Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CERCETĂRI OCULTE REFERITOARE LA
VIAŢA DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

GA 140


II

INVESTIGARE ASUPRA VIEŢII DINTRE MOARTE ŞI O NOUĂ NAŞTERE

A doua conferință
Milano, 27 octombrie 1912

Investigaţia noastră ne-a condus până în momentul în care conştienţa celui defunct nu mai este menţinută decât prin amintirea Misteriului de pe Golgota. Până atunci toată viaţa a fost un ansamblu de amintiri legate de existenţa pământească, transmise cu ajutorul viziunii, şi nu prin simţuri. În acest moment chiar şi realităţile lumii spirituale nu pot fi percepute decât cu ajutorul viziunilor.

Treptat, pentru suflet devine tot mai dificil să-şi păstreze amintirile relativ la viaţa trăită pe Pământ, şi se extinde tot mai mult uitarea tuturor vieţuirilor. Atunci când, de exemplu, întâlnim pe durata perioadei dintre moarte şi o nouă naştere o persoană pe care o cunoscusem mai înainte, o recunoaştem la început uşor, după aceea din ce în ce mai greu; mai târziu nu ne mai amintim decât relaţiile pe care le-am avut cu ea, în măsura în care ne legăm de Misteriul de pe Golgota. Cu cât suntem mai pătrunşi de acest eveniment, cu atât ne recunoaştem mai bine anturajul. Când este atins momentul în care avem nevoie să ne amintim de Misteriul de pe Golgota pentru a ne putea menţine memoria, se produce din nou o mare modificare. Atunci nu mai suntem în măsură să păstrăm în noi viziunile anterioare. Până atunci noi puteam vorbi, de exemplu, de fenomene de culori astrale. Puteam spune, despre lumea în care ne aflam înainte de a ajunge la acest punct, că vedem culori astrale. Puteam de asemenea spune că vedem în jurul nostru, sub formă de viziuni, còpii ale fiinţelor care ne înconjurau. În acel moment, cu alte cuvinte la mijlocul drumului între moarte şi o nouă naştere, viziunile şi amintirile cad ca solzii de pe noi şi pierdem orice raport cu ele, iar ele se desprind complet de fiinţa noastră. Pentru a caracteriza cu mai multă exactitate această perioadă, este bine să evocăm ceva care, într-un prim moment, poate apărea şocant.

În acest moment ne simţim îndepărtaţi de Pământ; Pământul pare a fi oarecum foarte departe sub noi, şi avem impresia că trăirea noastră în lumea spirituală ne-a condus până în Soare. Căci ne simţim uniţi cu Soarele şi cu ansamblul sistemului planetar aşa cum ne simţeam uniţi cu Pământul în timpul existenţei noastre pământeşti. Iată de ce, în cadrul ocultismului nostru modern, se acordă atâta importanţă înţelegerii faptului cum Christos, această Fiinţă solară, a venit spre noi, fiindcă este necesar să sesizăm cum, datorită Misteriului de pe Golgota, el ne conduce spre Soare. Ocultismul ne arată că Christos este o Fiinţă solară, care ne conduce din nou spre Soare. Dar iată acum aspectul şocant: pentru acelaşi motiv că este indispensabil să înţelegem raportul nostru cu Christos, trebuie să sesizăm, de asemenea, un alt raport. Acum începe epoca în care trebuie să facem cunoştinţă cu o fiinţă reală, care se află în faţa noastră, fiinţa care dintotdeauna a fost numită Lucifer. Atât timp cât ne simţim locuind în Soare, nu ne simţim deloc trăind în lăuntrul unui flux de lumină fizică, ci în lăuntrul unei lumini spirituale pure. Începând din acest moment, simţim în Lucifer o entitate care nu este mai ostilă ca mai înainte, ci el ne apare din ce în ce mai mult ca o fiinţă care are locul său justificat în univers. Pentru continuarea vieţii între moarte şi o nouă naştere, încercăm acum necesitatea de a-i concepe pe Lucifer şi Fiinţa christică ca două puteri având egală justificare. La fel de straniu cum poate să apară echivalenţa între Christos şi Lucifer, nu este mai puţin adevărat că, începând din momentul indicat, trebuie să admitem şi să considerăm cele două puteri oarecum ca şi cum ar fi vorba de puteri surori. Felul în care se explică aceasta rezultă din experienţele pe care le vom avea în continuare, în cursul vieţii de după moarte.

