Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENTITĂŢILE SPIRITUALE ÎN CORPURILE CEREŞTI
ŞI ÎN REGNURILE NATURALE

GA 136


OCULTISMUL ŞI INIŢIEREA
Conferinţă publică

Helsingfors, 12 aprilie 1912

În prezent, cine vorbeşte despre ocultism trebuie să se aştepte ca foarte multe din cele ce are de spus să fie considerate nu numai ca o sumă de ipoteze hazardate, ci poate chiar ca ceva de domeniul reveriilor, al fantasticului. Şi dacă într-un suflet care acum este în formare sau care se bazează doar pe viaţa ştiinţifică se naşte un fel de opoziţie, de dezacord faţă de multe din lucrurile care fac obiectul consideraţiilor din această seară, în acest caz, vă rog să fiţi siguri că această opoziţie, care apare, de altfel, în inimile multor contemporani, este de înţeles şi eu însumi o consider perfect îndreptăţită. Mai întâi, aş dori să lămuresc ce se înţelege când vorbim astăzi despre ocultism şi despre acele metode de cercetare care conduc la rezultatele obţinute în ocultism şi pe care le putem rezuma într-un singur cuvânt: iniţiere. Acest cuvânt nu trebuie înţeles altfel decât ca o sumă a tuturor acelor împliniri pe care omul le are de realizat când vrea să ajungă la rezultatele ocultismului. Pe de altă parte, nu înţeleg prin ocultism tot ce se vehiculează în prezent sub acest nume, ci mă refer numai la acele rezultate care se conformează modurilor de gândire ştiinţifică şi cerinţelor logice ale prezentului, rezultate ale unui anumit fel de ştiinţă a spiritului. Eu înţeleg prin acest cuvânt, şi cu respectarea punctelor de vedere amintite, toate cunoştinţele care vor să pătrundă în viaţa contemporană, cunoştinţe care trebuie să privească lucruri la care ştiinţa obişnuită, cunoaşterea curentă nu poate ajunge. Ceea ce îşi face intrarea în literatura contemporană din acest punct de vedere este foarte potrivit să provoace obiecţiile multora din contemporani care se întreabă: Ce sunt toate aceste lucruri care ni se prezintă şi prin care vor să ni se ofere cunoştinţe despre existenţa unei vieţi suprasensibile, despre fapte suprasensibile, ce sunt toate acestea dacă le comparăm cu rezultatele ştiinţelor naturale, rezultate care se întemeiază pe o cercetare riguros ştiinţifică? Cunoştinţele la care mă refer sunt înainte de toate tocmai acele cunoştinţe care ne conduc dincolo de ceea ce este perceptibil cu simţurile şi dincolo de ceea ce poate fi cunoscut cu ajutorul raţiunii condusă de instrumentul creierului, cunoştinţe care transcend ceea ce trăim între naştere şi moarte, care ne conduc în acele regiuni pe care omul le străbate după ce a trecut prin poarta morţii. Rezultatele la care ajunge ştiinţa spiritului sau acest ocultism vorbesc despre o evoluţie a nucleului spiritual din om; atunci când omul trece prin poarta morţii, acest nucleu spiritual-sufletesc al fiinţei păşeşte într-o lume suprasensibilă, într-o lume spirituală. Omul ia cu el, din viaţa şi experienţa pe care le-a străbătut între naştere şi moarte, într-un corp fizic, anumite forţe şi împreună cu alte forţe şi puteri de natură suprasensibilă, în intervalul care se scurge între moarte şi o nouă naştere, el îşi însuşeşte facultăţi şi forţe noi. Prin aceste facultăţi şi forţe noi, nucleul spiritual-sufletese al fiinţei se leagă cu ceea ce vine ca moştenire fizică în lanţul eredităţii, cu ceea ce provine de la părinti, mamă şi tată, şi în special de la străbuni. Abia prin această unire a nucleului spiritual cu substanţele şi forţele pur fizice apare omul întreg.

Reţineţi din cele spuse că rezultatele acestei cercetări trebuie să vorbească despre o asemenea evoluţie a nucleului spiritual-sufletesc al fiinţei omului care se desfăşoară prin trecerea prin vieţi pământeşti repetate, vorbeşte adică de reîncarnare, de mai multe vieţi pământeşti, precum şi despre faptul că ceea ce trăim ca facultăţi interioare care lăstăresc în cursul unei vieţi din sufletul nostru, în timpul vieţii, sau ceea ce trăim chiar ca lovituri ale destinului, despre faptul că toate acestea sunt, într-un anumit fel, rezultatul a ceea ce noi înşine ne-am pregătit într-o viaţă pământească anterioară. Totodată, ele ne arată că şi ceea ce trăim acum, în viaţa actuală, experienţele pe care le facem şi facultăţile pe care ni le dezvoltăm, este trecut prin poarta morţii şi este prelucrat acolo, într-o lume suprasensibilă, pur spirituală, pentru ca atunci când prelucrarea a atins maturitatea să reapară într-o nouă existenţă terestră, aşa cum am arătat. Această cunoaştere este ceva pe care omul contemporan îl poate trata ca aparţinând de domeniul fanteziei. La aceasta se adaugă apoi lucrurile care, pe baza ştiinţei spiritului, vor să explice ceea ce aparţine în mod suprasensibil omului şi se adaugă fiinţei sale sensibile, acele lucruri care vor să arate că omul, în afara acelui corp fizic pe care îl percepm cu simţurile, mai are un purtător suprasensibil pe care îl putem întrevedea cu mijloacele ştiinţei spiritului şi pe care îl recunoaştem ca nucleu fiinţial spiritual-sufletesc, care parcurge destinele amintite prin vieţi pământeşti repetate. În literatura domeniului ştiinţei spiritului găsim relatări despre stadii timpurii ale vieţii omului în epoci din existenţa Pământului care s-au scurs în vremuri de mult trecute. Ba se dau chiar şi unele lămuriri bazate pe ştiinţa spiritului cu privire la stadii ale Cosmosului care au precedat apariţia Pământului ca planetă, aşa cum se prezintă în prezent, cu alte cuvinte se vorbeşte despre stadii evolutive care s-au desfăşurat înainte de apariţia vieţii noastre pământeşti. Aşadar, aceste indicaţii privesc însăşi evoluţia vieţii cosmice, privesc formarea Pământului şi a celorlalte corpuri cereşti. Plecând de la metodele utilizate de ştiinţa spiritului, pe de o parte, trebuie să se admită că ele permit să se cunoască ceva despre aceste lucruri care ating cele mai profunde zone ale vieţii omului, deoarece sunt legate de ce este omul, prin natura şi entitatea sa cea mai subtilă. Pe de altă parte, din nou trebuie să spunem că tocmai din punctul de vedere al cunoştinţelor noastre actuale despre natură se ridică o suspiciune îndreptăţită faţă de posibilitatea edificării unei cunoaşteri reale în acest domeniu.

