Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


II

CONFERINŢA A V-A

Berlin, 13 ianuarie 1914

Am impresia că prin studierea a ceea ce mi-am permis să numesc Evanghelia a Cincea ați putut să vă însușiți unele lucruri, pentru nuanțarea a ceea ce am descris adeseori în legătură cu evoluția omenirii pe Pământ și cu influența exercitată de Misterul de pe Golgota asupra acestei evoluții a omenirii. Mai demult ne-am străduit să ne formăm, din cele mai diverse puncte de vedere, o idee sau alta în legătură cu ceea ce s-a petrecut, mai ales, prin Botezul în Iordan, și am atras adeseori atenția asupra faptului că Entitatea Christică s-a unit cu acea entitate pe care o numim Iisus din Nazareth și tocmai prin aceasta am încercat să arătăm importanța absolut decisivă a Misterului de pe Golgota pentru evoluția omenirii.

Acum noi am privit însă istoria lui Iisus din Nazareth așa cum poate fi ea constatată cu mijloacele științei spirituale, spre a vedea că acea entitate pe care o numim Iisus din Nazareth a ajuns în fața lui Ioan Botezătorul, în momentul în care urma ca Entitatea Christică s-o ia în posesie. Acuma ne propunem ca, folosindu-ne de ceea ce am dobândit prin această cunoaștere concretă a Evangheliei a Cincea, să ajungem la o înțelegere mai largă față de ceea ce are legătură cu Misterul de pe Golgota. Vom încerca astăzi să ne îndreptăm privirea sufletească spre cel pe care-l numim înaintemergătorul: spre Ioan Botezătorul și spre unele lucruri care au legătură cu misiunea sa.

Dacă vrem să-l înțelegem pe Ioan Botezătorul și poziția lui Christos Iisus față de Ioan Botezătorul, așa cum este ea sugerată în Evanghelia lui Ioan, e necesar să aruncăm o privire spre lumea spirituală din sânul căreia a crescut Ioan Botezătorul. E absolut de la sine înțeles că e lumea spirituală a antichității iudaice. Să evocăm acum în fața  sufletelor noastre specificul acestei lumi a antichității iudaice.

Antichitatea iudaică a avut, în orice caz, o misiune cu totul deosebită în evoluția omenirii. Ne amintim că, de pe poziția științei noastre spirituale, evoluția pământească trebuie concepută în sensul că ea a provenit din evoluțiile saturniană, solară și lunară și că evoluției pământești trebuie să-i atribuim în special faptul că, pe lângă ceea ce a rezultat din stadiile anterioare ale evoluției Pământului nostru, drept corp fizic, corp eteric și corp astral, în cursul evoluției pământești apare și eul uman. Acest eu, în orice caz, nu se poate afla așa, dintr-o dată, e necesară întreaga evoluție pământească, pentru ca eul să fie modelat așa cum trebuie el să fie, pentru ca omul să-și găsească evoluția sa, aș zice, în mersul veșniciei.

Dacă avansăm această idee, trebuie să considerăm, într-adevăr, că Pământul este, ca să zicem așa, scena din cadrul Cosmosului pe care omul trebuie să-și dezvolte eul. Antichitatea iudaica îl desemna pe Jahve sau Jehova drept acea entitate din rândul ierarhiilor superioare sub a cărei influență se pusese. Dacă studiem istoria biblică a creațiunii – am căutat să prezint situațiile decisive în ciclul Misterele istoriei biblice a creației [ Nota 49 ], prezentat la München –, găsim descris foarte clar și aici faptul că dintr-o șeptitate de entități ale ierarhiilor superioare, din șeptitatea Elohimilor, s-a dezvoltat unul dintre Elohimi, Jahve sau Jehova. Am putea spune că, la fel cum întregul organismului uman se plăsmuiește din direcția capului, tot astfel șeptitatea Elohimilor s-a împărțit în așa fel încât acest număr de șapte își găsește o formă de exprimare deosebită într-unul din ei, în Jahve sau Jehova, în așa fel încât, în cadrul evoluției pământești, el devine entitatea principală pentru ei. Acest lucru îl vede antichitatea ebraică, acest lucru îl recunoaște. Și, de aceea, ea vede în Jahve sau Jehova acea entitate din rândul ierarhiilor superioare cu care trebuie să te pui într-o legătură deosebită, pentru a face ca eul să se dezvolte. Înflorirea antichității iudaice e cu adevărat o etapă deosebită în evoluția eului uman, și în cadrul antichității iudaice influența lui Jahve sau Jehova era re-simțită în așa fel încât, prin felul cum te raportai la el, cum îl percepeai și cum îl simțeai, eul putea să se trezească treptat.