Consultând descrierea pe care eu am făcut-o adesea relativ la viaţa pe Saturn, Soare şi Lună, găsiţi schiţat drumul pe care îl parcurgem efectiv după moarte, sub forma unei experienţe spirituale. Ceea ce este de mirare, este că această experienţă nu se face după ordinea devenirii cosmice: Saturn, Soare, Lună; ci trecem mai întâi prin experienţa lunară, după aceea prin existenţa solară şi apoi, în fine, prin cea saturniană. Când citiţi toate descrierile pe care le-am făcut relativ la acest subiect în Cronica Akasha [ Nota 1 ] şi vă reîntoarceţi în urmă începând de la Lună, aveţi dinainte lumea pe care o trăieşte sufletul după moarte; când contemplăm toate acestea oarecum din lumea spirituală, remarcăm că avem ceva care se aseamănă cu o amintire a vieţii prenatale. Dar, ceea ce este şi mai semnificativ, este elementul moral legat de rolul vieţii în lumea care tocmai a fost caracterizată. Aşa cum am descris în «Cronica Akasha», se pierde progresiv orice interes pe care-l aveam anterior, până la acest moment, pentru experienţele propriei vieţi pământeşti. Interesul pe care îl aveam pentru diverşi indivizi cu care fusesem în contact, dispare, ca şi, în general, interesul pentru toate lucrurile. Ştim că amintirile pe care le reţinem acum nu pot fi duse mai departe decât prin Christos; amintirile durează fiindcă Christos ne însoţeşte. Dacă El nu ar fi alături de noi, amintirea vieţii pământeşti s-ar şterge, căci ceea ce ne leagă de Pământ, dincolo de perioada evocată, este efectiv experienţe noastră de a fi uniţi cu Christos. În timpul noii noastre vieţi în cadrul lumii spirituale, noi dobândim un interes nou pentru Lucifer şi lumea sa. Într-adevăr, acum că ne-am eliberat de interesele pământeşti, descoperim că ne putem prezenta fără pericol înaintea lui Lucifer. Facem acum experienţa remarcabilă că Lucifer nu ne poate dăuna decât atunci când noi suntem captivaţi de elementul pământesc. Acum, el ne apare ca o fiinţă capabilă să ne explice care vor fi viitoarele noastre experienţe în lumea spirituală. Şi consacrăm o perioadă prelungită experienţei care constă în a dobândi ceea ce ne poate da Lucifer în aceste întinderi ale lumii spirituale.

Este poate încă o dată şocant să spunem că ceea ce noi resimţim în mod subiectiv dar, chiar dacă este vorba de ceva şocant, acestea constituie poate, totuşi, ceea ce se poate spune în acest caz: după un anumit timp avem impresia de a fi locuitorii lui Marte. După ce ne-am simţit ca locuitori ai Soarelui, remarcăm încetul cu încetul că lăsăm în urma noastră Soarele, aşa cum lăsasem anterior în urma noastră Pământul. Din punctul de vedere al realităţii cosmice, avem acum impresia de a fi locuitorii lui Marte. Pentru ceea ce este viaţa pe care o parcurgem acum, avem efectiv impresia că Christos ne-a dat tot ceea ce ni se revelează din trecut, şi că Lucifer ne pregăteşte pentru viitoarea reîncarnare. Dacă trecem în mod conştient prin această existenţă pe Marte şi, mai târziu, pe Pământ, ne amintim de ea cu ajutorul iniţierii, aflăm că tot ceea ce nu purtăm în noi drept trăiri din existenţa pământească, şi pe care le luăm din această vastă întindere a cosmosului, tot ceea ce nu ne vine de la Pământ, ne este dat de către Lucifer. Interesele noastre omeneşti anterioare devin acum din ce în ce mai cosmice. Pe Pământ noi primeam ceea ce ne oferea regnul mineral, cel vegetal, cel animal; aerul şi apa, muntele şi valea; începând din acest moment asimilăm experienţele cosmosului, ceea ce se revarsă asupra noastră şi ne pătrunde din lumea cosmosului. Atunci începe acea formă de percepţie care a fost dintotdeauna denumită – deşi este puţin înţeleasă – muzica sferelor. Tot ceea ce există este perceput sub formă de sonorităţi venind din întinderea cosmosului. Aceasta este percepută sub formă de multiple armonii venind din cosmos şi nu ca sunetele ieşite din lumea fizică. Ajungem la un punct al trăirilor unde ne simţim ca fiind în mijlocul cosmosului, de unde percepem din  toate părţile realităţile cosmice prin această muzică a sferelor.

