Acelasi colț de natură ca în tabloul doi. Johannes, apoi Maria
| (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) | ||
| JOHANNES: | O omule, viețuiește-te! Trei ani am căutat Forța sufletească 'naripată de curaj Care-adevăr îi dă cuvântului Prin care omul, eliberându-se pe sine, învinge, Și învingându-se pe sine, poate afla libertatea: O, omule, viețuiește-te! (Din izvoare și stânci răsună: O, omule, viețuiește-te!) |
|
| 3120 | Ea-mi dă de veste lăuntric, Abia simțită de auzul meu spiritual. Ascunde-n ea speranța că, pe măsură ce crește, Va călăuzi spiritul omului Din existența mărginită, În depărtările cosmice, Așa cum tainic se dezvoltă sămâna măruntă, Devenind trupul mândru al uriașului stejar... Spiritul poate însufleți în sine Ceea ce țese în aer și-n apă |
|
| 3130 | Și ceea ce întărește solul Pământului. Iar omul poate cuprinde Ceea ce-n elemente, În suflete și în spirite, A pus stăpânire pe existență, În șirul timpurilor și-n eternitate. Întreaga ființă cosmică trăiește-n viața sufletească Atunci când în spirit prinde rădăcini O astfel de forță care îi dă adevăr cuvâutului: O, omule, viețuiește-te! (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) |
|
| 3140 | Îl simt cum răsună în sufletul meu, Dătător de forță. În mine trăiește lumina, În jurul meu vorbește limpezimea, Lumina sufletească încolțește în mine, Creează în mine claritatea cosmică: O, omule, viețuiește-te! (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) Mă simt în siguranță peste tot Unde mă luminează forța acestor cuvinte. În bezna simțurilor, ea mă va lumina, |
|
| 3150 | Mă va susține-n înălțimile spiritului, Mă va umple de viață sufletească Pentru tot șirul timpurilor. Simt în mine ființa lumilor Și trebuie să mă regăsesc în lumile toate. Ființa mea sufletească o văd Însuflețită-n mine prin propria mea forță. Mă odihnesc în mine însumi. Privesc spre stânci și izvoare; Ele vorbesc limba proprie a sufletului meu. |
|
| 3160 | Mă regăsesc în ființa căreia O cruntă suferință i-am adus. Dinlăuntrul ei îmi spun mie însumi: „Tu trebuie să mă regăsești Și să-mi alini durerile.“ Lumina spirituală îmi va da tăria, O altă Sine-n propria mea Sine să trăiesc. O, cuvânt plin de speranță, Tu mă inunzi cu forță din întregul Univers: O, omule, viețuiește-te! (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) |
|
| 3170 | Tu mă faci să-mi simt slăbiciunea Și mă-așezi lângă înaltele țeluri divine. Și fericit simt eu Puterea creatoare a-naltelor țeluri, În slăbiciunea mea de om pământesc. Din mine însumi trebuie să se reveleze De ce-i ascuns în mine germenele. Lumii vreau să mă dărui Prin viața propriei mele ființe. Să simt vreau toată puterea cuvântului |
|
| 3180 | Care, la început, răsună în mine abia auzită; Să fie ca un foc plin de viață În forțele mele sufletești, Pe căile mele spirituale. Simt cum gândirea mea pătrunde În temeliile adânc ascunse ale lumilor, Cum le străbate, luminându-le. Așa lucrează forța-germene a acestui cuvânt: O, omule, viețuieste-te! (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) Din luminoase înălțimi o ființă-mi strălucește |
|
| 3190 | Și aripi simt Să mă înalț spre ea. Pe mine însumi vreau să mă eliberez, Ca toate ființele care pe sine s-au învins. (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) Privesc această ființă, Asemenea ei vreau să devin în timpurile viitoare. În mine spiritul se va elibera Prin tine, țel sublim. Vreau să te urmez! (Maria vine lângă el.) Ființele spirituale care m-au primit |
|
| 3200 |
Mi-au trezit ochiul sufletului. Și văzând în lumile spirituale, Eu simt în mine însumi forța: O, omule, viețuiește-te! (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) Tu ești aici, prietena mea! |
|
| MAR1A: | Îndemnul sufletului m-a adus încoace. Eu am putut contempla steaua ta; În toată tăria ei străluceste. |
|
| JOHANNES: | Îi pot simți în mine forța ei. |
|
| MARIA: | Suntem uniți atât de strâns, | |
| 3210 | Încât viața sufletului tău În sufletul meu lumina-și străluceste. |
|
| JOHANNES: | O, Maria, atunci tu știi Ce mi s-a revelat acum? Am câștigat prima certitudine a omului, Siguranța ființei sale. Trăiesc forța cuvântului Ce pretutindeni mă poate călăuzi: O, omule, viețuiește-te! (Din stânci și izvoare răsună: O, omule, viețuiește-te!) |
|
|
(Cortina cade.)
|
