Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

POARTA INIŢIERII

GA 14


TABLOUL TREI


O cameră de meditatie. Benedictus, Johannes, Maria, un copil.

MARIA

Vă-aduc copilul
Nevoie are de un cuvânt din gura voastră.

BENEDICTUS: 

Copilul meu, să vii de-acum
Seară de seară la mine
Şi să primeşti cuvântul
Ce trebuie să te umple


1270
'nainte de-a păşi-n imperiul sufletesc al somnului.
Vrei tu asta?

COPILUL:

Vreau, sunt bucuros.

BENEDICTUS:

În seara asta umple-ţi inima,
Până ce somnul te-o cuprinde,
Cu forţa acestor cuvinte:
„Puterile luminii mă conduc
În al spiritului lăcaş.“
(Copilul este condus afară de Maria.)

MARIA:

Şi-acum, când soarta acestui copil
Se va-mplini în viitor

1280 
La umbra bunăvoinţei voastre părinteşti,
Să-mi fie-ngăduit să cer maestrului sfatul
Şi eu, care am devenit mamă acestui copil
Nu prin legături de sânge,
Ci prin puterile destinului.
Din ziua când l-am găsit
Lăsat în faţa uşii mele
De către mama sa necunoscută,
Mi-aţi arătat calea
Pe care să-l îndrum.

1290
Şi minunate s-au dovedit
Aceste reguli, toate,
Prin care l-am crescut pe orfan.
Au ieşit la lumină toate forţele
Ce germinau în trupul şi sufletul lui.
Se vedea că îndrumările voastre
Veneau din împărăţia
Care adăpostise sufletul lui
'nainte de a-şi forma învelişul trupesc.
Am văzut crescând speranţa omenească,

1300
Mai strălucitoare cu fiecare nouă zi.
Şi ştiţi ce greu am reuşit să obţin,
Treptat doar, apropierea copilului.
Creştea sub îngrijirea mea;
Nimic altceva însă decât obişnuinţa
Lega, la-nceput, sufletul lui de-al meu.
Trăia lângă mine, simţind că îi dărui
Ce-avea nevoie pentru binele trupului
Şi pentru dezvoltarea sufletului lui.
Veni apoi momentul când

1310
În inima lui se trezi
Iubire pentru protectoarea sa.
O cauză din afară pricinui această schimbare.
Intrase-n cercul nostru văzătoarea.
Copilul o căuta bucuros,
Şi multe cuvinte frumoase a-nvăţat
Fiind stăpânit de farmecul ei.
Veni şi clipa în care buna noastră prietenă
Cuprinsă fu de extaz.
Copilul nostru a putut să vadă

1320
Lumina licărindă a ochilor ei.
El s-a simţit cutremurat
Până-n măduva oaselor.
În spaima lui, veni la mine.
Din ceasu-acela,
Cu toată căldura iubirii mi se dărui.
Primind însă acum de la mine,
În mod conştient, şi nu doar prin instinct,
Darurile de viaţă,
De când inima tânără îi bate mai cald

1330
Când cu iubire privirea lui o-ntâlneşte pe-a mea,
Comorile voastre de-nţelepciune şi-au pierdut rodnicia.
Şi multe din roadele mature deja în el
Sunt veştede-acuma.
Şi am văzut şi la această fiinţă
Ceea ce la prietenul meu se dovedi atât de funest.
Îmi sunt mie însămi enigmă tot mai întunecată.
Tu nu-mi poţi opri chinuitoarea-ntrebare a vieţii:
De ce îl vatăm pe prieten şi pe copil,
Când plină de iubire-ncerc

1340
Să făptuiesc cu ei lucruri
Pe care-ndrumările spirituale,
În inima mea, le recunoaşte ca bune?
Mi-ai spus adesea acest înalt adevăr,
Că aparenţă se-ntinde la suprafaţa vieţii,
Dar trebuie să-mi lămuresc aceste lucruri,
Ca să pot purta destinul acesta crunt
Şi care atâta rău face.

