitiv, pe care îl stabilim ca punct central al vieţii
sufleteşti,
dacă astfel activitatea sufletească, purificată de toate celelalte
lucruri, o orientăm spre această imagine pe care singur a ales-o şi
dacă reuşim să menţinem, printr-o mare putere a voinţei, întreaga
viaţă
sufletească în stare trează, concentrată asupra conţinutului pe
care
singuri l-am ales, atunci observăm că nu de la conţinutul acestei
imagini, ci de la forţele sufleteşti parcă radiază ceva în viaţa
noastră sufletească. Astfel ajungem să trăim interior ceva ce altfel nu
putem trăi, trăire de la care obţinem experienţa nemijlocită; trăieşti
acum ceva ce este atât de real, atât de important,
atât de esenţial
pentru existenţă, ca şi lucrurile concrete pe care le vedem cu ochii,
le auzim cu urechile – este absolut la fel de real, numai că toate
acestea nu le-ai putea cunoaşte şi trăi numai prin activitatea
sufletească animată de lumea senzorială sau de raţiune. Pe scurt, abia
acum se cunoaşte ce înseamnă trăire suprasensibilă; abia acum
omul se
ştie în nucleul său spiritual-sufletesc; abia acum începe
el să
înteleagă că se poate trăi într-o entitate interioară
sufletească,
independent de corporalitate. Conştienţa suferă acum în
întregime o
transformare.
Subliniez că ceea ce conduce la o asemenea activitate interioară
este opusul procesului pe care îl trăim atunci când ne
concentrăm
atenţia asupra unui obiect strălucitor, intrând într-un fel
de hipnoză.
Ceea ce se produce aici, de către o stare sufletească care altfel nu
există, se face printr-o intensă concentrare asupra unui obiect care
exclude orice alt fel de activitate sufletească. Ceea ce se realizează
prin această concentrare asupra unui conţinut lăuntric liber ales
corespunde cu o astfel de activitate sufletească, în sensul că
este tot
o concentrare; dar totodată este şi contariul, în măsura în
care
conştienţa se stinge când ne transpunem într-un fel de
hipnoză cu
ajutorul unui obiect strălucitor, în timp ce conştienţa
rămâne activă
dacă printr-un puternic act de voinţă punem în mişcare un
conţinut
lăuntric – dar numai lăuntric – de reprezentări în punctul
central al
vieţii sufleteşti. O asemenea metodă de a implica sufletul propriu se
numeşte, cu o expresie folosită în ştiinţa spiritului, meditaţie.
Aceasta este adevărata meditaţie. Atrag din nou atenţia că acest fel de
meditaţie se realizează în practică mult mai greu decât
s-ar putea
crede la început, când ascultăm doar o simplă descriere.
Căci numai cu
unele încercări sporadice nu se obţine nimic în acest
domeniu, ci
trebuie în permanenţă să creăm noi reprezentări şi imagini,
reprezentări care să pornească din viaţa noastră intelectuală şi
morală, reprezentări simbolice; trebuie să obţinem în continuu
asemenea
concentrări, să realizăm asemenea meditaţii, soseşte acea clipă
decisivă care nu este altceva decât cunoaştere lăuntrică: Tu ai
în
fiinţa ta un sâmbure al fiinţei tale sufletesc-spirituale care
trăieşte
într-o realitate suprasensibilă şi care nu se serveşte, pentru a
percepe această lume suprasensibilă, de organe senzoriale exterioare
sau de raţiunea dependentă de activitatea creierului.
Din toate faptele pe care le-am expus până aici puteţi reţine
unul,
şi anume că am rămas în permanenţă în zona noastră
interioară, că ne-am
abătut de la lumea exterioară şi suntem repliaţi numai asupra
interiorităţii noastre. Ceea ce putem afla acolo este, şi nici nu poate
fi altfel, doar o experienţă interioară, dar această experienţă
interioară ne duce practic la ceva foarte precis. Omul care realizează
în acest mod o concentrare, o meditaţie, îşi vede
câmpul său vizual
plin de realităţi, realităţi pe care la început le putem numi
viziuni.
