Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


I

INVESTIGARE ASUPRA VIEŢII DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

Prima conferință
Milano, 26 octombrie 1912

Astă seară îmi propun să vă vorbesc despre unele particularităţi proprii cunoaşterii lumii spirituale şi să vă dau unele indicaţii privind consecinţele acestora asupra întregii vieţi.

Cel care a primit sarcina de a-şi informa semenii despre ceea ce se întâmplă în lumile spirituale nu se poate niciodată strădui îndeajuns să verifice dacă, din punct de vedere spiritual, cunoştinţele sale sunt juste şi absolut corecte. Expunerea mea mă va conduce în final să vă împărtăşesc anumite aspecte ale cunoaşterii relativ la viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Tocmai în ultima vreme mi-a fost posibil să verific temeinic cercetările pe care spiritul omenesc este în măsură să le întreprindă în acest domeniu. În a doua parte a expunerilor mele de astăzi doresc să vă împărtăşesc din aceste verificări riguroase. În prima parte a conferinţei mele este necesar să fac unele remarci prealabile asupra felului în care se procedează pentru a dobândi cunoştinţe spirituale.

Pentru a accede la cunoştinţe spirituale este necesară o atitudine întru totul deosebită a sufletului omenesc. Într-un anumit sens, această atitudine lăuntrică este întru totul opusă atitudinii obişnuite a sufletului în viaţa exterioară. Într-adevăr, în viaţa exterioară, în special în prezent, sufletul omenesc se află în fond într-o agitaţie continuă. De la o oră la alta, în permanenţă de-a lungul zilei, sufletul primeşte fără încetare impresii noi, şi deoarece el se identifică totuşi cu impresiile sale, avem de a face cu o agitaţie continuă a sufletului.

Pentru cel care doreşte să pătrundă în lumea spirituală, această agitaţie este situaţia inversă a ceea ce trebuie să prevaleze în suflet. Liniştea desăvârşită, constanţa, pacea lăuntrică a sufletului reprezintă prima condiţie pentru pătrunderea în lumile spirituale şi pentru înţelegerea cunoştinţelor care emană din aceste lumi. Pacea sufletului este cu mult mai dificil de realizat decât se crede în general. Pentru a ajunge la această pace trebuie ca, în timpul în care dorim să ne transpunem în lumea spirituală, să tacă în primul rând toate emoţiile, toate grijile şi necazurile, şi chiar şi orice interes pe care-l purtăm vieţii exterioare. Trebuie să fie ca şi cum ne-am afla situaţi într-un punct al lumii şi nu am avea nici o voinţă de a ne îndepărta câtuşi de puţin din acel punct, pentru ca realităţile lumii spirituale să poată apărea în faţa noastră. Trebuie să ne reamintim că în viaţa cotidiană pe planul fizic putem trece de la un lucru la altul, şi lucrurile sunt prezente. În lumea spirituală nu este la fel, în această privinţă. Într-adevăr, în lumea spirituală noi trebuie mai întâi să atragem efectiv aceste lucruri spre noi, prin gândirea şi reprezentările noastre, spre acest punct imobil. Noi trebuie să ieşim oarecum din noi înşine şi să pătrundem în lucruri, pentru ca, după aceea, să le aducem spre noi din afară. Trecem atunci prin experienţe care pot înspăimânta sufletul omenesc.

Noi descoperim că în viaţa curentă pe planul fizic putem schimba lucrurile, ne putem corecta atunci când vedem sau înfăptuim incorect lucrurile. Pe planul spiritual, nu mai este aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, pe planul spiritual suntem conduşi să constatăm că lucrurile ne apar juste sau false după ceea ce exista deja în noi în clipa în care ne-am dăruit planului spiritual. De aceea, pregătirea necesară pentru cunoaşterea justă a lumii spirituale trebuie să aibă loc în răstimpul care precede intrarea în lumea spirituală. Odată ce am trecut pragul lumii spirituale, nu mai putem corecta ceea ce observăm acolo, şi comitem erorile pe care trebuie să le facem în mod necesar, ca urmare a trăsăturilor noastre de caracter. Şi pentru a evita să facem şi ulterior aceleaşi erori, trebuie mai întâi să coborâm din nou pe planul fizic, pentru a ne corecta aici defectele, şi după aceea să urcăm iar în lumea spirituală, pentru a proceda mai bine de această dată. Vedeţi, din aceasta, cât de infinit de necesară este o pregătire prealabilă corectă pentru lumea spirituală, înainte de a păşi prin poarta care duce în lăuntrul ei.