BENEDICTUS:

În cercul acesta, ia naştere-aici,
Un nod alcătuit din firele

1350
Pe care karma le ţese-n devenirea cosmică.
Prietenă, suferinţele tale
Sunt părţi dintr-un nod al destinului
În care fapta zeilor cu viaţa oamenilor se-mpleteşte.
Când în călătoria mea sufletească
Eu am atins acea treaptă
Ce-mi acordă demnitatea
De a sluji cu sfatul meu în sfera spiritelor,
Veni atunci spre mine o fiinţă divină
Ce tocmai era pe cale-a coborî pe Pământ,

1360
Să-mbrace învelişul de carne al unui om.
Karma omenească cerea acest fapt
'n-această răscruce de vremi.
Un mare pas în mersul lumilor
Se poate face doar când zeii
Se leagă cu destinul omenesc.
Ochii spirituali ce vor încolţi în sufletele omeneşti
Se pot dezvolta
De-abia când un zeu
Va fi pus o sămânţă în fiinţa unui om.

1370
Am primit deci însărcinarea
Să aflu pe acel om
Ce ar fi demn să primească
În sufletul său forţa seminţei divine.
Trebuia să unesc fapta Cerului
Cu un destin omenesc.
Şi ochiul meu spiritual cercetă.
Asupra ta se opri.
Viaţa te pregătise a fi instrument al tămăduirii.
De-a lungul multor vieţi ai dobândit

1380
Însuşirea de a fi deschisă
La tot ce inima omului cuprinde ca măreţ.
Esenţa nobilă a frumuseţii, imperativul virtuţii,
Ca moştenire a spiritului le purtai
În sufletul tău gingaş.
Şi ceea ce Eul tău vesnic,
Prin naştere, în existenţă a adus,
S-a maturizat
În anii tinereţii tale.
Tu nu te-ai ridicat prematur

1390
Pe-abruptele-nălţimi ale spiritului.
Şi astfel în tine înclinaţia
Spre lumea spiritului nu a apărut
'nainte de a fi cuprins deplin
Nevinovatele bucurii ale simţurilor.
Sufletul tău a cunoscut mânia şi iubirea,
Pe când gândirea era încă departe
De vreun impuls spre spirit.
Să te bucuri de natură în toată frumuseţea ei,
Să culegi roadele aduse de artă,

1400
Ţi-a fost avuţia vieţii.
Ai râs senin,
Cum poate râde numai copilul
Ce n-a-ntâlnit încă
Umbrele vieţii.
Ai învăţat să-nţelegi fericirea oamenilor,
Să fii alături în durerile lor,
Când încă nici nu mijea în tine întrebarea
Privind rădăcinile fericirii şi ale durerii.
Ca rod care s-a copt în multe vieţi,

1410
Aşa cuprinde existenţa pământească sufletul
Ce-arată o astfel de-nsuşire.
Candoarea lui copilărească este floarea,
Şi nu rădăcina fiinţei lui.
Doar sufletul acesta l-am putut alege
Ca instrument pentru spiritul care
Trebuia să obţină forţa de a acţiona
Prin lumea noastră omenească.
Şi-acum înţelegi că fiinţa ta
Trebuie să se schimbe în contrariul ei

1420
Când ea se revarsă din tine în altă fiinţă.
În tine spiritul acţionează în tot ce,
În fiinţa omului,
Poate coace roade pentru eternitate.
El trebuie de-aceea să nimicească multe,
Ce doar împărăţiei vremelnicului se cuvin să-i aparţină.
Dar jertfele sale aduse morţii
Sunt seminţele nemuririi.
Pentru viaţa superioară trebuie să crească
Ce înfloreşte din moartea celor inferioare.

MARIA:
1430
Aşa stau lucrurile deci cu mine...
Tu-mi dai lumină,
Dar lumina care-mi răpeşte forţa clarvederii
Şi care mă smulge din mine însămi.
De sunt numai unealta unui spirit
Şi nu fiinţa mea proprie,
Nu mai suport atunci
Această formă a mea,
Care este o mască şi nu adevărul.

JOHANNES:

O, ce-i cu tine, prietenă!

1440
Lumina privirii tale piere,
Ca stană de piatră ţi-e trupul,
Ating mâna ta;
E-aşa de rece
De parcă e moartă.

BENEDICTUS:

Prin multe probe ai trecut, fiul meu,
Te afli-acum în faţa celei mai grele.
Tu vezi învelişul trupesc al prietenei;
Privirii mele îi apare însă Sinea ei,
Plutind în sferele spiritelor.