Sub formă de imagini apar tot felul de lucruri care nu se pot asemui cu
ceea ce s-a trăit mai înainte; apar fel de fel de imagini care nu
au
nici o asemănare cu trăirile anterioare; cu anumite lucruri exterioare
nu se poate face o comparaţie, dar în ce priveşte felul şi modul
cum
sunt alcătuite şi cum acţionează, totul reprezintă o experienţă absolut
nouă, nu este o combinaţie de lucruri anterioare. Acest „absolut nou“,
în sensul curent pe care îl are utilizarea
cuvântului, îl putem numi
viziune. Este extrem de asemănător chiar în cele mai mici
amănunte
imaginilor de vis, numai că, în comparaţie cu imaginile obişnuite
de
vis, este de o intensitate mult mai mare şi de un realism care se
impune, aş putea spune, o realitate insistentă.
Aici survine, pentru cel care aplică metodele de obţinere a
accesului în lumea suprasensibilă, un obstacol pe care îl
putem numi
pericol. Apare pericolul ca el să considere a priori această lume de imagini,
de viziuni, ca fiind ceva real, ceva ce se află în faţa noastră,
la fel
cum s-a aflat în faţa lui lumea sensibilă obişnuită. Există
primejdia
să dea expresiei „această lume este reală“ acelaşi sens pe care-l
acordă când este vorba de lumea senzorială. Această primejdie
devine
mai mare dacă nu se aplică toate măsurile de precauţiune într-o
astfel
de pregătire ocultă, măsuri despre care astăzi nu vom putea discuta
în
amănunt, dar pe care mulţi dintre dumneavoastră le puteţi găsi
explicate în lucrarea mea Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare?. Dacă însă sunt
luate
aceste măsuri preventive, omul nu pierde nici o clipă, faţă de lumea
care-i stă în faţă, sentimentul că el însuşi este cel care
evocă
această lume. Este de o importanţă deosebită ca niciodată conştienţa să
nu fie lăsată să adoarmă, să se piardă, până la a ajunge la
impresia că
avem în faţa noastră o lume străină. Ea pare, într-adevăr,
ca o lume
străină, care se extinde în spaţiu, ea ne prezintă fenomene care
se
desfăşoară în timp, ca şi cele din lumea sensibilă exterioară, ea
ne
induce în eroare, ca şi un vis care apare a fi realitate.
Persoanele
care, datorită măsurilor de precauţiune de care am vorbit, nu ajung
în
situaţia de a vedea că această lume de viziuni nu este decât o
lume
creată de ei înşişi, ajung, bineînţeles, la reverie, la
fantasme. Prin
aceasta se deosebeşte omul cu adevărat clarvăzător – şi vă rog să
îmi
permiteţi să folosesc acest cuvânt – de cel care nu este
decât un
vizionar, un fantezist care crede că viziunile pe care le are în
faţa
sa ar fi ceva obiectiv; dar cel care înaintează spre adevărata
clarvedere ştie în fiecare clipă, şi trebuie să ştie – printr-un
autocontrol riguros –, că, deşi percepe o lume spaţială vastă în
jurul
său, nu are în faţă decât o lume închipuită, creată
de el însuşi. Nici
un moment – şi lucrurile acestea acţionează foarte sugestiv –
conştienţa că are de-a face doar cu propria creaţie nu trebuie să se
piardă. Această conştienţă trebuie să devină din nou obiect de
meditaţie şi concentrare. Omul trebuie să-şi solicite voinţa mai mult
şi mai intens şi să se concentreze din ce în ce mai activ asupra
faptului că lumea pe care, ca să spunem aşa, a cucerit-o este propria
lui creaţie, că ea este făurită de el însuşi. Apoi intervine – şi
acest
lucru poate fi descris, desigur, numai ca o trăire practică – ceva
specific, în conştienţa noastră: recunoaştem acum că în
această
activitate am făcut ceva, şi am făcut în mod conştient, ceea ce
facem
şi în starea de conştienţă normală.