Tot ceea ce spun aici este tributar ciclurilor evolutive ale fiinţei umane. Lucrurile nu au fost întotdeauna aşa cum se prezintă ele acum, pentru suflet. Astăzi, cel care vrea să pătrundă în lumea spirituală, trebuie mai mult să se teamă decât să se bucure de o prea intensă apariţie de facultăţi vizionare. Atunci când ne începem exerciţiile pentru a ne ridica în lumile superioare, ne pot asalta anumite manifestări vizionare, anumite realităţi vizionare. Actualmente nu există decât o singură posibilitate de a evita erorile în privinţa lumii vizionare. Această unică posibilitate ţine de necesitatea de a ne spune, relativ la viziunile pe care le avem, că ele nu ne revelează mai întâi nimic altceva decât ceea ce suntem noi înşine. Şi chiar dacă în jurul nostru apare o întreagă lume vizionară, aceasta nu trebuie să fie altceva decât o reflectare a propriei noastre fiinţe. Calităţile noastre, propria noastră maturitate, tot ceea ce gândim şi resimţim se transformă în lumea vizionară în fapte care ni se prezintă ca o lume obiectivă. Atunci când credem, de exemplu, că vedem în lumea astrală entităţi şi fenomene care ne apar a fi cu totul obiective, acestea se pot rezuma la a nu fi nimic altceva decât o reflectare – să spunem – a virtuţilor noastre sau a unuia dintre defectele noastre, sau chiar, de exemplu, pur şi simplu a durerilor noastre de cap. Cel care vrea să se ridice astăzi la adevărata iniţiere trebuie să ajungă să înţeleagă prin gândire lumea vizionară care i se oferă, să o pătrundă cu gândirea. De aceea, cel ce se iniţiază nu va avea odihnă până când nu înţelege ceea ce îl întâmpină în lumea vizionară la fel ca pe cele din lumea fizică.

Atunci când ne ridicăm la iniţiere, întâlnim tot ceea ce trăim în lumea dintre moarte şi o nouă naştere. În ultimul timp, cu ocazia investigaţiilor mele oculte, mi s-a pus problema raportului care există între lumea vizionară la care se accede prin iniţiere, sau cu ocazia unei slăbiri a legăturii trupului eteric, ca urmare a unei zguduiri, şi lumea în care vieţuim între moarte şi o nouă naştere. De aici a reieşit următorul lucru: atunci când, cu începere din perioada de Kamaloka, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, ne îndreptăm atenţia asupra perioadei următoare dintre moarte şi o nouă naştere, vedem mai întâi că trăim într-un fel de lume obiectivă, care este comparabilă cu lumea iniţiaţilor. Nu înseamnă că după moarte noi nu am trăi într-o lume adevărată; noi trăim într-o lume absolut reală, unde se află cei cu care am intrat deja în raport cu lumea fizică, şi vieţuim cu ei în condiţii cu totul reale. Dar aşa cum pe Pământ totul ne este mijlocit prin percepţii senzoriale, după moarte, toate ne sunt mijlocite prin viziuni.