Acum am lăsat în urmă şi existenţa noastră pe Marte, şi ocultismul vorbeşte de accesul la existenţa pe Jupiter. Continuând parcursul nostru, asistăm la o intensificare a muzicii sferelor; în cele din urmă ea devine atât de puternică încât ne asurzeşte. Pătrunzând în muzica sferelor noi suntem ca asurziţi.

Continuarea vieţii constă în traversarea şi lăsarea în urma noastră a existenţei pe Jupiter, pentru a atinge cu adevărat limita extremă a sistemului nostru solar: Saturn. Ajunşi la acest punct, trecem printr-o experienţă moral foarte importantă. Până acum, Christos a fost cel care a menţinut amintirea noastră relativ la stările noastre terestre anterioare şi ne-a protejat astfel de teama datorată ştergerii conştienţei. Dar când am atins acest stadiu al vieţii sufletului de după moarte, remarcăm cât de puţin conforme exigenţelor morale superioare au fost experienţele noastre pământeşti faţă de măreţia întregii existenţe cosmice. Viaţa pe care am lăsat-o în urma noastră ne atinge ca un reproş. Acum se concretizează un eveniment de o importanţă extraordinară. Ca ieşind dintr-o obscuritate nocturnă nedeterminată, totalitatea vieţii noastre, aşa cum s-a format ea karmic pe durata ultimei noastre încarnări pământeşti, se prezintă în faţa sufletului nostru. Atunci când priviţi încarnarea dumneavoastră actuală, ea corespunde la ceea ce este contemplat de suflet, în momentul vieţii de după moarte despre care este vorba aici, dar dumneavoastră simţiţi atunci foarte net tot ceea ce aveţi de obiectat împotriva acestei încarnări trecute. Observaţi această ultimă încarnare din punctul de vedere cosmic.

Cu începere din acest moment, nimic nu mai poate menţine conştienţa dumneavoastră, nici principiul christic, nici principiul luciferic. Cu excepţia faptului că am fost iniţiaţi în timpul vieţii anterioare, se produce în mod obligatoriu un crepuscul al conştienţei. Începe un fel de somn spiritual, necesar vieţi omeneşti care, până atunci, avusese un fel de conştienţă întreţinută de circumstanţele pe care le-am evocat. Or, acest somn spiritual este legat de un alt fenomen. Datorită faptului că omul nu mai poate simţi nimic, nu-şi mai poate reprezenta nimic, toate influenţele cosmice pot acţiona direct asupra lui, cu excepţia celor din sistemul solar. Imaginaţi-vă că ansamblul sistemului solar este eliminat şi că nu mai există nimic altceva decât ceea ce se află în afara lui; atunci dumneavoastră aveţi efectele care se manifestă acum. Ajungem atunci la punctul de la care începuserăm ieri explicaţiile noastre.