S-a spus astăzi că în starea de conştienţă normală noi
exercităm, de
fapt, un proces de dezagregare asupra noastră înşine. Cu
conştienţa sa
normală, omul nu sesizează, nu ţine seama de aceasta. Dacă însă,
în
modul amintit, în deplină conştienţă, el ajunge să-şi creeze, ca
printr-o vrăjitorie, o asemenea lume şi să menţină totodată
gândul pe
care l-am exprimat mai sus, intervine şi o deplină cunoaştere şi
înţelegere a faptului că prin tot ce a dobândit, ceea ce,
cu un termen
tehnic, se numeşte cunoaştere
imaginativă, el provoacă şi un proces de distrugere. Omul
observă că întotdeauna ajunge 1a punctul unde lumea imaginativă
îl
poate, pur şi simplu, mistui, îl poate consuma, îl poate
slăbi, poate
ajunge chiar la o cedare a nervilor, la îmbolnăvire, dacă vrea să
lase
deoparte deplina conştienţă, numai printr-o voinţă puternică: Peste tot
în această lume te găseşti tu însuţi. Forţa care rezidă
în această
conştienţă - în ea te afli tu însuţi – nu ne va lăsa
niciodată să
atingem acel punct în care am trece graniţa, dincolo de care ar
începe
procesul real de distrugere. Prin faptul că nu suntem lăsaţi să ajungem
la procesul de distrugere, ci îl împiedicăm să se producă
prin aceea că
ne menţinem conştienţa că noi înşine suntem creatorii lumii
imaginative, ei bine, prin aceasta suntem în situaţia de a
participa la
un proces de creaţie. Prin toate acestea pătrundem, de fapt,
într-o
lume creatoare şi învăţăm să cunoaştem, învăţăm să urmărim
în mod
conştient ce se întâmplă în mod asemănător atunci
când, după ce am
adormit, se petrec în noi activităţi creatoare pe care în
starea de
conştienţă normală nu le putem percepe. Învăţăm astfel că
în acest mod
devenim martori ai unui proces creator, înţelegem ceva despre o
devenire, o devenire care are loc în noi înşine.
Dar toate acestea – numai aceste etape ale iniţierii pot fi descrise
– sunt legate şi de faptul că încetul cu încetul
întregul proces ne
constrânge să renunţăm la ceva la care un clarvăzător obişnuit nu
renunţă cu plăcere. Clarvăzătorul obişnuit este atât de fericit
când
poate trăi în lumea viziunilor sale, se laudă atât de mult
cu
experienţele sale într-o lume superioară, şi aceasta acţionează
atât de
pregnant, încât poate lua uşor totul ca o realitate. Atunci
el poate să
intre foarte uşor într-o criză de nervi, într-o cădere
nervoasă. Dacă
însă impulsul de voinţă pe care l-am descris este menţinut cu
deplina
conştienţă: Tu însuţi faci toate astea!, dacă niciodată
conştienţa nu
este lăsată să adoarmă, ei bine, atunci survine ceea ce multora le
aduce o părere de rău: faptul că acea forţă care rezidă în
impulsul de
voinţă menţionat se implică în mod distrugător asupra
întregii lumi
imaginative, şi că multe aspecte care clarvăzătorului obişnuit îi
par a
fi cele mai valoroase se risipesc, dispar. Cu alte cuvinte: În
timp ce
apariţia conştienţei imaginative este un element care reprezintă cu
adevărat forţele care formează un proces creator – căci nu-l lăsăm să
depăsească limita unde ar interveni distrugerea –, în timp ce,
după
modelul conştienţei obişnuite în care ieşim prin milă şi iubire
din
conştienţa noastră şi pătrundem într-un proces creator, dacă
intervenim
în mod autodistructiv, autoorganizator dar şi combinator, prin
actul de
voinţă descris, în lumea noastră vizionară, ajungem să dezvoltărn
în
noi o activitate ce nu poate fi percepută nicăieri în lumea
exterioară
şi care, totuşi, foarte curând se dovedeşte pentru observaţie a
fi
activitate creatoare care are loc în noi, şi care scapă
conştienţei
obişnuite, o faptă creatoare care reprezintă nucleul fiinţei noastre
spiritual-sufleteşti, aşa cum acţionează în mod creator asupra
propriului nostru organism, cum îşi extrage din nou forţele din
ambianţa spirituală şi cum stă în mijlocul Cosmosului spiritual.