Să presupunem că întâlnim, după moarte, în lumile spirituale, pe cineva care a murit înaintea noastră. Pentru noi, prezenţa sa este o realitate; noi suntem realmente în faţa lui, dar pentru a-l percepe trebuie să stabilim raportul cu el în cadrul lumii vizionare, exact aşa cum în lumea fizică aceste raporturi se stabilesc cu ajutorul ochilor şi urechilor. Totuşi apare o dificultate. Ea există atât în experienţa iniţiatului cât şi în ceea ce se întâmplă între o moarte şi o nouă naştere; căci, aşa cum am menţionat deja, lumea vizionară nu ne reflectă mai întâi decât o reflectare a propriei noastre fiinţe. Când o fiinţă omenească vine în întâmpinarea noastră, în lumea spirituală apare o viziune, aşa cum am caracterizat. Ori, în primul rând, această viziune nu redă nimic altceva decât iubirea sau antipatia pe care am resimţit-o noi pentru această fiinţă, sau orice alt raport pe care l-am avut cu cel pe care îl întâlnim în lumea spirituală. În această lume noi ne putem afla deci în faţa unui om şi să nu percepem nimic altceva decât ceea ce a existat în noi pentru el înainte de moarte. Este deci posibil să întâlnim pe cineva şi să ne învelim cu propriile noastre sentimente, simpatii sau antipatii, ca de o ceaţă vizionară, astfel încât tocmai datorită propriei noastre ceţi să ne izolăm de el. Esenţialul în acest caz este că un astfel de comportament faţă de un om, în lumea spirituală de după moarte, este însoţit de un sentiment real, de o trăire lăuntrică reală. Simţim, de exemplu, în faţa unui om pe care nu l-am iubit într-adevăr deplin, aşa cum ar fi trebuit să o facem, că nu suntem în măsură, după moarte, să-l iubim mai mult ca pe Pământ, deşi acum suntem în faţa lui şi am dori să-l iubim mai mult, şi simţim că nu putem repara ceea ce am neglijat în viaţa noastră de pe Pământ. Această neputinţă, această incapacitate de a ne putea dezvolta mai bine propriul suflet poate fi resimţită ca o apăsare enormă asupra sufletului, şi va fi resimţită în acest fel şi după moarte.

Ajung aici la capitolul care mi s-a revelat în acest ultim timp. Primele trăiri în sânul a ceea ce numim devachan sunt, în mod esenţial, marcate de ceea ce s-a stabilit deja în sufletul nostru ca urmare a raporturilor pe care noi le-am avut înaintea morţii noastre cu alte fiinţe omeneşti. Faţă de o fiinţă omenească, la un moment determinat al vieţii de după moarte, nu putem să ne întrebăm, de exemplu: Cum trebuie să o iubesc? Ne putem cel mult pune întrebarea următoare: Cum am iubit-o eu pe Pământ şi, în consecinţă, cum s-o iubesc acum? Această situaţie se modifică prin faptul că putem deveni treptat capabili să resimţim, după moarte, în viziunile care ne înconjoară, entităţile lumii spirituale, entităţile ierarhiilor. Situaţia pe care tocmai v-o descriu nu se schimbă decât în măsura în care noi învăţăm încetul cu încetul să resimţim că asupra ceţii care ne învăluie acţionează entităţile ierarhiilor: ele luminează cu razele lor această ceaţă, aşa cum Soarele luminează cu razele sale norii. Noi trebuie chiar să luăm cu noi un anumit număr de amintiri asupra vieţuirilor de dinainte de moarte, amintiri care ne învăluie ca un nor; şi prin ele trebuie să fim capabili să primim lumina celorlalte ierarhii. În general, în epoca noastră, aproape orice om este dispus să se expună în acest fel influenţelor, efectelor ierarhiilor superioare. Aceasta înseamnă că orice om care moare astăzi şi intră în lumea spirituală ajunge în situaţia ca ierarhiile să-i lumineze ceaţa de viziuni.

Dar această acţiune a ierarhiilor care se desfăşoară în decursul timpului, acest dar de lumină, se modifică treptat. Această modificare se face în aşa fel încât noi simţim încetul cu încetul cum conştienţa noastră poate fi progresiv întunecată de această pătrundere de lumină a ierarhiilor superioare. După aceea constatăm că menţinerea conştienţei depinde de anumite date cu totul precise de dinainte de moarte. Astfel, de exemplu, conştienţa se întunecă mai uşor la un om marcat de o atitudine lăuntrică imorală. Ceea ce contează cel mai mult este deci să trecem în moarte cu puteri morale, căci conştienţa marcată de puterea morală face ca sufletul nostru să fie deschis pentru lumina ierarhiilor. În ultimul timp mi-a fost posibil să cercetez fiinţe omeneşti trecute prin moarte, purtătoare de puteri morale, dar şi fiinţe marcate de o atitudine sufletească imorală. Şi s-a adeverit întotdeauna că oamenii având o atitudine sufletească morală menţin după moarte o conştienţă şi limpede, pe când cei având o conştienţă imorală decad într-un fel de conştienţă crepusculară întunecată.