Următoarea întrebare care se poate ridica în legătură cu astfel de rezultate ale cercetării este aceea care ne va preocupa în această seară. Ea este cât se poate de îndreptăţită: Pe ce căi ajung la concluziile pe care le susţin aceia care fac asemenea afirmaţii? Cum fac? Despre faptul că ştiinţa contemporană nu ne poate spune nimic despre aceste lumi, că prin metodele sale, de altfel demne de admirat şi pe care nimeni nu le poate admira mai mult decât înşişi cercetătorii din domeniul spiritului, despre faptul că în ciuda rigurozităţii şi siguranţei sa1e, a logicii interioare, această ştiinţă contemporană nu poate pătrunde în acele domenii, despre toate acestea nici nu este nevoie să vorbim. Dar dacă o asemenea problemă se pune totuşi, atunci este posibil ca în sufletul omului să apară şi o altă întrebare: Deoarece este neîndoielnic că în fiecare om, în inima şi în sufletul său există o nostalgie pentru cunoaşterea şi înţelegerea acestor lucruri, cum se face atunci că tocmai prin metodele de cercetare cele mai corecte omul rămâne despărţit de lumea în care el ar dori să privească? Dacă se pune o asemenea întrebare fără idei preconcepute, se ajunge la concluzia că omul poate înţelege numai o anumită categorie de fapte, faţă de care se află într-o poziţie foarte precisă. Omul poate să înţeleagă numai lucrurile despre care ştie cum au apărut, cum devin ele. El poate să înţeleagă numai acele lucruri în a căror creaţie el se poate implica, într-un anumit mod pe care-l înţelege. Numai acele lucruri le poate înţelege la a căror creere el poate fi, într-un fel sau altul, prezent. Dacă, însă, omul îşi îndreaptă privirea asupra a ceea ce îl înconjoară în natură, asupra fiinţelor din toate regnurile naturii, va fl nevoit să recunoască: Da, aşa cum se prezintă toate acestea, cum apar ele gata făcute în faţa mea, eu le pot cerceta cu cele cinci simţuri ale mele, le pot recunoaşte, pentru că le pot studia legile cu ajutorul raţiunii mele, dar în clipa când vreau să cuprind cu mintea apariţia şi devenirea lor, atunci acestea se refuză privirii mele, care vrea să pătrundă în lucruri. Fiinţele şi faptele din regnurile naturii întâmpină pe om ca lucruri deja create, în aşa fel încât pare că el nu poate, deocamdată, să participe la producerea acestora.

Dacă, pe de altă parte, omul priveşte în interiorul său, observă ce fiinţează în viaţa sa sufletească, ca gânduri, reprezentări, sentimente, impulsuri de voinţă, tot ce formează bogăţia lumii sale interioare, o lume a cărei realitate o trăieşte mult mai mult decât realitatea lucrurilor exterioare, chiar mai mult decât realitatea a ceea ce aparţine din el însuşi lumii exterioare. Cine ar putea tăgădui faptul că, mai mult decât realitatea proceselor fizice şi fiziologice care se desfăşoară în organismul nostru, au pentru noi realitate durerile şi suferinţele noastre, impulsurile şi pasiunile noastre, gândurile şi idealurile noastre, pe scurt, tot ce, din momentul când ne-am trezit dimineaţa şi până seara, când adormim, se agită necontenit în viaţa noastră sufletească. Dar şi atunci când încercăm să adâncim introspectia vieţii noastre sufleteşti şi vedem cum aceasta se deschide spre viaţa exterioară, cum un lucru sau altul ne impresionează, cum ne umple de grijă sau de bucurie, ei bine, şi atunci ne dăm seama că nu putem participa la procesul lor de formare. Iar când ştim că un lucru ne devine inteligibil doar dacă participăm la procesul său de creaţie, abia atunci ne este clar ce ne este refuzat prin ambele moduri de abordare amintite. Este, într-adevăr, suficient să aruncăm o privire asupra a ceea ce produce fantezia noastră, asupra a ceea ce creăm prin ce stă în puterile noastre interioare, asupra a ceea ce facem după gândurile şi idealurile noastre proprii, este suficient să ne amintim de tot ce este astăzi îngăduit omului să vadă prin tehnica sa, prin felul şi modul în care el combină forţele naturii ca să înţelegem ce simte el când participă la opera de construire, la creaţie, la devenire, sentimentul său de înţelegere satisfăcută, dar şi felul cum se simte nesatisfăcut, sentimentul că stă în faţa unei porţi prin care nu i se îngăduie să pătrundă atunci când, privind în jurul său, vede lucruri la al căror proces de creaţie nu poate participa.

Şi acum să punem şi întrebarea dacă nu este totuşi posibil ca în ceea ce simţim ca un proces de devenire al existenţei în care suntem implicaţi să găsim undeva o modalitate de a participa la procesul de creaţie. Există un domeniu în care putem şti în mod nemijlocit că participăm la procesul de creaţie, dar în care ştim la fel de bine că nu putem pătrunde cu privirea, dacă rămânem doar la nivelul unei cunoaşteri şi a unei observaţii întemeiate doar pe conştienţa noastră obişnuită. Ce se petrece aici, în acel domeniu, i se revelează omului în fiecare zi, dacă ne gândim numai la ciudatele fenomene din timpul tranziţiilor de la somn la starea de veghe. Aceste fenomene sunt, pentru cel care vrea să pătrundă adânc în esenţa vieţii, de o mare importanţă. Ele provoacă ceva ce am putea numi un mister al vieţii; şi dacă conştienţa noastră obişnuită nu observă că există ceva deosebit de important în această alternanţă somn-veghe, aceasta se datorează faptului că tot ce este obişnuit îşi pierde forţa de impresie asupra omului. Deoarece suntem obişnuinţi să trăim zilnic alternanţa între somn şi starea de veghe în intervalul de douăzeci şi patru de ore, nu ne mai dăm seama de marea şi excepţionala importanţă a acestui fenomen cotidian. Dacă vrem să aflăm în ce constă diferenţa dintre somn şi starea de veghe, trebuie să recunoaştem că la început totul pare foarte simplu, de la sine înţeles, căci fiecare dintre noi ştie că starea de somn apare ca un fel de suprasaturare a sufletului, care de la deşteptare şi până la culcare se manifestă ca un flux şi reflux de sentimente şi senzaţii, de pasiuni şi impulsuri, de dorinţe şi neîmpliniri, de reprezentări şi idealuri, pentru ca apoi totul să aibă o intensitate în descreştere şi această lume să se cufunde în întuneric, în obscuritatea inconştientului. Fiecare om este convins însă de faptul că şi în starea intermediară dintre momentul când adoarme seara şi se trezeste dimineaţa cu fiinţa sa se întâmplă ceva la care, însă, nu poate fi prezent cu conştienţa. Ceea ce putem spune despre aceste stări alternative, de somn şi de veghe, pare de la sine înţeles; însă, dacă ne gândim mai bine la acest „de la sine înţeles“ atunci vom deveni conştienţi că motivul pentru care aici se pune un zăvor cunoaşterii noastre nu se află prea departe. Dacă luăm în considerare această alternantă stare de veghe/somn trebuie să spunem că, de fapt, întreaga noastră viaţă din starea de veghe, întreaga noastră viaţă conştientă din timpul zilei este ca un proces de dezagregare, de dizolvare a unor fenomene profunde care au loc în organismul nostru. Nu este aici locul să abordez, pentru că ne-am depărta prea mult de tema noastră, procesele fizice, chimice şi fiziologice care se petrec în fenomenele care se desfăsoară în cadrul oboselii. Nu este cazul să vorbim acum despre aceasta. Ceea ce sare însă în ochii oricui este că oboseala este un proces de uzură, de distrugere al unor forţe profunde ce lucrează în organismul nostru. Putem înţelege din aceasta că viaţa noastră din timpul zilei conţine în sine faptul uimitor că ea nu participă la refacerea noastră, ci, dimpotrivă, rezultatul este oboseala, că ne mistuie în mod continuu, ne consumă. Aceasta este realitatea: viaţa din timpul zilei este un proces de dezagregare, de epuizare şi oricărui observator lipsit de prejudecăţi i se arată în mod clar că somnul este un proces opus, un proces creator, care restabileşte, aducând din nou ordine în organism, creează din nou ceea ce procesul de veghe face să se ofilească.