Ceea ce este important de examinat acum este legătura care există între partea a doua a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere şi viaţa embrionară a omului. Dumneavoastră ştiţi că viaţa embrionară ocultă a omului debutează cu micul germen sferic. Ceea ce este de mirare pentru observaţia ocultă, este că acest germen omenesc se prezintă, la început de tot, ca o replică a experienţei pe care omul o face în sânul cosmosului, aşa cum noi tocmai am descris-o. La începutul vieţii embrionare, germenul omului este efectiv un produs cosmic, o copie a vieţii cosmice în sânul căreia nu se manifestă viaţa care domneşte în interiorul sistemului solar. Ceea ce este remarcabil este faptul că tot ceea ce se întâmplă acum cu germenul, în timpul vieţii embrionare, se dovedeşte a fi o eliminare a amprentei cosmice şi o preluare a influenţelor sistemului solar. Abia la un moment mai mult sau mai puţin ulterior, când procesele propriei vieţi dintre moarte şi o nouă naştere vor fi refăcut drumul de întoarcere prin stările de Saturn, Jupiter şi Marte, numai în acel moment încep a acţiona în germen influenţele aşa-zis ereditare. Putem deci spune că omul îşi pregăteşte viaţa embrionară deja în sânul existenţei sale cosmice. Asta se întâmplă pe durata unui fel de somn cosmic de care suntem cuprinşi. Dacă am lua procesele care se desfăşoară astfel în viaţa embrionară în cursul acestui somn cosmic, dacă am lua unele după altele stadiile omului prenatal, ale germenului, pe care le-am indica cu ajutorul desenului următor, formând un fel de imagine în oglindă, aşadar astfel:

desen

atunci toate stările care apar în ultimul rând în germen ar trebui să se regăsească mai devreme în imagine, şi ceea ce se află mai devreme în viaţa embrionară ar trebui să figureze mai târziu în imaginea oglindită. S-ar obţine astfel o imagine spirituală reflectată înapoi a vieţii embrionare. Dacă v-aş desena într-o direcţie viaţa embrionară şi pentru fiecare stare o altă imagine reflectată în direcţia opusă, aceasta s-ar prezenta pe o tablă ca o imagine şi reflexul său, şi punctul de reflexie ar corespunde concepţiei. Dar trebuia să indic în desenul meu că unul dintre aspecte, anume viaţa embrionară, apare minusculă, iar celălalt, cel care este reflectat în urmă, este în mod considerabil mai mare, căci ceea ce suferă omul pe durata a zece luni lunare înainte de naştere este efectiv trăit, în proiecţia sa reflectată, timp de numeroşi ani. Luaţi toate experimentele la care am făcut aluzie şi prin care trece omul în lumea spirituală până în momentul reîncarnării sale. În timpul primei părţi a vieţii sale după moarte, el şi-a asimilat ecourile existenţei sale pământeşti anterioare. În răstimpul părţii a doua a acestei vieţi dintre moarte şi o nouă naştere, el a căutat experienţele pe care i le poate aduce cosmosul. Toată această experienţă dintre moarte şi o nouă naştere comportă multe lucruri, în afară de unul: noi retrăim efectiv toate experienţele făcute de la încarnarea precedentă şi până la cea prezentă; noi resimţim existenţa cosmică, dar în cursul acestei prime părţi a vieţii noastre dintre moarte şi o nouă naştere nu trăim ceea ce s-a desfăşurat pe Pământ între cele două încarnări. Până la existenţa în sfera solară suntem atât de preocupaţi de amintirile a ceea ce exista înainte de moarte, încât interesul nostru este total deturnat de la ceea ce se întâmplă pe Pământ. Noi trăim împreună cu fiinţele omeneşti care, ca şi noi, se află în lumea spirituală de după moarte; ne familiarizăm cu toate relaţiile pe care le-am avut deja pe Pământ cu aceşti oameni; şi noi continuăm să trăim în aceste raporturi, şi le elaborăm consecinţele. Şi fiindcă suntem în permanenţă deturnaţi în acest sens, avem în cursul acestei perioade prea puţin timp de consacrat pentru semenii care se află încă pe Pământ. O legătură cu ei nu se stabileşte decât dacă ei ne caută din adâncul sufletului lor. Acest fapt trebuie să fie considerat ca un element moral de prim ordin, pentru că el aduce lumină asupra relaţiilor dintre defuncţi şi cei care rămân pe Pământ. Cineva care a murit înaintea noastră şi pe care noi l-am uitat cu totul, încearcă enorme dificultăţi la a restabili contactul cu noi, care am rămas aici jos. Iubirea noastră, simpatia noastră susţinută faţă de un defunct constituie o cale deschisă, fiindcă ele stabilesc o legătură cu existenţa pământească. Şi prin aceste legături trebuie să trăiască defuncţii cu noi în cursul acestor primi timpi de după moarte. Şi este într-adevăr un fapt surprinzător de a constata în ce măsură cultul instinctiv al amintirii faţă de morţi este profund confirmat de ocultism. Defuncţii noştri ajung cel mai bine la noi când ei pot găsi, aici pe Pământ, gânduri, sentimente şi impresii care se îndreaptă înspre ei.

