|
Acelasi colţ de natură ca în tabloul doi. Johannes, apoi Maria
| (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) | ||
| JOHANNES: |
O
omule, vieţuieşte-te! Trei ani am căutat Forţa sufletească 'naripată de curaj Care-adevăr îi dă cuvântului Prin care omul, eliberându-se pe sine, învinge, Şi învingându-se pe sine, poate afla libertatea: O, omule, vieţuieşte-te! (Din izvoare şi stânci răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) |
|
| 3120
|
Ea-mi dă de veste lăuntric, Abia simţită de auzul meu spiritual. Ascunde-n ea speranţa că, pe măsură ce creşte, Va călăuzi spiritul omului Din existenţa mărginită, În depărtările cosmice, Aşa cum tainic se dezvoltă sămâna măruntă, Devenind trupul mândru al uriaşului stejar... Spiritul poate însufleţi în sine Ceea ce ţese în aer şi-n apă |
|
| 3130 |
Şi ceea ce întăreşte solul
Pământului. Iar omul poate cuprinde Ceea ce-n elemente, În suflete şi în spirite, A pus stăpânire pe existenţă, În şirul timpurilor şi-n eternitate. Întreaga fiinţă cosmică trăieşte-n viaţa sufletească Atunci când în spirit prinde rădăcini O astfel de forţă care îi dă adevăr cuvâutului: O, omule, vieţuieşte-te! (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) |
|
| 3140 |
Îl simt cum răsună
în sufletul meu, Dătător de forţă. În mine trăieşte lumina, În jurul meu vorbeşte limpezimea, Lumina sufletească încolţeşte în mine, Creează în mine claritatea cosmică: O, omule, vieţuieşte-te! (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) Mă simt în siguranţă peste tot Unde mă luminează forţa acestor cuvinte. În bezna simţurilor, ea mă va lumina, |
|
| 3150 |
Mă va susţine-n înălţimile
spiritului, Mă va umple de viaţă sufletească Pentru tot şirul timpurilor. Simt în mine fiinţa lumilor Şi trebuie să mă regăsesc în lumile toate. Fiinţa mea sufletească o văd Însufleţită-n mine prin propria mea forţă. Mă odihnesc în mine însumi. Privesc spre stânci şi izvoare; Ele vorbesc limba proprie a sufletului meu. |
|
| 3160 |
Mă regăsesc în fiinţa
căreia O cruntă suferinţă i-am adus. Dinlăuntrul ei îmi spun mie însumi: „Tu trebuie să mă regăseşti Şi să-mi alini durerile.“ Lumina spirituală îmi va da tăria, O altă Sine-n propria mea Sine să trăiesc. O, cuvânt plin de speranţă, Tu mă inunzi cu forţă din întregul Univers: O, omule, vieţuieşte-te! (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) |
|
| 3170 |
Tu mă faci să-mi simt slăbiciunea Şi mă-aşezi lângă înaltele ţeluri divine. Şi fericit simt eu Puterea creatoare a-naltelor ţeluri, În slăbiciunea mea de om pământesc. Din mine însumi trebuie să se reveleze De ce-i ascuns în mine germenele. Lumii vreau să mă dărui Prin viaţa propriei mele fiinţe. Să simt vreau toată puterea cuvântului |
|
| 3180 |
Care, la început, răsună
în mine abia auzită; Să fie ca un foc plin de viaţă În forţele mele sufleteşti, Pe căile mele spirituale. Simt cum gândirea mea pătrunde În temeliile adânc ascunse ale lumilor, Cum le străbate, luminându-le. Aşa lucrează forţa-germene a acestui cuvânt: O, omule, vieţuieste-te! (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) Din luminoase înălţimi o fiinţă-mi străluceşte |
|
| 3190 |
Şi aripi simt Să mă înalţ spre ea. Pe mine însumi vreau să mă eliberez, Ca toate fiinţele care pe sine s-au învins. (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) Privesc această fiinţă, Asemenea ei vreau să devin în timpurile viitoare. În mine spiritul se va elibera Prin tine, ţel sublim. Vreau să te urmez! (Maria vine lângă el.) Fiinţele spirituale care m-au primit |
|
| 3200 |
Mi-au trezit ochiul sufletului. Şi văzând în lumile spirituale, Eu simt în mine însumi forţa: O, omule, vieţuieşte-te! (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) Tu eşti aici, prietena mea! |
|
| MAR1A: |
Îndemnul sufletului m-a
adus încoace. Eu am putut contempla steaua ta; În toată tăria ei străluceste. |
|
| JOHANNES: |
Îi pot simţi în mine
forţa ei. |
|
| MARIA: |
Suntem uniţi atât de
strâns, |
|
| 3210 |
Încât viaţa
sufletului tău În sufletul meu lumina-şi străluceste. |
|
| JOHANNES: |
O, Maria, atunci tu ştii Ce mi s-a revelat acum? Am câştigat prima certitudine a omului, Siguranţa fiinţei sale. Trăiesc forţa cuvântului Ce pretutindeni mă poate călăuzi: O, omule, vieţuieşte-te! (Din stânci şi izvoare răsună: O, omule, vieţuieşte-te!) |
|
| (Cortina
cade.) |