Pe
treapta următoare care, în limbaj tehnic, se numeşte inspiraţie, învăţăm să
recunoaştem
nucleul fiinţei noastre spiritual-sufleteşti şi cum stă el în
chiar
forţele creatoare ale Cosmosului. În timp ce imaginaţia, ca primă
treaptă a iniţierii, ne introduce în noi înşine, şi aceasta
doar prin
faptul că ni se deschide în faţă, ca printr-o vrajă, o lume care
este
în realitate numai o lume de viziuni, prin procesul de
inspiraţie,
trecem pe o treaptă superioară. În această lume de viziuni, pe
care
ne-a deschis-o imaginaţia, apare ca un fulger ceva ce acţionează ca şi
cum ar veni din Cosmosul spiritual şi care vine, de fapt, în mod
real
de acolo – observaţia însăşi o confirmă –, ceva ce ne vorbeşte
în aşa
fel încât în conştienţa obişnuită, normală o
recunoaştem numai în
domeniul conştiinţei. Conştiinţa se mai poate compara cu felul în
care
în cazul inspiraţiei se vorbeşte conştienţei imaginative; apoi
însă
imaginaţia trece în inspiraţie şi ajungem astfel într-o
lume cu
adevărat spirituală, într-o adevărată lume suprasensibilă.
Şi acum, prin faptul că prin propria noastră evoluţie am atins
punctul de unde, în spatele evenimentelor sensibile putem vedea,
de
exemplu, minunatul secret al devenirii umane, vom putea să descifrăm şi
secretul morţii. De acum ne va fi cu neputinţă să mai credem că ceea ce
trăieşte în sufletul unui om – când vedem că acest om
păşeşte prin
naştere în existenţă, când ne dăm seama că trăsăturile mai
întâi
nedefinite ale feţei şi mişcările stângace ale copilului se
dezvoltă şi
devin treptat mişcări coerente şi trăsături bine conturate –, că tot
ceea ce porneşte din punctul central al sufletului, care face plastică
fizionomia, că până şi circumvoluţiunile cele mai fine ale
creierului
realizate abia după naştere ar apărea doar ca rezultat al eredităţii.
Astăzi privim mai mult în trecut, spre nucleul spiritual şi
sufletesc
al fiinţei care vine de fapt dintr-o altă lume şi se conjugă cu ceea ce
este luat de la mamă şi de la tată; nu ne referim numai la moştenirea
ereditară, ci şi la ceea ce provine din lumea spirituală şi este legat
cu ceea ce se moşteneşe prin ereditate de la părinţi sau, mai ales, de
la străbuni. Ceea ce înainte era doar credinţă devine acum o
concepţie
reală: faptul că nucleul spiritual-sufletesc al fiinţei vine din lumea
spirituală şi modelează plastic ceea ce este fizic-corporal. Dacă
urmărim viaţa, şi o facem cu ajutorul cunoştinţelor dobândite
prin
iniţiere, constatăm că nucleul spiritual-sufletesc al fiinţei îşi
orientează din ce în ce mai mult trăirile şi experienţele din
cursul
existenţei dintre moarte şi o nouă naştere către interioritate şi face
abstracţie de lumea exterioară. Noi înţelegem cum prin această
întoarcere a nucleului fiinţei de la ceea ce este exterior faţa
se
zbârceşte şi capătăm următoarea impresie directă: în timp
ce, după ce
am depăşit punctul culminant al vieţii, corporalitatea noastră
exterioară începe să se veştejească, chiar şi creierul
începe să se
ofilească, astfel încât ceea ce sufletul poartă în
sine nu mai ajunge
să se exprime şi pare că însuşi sufletul ar degenera; vedem cum
ceea ce
nu mai poate să se exteriorizeze se retrage în interior,
îşi
concentrează forţele, aşa cum ceea ce am trăit, am experimentat, am
îndurat sau am învins se regăseşte reunit în suflet
şi atinge forţa sa
interioară cea mai mare când părăseşte trupul; când
procesul îşi
continuă cursul, forţa interioară maximă se uneşte cu forţele care
încheagă în lumea suprasensibilă arhetipul unei noi
încarnări, a unui
nou corp într-o nouă viaţă. Astfel, evoluţia nucleului
spiritual-sufletesc al fiinţei, forţa sa de creaţie a corporalităţii
exterioare, devine un fapt nemijlocit prin privirea în lumea
spirituală. Şi când, apoi, comparăm ceea ce se află la
începutul
vieţii, plăsmuirea treptată a corpului, cu ceea ce se află la