Pentru a doua parte a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, lucrurile se prezintă într-un fel puţin diferit. Noi suntem atunci atât de adânciţi în interesele noastre cosmice, încât ne este extrem de greu să stabilim, în cursul acestei a doua perioade, o legătură cu Pământul. În afară de interesele noastre cosmice, noi avem grija de a participa la elaborarea corectă a karmei noastre din viitor. Pe lângă impresiile noastre cosmice, păstrăm mai bine ceea ce avem de corectat din punct de vedere karmic şi lucrăm la elaborarea următoarei noastre existenţe care trebuie să contribuie la compensarea datoriilor noastre karmice.

Unii oameni spun că ei nu pot să creadă în reîncarnare fiindcă nu doresc să revină din nou într-o existenţă pământească. Se avansează adesea obiecţiunea următoare: eu nu doresc absolut deloc să mai revin pe Pământ. Sunt destui oameni care se pronunţă în acest fel. Or, observarea fenomenelor care se desfăşoară în răstimpul perioadei dintre moarte şi o nouă naştere rectifică în mod considerabil această concepţie. Căci în timpul acestei perioade noi voim cu o putere considerabilă să revenim în viaţa de pe Pământ, pentru a ne corecta karma. Numai că atunci când ne trezim în prezent, ieşind din somnul nostru cosmic, uităm că am vrut să ne naştem din nou. Puţin contează dacă în cursul vieţii noastre de aici, de la naştere până la moarte, ne manifestăm dorinţa de a reveni pe Pământ; ceea ce contează este faptul de a avea această voinţă între moarte şi o nouă naştere. Şi acolo, noi o voim. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că, în privinţa multor aspecte, după cum tocmai am văzut, viaţa dintre moarte şi o nouă naştere constituie tocmai contrarul a ceea ce trăim pe Pământ între naştere şi moarte. Şi aşa cum în cursul vieţii noastre fizice, somnul ne fortifică şi ne înzestrează cu noi puteri, somnul cosmic ne înarmează cu noi puteri în vederea următoarei încarnări.

Faptele descrise ne aduc de asemenea un răspuns la o altă întrebare importantă. Adesea se pune întrebarea următoare: din moment ce omul se reîncarnează adesea, de ce trebuie el întotdeauna să reînveţe începând din copilăria sa, şi de ce nu vine în copilărie pe Pământ cu tot ceea ce va avea de învăţat în cursul copilăriei sale? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne reamintim că nu se participă la experienţă – cu excepţia legăturii cu viaţa, cu oamenii şi cu karma – că nu se participă la ceea ce se desfăşoară pe Pământ între încarnările noastre. Să luăm exemplul cuiva care a fost încarnat înainte să existe aici, pe Pământ, tiparul; dacă se reîncarnează astăzi, el nu a cunoscut tot ceea ce s-a întâmplat în timpul perioadei de la descoperirea artei tipografice până în zilele noastre. Într-adevăr, când examinăm aceasta de mai aproape, din punctul de vede al istoriei civilizaţiei, se constată că la fiecare încarnare copilul învaţă ceea ce s-a desfăşurat între timp. Este suficient să vedem ceea ce trebuia să înveţe un copil din antichitatea romană la şase ani; este cu totul altceva decât ceea ce învaţă în zilele noastre un copil de aceeaşi vârstă. Între două încarnări, intervalul de timp este atât de lung încât civilizaţia pe Pământ se modifică total. Noi nu ne reîncarnăm înainte de a se fi schimbat suficient condiţiile pe Pământ, pentru ca ele să nu mai aibă nici o asemănare cu viaţa din încarnarea precedentă.