Este normal că noi tocmai despre acest proces creator care se desfăşoară în timpul somnului nu putem şti nimic. Este un proces creator care are loc în noi înşine, dar despre care totuşi nu putem şti nimic, deoarece chiar înainte de a ne angaja în el pierdem în mod nemijlocit starea de conştienţă. Nu putem vedea, aşadar, prin capacitatea noastră obişnuită de cunoaştere când un proces creator se petrece în noi. Din aceasta rezultă însă că am putea cuprinde ceea ce în natură, în fenomenele lumii este un proces creator numai dacă am reuşi să ne menţinem starea de conştienţă dincolo de acel proces care ne buimăceşte. În momentul în care omul îşi dezvoltă în sine puterea creatoare, conştienţa i se tulbură; el cade în starea de somn, de lipsă de conştienţă. Rezultă că fiinţa umană, aşa cum se prezintă în prezent, este astfel orânduită, încât atunci când ar trebui să participe la o activitate creatoare, activitate care are loc chiar în omul însuşi, acesta este buimăcit, conştienţa i se stinge şi, prin urmare, nu poate fi martor la procesul creator care se petrece în el însuşi. Noi nu putem pătrunde activitatea creatoare care are loc în interiorul organismului nostru deoarece conştienţa ne este adormită, astfel încât pentru conştienţa noastră acest proces rămâne o lume exterioară. Pentru a ajunge la cunoaşterea lucruritor care se petrec în spatele lumii senzoriale trebuie să depăşim conştienţa obişnuită; numai astfel vom putea să pătrundem într-un proces de creaţie, fie în cel care se desfăşoară în noi înşine, fie într-un altul asemănător.

Există undeva în lume un lucru care să ne arăte că, depăşindu-ne pe noi înşine, depăşind conştienţa obişnuită, putem pătrunde în ceva străin pentru noi, fără ca aceasta să ne tulbure mintea, fără să cădem într-o stare de somn? În aria largă a conştienţei obişnuite există două lucruri prin care omul este scos din conştienţa sa obişnuită, din conştienţa de toate zilele, astfel încât să nu mai fie năucit sau cufundat în somn, aşa cum este acum în fiecare seară. Aceste două lucruri, care în cadrul stării de conştienţă obişnuită pot fi un model pentru ieşirea conştienţei din ea însăşi şi pentru pătrunderea acesteia în ceva străin, aparţin de domeniul moral. În acest sens, sufletul îşi poate crea concepte-model pentru modul în care se poate desprinde de el însuşi, fără să-i fie conştienţa tulburată, din două trăiri de natură morală care străbat întreaga viaţă umană. Aceste două trăiri sunt, în primul rând, mila, compasiunea şi, în doilea rând, conştiinţa morală. Dacă studiem modul în care compasiunea şi conştiinţa se asociază în viaţa morală cu conştienţa, atunci ne putem face o idee despre ce s-ar întâmpla dacă conştienţa s-ar desprinde de ea însăşi. Dacă simţim milă, iubire, simpatie pentru un suflet străin, atunci nu trăim în noi propriile noastre simţăminte – căci în acest caz nu am simţi mila şi iubirea – ci bucuria şi suferinţele, durerile şi plăcerile celuilalt suflet. Ne aflăm într-un moment când suntem pregătiţi să ne contopim cu celălalt suflet, trăim – şi o observaţie făcută fără idei preconcepute ne poate lămuri în acest sens – în afara conştienţei obişnuite, ne aflăm în celălalt suflet. De fapt, avem în faţa sufletului nostru un profund secret al vieţii. Acest secret, al trăirii în altul, este cu atât mai profund cu cât resimţim această contopire ca pe ceva moral, fără ca în acest timp să devenim ameţiţi şi fără a ne pierde conştienţa. Măsura în care un om este în stare să-şi păstreze conştienţa trează când nu-şi trăieşte propria suferinţă sau bucurie, ci suferinţele sau bucuriile unui suflet străin este un adevărat barometru pentru moralitatea sa. Când conştienţa este ca şi adormită faţă de suferinţele sau bucuriile unui suflet străin avem semnul unei deficienţe morale, căci ne aflăm într-o stare asemănătoare cu aceea pe care o avem faţă de propria activitate creatoare în timpul somnului. Conştienţa pare să doarmă faţă de suferinţele şi bucuriile altuia.

O a doua trăire, tot în domeniul moral, care ne conduce la depăşirea conştienţei obişnuite, este conştiinţa, acea conştiinţă despre care, dacă o analizăm în mod obiectiv, fără idei preconcepute, putem spune: Ceea ce facem sau vrem să facem, împinşi de instinctele noastre, de pasiunea existenţei noastre, de ceea ce ne comandă simpatiile sau antipatiile pe care le avem, de ceea ce iubim sau detestăm, de ceea ce vrem să facem sau să nu facem, în toate aceste situaţii din afară se poate vorbi de educaţie, de relaţii sociale, dar niciodată despre ceea ce numim conştiinţă. Conştiinţa ne vine – acest lucru îl simţim şi îl trăim – dintr-o lume din care ni se vorbeşte în lumea noastră a percepţiilor, căci tot ce putem percepe se corectează când se transformă în impulsuri de acţiune prin cerinţele suprasensibile ale conştiinţei. O dovadă a existenţei conştiinţei o constituie, în domeniul moral, faptul că sufletului i se poate spune ceva, ceva ce nu există în starea de conştienţă obişnuită. Şi, din nou, avem de-a face cu un defect moral când sufletul, unde ar trebui să vorbească conştiinţa, intră într-un fel de somn, nu aude glasul conştiinţei, ascultă numai de ceea ce poate vorbi, în cadrul lumii sensibile, impulsurilor de acţionare din simpatie sau antipatie. Dacă ne putem deprinde să ieşim din conştienţa noastră fără a intra într-o stare de toropeală, atunci observăm, fiind în starea de conştienţă obişnuită, că în conştiinţă se petrece un fenomen prin care se vorbeşte sufletului, în aşa fel încât acesta nu este avizat să perceapă ceva, să primească impulsuri din partea a ceva care acţionează asupra sa, din lumea exterioară. De aici trebuie să tragem concluzia: Dacă permitem ca, aşa cum în domeniul moral pătrundem în alte fiinţe, în alte lucruri care se află în afara a ceea ce ştim, a conştienţei noastre, prin milă şi iubire, dacă permitem, aşadar, să ni se spună adevăruri prin intermediul conştiinţei, adevăruri care nu provin din lumea senzorială, dacă este posibil să pătrundem astfel în fiinţe străine şi să lăsăm ca în suflet să ni se vorbească după acel model în care vorbeşte constiinţa, atunci există posibilitatea de a pătrunde într-o altă lume decât cea care este dată conştienţei pe care o avem în starea de veghe de la trezire până la culcare. Această posibilitate rezultă, în mod practic, din acele metode pe care le numim metode de iniţiere. Acestea constau în aceea că viaţa noastră sufletească, în măsura în care ea este reprezentare, simţire şi voinţă, este activată într-un alt mod decât suntem obişnuiţi pentru activităţile din cadrul ştiinţei exterioare sau pentru cunoaşterea exterioară a lumii înconjurătoare.