Desigur că ne putem întreba cu ce dăunează faptul că oamenii se prăbuşesc, după moarte, într-un fel de somn al conştienţei, fiindcă ei nu resimt atunci nici o suferinţă, şi chiar scapă de consecinţele imoralităţii lor. Nu am putea face această obiecţie, pentru următorul motiv: această întunecare a conştienţei este însoţită de stări enorme de anxietate, rezultate din această imoralitate. După moarte, nu există spaimă mai mare decât această întunecare a conştienţei.

Mai târziu, după ce s-a scurs un anumit timp de la deces, trecem şi prin alte experienţe. Comparăm oamenii de diferite tipuri aflaţi între moarte şi o nouă naştere. În afară de atitudinea morală se adaugă, în această fază ulterioară de după moarte, atitudinea religioasă. Oamenii ale căror reprezentări religioase sunt insuficiente suferă, într-un anumit moment după moarte, o întunecare a conştienţei. Acesta este pur şi simplu un fapt indiscutabil. Atunci când examinăm cazul oamenilor care nu au decât gânduri materialiste, nu ne putem sustrage impresiei că ei efectiv suferă de o întunecare, chiar de o ştergere a conştienţei lor, la puţin timp după moarte. Oricât de convingător poate să apară aspectul concepţiei materialiste despre lume, faptul pe care noi tocmai l-am evocat contrazice ideea că această concepţie este benefică pentru om. Într-adevăr, ea nu favorizează absolut deloc dezvoltarea omului după moarte.

Am evocat astfel două faze care există pentru viaţa omenească după moarte. Una este cea în care joacă un rol reprezentările morale, în cealaltă, reprezentările religioase. La acestea se adaugă o a treia fază, care ar antrena pentru orice fiinţă omenească o întunecare a conştienţei sale, dacă nu ar exista anumite măsuri cosmice ce împiedică această atenuare. Pentru a examina această a treia fază, trebuie să ţinem seama de evoluţia întregii omeniri prin diferitele cicluri ale devenirii sale. Cu ajutorul a ceea ce au putut să-şi procure pe Pământ, oamenii timpurilor precreştine nu au dobândit nimic care le-ar fi putut asigura o conştienţă în timpul acestei a treia faze de după moarte. Faptul că oamenii timpurilor precreştine au dispus totuşi de o conştienţă în răstimpul acestei a treia perioade, se explică prin aceea că, la începutul Pământului, omul fusese dotat cu anumite puteri spirituale care puteau menţine în suflet, pe durata acestei a treia perioade de după moarte, cunoaşterea. Acest dar ereditar pe care omul îl avea încă de la începutul Pământului, fusese păstrat datorită înţeleptelor măsuri luate de îndrumătorii iniţiaţi ai omenirii. Trebuie să reţinem faptul că în vremurile anterioare creştinismului, toate popoarele lumii beneficiaseră de influenţele emanând din centrele de iniţiere. Existau sute de căi prin care viaţa spirituală din Misterii se revărsa în viaţa popoarelor.

Pe măsură ce evoluţia lumii traversa ciclurile apropiindu-se de Misteriul de pe Golgota, aceste impulsuri au fost din ce în ce mai slabe. Apariţia marelui Buddha în epoca precreştină, de exemplu, constituie o dovadă a acestei slăbiri. Dacă studiaţi în mod serios învăţăturile lui Buddha, nu găsiţi nicăieri adevărate indicaţii asupra naturii lumii spirituale. Iată de ce referinţa făcută în învăţătura despre nirvana corespunde unei apropieri realmente negative de lumea spirituală. Buddha postulase că cel care doreşte să acceadă în lumea spirituală trebuie să se elibereze de dependenţa sa faţă de lumea fizică. Cu toate acestea, în ansamblul învăţăturilor date de Buddha, nu găsim în nici o parte nici cea mai mică descriere specifică lumii spirituale, aşa cum fusese mai înainte cazul în doctrina brahmanică, ce purta încă amprenta moştenirii timpurilor trecute. Trebuie să reamintim mereu că până a momentul în care grecii au resimţit semnificaţia -Misteriului de pe Golgota, faptele evocate îşi găsesc expresia la diferite popoare, datorită faptului că, anterior perioadei greceşti a evoluţiei umane, fusese slăbită conştienţa între moarte şi o nouă naştere. Grecul, care ştia asta, nu resimţea şederea în lumea spirituală decât ca pe o experienţă umbrită. Pentru el, lumea spirituală era un univers de umbre. Prin propriile sale mijloace, omul putea să şi ofere tot ceea ce este frumos, tot ceea ce este artistic şi toate lucrurile armonioase ale lumii exterioare dar, în lumea fizică, el nu putea dobândi ceea ce i-ar fi adus o lumină în această a treia perioadă a vieţii între moarte şi o nouă naştere.