Ce fel de entitate este, de fapt, Jahve sau Jehova? E tocmai acea entitate pe care trebuie să ne-o reprezentăm în strânsă legătură cu evoluția Pământească. El este, propriu-zis, domnul, regentul evoluției pământești, sau, mai bine zis, înfățișarea sub care antichitatea iudaică îl vede pe domnul, pe regentul evoluției pământești. Vedem, de aceea, că întreaga antichitate iudaică e organizată, propriu-zis, în așa fel încât să vadă în Jahve sau Jehova pe Domnul Pământului, să creadă că Pământul e întrețesut de o asemenea guvernare divin-spirituală și că omul care vrea să devină conștient de legătura sa justă cu Universul, prin mijlocirea Pământului, trebuie să-l aibă în vedere, mai ales, pe Zeul Pământului, pe Jahve sau Jehova. Întreaga veche lume iudaica e orânduită în acest sens.

Chiar la începutul Genezei, se descrie cum Jahve îl face pe om din substanța Pământului. Adam înseamnă: cel făcut din pământ. Și în timp ce sistemele religioase care trăiesc de jur împrejurul vechiului popor evreu – afirmația poate fi dovedită în mod amănunțit – pornesc toate de la căutarea acelor elemente în care-și venerează Zeii nu în ceea ce provine de la Pământ, ci în ceea ce vine din exterior spre Pământ, vechea lume iudaică vede elementele în care trebuie să-l venereze pe Zeul Jahve sau Jehova în ceea ce are loc pe Pământ, prin activitatea pământească. Diferitele popoare din jurul lor își înalță privirile spre cerul înstelat, spre astre și mersul lor. Ele au ceea ce se numește o religie astrală. Alte popoare observă fulgerul și tunetul și felul cum în ele se manifestă elementele, și se întreabă apoi: Cum se vestesc, prin limbajul fulgerului și al tunetului, prin formațiunile de nori și altele asemenea, ființele divin-spirituale?

Am putea spune că popoarele care trăiau de jur împrejurul vechiului popor evreu își căutau simbolurile religioase deasupra Pământului, în stele sau în atmosferă, ceea ce urma să exprime pentru ele felul cum erau legate de ceva suprapământesc. Dar astăzi se ia seama prea puțin la faptul ca lumii vechi iudaice îi e proprie tendința de a se considera în legătură cu tot ceea ce vine din interiorul Pământului. Ni se atrage atenția în toate detaliile asupra acestei legături dintre vechii evrei și ceea ce provine de la Pământ. Se spune că în drumurile lor mergeau după un nor sau după un stâlp de foc. Ei “mergeau după un stâlp de foc”, în sensul în care un asemenea stâlp de foc poate fi format prin forțele Pământului.