sfârşitul
vieţii, cu retragerea-în-sine a experienţelor din timpul vieţii
prin
intermediul sufletului, cu desprinderea forţelor sufleteşti de trup şi
cu trecerea prin poarta morţii, totul devine pentru o contemplare
suprasensibilă asemănător cu comparaţia pe care o facem între
momentul
de început şi cel de sfârşit ale unei plante, când
procesul final este
de aşa natură încât ceea ce se formează ca germene,
sămânţa, reprezintă
un început pentru ceea ce va deveni viitoarea plantă. Dar
în timp ce în
cazul plantei vedem începutul şi sfârşitul, legate astfel
încât, în
esenţă, apare mereu acelaşi lucru, printr-o cunoaştere suprasensibilă
dobândită prin iniţiere vedem că ceea ce a experimentat sufletul
în
cursul vieţii este întreţesut în nucleul
sufletesc-spiritual al fiinţei
şi cum omul, când revine după intervalul dintre moarte şi o nouă
naştere, care este destul de lung, îşi formează noul trup. Acum,
acest
nucleu spiritual-sufletesc al fiinţei îşi formează noul trup,
noua sa
existenţă în aşa fel, încât să reprezinte efectele
cauzelor faptelor
trăite în vieţi anterioare.
În felul acesta, prin acele metode care sunt dobândite
prin iniţiere
şi care îşi au modelul în sentimentul de compasiune şi
conştiinţa
conştienţei normale, procesele din lumea suprasensibilă legate de om
devin cunoaştere nemijlocită. Iniţierea devine prin aceasta drumul prin
care suim în lumile suprasensibile.
Dacă vă aplecaţi mai mult asupra a ceea ce s-a comunicat aici
în mod
foarte sumar şi dacă urmăriţi ceea ce am scris în lucrarea mea Cum se dobândesc
cunoştinţe despre lumile superioare, veţi constata că iniţierea,
aşa cum este înfăţişată în prezent, are o particularitate
foarte clară.
Ea se orientează, prin modul cum îşi prezintă rezultatele, pentru
a
corespunde cerinţelor nivelului contemporan de cultură a umanitătii,
pretenţiilor actuale ale logicii, ale raţiunii sănătoase a omului şi
ale ştiinţei, astfel ca aceste procedee de iniţiere să poată fi
recunoscute ca reprezentând calea prin care omul, fiecare om,
poate
dobândi o cunoaştere a lumii suprasensibile. Prin acţiuni
declanşate în
deplină libertate, prin trezirea sufletului, a forţelor sufleteşti
interioare, omul urcă spre aceste procese suprasensibile care îi
desluşesc drumul nucleului spiritual-sufletesc al fiinţei sale prin
lume, desluşiri care nu aparţin numai unei lumi care nu trebuie să ne
preocupe, ci unei lumi din care trebuie să extragem permanent forţă şi
încredere pentru viaţa obişnuită. Faptul că iniţierea ţine seama
de
mijloacele logicii noastre contemporane, de cerinţele ştiinţifice ale
prezentului, reprezintă o cucerire, s-ar putea spune, a procesului de
iniţiere. Oamenii vor reuşi, treptat, să câştige, pe această
cale,
cunoştinte după modelul gândirii ştiinţifice, cunoştinţe care
pătrund
în sentimentul religios, care dau satisfacţie sentimentului
religios
prin cunoaştere. Prin aceasta, se produce însă o răsturnare care
se
manifestă prin pătrunderea procesului de iniţiere în cultura
prezentului şi a viitorului. Este o răsturnare în evoluţia
omenirii
care o putem caracteriza drept trecerea ce va avea loc de la credinţă
la cunoaşterea lucrurilor suprasensibile.
Credinţa, aşa cum a apărut şi s-a manifestat – şi se poate
înţelege
mai uşor că această schimbare poate surveni dacă luăm în
considerare
acest lucru – atunci când lucrurile se studiază cu mijloacele
iniţierii, este de aşa natură încât nu este ceva născocit,
ca o nouă
explicaţie care şi-ar avea rădăcinile în irealitate, ci conduce
înapoi,
spre rezultate obţinute cu mult înainte de oameni iniţiaţi, duce
la
trăiri ale iniţierii. Numai că există o deosebire între noua
iniţiere,
aşa cum am prezentat-o aici şi care va deveni încetul cu
încetul
iniţierea preponderentă a omenirii, şi iniţierea din vechime.