JOHANNES:
1450
Iată! Mişcă buzele.
Vorbeşte...

MARIA:

Mi-ai dat claritate,
Da, claritatea ce mă-nvăluie
Din toate părţile în întunecimi.
Blestem claritatea ta.
Te blestem şi pe tine,
Care m-ai format ca unealtă
A vrăjitoriei sălbatice
Prin care vrei să-nşeli oamenii!

1460
N-am pus vreodată la-ndoială pân' acum
'nălţimea ta spirituală,
Dar mi-e destul acest singur moment
Ca să-mi smulg din inimă orice încredere.
Acele spirite cărora te supui
Sunt fiinţe ale Infernului.
A trebuit să-nşel pe alţii
Fiindcă tu m-ai înşelat mai întâi.
Să fug vreau din calea ta departe,
Acolo unde nici sunet din glasul tău nu ajunge,

1470
Fiind totuşi atât de aproape
Încât să te ajungă blestemele mele!
Tu mi-ai răpit
Focul propriului sânge
Spre-a da falsului tău Dumnezeu
Ceea ce trebuia să fie al meu.
O, acest foc al sângelui
Să te ardă!
Trebuia să cred
În amăgire şi-n înşelăciune.

1480
Şi pentru ca asta să se întâmple,
A trebuit mai întâi
Pe mine însămi să mă prefaci în nălucă.
De multe ori a trebuit să simt
Cum acţiunile fiinţei mele
Au efecte contrare.
Ei bine, acum,
Iubirea ce-am avut-o pentru tine,
În foc de ură sălbatecă să se preschimbe.
Voi căuta în lumile toate

1490
Focul care poate
Să te înghită.
Te bles... vai...

JOHANNES:

Dar cine vorbeşte aici?
N-o văd pe prietena mea!
Văd o fiinţă monstruoasă.

BENEDICTUS:

Pluteşte-n înălţimi sufletul prietenei
Şi ne-a lăsat aici doar
Iluzia muritoare.
Iar unde un trup omenesc

1500
E părăsit de spirit,
Rămâne un loc liber
Pe care-l caută Potrivnicul
Ca să pătrundă-n domeniul vizibilului.
Găseşte astfel un înveliş trupesc
Prin care poate să vorbească.
Un astfel de Potrivnic a vorbit.
El vrea să-mi distrugă opera
Căreia m-un consacrat
Pentru viitorul multor oameni

1510
Cât şi pentru tine, fiul meu.
Şi dacă nu aş şti că acele blesteme
Pe care învelişul prietenei noastre tocmai le-a rostit
Sunt doar o viclenie a Ispititorului,
Atunci nu ar mai trebui să mă urmezi.
Potrivnicul binelui a fost lângă mine;
Iar tu, fiul meu,
Tu ai văzut prăbuşindu-se-n beznă
Vremelnicul din fiinţa spre care
Întreaga ta iubire radiază,

1520
Fiindcă spiritele ţi-au vorbit
De-atâtea ori prin gura ei,
N-ai fost cruţat de karma lumilor
Ca tot prin ea s-auzi
Pe prinţul Iadului.
Abia acum poţi căuta
Şi poţi cunoaşte sâmburele fiinţei ei.
Să-ţi fie ea modelul acelui om superior
La care trebuie să te înalţi.
Pluteşte-n înălţimi spirituale sufletul ei,

1530
Acolo unde oamenii-şi găsesc forma primară a fiinţei lor,
Care-n sine însăşi se clădeşte.
Tu trebuie să o urmezi în domeniul spiritului.
O vei vedea în Templul Soarelui.
În cercul acesta
Ia naştere-aici
Un nod alcătuit din firele
Pe care karma le ţese
În devenirea cosmică.
Fiindcă te-ai străduit atât pân'acum,