Dacă, în anumite regiuni ale Italiei, în care solul e de natură vulcanică, aprinzi doar o bucată de hârtie și o plimbi pe deasupra crăpăturilor din sol, de îndată din Pământ încep să iasă nori de fum, din cauză că forțele Pământului năvălesc spre aerul pe care l-am încălzit. Așa trebuie să ne imaginăm și formarea stâlpului de foc, provocată de forțele din interiorul Pământului, după care umblă evreii. Tot astfel, despre stâlpii de apă și ceață nu trebuie să ne reprezentăm că au fost formați de forțe atmosferice, ci de jos, din direcția deșertului. În vechea lume iudaică, semnele care-l desemnează pe Jahve sau Jehova au legătură cu procesele Pământului. Iar originea “marelui potop” însuși trebuie s-o căutăm în ceea ce pulsează drept forțe ale pământului în Pământ, în ceea ce nu e provocat din exterior, de către condițiile vieții cosmice, ci de cele telurice. Acesta a fost marele protest al vechiului popor evreu împotriva popoarelor din jur, faptul că el a vrut să-l recunoască pe Dumnezeul Pământului. Iar tot ceea ce vine de sus, tot ceea ce vine din exterior spre Pământ, era resimțit drept ceea ce, aș zice, n-a ajuns până la misiunea formațiunii pământești, ci a rămas în urmă, în stadiul formațiunii lunare. Acest lucru era cuprins sub numele a tot ceea ce “șarpele” a făcut să apară pe Pământ, a tot ceea ce a făcut să apară pe Pământ Lucifer, rămas în stadiul evoluției lunare. Putem caracteriza acest protest al vechii lumi ebraice împotriva popoarelor din jur, spunând că aceste sisteme religioase aveau sentimentul: Dacă vrei să te înalți până la divin, trebuie să faci abstracție de Pământ, trebuie să ieși afară în Cosmos. Ceea ce e provocat în Cosmos sau ceea ce, din Cosmos, intră în atmosfera Pământului, e ceea ce trebuie să ve-nerăm noi. Vechea lume ebraica spunea însă: Noi nu venerăm ceea ce vine de sus, noi nu veneram ceea ce e provocat de forțele extraterestre, adevăratul Dumnezeu este cu Pământul!

Acest lucru e prea puțin luat în seamă în epoca actuală, fiindcă atunci când e rostit un cuvânt cum ar fi “Dumnezeu” sau “spirit” și ne îndreptăm apoi privirile spre vremurile vechi, avem întotdeauna sentimentul: Da, trebuie că prin acestea era înțeles unul și același lucru. – Din cauză că astăzi omenirea Occidentului, sub influența celor aproape două milenii de evoluție creștină, își îndreaptă iarăși privirile în sus, își îndreaptă pe bună dreptate privirile în sus, se crede că și vechea lume ebraică și-a îndreptat privirile în sus. Dimpotrivă! Vechea lume ebraică spunea: Misiunea pe care Jahve o avea în legătură cu Pământul a fost perturbată de Zeul care e venit din exterior și e simbolizat prin șarpele din Paradis.

Totuși, evreii își asimilaseră multe lucruri de la popoarele învecinate și noi putem înțelege că tocmai evreii își asimilaseră foarte multe de la popoarele învecinate. Doar ei aveau religia cea mai derutantă din întreaga lume antică, căci ei credeau ceva ce astăzi oamenii aproape că nu mai pot crede: că Jahve sau Jehova este o zeitate Pământească – în sensul caracterizat adineaori, ceea ce nu exclude faptul că Jahve, deși este o zeitate pământească, acționează, așa cum am caracterizat în cartea Știința ocultă, în forțele lunare ale Pământului, așadar, dintr-un alt punct de vedere, este o zeitate lunară. Dar, în contextul nostru, nu acesta este esențialul. Cea mai expusă religie, printre popoarele de odinioară, o aveau vechii evrei. Și, după cum astăzi oamenii nu pot crede că se poate privi, ca să zicem așa, nu în sus, ci spre centrul Pământului, când e vorba despre Dumnezeul căruia ne adresăm ca Zeului celui mai înalt, în primă instanță, tot așa simțeau și evreii această înălțare a privirilor spre Cer; și ei simțeau această năzuință de a privi în sus, când o vedeau la popoarele învecinate, în felul următor: Acești oameni venerează ceea ce își are originea în afăra Pământului.