Aceasta este legat de faptul că o dată cu epoca greacă s-a intrat în acel ciclu al dezvoltării omenirii în care vechea moştenire spirituală se întunecase, şi în care omul nu era capabil să dobândească, pe planul fizic, calităţile necesare să-i permită, după moarte, să pătrundă în lumea spirituală cu ajutorul conştienţei de care este vorba aici. Iată de ce a trebuit să se întâmple, tocmai în această epocă, în cadrul evoluţiei omenirii, ceva deosebit. A trebuit ca omul să fie cuprins de un impuls de dinafară, care să-i lumineze conştienţa în această perioadă de după moarte de care am vorbit. Oamenii pierduseră propria lor facultate de a dispune, la mijlocul timpului între moarte şi o nouă naştere, de o conştienţă datorată eredităţii. Dirijându-şi privirea asupra evenimentelor care s-au derulat cu ocazia Misteriului de pe Golgota, ei au putut redobândi puterea acestei conştienţe. Lucrurile sunt efectiv astfel că în epoca greacă experienţa Misteriului de pe Golgota a putut lumina conştienţa omului pentru perioada în discuţie dintre moarte şi o nouă naştere. Înţelegerea Misteriului de pe Golgota constituie impulsul necesar conştienţei în această a treia perioadă după moarte.

Ceea ce ne arată epoca greco-latină a evoluţiei omenirii ne conduce la a spune că, pentru prima perioadă de după moarte, este semnificativă atitudinea morală a sufletului; pentru perioada a doua, atitudinea religioasă, iar pentru perioada a treia este faptul de a înţelege Misteriul de pe Golgota. Oricine nu avea această înţelegere îşi pierdea conştienţa în răstimpul acestei a treia perioade de după moarte, exact cum fusese în cazul precedent pentru greci. Într-adevăr, Misteriul de pe Golgota constituie vivifierea conştienţei omeneşti la jumătatea drumului între moarte şi o nouă naştere. Vechea moştenire spirituală, pierdută pentru oameni, le-a fost restituită de acest eveniment. Astfel, înfăptuirea evenimentului christic răspunde chiar necesităţilor proprii condiţiilor existenţei umane. Ca urmare, oamenii au fost dotaţi cu facultăţi mereu noi. În primele timpuri ale evoluţiei creştine a fost esenţială unirea cu Misteriul de pe Golgota, aşa cum el fusese transmis de către cei care îl trăiseră, şi care datorită acestui fapt au propagat ceea ce constituise puterea conştienţei din cea de-a treia etapă de după moarte, aşa cum v-am relatat. Dar, o dată cu dezvoltarea facultăţilor omeneşti, devine acum necesară o nouă legătură cu Misteriul de pe Golgota şi cu Christos.