1540
Vei merge şi mai departe, fiul meu.
Văd steaua ta-n deplina ei strălucire.
În lumea simţurilor nu este loc
Pentru luptele pe care le duc oamenii
Ce tind la iniţiere.
Şi orice enigmă a lumii sensibile
Pe care mintea o rezolvă,
Şi orice-ar isca existenţa sensibilă-n inima oamenilor,
Prin ură sau prin iubire,
Şi oricât de îngrozitor ar izbucni în afară,

1550
Acestea toate trebuie să fie pentru cercetătorul spiritual
Un câmp pe care, nepărtinitor,
Îşi poate-ndrepta din afară privirea.
Lui trebuie să i se dezvolte forţe
Ce nu pot fi găsite pe acest tărâm.
Prin încercări sufleteşti
A trebuit să lupţi luptă dreaptă,
Luptă de care are parte numai acela
Care este pregătit să primească astfel de puteri
Ce aparţin lumii spirituale.

1560
Şi dacă aceste puteri
Nu te-ar găsi matur pentru calea cunoaşterii,
Ar fi trebuit să-ţi paralizeze simţirea
Mai înainte de a cunoaşte
Ceea ce acum îţi este cunoscut.
Fiinţele care privesc în temeliile cosmice
Îi conduc, pe-acei oameni
Ce tind spre înălţimi,
Mai întâi pe acea culme
Unde se poate vădi

1570
Dacă ei au primit puterea
De a contempla conştient existenţa spirituală;
Iar cei ce-au dobândit asemenea forţe
Sunt eliberaţi din lumea sensibilă;
Ceilalţi însă, trebuie s-aştepte.
Tu ţi-ai păstrat Sinea, fiul meu,
Când forţa înalturilor te-a zguduit
Şi când puterile spiritului
De groază te-au umplut.
Şi viguros şi-a croit drumul Sinea ta;

1580
Atunci când pieptul ţi-a fost răscolit de-ndoieli
Care-adâncurilor întunecate voiau să te predea.
Tu eşti adevăratul meu discipol
Abia din ceasul grav
În care erai gata să te-ndoieşti de tine,
În care te credeai tu însuţi pierdut,
Şi când forţa din tine te-a ajutat să birui.
Am putut să-ţi dau comori de-nţelepciune
Şi ele ţi-au dat puterea
Să te susţii pe tine însuţi

1590
Când chiar tu îusuţi nu mai credeai în tine.
Iar Înţelepciunea
Pe care ai dobândit-o
Ţi-a fost mai devotată decât Credinţa
Care ţi-a fost dăruită.
Ai fost socotit matur.
Poţi fi eliberat.
Prietena ta a plecat înainte.
O vei găsi în spirit.
Îţi mai pot arăta direcţia:

1600
Aprinde-ţi toată puterea sufletului tău
De la cuvintele acestea care, prin gura mea,
Îţi dau cheia spre înălţimi.
Te vor călăuzi chiar şi atunci
Când nu te va mai conduce nimic
Din ceea ce ochii fizici mai pot să perceapă.
Primeşte-le deci cu inima toată:
Fiinţa urzindă-a luminii, ea radiază
Prin ale spaţiului întinderi,
Existenţă lumii dăruind,

1610
Şi harul iubirii, el încălzeşte
Şirul vremilor,
Chemând la revelare întregul Univers.
Iar solii spiritului, ei unesc
Fiinţa urzindă-a luminii
Cu-a sufletului revelaţie;
Şi dacă omul poate uni cu-aceste două
Propria-i Sine,
Trăieşte atunci în înălţimile spirituale.
O, spirite pe care omul le poate vedea,

1620
Daţi viaţă sufletului fiului nostru.
Faceţi să strălucească înlăuntrul lui
Ceea ce-i poate strălumina sufletul
Cu lumina spirituală.
Lăsaţi să-i răsune lăuntric
Ceea ce Sinea i-o poate trezi
La bucuria devenirii în spirit.

VOCE SPIRITUALĂ (în spatele scenei):


Se-nalţă gândurile lui
La temelia obârşiei lumii.
Ce el ca umbre a gândit,

1630
Ce el ca nălucire-a trăit,
Se pierde-n lumea formelor,
La a cărei bogăţie,
Oamenii, gândind,
Visează în umbre;
La a cărei bogăţie,
Oamenii, privind,
Trăiesc nălucire.



(Cortina cade.)