Pentru ce ne formăm, în viata obişnuită, reprezentări, concepte, idei? Nimeni nu va contesta că, în mod obişnuit, pentru omul contemporan, scopul în care el îşi creează reprezentări, concepte şi idei este ca prin acestea, ba chiar şi prin senzaţiile şi sentimentele sale, să ajungă la o cunoaştere a ceea ce se află în lumea exterioară. Astăzi numim adevăr ceea ce corespunde, din conceptele şi ideile noastre, cu o lume exterioară oarecare, cu un fenomen al lumii exterioare care reprezintă o imagine a acelor fenomene. Pentru orice viaţă exterioară, pentru orice cultură exterioară numai această activitate a vieţii noastre sufleteşti este singura corectă. Dar această activitate a vieţii noastre sufleteşti trebuie să fie complet schimbată, dacă vrem să pătrundem în secretele suprasensibile ale existenţei, cu alte cuvinte - să folosim chiar acest cuvânt prohibit -, dacă vrem să pătrundem în secretele oculte; atunci trebuie să putem face abstracţie cu totul de ceea ce înseamnă, în lumea exterioară, conceptele, ideile şi imaginile reprezentărilor, precum şi senzaţiile, sentimentele şi impulsurile de voinţă. Nu este necesar să ne întrebăm ce înseamnă aceste activităţi sau mişcări sufleteşti, cu privire la valoarea de adevăr pe care o au pentru un lucru sau altul din lumea exterioară. Trebuie doar ca tot ce poate deveni conţinut al vieţii noastre sufleteşti să fie considerat un mijloc de autoeducaţie pedagogică interioară pentru viaţa noastră sufletească: Trebuie să lăsăm ca ideile, conceptele şi chiar senzaţiile şi sentimentele să acţioneze de aşa manieră în sufletul nostru, încât acesta să rămână închis faţă de tot ceea ce putem prelua din lumea exterioară şi chiar faţă de tot ceea ce, în cursul vieţii, am asimilat ca deprinderi şi trăiri şi le-am înmagazinat în memorie. Dacă, printr-un efort de voinţă, putem să facem abstracţie de toate impresiile pe care ni le transmite lumea exterioară şi simţurile, de toate calculele şi combinaţiile pe care le face raţiunea, dacă putem face abstracţie de toate necazurile şi grijile, dar şi de bucuriile şi de tot ce am adunat în memorie, dacă ne putem goli sufletul, aşa cum se goleşte el singur, seara, când datorită oboselii se instalează starea de somn, dacă apoi putem obţine exact opusul somnului, dacă suntem în stare ca în deplină facultate a conştienţei să călăuzim chiar această conştienţă spre orice fel de reprezentări fecunde, îndeosebi de natură simbolică, spre acelea care au cât mai multe înţelesuri, atunci nu trebuie să le cerem o valoare veridică, ci o valoare educativă pentru suflet. Dacă, în continuare, ne concentrăm sufletul, printr-o voinţă puternică, asupra unui anumit conţinut, fie o reprezentare imaginativă, fie un impuls senzitiv, pe care îl stabilim ca punct central al vieţii sufleteşti, dacă astfel activitatea sufletească, purificată de toate celelalte lucruri, o orientăm spre această imagine pe care singur a ales-o şi dacă reuşim să menţinem, printr-o mare putere a voinţei, întreaga viaţă sufletească în stare trează, concentrată asupra conţinutului pe care singuri l-am ales, atunci observăm că nu de la conţinutul acestei imagini, ci de la forţele sufleteşti parcă radiază ceva în viaţa noastră sufletească. Astfel ajungem să trăim interior ceva ce altfel nu putem trăi, trăire de la care obţinem experienţa nemijlocită; trăieşti acum ceva ce este atât de real, atât de important, atât de esenţial pentru existenţă, ca şi lucrurile concrete pe care le vedem cu ochii, le auzim cu urechile – este absolut la fel de real, numai că toate acestea nu le-ai putea cunoaşte şi trăi numai prin activitatea sufletească animată de lumea senzorială sau de raţiune. Pe scurt, abia acum se cunoaşte ce înseamnă trăire suprasensibilă; abia acum omul se ştie în nucleul său spiritual-sufletesc; abia acum începe el să înteleagă că se poate trăi într-o entitate interioară sufletească, independent de corporalitate. Conştienţa suferă acum în întregime o transformare.

Subliniez că ceea ce conduce la o asemenea activitate interioară este opusul procesului pe care îl trăim atunci când ne concentrăm atenţia asupra unui obiect strălucitor, intrând într-un fel de hipnoză. Ceea ce se produce aici, de către o stare sufletească care altfel nu există, se face printr-o intensă concentrare asupra unui obiect care exclude orice alt fel de activitate sufletească. Ceea ce se realizează prin această concentrare asupra unui conţinut lăuntric liber ales corespunde cu o astfel de activitate sufletească, în sensul că este tot o concentrare; dar totodată este şi contariul, în măsura în care conştienţa se stinge când ne transpunem într-un fel de hipnoză cu ajutorul unui obiect strălucitor, în timp ce conştienţa rămâne activă dacă printr-un puternic act de voinţă punem în mişcare un conţinut lăuntric – dar numai lăuntric – de reprezentări în punctul central al vieţii sufleteşti. O asemenea metodă de a implica sufletul propriu se numeşte, cu o expresie folosită în ştiinţa spiritului, meditaţie. Aceasta este adevărata meditaţie. Atrag din nou atenţia că acest fel de meditaţie se realizează în practică mult mai greu decât s-ar putea crede la început, când ascultăm doar o simplă descriere. Căci numai cu unele încercări sporadice nu se obţine nimic în acest domeniu, ci trebuie în permanenţă să creăm noi reprezentări şi imagini, reprezentări care să pornească din viaţa noastră intelectuală şi morală, reprezentări simbolice; trebuie să obţinem în continuu asemenea concentrări, să realizăm asemenea meditaţii, soseşte acea clipă decisivă care nu este altceva decât cunoaştere lăuntrică: Tu ai în fiinţa ta un sâmbure al fiinţei tale sufletesc-spirituale care trăieşte într-o realitate suprasensibilă şi care nu se serveşte, pentru a percepe această lume suprasensibilă, de organe senzoriale exterioare sau de raţiunea dependentă de activitatea creierului.