În vechime exista o regulă foarte strictă şi care mai există
şi
astăzi în lume, pentru multe sisteme de iniţiere, ca cel care
caută
drumul evocat să aibă un conducător, care în anumite cercuri este
numit
chiar conducător spiritual sau guru. Care este sarcina acestui guru? Ei
bine, am văzut că în cursul unei evoluţii lăuntrice, aşa cum am
descris-o, se ajunge la anumite pericole de care trebuie să fim
preveniţi. La început, în acel tip de iniţiere care s-a
moştenit din
antichitate, sarcina pentru guru este aceea de a atrage atenţia asupra
acestor pericole. Şi astăzi sarcina lui poate fi aceeaşi, dacă
rămâne
numai la rolul unui profesor care urmăreşte activitatea studentului şi
se bucură de încrederea acestuia. Dar este clar că noul guru nu
mai
trebuie să fie ce a fost vechiul guru, şi din ce în ce mai puţin
va
avea voie să fie, pe măsură ce iniţierea se va adapta procesului
progresiv al dezvoltării omenirii. De fapt, iniţierea a început
aşa cum
am arătat. Omului i se indicau, în măsura în care avea un
maestru
personal, diferitele reguli: acum te concentrezi asupra unui obiect,
apoi asupra altuia, acum trebuie să faci acest exerciţiu, apoi altul;
după aceasta se crea, sub strictă supraveghere, starea în care
survine
lumea imaginativă. În timp ce omul modern – şi aceasta rezidă
în natura
acestuia – trebuie ca prin propria sa voinţă să aducă imaginaţia
în
inspiraţie, această trecere se făcea înainte de către vechiul
guru,
care trecea pe discipol de la starea imaginativă la cea inspirativă, şi
o făcea prin anumite influenţe care îi erau accesibile omului
când era
adus la o astfel de treaptă, astfel încât ceea ce am spus
că acum se
află în voinţa proprie a omului în trecut era exercitat de
un guru, ca
un impuls asupra discipolului. Guru implanta în discipol ceva
care
aducea ordine în viaţa imaginativă a acestuia, în viziunile
sale. Dar
în felul acesta omul nu mai era liber, guru îl avea
în puterea sa şi
discipolul devenea, într-o anume măsură, o unealtă în
mâinile gurului.
Este lesne de înţeles că, prin aceasta, toate vechile iniţieri,
de unde
rezultau şi toate cunoştinţele religioase, erau legate de un imperativ
sever, care cerea ca guru, cel care conducea iniţierea, să fie mai
presus de orice imoralitate, mai presus de exercitarea oricărei
influenţe nocive asupra discipolului; guru trebuia să fie, prin
mentalitatea sa, mai presus de orice posibilitate de a înşela şi
numai
când avea această calitate putea obţine rezultate; el trebuia
să-şi
folosească influenţa numai pentru a transmite elevului imaginile lumii
superioare obţinute de el însuşi, astfel încât să-i
uşureze
discipolului calea.
Eu cred că nu este nevoie de multe dovezi, dacă nu aveţi idei
preconcepute, ca să înţelegeţi mersul conştienţei moderne, faptul
că
omenirea va deveni din ce în ce mai independentă de influenţe
personale
şi în legătură cu ce este cunoaşterea superioară, suprasensibilă.
Este
o cerinţă a mersului neîntrerupt al evoluţiei omenirii. Toţi acei
guru
care şi-au format discipoli în jurul lor, ca întemeietori
de religii
sau secte, vor dispărea din procesul evolutiv al umanităţii; în
locul
lor, pentru cei care caută iniţierea, vor apărea oameni de
încredere,
care se câştigă tot aşa cum se câştigă şi încrederea
într-un profesor.
