O cameră de meditatie. Benedictus, Johannes, Maria, un copil.
| MARIA | Vă-aduc copilul Nevoie are de un cuvânt din gura voastră. |
|
| BENEDICTUS: | Copilul meu, să vii de-acum Seară de seară la mine Și să primești cuvântul Ce trebuie să te umple |
|
| 1270 | 'nainte de-a păși-n imperiul sufletesc al somnului. Vrei tu asta? |
|
| COPILUL: | Vreau, sunt bucuros. |
|
| BENEDICTUS: | În seara asta umple-ți inima, Până ce somnul te-o cuprinde, Cu forța acestor cuvinte: „Puterile luminii mă conduc În al spiritului lăcaș.” (Copilul este condus afară de Maria.) |
|
| MARIA: | Și-acum, când soarta acestui copil Se va-mplini în viitor |
|
| 1280 | La umbra bunăvoinței voastre părintești, Să-mi fie-ngăduit să cer maestrului sfatul Și eu, care am devenit mamă acestui copil Nu prin legături de sânge, Ci prin puterile destinului. Din ziua când l-am găsit Lăsat în fața ușii mele De către mama sa necunoscută, Mi-ați arătat calea Pe care să-l îndrum. |
|
| 1290 | Și minunate s-au dovedit Aceste reguli, toate, Prin care l-am crescut pe orfan. Au ieșit la lumină toate forțele Ce germinau în trupul și sufletul lui. Se vedea că îndrumările voastre Veneau din împărăția Care adăpostise sufletul lui 'nainte de a-și forma învelișul trupesc. Am văzut crescând speranța omenească, |
|
| 1300 | Mai strălucitoare cu fiecare nouă zi. Și știți ce greu am reușit să obțin, Treptat doar, apropierea copilului. Creștea sub îngrijirea mea; Nimic altceva însă decât obișnuința Lega, la-nceput, sufletul lui de-al meu. Trăia lângă mine, simțind că îi dărui Ce-avea nevoie pentru binele trupului Și pentru dezvoltarea sufletului lui. Veni apoi momentul când |
|
| 1310 | În inima lui se trezi Iubire pentru protectoarea sa. O cauză din afară pricinui această schimbare. Intrase-n cercul nostru văzătoarea. Copilul o căuta bucuros, Și multe cuvinte frumoase a-nvățat Fiind stăpânit de farmecul ei. Veni și clipa în care buna noastră prietenă Cuprinsă fu de extaz. Copilul nostru a putut să vadă |
|
| 1320 | Lumina licărindă a ochilor ei. El s-a simțit cutremurat Până-n măduva oaselor. În spaima lui, veni la mine. Din ceasu-acela, Cu toată căldura iubirii mi se dărui. Primind însă acum de la mine, În mod conștient, și nu doar prin instinct, Darurile de viață, De când inima tânără îi bate mai cald |
|
| 1330 | Când cu iubire privirea lui o-ntâlnește pe-a mea, Comorile voastre de-nțelepciune și-au pierdut rodnicia. Și multe din roadele mature deja în el Sunt veștede-acuma. Și am văzut și la această ființă Ceea ce la prietenul meu se dovedi atât de funest. Îmi sunt mie însămi enigmă tot mai întunecată. Tu nu-mi poți opri chinuitoarea-ntrebare a vieții: De ce îl vatăm pe prieten și pe copil, Când plină de iubire-ncerc |
|
| 1340 | Să făptuiesc cu ei lucruri Pe care-ndrumările spirituale, În inima mea, le recunoaște ca bune? Mi-ai spus adesea acest înalt adevăr, Că aparență se-ntinde la suprafața vieții, Dar trebuie să-mi lămuresc aceste lucruri, Ca să pot purta destinul acesta crunt Și care atâta rău face. |
|
| BENEDICTUS: | În cercul acesta, ia naștere-aici, Un nod alcătuit din firele |
|