Dacă vrem să sesizăm esenţa cea mai profundă a sufletului omenesc, mai ales în epoca actuală, trebuie să spunem că această esenţă profundă constă în aceea că sufletul omenesc este astăzi în măsură de a accede la o anumită cunoaştere a Eului său. O apropiere de Eu, aşa cum este ea posibilă acum, nu era realizabilă în trecut. Pe planul exterior, această apropiere de Eu a omului se traduce printr-un egoism cras; găsim apoi tot felul de nuanţe, mergând până la cea care se cheamă treapta filosofilor. Studiul filosofilor vă permite să vedeţi că singurul punct de sprijin pe care l-au avut ei se situează acolo unde ajung să vorbească despre Eul uman. În epoca precreştină, când omul se străduia să cunoască lumea, el se îndrepta înspre manifestările exterioare care i se puteau revela; cu alte cuvinte, pentru a filosofa el ieşea din sine însuşi. Astăzi, omul reintră în el însuşi, şi el nu găseşte un punct de sprijin ferm decât atunci când accede la Eul său. Eu ţin să evoc aici doar numele marelui filosof Fichte şi pe cel al filosofului modern Bergson, drept exemple care arată că aceşti gânditori nu au atins o anumită pace decât în momentul în care au aflat Eul omenesc. Când căutăm cauza acestui fenomen putem descoperi că, anterior, omul nu era capabil să acceadă prin el însuşi la o conştienţă de sine. Această posibilitate i-a fost dată în epoca greco-latină, prin evenimentul de pe Golgota. Christos a dat omului certitudinea că în fiecare suflet trăieşte o scânteie divină. Ea continuă să trăiască în omul care a devenit carne, carne nu numai în sens fizic, dar şi în sens christic, ceea ce semnifică: fiinţă devenită Eu. Această posibilitate de a vedea divinul într-o individualitate omenească, cu alte cuvinte în Christos, această posibilitate este astăzi din ce în ce mai întunecată pentru om, pe planul fizic, datorită faptului că el pătrunde fără încetare în mod mai intens în Eul său personal. Faptul de a căuta în sine însuşi această scânteie întunecă la om capacitatea de a-l contempla pe Christos. În cursul secolului al XIX-lea, noi am făcut experienţa că această contemplare a Eului s-a densificat până la punctul ca fiinţa lui Christos să fie privată de natura sa divină, şi divinul să fi fost redus la un concept abstract, care s-a instalat în toată omenirea. Filosoful german David Friederich Strauss, de exemplu, este de părere că nu ar trebui avut în vedere un Christos istoric unic, ci ar trebui să rămânem la ceea ce este element divin răspândit în întreaga omenire, şi că, de exemplu, scena învierii nu este nimic altceva decât ceea ce se revelează peste tot în lume: învierea spiritului divin în omenirea întreagă.

Înţelegerea mai profundă a Misteriului de pe Golgota se pierde cu atât mai mult cu cât omul caută în el însuşi divinul. Orice tendinţă a gândirii moderne visează să găsească o reflectare a divinului numai în interiorul omului. În consecinţă, devine din ce în ce mai imposibil de conceput ca divinul să se fi încarnat într-o personalitate.

Pentru viaţa între moarte şi o nouă naştere, aceasta antrenează o consecinţă absolut reală. În epoca greco-latină deja, omul nu putea să-şi menţină, în cea de a treia fază de după moarte, conştienţa prin propriile sale puteri; aceasta va deveni şi mai dificil de menţinut în epoca noastră, din cauza egoismului în general, ca şi a egoismului filosofic. Astăzi, din cauza înnorării de viziuni pe care am caracterizat-o, din cauza acestor înnorări ceţoase, omul îşi creează, în această a treia fază dintre moarte şi o nouă naştere, încă şi mai multe obstacole decât în epoca greco-latină.