Dar acesta trebuie să fie, ca să spunem aşa, un profesor liber ales şi
care în nici un caz să nu fie ca un guru. Întemeierea de
secte în felul
vechilor adepţi nu mai satisface nevoile omenirii. Şi este chiar bine
ca în legătură cu aspectele legate de evoluţia suprasensibilă
oamenii
să nu fie prea creduli, ci, dimpotrivă, să fie sceptici, să se
întrebe
nu o dată sau de două ori, ci de multe ori cui trebuie să acorde
încrederea şi, dacă pot, să manifeste mult, foarte mult
scepticism când
cineva vine ca un profet, ca un întemeietor de secte, dacă un
adept
vrea să se impună ca un mare învăţător. În domeniul de care
ne ocupăm
acum, acesta este un moment periculos, când anumite curente
spirituale,
care vor să introducă ocultismul în lume, se bazează pe persoane
care
se pretind reprezentanţi ai unor mari învăţători, care vor să se
impună
oamenilor, şi nu pe o încredere care să pornească de la sine, pe
o
încredere lăuntrică izvorâtă din întâlnirea
discipolului cu învăţătorul
şi care ia naştere în sufletul elevului. Într-o anumită
privinţă noi am
trăit un exemplu clasic pe care cred că este util să-l amintese acum.
În ultimele decenii a apărut o personalitate care a adus în
omenire
cunoştinţe deosebit de importante, nu dintre cele care sunt recunoscute
şi admise pe baza unor explicaţii de natură exterioară, ci din cele
care s-au revelat prin trăinicia lor interioară, ca ceva ce conduce
către secretele suprasensibilului. Un astfel de continut se află
în
cărţile doamnei H.P. Blavatsky, renumită în anumite cercuri. Ceea
ce se
află în aceste cărţi apare, chiar şi pentru cineva versat
în aceste
probleme, ca fiind deosebit de important, ce te introduce în
secretele
existenţei mai mult decât orice altceva. Dar, din nefericire,
în
momentul de început al mişcării oculte care s-a născut prin
aceasta,
ceva a dăunat mişcării oculte, ceva pe care nu vreau să-l prezint ca pe
o greşeală sau o inexactitate; dimpotrivă, este ceva care a dăunat,
în
ciuda faptului că-şi avea justificarea sa: H.P. Blavatsky a invocat
învăţători necunoscuţi lumii. Cine a cunoscut aptitudinile
Helenei P.
Blavatsky ştie că, prin posibilităţile pe care le avea, ea nu ar fi
putut ajunge niciodată la cunoştinţe superioare. Aceste aptitudini se
recomandă prin ele însele în măsura în care sunt
adevărate şi pot fi
verificate. De aceea nu a dăunat cu nimic că H.P. Blavatsky s-a referit
la tradiţii, la învăţături comunicate de un guru şi la care
singură nu
ar fi putut ajunge niciodată. Ei i-a dăunat, bineînţeles, faptul
că
lucrurile nu au fost acceptate în baza adevărului interior al
ocultismului, ci pe baza unei autorităţi exterioare. Oricât de
multă
bunăvoinţă ar avea cineva, a trecut timpul, fie că vrem sau nu,
când te
puteai baza doar pe autoritatea exterioară a unui guru pentru a admite
anumite lucruri. Acum lucrurile trebuie să fie acceptate doar pe baza
autorităţii raţiunii sănătoase a omului. Astfel, tot ceea ce poate fi
obţinut pe calea descrisă în scrieri cum este lucrarea mea Teosofia vă
poate apărea ca rezultat strâns legat de cercetarea făcută
în modul
descris azi, dar că, o dată ce s-a obţinut rezultatul, acesta poate fi
verificat şi comparat cu faptele vieţii, şi nu trebuie să fie acceptat
în baza nici unei autorităţi. În felul acesta, iniţierea va
putea fi
concepută în mod corect numai dacă se ia în considerare că
ea trebuie
să se adapteze procesului culturii moderne, că recurge la mijloace şi
metode care sunt accesibile fiecărui om.