| 1350 | Pe care karma le țese-n devenirea cosmică. Prietenă, suferințele tale Sunt părți dintr-un nod al destinului În care fapta zeilor cu viața oamenilor se-mpletește. Când în călătoria mea sufletească Eu am atins acea treaptă Ce-mi acordă demnitatea De a sluji cu sfatul meu în sfera spiritelor, Veni atunci spre mine o ființă divină Ce tocmai era pe cale-a coborî pe Pământ, |
|
| 1360 | Să-mbrace învelișul de carne al unui om. Karma omenească cerea acest fapt 'n-această răscruce de vremi. Un mare pas în mersul lumilor Se poate face doar când zeii Se leagă cu destinul omenesc. Ochii spirituali ce vor încolți în sufletele omenești Se pot dezvolta De-abia când un zeu Va fi pus o sămânță în ființa unui om. |
|
| 1370 | Am primit deci însărcinarea Să aflu pe acel om Ce ar fi demn să primească În sufletul său forța seminței divine. Trebuia să unesc fapta Cerului Cu un destin omenesc. Și ochiul meu spiritual cercetă. Asupra ta se opri. Viața te pregătise a fi instrument al tămăduirii. De-a lungul multor vieți ai dobândit |
|
| 1380 | Însușirea de a fi deschisă La tot ce inima omului cuprinde ca măreț. Esența nobilă a frumuseții, imperativul virtuții, Ca moștenire a spiritului le purtai În sufletul tău gingaș. Și ceea ce Eul tău vesnic, Prin naștere, în existență a adus, S-a maturizat În anii tinereții tale. Tu nu te-ai ridicat prematur |
|
| 1390 | Pe-abruptele-nălțimi ale spiritului. Și astfel în tine înclinația Spre lumea spiritului nu a apărut 'nainte de a fi cuprins deplin Nevinovatele bucurii ale simțurilor. Sufletul tău a cunoscut mânia și iubirea, Pe când gândirea era încă departe De vreun impuls spre spirit. Să te bucuri de natură în toată frumusețea ei, Să culegi roadele aduse de artă, |
|
| 1400 | Ţi-a fost avuția vieții. Ai râs senin, Cum poate râde numai copilul Ce n-a-ntâlnit încă Umbrele vieții. Ai învățat să-nțelegi fericirea oamenilor, Să fii alături în durerile lor, Când încă nici nu mijea în tine întrebarea Privind rădăcinile fericirii și ale durerii. Ca rod care s-a copt în multe vieți, |
|
| 1410 | Așa cuprinde existența pământească sufletul Ce-arată o astfel de-nsușire. Candoarea lui copilărească este floarea, Și nu rădăcina ființei lui. Doar sufletul acesta l-am putut alege Ca instrument pentru spiritul care Trebuia să obțină forța de a acționa Prin lumea noastră omenească. Și-acum înțelegi că ființa ta Trebuie să se schimbe în contrariul ei |
|
| 1420 | Când ea se revarsă din tine în altă ființă. În tine spiritul acționează în tot ce, În ființa omului, Poate coace roade pentru eternitate. El trebuie de-aceea să nimicească multe, Ce doar împărăției vremelnicului se cuvin să-i aparțină. Dar jertfele sale aduse morții Sunt semințele nemuririi. Pentru viața superioară trebuie să crească Ce înflorește din moartea celor inferioare. |
|
| MARIA: |
1430 | Așa stau lucrurile deci cu mine... Tu-mi dai lumină, Dar lumina care-mi răpește forța clarvederii Și care mă smulge din mine însămi. De sunt numai unealta unui spirit Și nu ființa mea proprie, Nu mai suport atunci Această formă a mea, Care este o mască și nu adevărul. |
| JOHANNES: | O, ce-i cu tine, prietenă! |
|
| 1440 | Lumina privirii tale piere, Ca stană de piatră ți-e trupul, Ating mâna ta; E-așa de rece De parcă e moartă. |