Din toate faptele pe care le-am expus până aici puteţi reţine unul, şi anume că am rămas în permanenţă în zona noastră interioară, că ne-am abătut de la lumea exterioară şi suntem repliaţi numai asupra interiorităţii noastre. Ceea ce putem afla acolo este, şi nici nu poate fi altfel, doar o experienţă interioară, dar această experienţă interioară ne duce practic la ceva foarte precis. Omul care realizează în acest mod o concentrare, o meditaţie, îşi vede câmpul său vizual plin de realităţi, realităţi pe care la început le putem numi viziuni. Sub formă de imagini apar tot felul de lucruri care nu se pot asemui cu ceea ce s-a trăit mai înainte; apar fel de fel de imagini care nu au nici o asemănare cu trăirile anterioare; cu anumite lucruri exterioare nu se poate face o comparaţie, dar în ce priveşte felul şi modul cum sunt alcătuite şi cum acţionează, totul reprezintă o experienţă absolut nouă, nu este o combinaţie de lucruri anterioare. Acest „absolut nou“, în sensul curent pe care îl are utilizarea cuvântului, îl putem numi viziune. Este extrem de asemănător chiar în cele mai mici amănunte imaginilor de vis, numai că, în comparaţie cu imaginile obişnuite de vis, este de o intensitate mult mai mare şi de un realism care se impune, aş putea spune, o realitate insistentă.

Aici survine, pentru cel care aplică metodele de obţinere a accesului în lumea suprasensibilă, un obstacol pe care îl putem numi pericol. Apare pericolul ca el să considere a priori această lume de imagini, de viziuni, ca fiind ceva real, ceva ce se află în faţa noastră, la fel cum s-a aflat în faţa lui lumea sensibilă obişnuită. Există primejdia să dea expresiei „această lume este reală“ acelaşi sens pe care-l acordă când este vorba de lumea senzorială. Această primejdie devine mai mare dacă nu se aplică toate măsurile de precauţiune într-o astfel de pregătire ocultă, măsuri despre care astăzi nu vom putea discuta în amănunt, dar pe care mulţi dintre dumneavoastră le puteţi găsi explicate în lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Dacă însă sunt luate aceste măsuri preventive, omul nu pierde nici o clipă, faţă de lumea care-i stă în faţă, sentimentul că el însuşi este cel care evocă această lume. Este de o importanţă deosebită ca niciodată conştienţa să nu fie lăsată să adoarmă, să se piardă, până la a ajunge la impresia că avem în faţa noastră o lume străină. Ea pare, într-adevăr, ca o lume străină, care se extinde în spaţiu, ea ne prezintă fenomene care se desfăşoară în timp, ca şi cele din lumea sensibilă exterioară, ea ne induce în eroare, ca şi un vis care apare a fi realitate. Persoanele care, datorită măsurilor de precauţiune de care am vorbit, nu ajung în situaţia de a vedea că această lume de viziuni nu este decât o lume creată de ei înşişi, ajung, bineînţeles, la reverie, la fantasme. Prin aceasta se deosebeşte omul cu adevărat clarvăzător – şi vă rog să îmi permiteţi să folosesc acest cuvânt – de cel care nu este decât un vizionar, un fantezist care crede că viziunile pe care le are în faţa sa ar fi ceva obiectiv; dar cel care înaintează spre adevărata clarvedere ştie în fiecare clipă, şi trebuie să ştie – printr-un autocontrol riguros –, că, deşi percepe o lume spaţială vastă în jurul său, nu are în faţă decât o lume închipuită, creată de el însuşi. Nici un moment – şi lucrurile acestea acţionează foarte sugestiv – conştienţa că are de-a face doar cu propria creaţie nu trebuie să se piardă. Această conştienţă trebuie să devină din nou obiect de meditaţie şi concentrare. Omul trebuie să-şi solicite voinţa mai mult şi mai intens şi să se concentreze din ce în ce mai activ asupra faptului că lumea pe care, ca să spunem aşa, a cucerit-o este propria lui creaţie, că ea este făurită de el însuşi. Apoi intervine – şi acest lucru poate fi descris, desigur, numai ca o trăire practică – ceva specific, în conştienţa noastră: recunoaştem acum că în această activitate am făcut ceva, şi am făcut în mod conştient, ceea ce facem şi în starea de conştienţă normală.

S-a spus astăzi că în starea de conştienţă normală noi exercităm, de fapt, un proces de dezagregare asupra noastră înşine. Cu conştienţa sa normală, omul nu sesizează, nu ţine seama de aceasta. Dacă însă, în modul amintit, în deplină conştienţă, el ajunge să-şi creeze, ca printr-o vrăjitorie, o asemenea lume şi să menţină totodată gândul pe care l-am exprimat mai sus, intervine şi o deplină cunoaştere şi înţelegere a faptului că prin tot ce a dobândit, ceea ce, cu un termen tehnic, se numeşte cunoaştere imaginativă, el provoacă şi un proces de distrugere. Omul observă că întotdeauna ajunge 1a punctul unde lumea imaginativă îl poate, pur şi simplu, mistui, îl poate consuma, îl poate slăbi, poate ajunge chiar la o cedare a nervilor, la îmbolnăvire, dacă vrea să lase deoparte deplina conştienţă, numai printr-o voinţă puternică: Peste tot în această lume te găseşti tu însuţi. Forţa care rezidă în această conştienţă - în ea te afli tu însuţi – nu ne va lăsa niciodată să atingem acel punct în care am trece graniţa, dincolo de care ar începe procesul real de distrugere. Prin faptul că nu suntem lăsaţi să ajungem la procesul de distrugere, ci îl împiedicăm să se producă prin aceea că ne menţinem conştienţa că noi înşine suntem creatorii lumii imaginative, ei bine, prin aceasta suntem în situaţia de a participa la un proces de creaţie. Prin toate acestea pătrundem, de fapt, într-o lume creatoare şi învăţăm să cunoaştem, învăţăm să urmărim în mod conştient ce se întâmplă în mod asemănător atunci când, după ce am adormit, se petrec în noi activităţi creatoare pe care în starea de conştienţă normală nu le putem percepe. Învăţăm astfel că în acest mod devenim martori ai unui proces creator, înţelegem ceva despre o devenire, o devenire care are loc în noi înşine.