Cu siguranţă va mai dura mult până când oamenii de
diverse niveluri
de cultură şi cu diverse niveluri de pregătire să aibă nevoie de sfatul
unui învăţător ocultist, să înţeleagă că trebuie să-i fie
înlesnit
accesul la iniţiere de către un astfel de învăţător, care deja a
primit
iniţierea şi în care au pătruns inspiraţiile unei lumi
superioare, căci
doar acesta poate să dea sfaturi corecte. Dar legătura dintre maestru
şi discipol poate fi, aşa cum este în prezent, în lumea
culturală
actuală, relaţia între cel care vrea să înveţe ceva şi cel
care poate
preda ceva. Orice încercare de a crea mister în legătură cu
calitatea
de adepţi, orice încercare de a-i face pe oameni de a crede
în profeţii
noi sau în întemeietori de religii, toate acestea vor fi
respinse de
spiritul culturii moderne, de spiritul ştiinţific modern şi nu se
recomandă prin simplul fapt că sunt în contradiţie cu spiritul
culturii
moderne. Singurul criteriu care va fi luat în seamă în
viitor pentru ca
cineva să poată fi învăţător vor fi rezultatele obţinute, deci
modul
cum se prezintă lumii. Numai prin încredere trebuie să fie
îndrumat
spre un învăţător cel care doreşte să fie sfătuit. Altminteri,
dacă
această precauţie nu este luată, mai ales în domeniul
ocultismului,
unde se caută iniţierea, nu va dispărea din lume pericolul care constă
în faptul că în acest domeniu, alături de iniţiatul care a
căutat în
mod corect drumul spre lumile suprasensibile şi face legătura cu
realitatea acestei lumi, apare şi şarlatanul. Şi deoarece în
timpul
nostru există tot atâta credulitate şi plăcere de senzaţional
pentru
comunicări venite din lumea suprasensibilă care îşi au originea
în
iniţiere, cât şi mult scepticism, deoarece sunt mulţi oameni care
cred
cu uşurinţă în autoritatea unuia sau altuia, după cum există şi
oameni
care neagă totul, chiar şi ceea ce s-a obţinut prin cele mai stricte
metode de cercetare suprasensibilă, este necesar să se
răspândească o
cale de cercetare care să conducă la faptele oculte aşa cum am
prezentat-o chiar acum ca iniţiere. Drumul spre iniţiere poate fi
abordat de fiecare om, iar rezultatele pot influenţa raţiunea sănătoasă
a omului, la fel cum aceeaşi raţiune sănătoasă şi fără idei
preconcepute preia unele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice fără a
le putea verifica în fecare caz, de exemplu, rezultatele care se
obţin
în clinici sau în laboratoare, pe care le poate verifica
oricine, dacă
îşi însuşeşte metodele necesare; dar sunt şi altele pe care
nu le putem
verifica, dar acceptăm ceea ce raţiunea umană ne spune că este
adevărat. Aşa stau lucrurile şi în cazul rezultatelor iniţierii.
Nu
fiecare va fi în situaţia să facă verificări, dar cei care
cercetează
vor comunica lumii rezultatele obţinute şi raţiunea sănătoasă le va
accepta, tot aşa cum sunt acceptate şi rezultatele altor ştiinţe. O
deosebire există totuşi, şi anume că rezultatele iniţierii conţin
adevăruri de care fiecare om are nevoie pentru a avea forţă şi
siguranţă în faţa vicisitudinilor şi a bucuriilor vieţii, de a
avea
forţă şi siguranţă în munca sa, în activitatea sa, pentru
ca să nu se
piardă când viaţa îl încolţeşte dur, să poată prinde
punctul central
care să-l conducă în mod sigur pe drumul idealurilor sale. Forţă
îi pot
da însă rezultatele cercetării sale când are nevoie,
în faţa unor
necazuri, de consolare, de mângâiere faţă de ceea ce este
copleşitor
într-o lume în care domină boala şi moartea;
înălţându-şi privirea spre
faptele lumii spirituale, suprasensibile, lume căreia îi
aparţinem şi
de unde primim forţele care ne asigură rezistenţa necesară pentru a
face faţă lumii materiale în care trăim. Căci din rezultatele
iniţierii
şi ale ocultismului va pătrunde în modul nostru de a gândi
ceea ce s-ar
putea rezuma în cuvinte care ar vrea să dea, în nuanţe de
simţire, de
sentimente, ceea ce s-a spus despre iniţiere, prin cuvintele:
Vorbesc către simţurile omului
lucrurile din îndepărtatele spaţii.
Ele se schimbă în curgerea timpului.
Cunoscător străbate sufletul omului,
de nesfârşitele spaţii neîngrădit
şi nestânjenit de curgerea timpului,
în Împărăţia veşniciilor.