Când privim deschis evoluţia omenirii pe durata ultimelor timpuri, trebuie să reamintim că apostolul Pavel a pronunţat cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine!”. Omul modern preferă să spună: „Eu în mine însumi, şi Christos în măsura în care îl pot accepta!”, în ideea că Christos nu trebuie să fie admis decât în măsura în care el poate fi acceptat de raţiunea Eului, de inteligenţa Eului. Or, în epoca noastră nu există decât un mijloc de a menţine în lumea spirituală claritatea conştienţei pe durata celei de-a treia faze de după moarte. Acesta este următorul: a păstra, după moarte, o anumită memorie a existenţei prezente. În timpul acestei faze de după moarte, noi ar trebui să uităm tot ceea ce am trăi pe Pământ, dacă nu am fi în măsură să păstrăm în memorie ceva cu totul deosebit. Dacă am dobândit aici pe Pământ o cunoaştere despre evenimentul christic şi am găsit o legătură cu Christos şi Misteriul de pe Golgota, aceasta sădeşte în noi gânduri şi puteri care menţin claritatea conştienţei noastre pe durata acestei perioade de după moarte. Faptele demonstrează că există atunci posibilitatea de a ne aminti de ceea ce am învăţat şi înţeles aici relativ la Misteriul de pe Golgota. Dacă am dobândit asemenea reprezentări, sentimente şi impresii care se leagă de Misteriul de pe Golgota, atunci ne putem aminti, după moarte, aceste impresii, dar şi alte lucruri care se leagă de aceste sentimente, impresii şi reprezentări. Aceasta înseamnă că însuşirea pe Pământ a unei înţelegeri pentru Misteriul de pe Golgota îi permite conştienţei noastre să treacă, după moarte, peste un anumit abis. Dacă am dobândit această înţelegere, începând din acel moment al perioadei a treia, datorită amintirii noastre putem contribui la corectarea greşelilor care sunt în sufletul nostru şi care se explică prin karma noastră. Dimpotrivă, dacă nu am dobândit nici o înţelegere privindu-l pe Christos şi Misteriul de pe Golgota, şi nici o înţelegere despre întreaga profunzime a sentenţei „Nu eu, ci Christos în mine!”, atunci conştienţa noastră se stinge în noi şi, odată cu ea, şi posibilitatea de a ne corecta karma. Atunci alte puteri trebuie să se ocupe de greşelile noastre pe care karma ni le aduce spre corectare.

Desigur că orice om vine printr-o nouă naştere în existenţă, dar esenţialul este dacă conştienţa a fost întreruptă sau s-a menţinut cu ocazia trecerii peste acest abis. Dacă atingem acest moment de după moarte având o cunoaştere a Misteriului de pe Golgota, atunci suntem capabili să privim înapoi şi să ne amintim că provenim din dumnezeire, cu tot ceea ce este omenesc. Noi resimţim atunci şi că ne salvăm conştienţa, şi aceasta se datorează faptului că am dobândit o cunoaştere a Misteriului de pe Golgota. Noi continuăm să ne elaborăm conştienţa datorită faptului că putem contempla acest Spirit care vine în întâmpinarea noastră. Odată ce am dobândit aici pe Pământ o înţelegere a Misteriului de pe Golgota, noi atingem punctul dat de a treia fază de după moarte în aşa fel încât ne putem aminti şi putem spune: noi am fost născuţi din spirit –  ex Deo nascimur. Şi pot să vă asigur că nici o fiinţă care a atins unul din diferitele grade de iniţiere nu aude cu atâta putere adevărul acestor cuvinte: „Eu am fost născut din Spiritul divin”, ca atunci când se replasează în momentul pe care tocmai îl caracterizez. În acest moment, orice suflet care a înţeles Misteriul de pe Golgota îşi spune aceste cuvinte. Importanţa acestui „ex Deo nascimur” nu se resimte decât atunci când se ştie că semnificaţia sa profundă şi deschiderea sa sublimă pot fi resimţite în momentul în care omul ajunge la mijlocul drumului care duce de la moarte la o nouă naştere.

Când avem în vedere în mod obiectiv acest fapt, am dori să urăm secolului nostru să fie întotdeauna mai multe fiinţe omeneşti capabile să înţeleagă că această sentenţă nu poate fi cuprinsă în suprema ei demnitate decât în felul în care a fost descris. Şi dacă mişcarea spirituală rosicruciană a făcut din aceste cuvinte o sentenţă directoare pentru cercurile noastre, acesta este în scopul de a da sufletelor o indicaţie asupra a ceea ce trebuie să trăiască în ele, între moarte şi o nouă naştere.