Dar toate acestea – numai aceste etape ale iniţierii pot fi descrise – sunt legate şi de faptul că încetul cu încetul întregul proces ne constrânge să renunţăm la ceva la care un clarvăzător obişnuit nu renunţă cu plăcere. Clarvăzătorul obişnuit este atât de fericit când poate trăi în lumea viziunilor sale, se laudă atât de mult cu experienţele sale într-o lume superioară, şi aceasta acţionează atât de pregnant, încât poate lua uşor totul ca o realitate. Atunci el poate să intre foarte uşor într-o criză de nervi, într-o cădere nervoasă. Dacă însă impulsul de voinţă pe care l-am descris este menţinut cu deplina conştienţă: Tu însuţi faci toate astea!, dacă niciodată conştienţa nu este lăsată să adoarmă, ei bine, atunci survine ceea ce multora le aduce o părere de rău: faptul că acea forţă care rezidă în impulsul de voinţă menţionat se implică în mod distrugător asupra întregii lumi imaginative, şi că multe aspecte care clarvăzătorului obişnuit îi par a fi cele mai valoroase se risipesc, dispar. Cu alte cuvinte: În timp ce apariţia conştienţei imaginative este un element care reprezintă cu adevărat forţele care formează un proces creator – căci nu-l lăsăm să depăsească limita unde ar interveni distrugerea –, în timp ce, după modelul conştienţei obişnuite în care ieşim prin milă şi iubire din conştienţa noastră şi pătrundem într-un proces creator, dacă intervenim în mod autodistructiv, autoorganizator dar şi combinator, prin actul de voinţă descris, în lumea noastră vizionară, ajungem să dezvoltărn în noi o activitate ce nu poate fi percepută nicăieri în lumea exterioară şi care, totuşi, foarte curând se dovedeşte pentru observaţie a fi activitate creatoare care are loc în noi, şi care scapă conştienţei obişnuite, o faptă creatoare care reprezintă nucleul fiinţei noastre spiritual-sufleteşti, aşa cum acţionează în mod creator asupra propriului nostru organism, cum îşi extrage din nou forţele din ambianţa spirituală şi cum stă în mijlocul Cosmosului spiritual. Pe treapta următoare care, în limbaj tehnic, se numeşte inspiraţie, învăţăm să recunoaştem nucleul fiinţei noastre spiritual-sufleteşti şi cum stă el în chiar forţele creatoare ale Cosmosului. În timp ce imaginaţia, ca primă treaptă a iniţierii, ne introduce în noi înşine, şi aceasta doar prin faptul că ni se deschide în faţă, ca printr-o vrajă, o lume care este în realitate numai o lume de viziuni, prin procesul de inspiraţie, trecem pe o treaptă superioară. În această lume de viziuni, pe care ne-a deschis-o imaginaţia, apare ca un fulger ceva ce acţionează ca şi cum ar veni din Cosmosul spiritual şi care vine, de fapt, în mod real de acolo – observaţia însăşi o confirmă –, ceva ce ne vorbeşte în aşa fel încât în conştienţa obişnuită, normală o recunoaştem numai în domeniul conştiinţei. Conştiinţa se mai poate compara cu felul în care în cazul inspiraţiei se vorbeşte conştienţei imaginative; apoi însă imaginaţia trece în inspiraţie şi ajungem astfel într-o lume cu adevărat spirituală, într-o adevărată lume suprasensibilă.

Şi acum, prin faptul că prin propria noastră evoluţie am atins punctul de unde, în spatele evenimentelor sensibile putem vedea, de exemplu, minunatul secret al devenirii umane, vom putea să descifrăm şi secretul morţii. De acum ne va fi cu neputinţă să mai credem că ceea ce trăieşte în sufletul unui om – când vedem că acest om păşeşte prin naştere în existenţă, când ne dăm seama că trăsăturile mai întâi nedefinite ale feţei şi mişcările stângace ale copilului se dezvoltă şi devin treptat mişcări coerente şi trăsături bine conturate –, că tot ceea ce porneşte din punctul central al sufletului, care face plastică fizionomia, că până şi circumvoluţiunile cele mai fine ale creierului realizate abia după naştere ar apărea doar ca rezultat al eredităţii. Astăzi privim mai mult în trecut, spre nucleul spiritual şi sufletesc al fiinţei care vine de fapt dintr-o altă lume şi se conjugă cu ceea ce este luat de la mamă şi de la tată; nu ne referim numai la moştenirea ereditară, ci şi la ceea ce provine din lumea spirituală şi este legat cu ceea ce se moşteneşe prin ereditate de la părinţi sau, mai ales, de la străbuni. Ceea ce înainte era doar credinţă devine acum o concepţie reală: faptul că nucleul spiritual-sufletesc al fiinţei vine din lumea spirituală şi modelează plastic ceea ce este fizic-corporal. Dacă urmărim viaţa, şi o facem cu ajutorul cunoştinţelor dobândite prin iniţiere, constatăm că nucleul spiritual-sufletesc al fiinţei îşi orientează din ce în ce mai mult trăirile şi experienţele din cursul existenţei dintre moarte şi o nouă naştere către interioritate şi face abstracţie de lumea exterioară. Noi înţelegem cum prin această întoarcere a nucleului fiinţei de la ceea ce este exterior faţa se zbârceşte şi capătăm următoarea impresie directă: în timp ce, după ce am depăşit punctul culminant al vieţii, corporalitatea noastră exterioară începe să se veştejească, chiar şi creierul începe să se ofilească, astfel încât ceea ce sufletul poartă în sine nu mai ajunge să se exprime şi pare că însuşi sufletul ar degenera; vedem cum ceea ce nu mai poate să se exteriorizeze se retrage în interior, îşi concentrează forţele, aşa cum ceea ce am trăit, am experimentat, am îndurat sau am învins se regăseşte reunit în suflet şi atinge forţa sa interioară cea mai mare când părăseşte trupul; când procesul îşi continuă cursul, forţa interioară maximă se uneşte cu forţele care încheagă în lumea suprasensibilă arhetipul unei noi încarnări, a unui nou corp într-o nouă viaţă. Astfel, evoluţia nucleului spiritual-sufletesc al fiinţei, forţa sa de creaţie a corporalităţii exterioare, devine un fapt nemijlocit prin privirea în lumea spirituală. Şi când, apoi, comparăm ceea ce se află la începutul vieţii, plăsmuirea treptată a corpului, cu ceea ce se află la sfârşitul vieţii, cu retragerea-în-sine a experienţelor din timpul vieţii prin intermediul sufletului, cu desprinderea forţelor sufleteşti de trup şi cu trecerea prin poarta morţii, totul devine pentru o contemplare suprasensibilă asemănător cu comparaţia pe care o facem între momentul de început şi cel de sfârşit ale unei plante, când procesul final este de aşa natură încât ceea ce se formează ca germene, sămânţa, reprezintă un început pentru ceea ce va deveni viitoarea plantă. Dar în timp ce în cazul plantei vedem începutul şi sfârşitul, legate astfel încât, în esenţă, apare mereu acelaşi lucru, printr-o cunoaştere suprasensibilă dobândită prin iniţiere vedem că ceea ce a experimentat sufletul în cursul vieţii este întreţesut în nucleul sufletesc-spiritual al fiinţei şi cum omul, când revine după intervalul dintre moarte şi o nouă naştere, care este destul de lung, îşi formează noul trup. Acum, acest nucleu spiritual-sufletesc al fiinţei îşi formează noul trup, noua sa existenţă în aşa fel, încât să reprezinte efectele cauzelor faptelor trăite în vieţi anterioare.

În felul acesta, prin acele metode care sunt dobândite prin iniţiere şi care îşi au modelul în sentimentul de compasiune şi conştiinţa conştienţei normale, procesele din lumea suprasensibilă legate de om devin cunoaştere nemijlocită. Iniţierea devine prin aceasta drumul prin care suim în lumile suprasensibile.