Ceea ce tocmai am descris se referă la viaţa medie a oamenilor. Şi fiind vorba de o medie, este normal ca, în anumite cazuri, conştienţa să se poată şterge deja mai curând după moarte; somnul poate interveni mai rapid. Aceasta se poate înţelege din anumite fapte menţionate ieri.

Dar există legea cosmică conform căreia acest somn cosmic scurtează timpul cât stăm în cosmos după moarte. Cel care se cufundă mai curând într-o stare de inconştienţă, trece mai repede prin ea; pentru el, timpul se desfăşoară cu o rapiditate crescută; şi este mai scurt decât pentru fiinţa care-şi menţine mai mult conştienţa. Când examinăm viaţa omenească dintre moarte şi o nouă naştere, putem constata că oamenii lipsiţi de spiritualitate se reîncarnează relativ mai repede. Când individul nu se dăruieşte decât plăcerilor sale senzoriale, pasiunilor sale senzoriale, adică trăieşte de preferinţă ceea ce putem numi latura animală a omului, timpul pe care îl petrece între două încarnări este relativ scurt. Aceasta se explică prin faptul că el cade destul de curând în inconştienţă, într-o stare de somn, şi trece după aceea rapid prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

În afară de aceasta, eu nu am considerat decât o modalitate generală de manifestări, căci am voit să ţin cont, înainte de toate, de oamenii care ating o vârstă normală.

La drept vorbind, există o mare diferenţă între defuncţii decedaţi după 35 de ani şi cei care au decedat înaintea acestei vârste. În fond, numai cei care au depăşit vârsta de 35 de ani traversează mai mult sau mai puţin conştient toate stările pe care le-am descris. În cazul unei morţi precoce, această stare de somn intervine efectiv mai curând între moarte şi o nouă naştere.

S-ar putea obiecta că în cazul morţi precoce noi nu avem nici o vină că ne cufundăm într-un somn cosmic pretimpuriu. O asemenea obiecţie nu este valabilă. Ea nu este justă, fiindcă o moarte precoce a fost pregătită de cauze karmice anterioare, şi o reîntoarcere mai rapidă în spaţiile cosmice nu poate decât favoriza evoluţia viitoare. Aceasta poate părea straniu şi chiar şocant dar, datorită investigaţiilor cu totul obiective asupra vieţii cosmice, noi ştim că, începând cu un anumit moment, fiinţa omenească se extinde în îndepărtatele sfere ale cosmosului unde ea este supusă percepţiilor cosmosului, ale macrocosmosului. Aşa cum la mijlocul vieţii sale fizice de aici omul este, oarecum, cel mai legat de Pământ, la fel, la mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, el este cel mai puternic implicat în existenţa cosmică. Luaţi cazul unui copil. El nu trăieşte, aşa-zicând, încă în întregime pe Pământ, date fiind toate elementele ereditare care-i vin din trecut; el trebuie să-şi cucerească mai întâi viaţa pământească. Luaţi acum cazul omului de după moarte; el trăieşte oarecum cu ceea ce a adus cu el de pe Pământ, şi el trebuie mai întâi să înveţe să-şi dobândească facultatea de percepţie în viaţa cosmosului. La mijlocul existenţei pământeşti noi suntem cel mai întreţesuţi în condiţiile pământeşti; la mijlocul perioadei dintre moarte şi o nouă naştere noi suntem cel mai implicaţi în raporturile cosmice. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul vieţii noastre pe Pământ, cu atât mai mult ne retragem din condiţiile pământeşti, înţelese în sens fizic. Cu cât depăşim mai mult mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, cu atât mai mult ne retragem din cosmos şi ne îndreptăm din nou înspre o viaţă pe Pământ.

Nu trebuie să consideraţi ceea ce v-am spus în ultimul timp sub forma unui fel de analogii,  ca şi cum ar fi stat la baza investigaţiilor mele spirituale. Pentru ocultist, asemenea analogii nu apar decât când se compară rezultatul investigaţiilor oculte cu faptele realităţii prezente. Acest gen de analogie are, pe de altă parte, şi o lacună: considerând viaţa primei perioade de după moarte ca perioada copilăriei, şi a doua perioadă dintre moarte şi o nouă naştere ca fiind a îmbătrânirii, am comite o eroare. Într-adevăr, cu ocazia existenţei spirituale între moarte şi o nouă naştere noi suntem mai întâi bătrâni; şi devenim copii în privinţa vieţii spirituale în timpul părţii a doua. Viaţa spirituală se desfăşoară în sens invers. Mai întâi introducem acolo greşelile şi roadele vieţii fizice; după aceea ele sunt progresiv eliminate în cursul vieţii cosmice.