Este uşor, dragii mei prieteni, de a lua cuvintele pe care tocmai le-am rostit drept o prejudecată în favoarea concepţiei creştine despre lume. Dacă ar exista o astfel de prejudecată, ea nu ar fi conformă cu atitudinea teosofică. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, noi cultivăm o atitudine obiectivă în privinţa religiilor şi le studiem pe toate cu aceeaşi simpatie. Realitatea pe care am pus-o în evidenţă relativ la Misteriul de pe Golgota nu are nimic de a face cu un oarecare Christos confesional, căci este o realitate ocultă obiectivă. E drept că ni s-a făcut reproşul că în sânul mişcării noastre spirituale occidentale, afirmaţii ca cele avansate aici sunt născute dintr-o anumită prejudecată în favoarea creştinismului în raport cu alte religii. Totuşi, faptul că ne-am situat aici pe poziţia Misteriului de pe Golgota nu este cu nimic diferit de ceea ce face ştiinţa exterioară faţă de un fapt constatat. Şi dacă se contestă dreptul de a atribui Misteriului de pe Golgota acest rol unic în cadrul devenirii omenirii, fiindcă alte religii nu pot recunoaşte aceasta, trebuie reamintit că este vorba aici de o neînţelegere absolută care se bazează pe mobilele următoare. Să considerăm că dispunem de lucrările religioase ale vechii religii din India, şi că cultivăm concepţia noastră occidentală despre lume. În occident este propagată viziunea copernicană despre lume. Nimeni nu va contesta dreptul nostru de a învăţa această viziune copernicană, sub motivul că ea nu figurează în vechile documente religioase hinduse. Şi după cum nimeni nu ne poate interzice să predăm mai departe această concepţie, sub motivul că nu este conţinută în textele hinduse, tot aşa nimeni nu poate respinge dorinţa noastră de a explica Misteriul de pe Golgota, pentru simpla raţiune că el nu figurează în aceste vechi documente religioase hinduse.

 Aceasta trebuie să vă permită să vedeţi în ce măsură este nejustificat reproşul că cele spuse despre Misteriul de pe Golgota se bazează pe o preferinţă pe care o acordăm creştinismului. Această preferinţă se întemeiază numai pe constatarea unui fapt obiectiv. Şi dacă mă întrebaţi de ce eu nu voi face niciodată nici cel mai mic pas înapoi în legătură cu accentuarea acestei realităţi pe care o constituie Misteriul de pe Golgota, cred că tocmai expunerea din această zi este cea care vă va aduce răspunsul.

Noi nu ne ocupăm cu ştiinţa spirituală din simplă curiozitate sau dintr-o nevoie abstractă de cunoaştere. Noi o practicăm pentru a oferi sufletului hrana de care el are nevoie. Iar prin cunoaşterea Misteriului de pe Golgota noi dăm sufletului omenesc posibilitatea de a dezvolta în el însuşi sensibilitatea şi atitudinea de care are nevoie în mod necesar pentru a trece abisul menţionat, care apare în cursul perioadei dintre moarte şi o nouă naştere. Oricine înţelege că ar trebui să sufere, în al treilea stadiu de viaţă dintre moarte şi o nouă naştere, această pierdere de conştienţă atât de grea în consecinţe pentru toate timpurile din viitor ale omenirii, nu poate decât dori să poată ajuta omenirea să sesizeze semnificaţia Misteriului de pe Golgota cu orice prilej.

 Iată de ce înţelegerea Misteriului de pe Golgota face parte din lucrurile cele mai importante pe care trebuie să le înţelegem în cadrul ştiinţei spirituale.

Cu cât progresăm mai mult în secolul nostru, tot mai multe religii ale Pământului nostru vor fi conduse să accepte realitatea prezentată astăzi. Vor veni timpurile când adepţii religiilor chineză, budistă, brahmană vor accepta Misteriul de pe Golgota împotriva religiei lor, aşa cum acceptă sistemul copernican despre univers, împotriva religiei lor. Se va considera chiar ca un fel de egoism religios faptul că religiile necreştine refuză să admită această realitate.

Vedeţi, dragii mei prieteni, că străduindu-ne să studiem condiţiile vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, am ajuns la Misteriul de pe Golgota. Când este vorba de un domeniu ca acela în care ne-am propus să pătrundem, o oră de conferinţă ne permite să dăm doar unele indicaţii cu privire la el. Dar eu am vrut să vă fac cunoscute unele rezultate pe care le-am găsit cu ocazia recentelor mele investigaţii.

Dat fiind că viitoarea conferinţă o va completa pe cea de astăzi, vom face probabil o scurtă reamintire a ceea ce s-a spus astăzi, pentru a adăuga după aceea şi alte explicaţii.