Dacă vă aplecaţi mai mult asupra a ceea ce s-a comunicat aici în mod foarte sumar şi dacă urmăriţi ceea ce am scris în lucrarea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare, veţi constata că iniţierea, aşa cum este înfăţişată în prezent, are o particularitate foarte clară. Ea se orientează, prin modul cum îşi prezintă rezultatele, pentru a corespunde cerinţelor nivelului contemporan de cultură a umanitătii, pretenţiilor actuale ale logicii, ale raţiunii sănătoase a omului şi ale ştiinţei, astfel ca aceste procedee de iniţiere să poată fi recunoscute ca reprezentând calea prin care omul, fiecare om, poate dobândi o cunoaştere a lumii suprasensibile. Prin acţiuni declanşate în deplină libertate, prin trezirea sufletului, a forţelor sufleteşti interioare, omul urcă spre aceste procese suprasensibile care îi desluşesc drumul nucleului spiritual-sufletesc al fiinţei sale prin lume, desluşiri care nu aparţin numai unei lumi care nu trebuie să ne preocupe, ci unei lumi din care trebuie să extragem permanent forţă şi încredere pentru viaţa obişnuită. Faptul că iniţierea ţine seama de mijloacele logicii noastre contemporane, de cerinţele ştiinţifice ale prezentului, reprezintă o cucerire, s-ar putea spune, a procesului de iniţiere. Oamenii vor reuşi, treptat, să câştige, pe această cale, cunoştinte după modelul gândirii ştiinţifice, cunoştinţe care pătrund în sentimentul religios, care dau satisfacţie sentimentului religios prin cunoaştere. Prin aceasta, se produce însă o răsturnare care se manifestă prin pătrunderea procesului de iniţiere în cultura prezentului şi a viitorului. Este o răsturnare în evoluţia omenirii care o putem caracteriza drept trecerea ce va avea loc de la credinţă la cunoaşterea lucrurilor suprasensibile.

Credinţa, aşa cum a apărut şi s-a manifestat – şi se poate înţelege mai uşor că această schimbare poate surveni dacă luăm în considerare acest lucru – atunci când lucrurile se studiază cu mijloacele iniţierii, este de aşa natură încât nu este ceva născocit, ca o nouă explicaţie care şi-ar avea rădăcinile în irealitate, ci conduce înapoi, spre rezultate obţinute cu mult înainte de oameni iniţiaţi, duce la trăiri ale iniţierii. Numai că există o deosebire între noua iniţiere, aşa cum am prezentat-o aici şi care va deveni încetul cu încetul iniţierea preponderentă a omenirii, şi iniţierea din vechime.

În vechime exista o regulă foarte strictă şi care mai există şi astăzi în lume, pentru multe sisteme de iniţiere, ca cel care caută drumul evocat să aibă un conducător, care în anumite cercuri este numit chiar conducător spiritual sau guru. Care este sarcina acestui guru? Ei bine, am văzut că în cursul unei evoluţii lăuntrice, aşa cum am descris-o, se ajunge la anumite pericole de care trebuie să fim preveniţi. La început, în acel tip de iniţiere care s-a moştenit din antichitate, sarcina pentru guru este aceea de a atrage atenţia asupra acestor pericole. Şi astăzi sarcina lui poate fi aceeaşi, dacă rămâne numai la rolul unui profesor care urmăreşte activitatea studentului şi se bucură de încrederea acestuia. Dar este clar că noul guru nu mai trebuie să fie ce a fost vechiul guru, şi din ce în ce mai puţin va avea voie să fie, pe măsură ce iniţierea se va adapta procesului progresiv al dezvoltării omenirii. De fapt, iniţierea a început aşa cum am arătat. Omului i se indicau, în măsura în care avea un maestru personal, diferitele reguli: acum te concentrezi asupra unui obiect, apoi asupra altuia, acum trebuie să faci acest exerciţiu, apoi altul; după aceasta se crea, sub strictă supraveghere, starea în care survine lumea imaginativă. În timp ce omul modern – şi aceasta rezidă în natura acestuia – trebuie ca prin propria sa voinţă să aducă imaginaţia în inspiraţie, această trecere se făcea înainte de către vechiul guru, care trecea pe discipol de la starea imaginativă la cea inspirativă, şi o făcea prin anumite influenţe care îi erau accesibile omului când era adus la o astfel de treaptă, astfel încât ceea ce am spus că acum se află în voinţa proprie a omului în trecut era exercitat de un guru, ca un impuls asupra discipolului. Guru implanta în discipol ceva care aducea ordine în viaţa imaginativă a acestuia, în viziunile sale. Dar în felul acesta omul nu mai era liber, guru îl avea în puterea sa şi discipolul devenea, într-o anume măsură, o unealtă în mâinile gurului. Este lesne de înţeles că, prin aceasta, toate vechile iniţieri, de unde rezultau şi toate cunoştinţele religioase, erau legate de un imperativ sever, care cerea ca guru, cel care conducea iniţierea, să fie mai presus de orice imoralitate, mai presus de exercitarea oricărei influenţe nocive asupra discipolului; guru trebuia să fie, prin mentalitatea sa, mai presus de orice posibilitate de a înşela şi numai când avea această calitate putea obţine rezultate; el trebuia să-şi folosească influenţa numai pentru a transmite elevului imaginile lumii superioare obţinute de el însuşi, astfel încât să-i uşureze discipolului calea.