|
| BENEDICTUS: | Prin multe probe ai trecut, fiul meu, Te afli-acum în fața celei mai grele. Tu vezi învelișul trupesc al prietenei; Privirii mele îi apare însă Sinea ei, Plutind în sferele spiritelor. |
|
| JOHANNES: | 1450 | Iată! Mișcă buzele. Vorbește... |
| MARIA: | Mi-ai dat claritate, Da, claritatea ce mă-nvăluie Din toate părțile în întunecimi. Blestem claritatea ta. Te blestem și pe tine, Care m-ai format ca unealtă A vrăjitoriei sălbatice Prin care vrei să-nșeli oamenii! |
|
| 1460 | N-am pus vreodată la-ndoială pân' acum 'nălțimea ta spirituală, Dar mi-e destul acest singur moment Ca să-mi smulg din inimă orice încredere. Acele spirite cărora te supui Sunt ființe ale Infernului. A trebuit să-nșel pe alții Fiindcă tu m-ai înșelat mai întâi. Să fug vreau din calea ta departe, Acolo unde nici sunet din glasul tău nu ajunge, |
|
| 1470 | Fiind totuși atât de aproape Încât să te ajungă blestemele mele! Tu mi-ai răpit Focul propriului sânge Spre-a da falsului tău Dumnezeu Ceea ce trebuia să fie al meu. O, acest foc al sângelui Să te ardă! Trebuia să cred În amăgire și-n înșelăciune. |
|
| 1480 | Și pentru ca asta să se întâmple, A trebuit mai întâi Pe mine însămi să mă prefaci în nălucă. De multe ori a trebuit să simt Cum acțiunile ființei mele Au efecte contrare. Ei bine, acum, Iubirea ce-am avut-o pentru tine, În foc de ură sălbatecă să se preschimbe. Voi căuta în lumile toate |
|
| 1490 | Focul care poate Să te înghită. Te bles... vai... |
|
| JOHANNES: | Dar cine vorbește aici? N-o văd pe prietena mea! Văd o ființă monstruoasă. |
|
| BENEDICTUS: | Plutește-n înălțimi sufletul prietenei Și ne-a lăsat aici doar Iluzia muritoare. Iar unde un trup omenesc |
|
| 1500 | E părăsit de spirit, Rămâne un loc liber Pe care-l caută Potrivnicul Ca să pătrundă-n domeniul vizibilului. Găsește astfel un înveliș trupesc Prin care poate să vorbească. Un astfel de Potrivnic a vorbit. El vrea să-mi distrugă opera Căreia m-am consacrat Pentru viitorul multor oameni |
|
| 1510 | Cât și pentru tine, fiul meu. Și dacă nu aș ști că acele blesteme Pe care învelișul prietenei noastre tocmai le-a rostit Sunt doar o viclenie a Ispititorului, Atunci nu ar mai trebui să mă urmezi. Potrivnicul binelui a fost lângă mine; Iar tu, fiul meu, Tu ai văzut prăbușindu-se-n beznă Vremelnicul din ființa spre care Întreaga ta iubire radiază, |
|
| 1520 | Fiindcă spiritele ți-au vorbit De-atâtea ori prin gura ei, N-ai fost cruțat de karma lumilor Ca tot prin ea s-auzi Pe prințul Iadului. Abia acum poți căuta Și poți cunoaște sâmburele ființei ei. Să-ți fie ea modelul acelui om superior La care trebuie să te înalți. Plutește-n înălțimi spirituale sufletul ei, |
|
| 1530 | Acolo unde oamenii-și găsesc forma primară a ființei lor, Care-n sine însăși se clădește. Tu trebuie să o urmezi în domeniul spiritului. O vei vedea în Templul Soarelui. În cercul acesta Ia naștere-aici Un nod alcătuit din firele Pe care karma le țese În devenirea cosmică. Fiindcă te-ai străduit atât pân'acum, |
|