Am fost foarte surprins să găsesc în vechile tradiţii o expresie, de care nu voi spune că ar constitui într-adevăr o confirmare, dar, totuşi, este un fel de indicaţie semnificativă în această privinţă. Când suntem pe Pământ în viaţa fizică, spunem că îmbătrânim. Cu ocazia vieţii noastre spirituale dintre moarte şi o nouă naştere ar trebui să spunem, prin analogie, că întinerim. Când cineva s-a născut, s-ar putea deci spune, în raport cu partea spirituală a existenţei sale, că el a întinerit pe undeva.

În mod remarcabil, găsim în partea a doua a lui «Faust» pasajul următor: „El a devenit tânăr în ţinutul ceţurilor”. De ce are Goethe nevoie de expresia „a deveni tânăr” pentru naştere? Dacă ne-am întoarce mai departe în urmă, am găsi că este vorba de o tradiţie a omenirii care evoca faptul că prin naştere se simţea că devenim tineri. În mod general – şi ocultismul nu încetează să o sublinieze – cu cât ne întoarcem mai mult în decursul timpului, întâlnim tot mai mult stări de clarvedere. Aceasta se confirmă peste tot.

Să vedem, de exemplu, cazul la care am făcut aluzie ieri. Încă din momentul morţii noi ne desprindem în mod progresiv de condiţiile pământeşti, iar tocmai la mijlocul vieţii dintre moarte şi o nouă naştere noi facem experienţa stărilor cosmice. Ele ni se prezintă sub forma de viziuni care se substituie percepţiilor sensibile. După aceea, lumina ierarhiilor este cea care radiază asupra experienţelor noastre. După moarte se stabileşte efectiv o stare pe care o putem caracteriza în felul următor: imaginaţi-vă că dumneavoastră nu aţi fi conştienţi în lăuntrul, ci în afara dumneavoastră, în mediul înconjurător; şi că aveţi impresia că viaţa nu este în lăuntrul corpului dumneavoastră, ci în afara lui, şi că simţiţi din afară: iată ochiul meu, nasul meu, piciorul meu. Ceea ce am simţi în afară, în spirit, ar trebui apoi să raportăm la noi înşine, şi ar trebui să facem la fel şi în privinţa vieţuirii lui Dumnezeu, raportând-o la noi şi lăsând-o să se reflecteze în noi. Un asemenea moment intervine când, după moarte – atunci când privirea noastră se întoarce oarecum în urmă, spre om –, vedem tot ceea ce face parte din mediul înconjurător şi se reflectează în el astfel încât chiar şi divinitatea se reflectă în om.

Ar fi prea îndrăzneţ atunci să admitem, datorită cunoaşterii, ceea ce evocă un poet când spune că viaţa de după moarte este o reflectare a divinului. Dumneavoastră ştiţi fără îndoială că Dante a formulat acestea spunând că există un moment, în cursul vieţii spirituale, în care omul îl vede pe Dumnezeu.

Fără îndoială că o asemenea indicaţie poate părea prea puţin fondată, eventual drept o joacă. Totuşi, cel a cărui privire pătrunde în relaţiile profunde ale omenirii nu va mai vedea aici nici o joacă. La marii poeţi reapar adesea ecourile unei vechi cunoaşteri clarvăzătoare a omenirii. Datorită iniţierii, aceste ecouri sunt reîmprospătate şi ridicate la nivelul cunoaşterii umane.

Astfel, dragii mei prieteni, v-am prezentat câteva fapte care fac parte din ultimele cercetări întreprinse în domeniul vieţii între moarte şi o nouă naştere, şi sper că vom putea continua acest subiect într-un viitor apropiat.