Eu cred că nu este nevoie de multe dovezi, dacă nu aveţi idei preconcepute, ca să înţelegeţi mersul conştienţei moderne, faptul că omenirea va deveni din ce în ce mai independentă de influenţe personale şi în legătură cu ce este cunoaşterea superioară, suprasensibilă. Este o cerinţă a mersului neîntrerupt al evoluţiei omenirii. Toţi acei guru care şi-au format discipoli în jurul lor, ca întemeietori de religii sau secte, vor dispărea din procesul evolutiv al umanităţii; în locul lor, pentru cei care caută iniţierea, vor apărea oameni de încredere, care se câştigă tot aşa cum se câştigă şi încrederea într-un profesor. Dar acesta trebuie să fie, ca să spunem aşa, un profesor liber ales şi care în nici un caz să nu fie ca un guru. Întemeierea de secte în felul vechilor adepţi nu mai satisface nevoile omenirii. Şi este chiar bine ca în legătură cu aspectele legate de evoluţia suprasensibilă oamenii să nu fie prea creduli, ci, dimpotrivă, să fie sceptici, să se întrebe nu o dată sau de două ori, ci de multe ori cui trebuie să acorde încrederea şi, dacă pot, să manifeste mult, foarte mult scepticism când cineva vine ca un profet, ca un întemeietor de secte, dacă un adept vrea să se impună ca un mare învăţător. În domeniul de care ne ocupăm acum, acesta este un moment periculos, când anumite curente spirituale, care vor să introducă ocultismul în lume, se bazează pe persoane care se pretind reprezentanţi ai unor mari învăţători, care vor să se impună oamenilor, şi nu pe o încredere care să pornească de la sine, pe o încredere lăuntrică izvorâtă din întâlnirea discipolului cu învăţătorul şi care ia naştere în sufletul elevului. Într-o anumită privinţă noi am trăit un exemplu clasic pe care cred că este util să-l amintese acum. În ultimele decenii a apărut o personalitate care a adus în omenire cunoştinţe deosebit de importante, nu dintre cele care sunt recunoscute şi admise pe baza unor explicaţii de natură exterioară, ci din cele care s-au revelat prin trăinicia lor interioară, ca ceva ce conduce către secretele suprasensibilului. Un astfel de conținut se află în cărţile doamnei H.P. Blavatsky, renumită în anumite cercuri. Ceea ce se află în aceste cărţi apare, chiar şi pentru cineva versat în aceste probleme, ca fiind deosebit de important, ce te introduce în secretele existenţei mai mult decât orice altceva. Dar, din nefericire, în momentul de început al mişcării oculte care s-a născut prin aceasta, ceva a dăunat mişcării oculte, ceva pe care nu vreau să-l prezint ca pe o greşeală sau o inexactitate; dimpotrivă, este ceva care a dăunat, în ciuda faptului că-şi avea justificarea sa: H.P. Blavatsky a invocat învăţători necunoscuţi lumii. Cine a cunoscut aptitudinile Helenei P. Blavatsky ştie că, prin posibilităţile pe care le avea, ea nu ar fi putut ajunge niciodată la cunoştinţe superioare. Aceste aptitudini se recomandă prin ele însele în măsura în care sunt adevărate şi pot fi verificate. De aceea nu a dăunat cu nimic că H.P. Blavatsky s-a referit la tradiţii, la învăţături comunicate de un guru şi la care singură nu ar fi putut ajunge niciodată. Ei i-a dăunat, bineînţeles, faptul că lucrurile nu au fost acceptate în baza adevărului interior al ocultismului, ci pe baza unei autorităţi exterioare. Oricât de multă bunăvoinţă ar avea cineva, a trecut timpul, fie că vrem sau nu, când te puteai baza doar pe autoritatea exterioară a unui guru pentru a admite anumite lucruri. Acum lucrurile trebuie să fie acceptate doar pe baza autorităţii raţiunii sănătoase a omului. Astfel, tot ceea ce poate fi obţinut pe calea descrisă în scrieri cum este lucrarea mea Teosofia vă poate apărea ca rezultat strâns legat de cercetarea făcută în modul descris azi, dar că, o dată ce s-a obţinut rezultatul, acesta poate fi verificat şi comparat cu faptele vieţii, şi nu trebuie să fie acceptat în baza nici unei autorităţi. În felul acesta, iniţierea va putea fi concepută în mod corect numai dacă se ia în considerare că ea trebuie să se adapteze procesului culturii moderne, că recurge la mijloace şi metode care sunt accesibile fiecărui om.

Cu siguranţă va mai dura mult până când oamenii de diverse niveluri de cultură şi cu diverse niveluri de pregătire să aibă nevoie de sfatul unui învăţător ocultist, să înţeleagă că trebuie să-i fie înlesnit accesul la iniţiere de către un astfel de învăţător, care deja a primit iniţierea şi în care au pătruns inspiraţiile unei lumi superioare, căci doar acesta poate să dea sfaturi corecte. Dar legătura dintre maestru şi discipol poate fi, aşa cum este în prezent, în lumea culturală actuală, relaţia între cel care vrea să înveţe ceva şi cel care poate preda ceva. Orice încercare de a crea mister în legătură cu calitatea de adepţi, orice încercare de a-i face pe oameni de a crede în profeţii noi sau în întemeietori de religii, toate acestea vor fi respinse de spiritul culturii moderne, de spiritul ştiinţific modern şi nu se recomandă prin simplul fapt că sunt în contradiţie cu spiritul culturii moderne. Singurul criteriu care va fi luat în seamă în viitor pentru ca cineva să poată fi învăţător vor fi rezultatele obţinute, deci modul cum se prezintă lumii. Numai prin încredere trebuie să fie îndrumat spre un învăţător cel care doreşte să fie sfătuit. Altminteri, dacă această precauţie nu este luată, mai ales în domeniul ocultismului, unde se caută iniţierea, nu va dispărea din lume pericolul care constă în faptul că în acest domeniu, alături de iniţiatul care a căutat în mod corect drumul spre lumile suprasensibile şi face legătura cu realitatea acestei lumi, apare şi şarlatanul. Şi deoarece în timpul nostru există tot atâta credulitate şi plăcere de senzaţional pentru comunicări venite din lumea suprasensibilă care îşi au originea în iniţiere, cât şi mult scepticism, deoarece sunt mulţi oameni care cred cu uşurinţă în autoritatea unuia sau altuia, după cum există şi oameni care neagă totul, chiar şi ceea ce s-a obţinut prin cele mai stricte metode de cercetare suprasensibilă, este necesar să se răspândească o cale de cercetare care să conducă la faptele oculte aşa cum am prezentat-o chiar acum ca iniţiere. Drumul spre iniţiere poate fi abordat de fiecare om, iar rezultatele pot influenţa raţiunea sănătoasă a omului, la fel cum aceeaşi raţiune sănătoasă şi fără idei preconcepute preia unele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice fără a le putea verifica în fecare caz, de exemplu, rezultatele care se obţin în clinici sau în laboratoare, pe care le poate verifica oricine, dacă îşi însuşeşte metodele necesare; dar sunt şi altele pe care nu le putem verifica, dar acceptăm ceea ce raţiunea umană ne spune că este adevărat. Aşa stau lucrurile şi în cazul rezultatelor iniţierii. Nu fiecare va fi în situaţia să facă verificări, dar cei care cercetează vor comunica lumii rezultatele obţinute şi raţiunea sănătoasă le va accepta, tot aşa cum sunt acceptate şi rezultatele altor ştiinţe. O deosebire există totuşi, şi anume că rezultatele iniţierii conţin adevăruri de care fiecare om are nevoie pentru a avea forţă şi siguranţă în faţa vicisitudinilor şi a bucuriilor vieţii, de a avea forţă şi siguranţă în munca sa, în activitatea sa, pentru ca să nu se piardă când viaţa îl încolţeşte dur, să poată prinde punctul central care să-l conducă în mod sigur pe drumul idealurilor sale. Forţă îi pot da însă rezultatele cercetării sale când are nevoie, în faţa unor necazuri, de consolare, de mângâiere faţă de ceea ce este copleşitor într-o lume în care domină boala şi moartea; înălţându-şi privirea spre faptele lumii spirituale, suprasensibile, lume căreia îi aparţinem şi de unde primim forţele care ne asigură rezistenţa necesară pentru a face faţă lumii materiale în care trăim. Căci din rezultatele iniţierii şi ale ocultismului va pătrunde în modul nostru de a gândi ceea ce s-ar putea rezuma în cuvinte care ar vrea să dea, în nuanţe de simţire, de sentimente, ceea ce s-a spus despre iniţiere, prin cuvintele:

Vorbesc către simţurile omului
lucrurile din îndepărtatele spaţii.
Ele se schimbă în curgerea timpului.
Cunoscător străbate sufletul omului,
de nesfârşitele spaţii neîngrădit
şi nestânjenit de curgerea timpului,
în Împărăţia veşniciilor.