| 1540 | Vei merge și mai departe, fiul meu. Văd steaua ta-n deplina ei strălucire. În lumea simțurilor nu este loc Pentru luptele pe care le duc oamenii Ce tind la inițiere. Și orice enigmă a lumii sensibile Pe care mintea o rezolvă, Și orice-ar isca existența sensibilă-n inima oamenilor, Prin ură sau prin iubire, Și oricât de îngrozitor ar izbucni în afară, |
|
| 1550 | Acestea toate trebuie să fie pentru cercetătorul spiritual Un câmp pe care, nepărtinitor, Își poate-ndrepta din afară privirea. Lui trebuie să i se dezvolte forțe Ce nu pot fi găsite pe acest tărâm. Prin încercări sufletești A trebuit să lupți luptă dreaptă, Luptă de care are parte numai acela Care este pregătit să primească astfel de puteri Ce aparțin lumii spirituale. |
|
| 1560 | Și dacă aceste puteri Nu te-ar găsi matur pentru calea cunoașterii, Ar fi trebuit să-ți paralizeze simțirea Mai înainte de a cunoaște Ceea ce acum îți este cunoscut. Ființele care privesc în temeliile cosmice Îi conduc, pe-acei oameni Ce tind spre înălțimi, Mai întâi pe acea culme Unde se poate vădi |
|
| 1570 | Dacă ei au primit puterea De a contempla conștient existența spirituală; Iar cei ce-au dobândit asemenea forțe Sunt eliberați din lumea sensibilă; Ceilalți însă, trebuie s-aștepte. Tu ți-ai păstrat Sinea, fiul meu, Când forța înalturilor te-a zguduit Și când puterile spiritului De groază te-au umplut. Și viguros și-a croit drumul Sinea ta; |
|
| 1580 | Atunci când pieptul ți-a fost răscolit de-ndoieli Care-adâncurilor întunecate voiau să te predea. Tu ești adevăratul meu discipol Abia din ceasul grav În care erai gata să te-ndoiești de tine, În care te credeai tu însuți pierdut, Și când forța din tine te-a ajutat să birui. Am putut să-ți dau comori de-nțelepciune Și ele ți-au dat puterea Să te susții pe tine însuți |
|
| 1590 | Când chiar tu însuți nu mai credeai în tine. Iar Înțelepciunea Pe care ai dobândit-o Ţi-a fost mai devotată decât Credința Care ți-a fost dăruită. Ai fost socotit matur. Poți fi eliberat. Prietena ta a plecat înainte. O vei găsi în spirit. Îți mai pot arăta direcția: |
|
| 1600 | Aprinde-ți toată puterea sufletului tău De la cuvintele acestea care, prin gura mea, Îți dau cheia spre înălțimi. Te vor călăuzi chiar și atunci Când nu te va mai conduce nimic Din ceea ce ochii fizici mai pot să perceapă. Primește-le deci cu inima toată: Ființa urzindă-a luminii, ea radiază Prin ale spațiului întinderi, Existență lumii dăruind, |
|
| 1610 | Și harul iubirii, el încălzește Șirul vremilor, Chemând la revelare întregul Univers. Iar solii spiritului, ei unesc Ființa urzindă-a luminii Cu-a sufletului revelație; Și dacă omul poate uni cu-aceste două Propria-i Sine, Trăiește atunci în înălțimile spirituale. O, spirite pe care omul le poate vedea, |
|
| 1620 | Dați viață sufletului fiului nostru. Faceți să strălucească înlăuntrul lui Ceea ce-i poate strălumina sufletul Cu lumina spirituală. Lăsați să-i răsune lăuntric Ceea ce Sinea i-o poate trezi La bucuria devenirii în spirit. |
|
| VOCE SPIRITUALĂ (în spatele scenei): | ||
| Se-nalță gândurile lui La temelia obârșiei lumii. Ce el ca umbre a gândit, |
||
| 1630 | Ce el ca nălucire-a trăit, Se pierde-n lumea formelor, La a cărei bogăție, Oamenii, gândind, Visează în umbre; La a cărei bogăție, Oamenii, privind, Trăiesc nălucire. |
|
|
(Cortina cade.)
|
||