Marea deosebire dintre învățătura ocultă evreiască și cei aflați în afara acestei învățături consta în faptul că ea le explica oamenilor foarte clar: Acele forțe, chiar până sus, la Lună, de care trebuie să ținem seama, își au originea în Pământ, și e o ispitire să ții seama de alte forțe; fiindcă celelalte forțe sunt concentrate în ceva ce este exprimat prin simbolul șarpelui. Prin urmare, vechiul popor evreu simțea o parte a ceea ce ne întâmpină din nou în concepția noastră spiritual-științifică despre lume.

Dar tocmai din motivele arătate, vechiul popor evreu s-a îndepărtat din ce în ce mai mult, mai ales în perioada când se apropia Misterul de pe Golgota, de acest mod de a privi lucrurile. Și atunci s-a ivit un om care a simțit în lăuntrul lui misiunea de a atrage în mod energic atenția asupra a ceea ce trebuia să fie propriu poporului evreu. E vorba de Ioan Botezătorul. El se simțea chemat, înainte de orice, să atragă atenția asupra acelui aspect care constituia cea mai importantă calitate a poporului evreu și pe care l-am caracterizat adineaori. Când a perceput în jurul său felul cum evolua religia iudaică, el și-a înveșmântat sentimentele în cuvinte. El și-a înveșmântat sentimentele în cuvinte grandioase, pline de sens, impresionante. Și vorbea cam așa: Ziceți că sunteți “copiii lui Avraam”. Dacă ați fi copiii lui Avraam, ar trebui să știți că Dumnezeul vostru, care a fost Dumnezeul lui Avraam, Isaac și al lui Iacob, Zeul Jahve sau Jehova, e unit cu cele pământești, lucru pe care l-a exprimat prin faptul că l-a făcut pe primul om din pământ. Dar, în sufletele voastre, voi nu mai sunteți copiii lui Avraam. Sunteți din neamul celor ce privesc în sus și se îndreaptă spre forțele de sus. Ați căzut în prada a ceea ce e desemnat prin simbolul just al “șarpelui”. Sunteți din neamul șarpelui!

În multe privințe, are o importanță profundă faptul că Ioan Botezătorul – m-am mai referit la aceste cuvinte și din alt punct de vedere – a folosit tocmai aceste cuvinte. Ce înseamnă ele, de fapt, așa cum le întâlnim de obicei în Biblie? Dacă ne-am mărturisi nouă înșine, măcar un pic, cât de rău știm azi să citim! Drept ce iau oamenii, în general, aceasta expresie din Evanghelie, expresia “voi, neam de năpârcă”? Îl iau doar în sensul că Ioan i-ar fi mustrat, într-adevăr, pe oamenii din jurul lui într-un mod atât de virulent și grosolan, numindu-i “neam de năpârcă”. N-ar fi fost o atitudine prea politicoasă. Dar nici n-ar folosi la nimic, dacă vrei să-i convingi pe niște oameni de ceva și să-i miști în cugetul lor, să începi imediat cu un cuvânt de ocară. Și nu reprezintă nici vreo imagine deosebită a lui Ioan, dacă spunem: Aceasta a fost mânia lui divină! – Aș dori să folosesc aici banala afirmație: De ocărât, știu și alții să ocărască! Dar nu acesta este esențialul: Esențialul constă în faptul că această expresie, pe care mulți o resimt doar drept o expresie de ocară, conține întreaga semnificație a acelui lucru asupra căruia Ioan voia să le atragă atenția oamenilor din jurul lui: Voi nu mai știți în ce constă misiunea lui Jahve, fiindcă, dacă nu apelați la forțele Pământului, așa cum faceți, ci la forțele din exteriorul Pământului, nu sunteți copiii lui Avraam, căci venerați ceea ce v-a adus șarpele. Așa că sunteți din neamul celor care, de jur împrejurul vostru, își venerează Zeii sub cele mai diferite nume, care au însă semnificația a ceea ce este caracterizat drept “șarpe”!

Și acum ne transpunem în lăuntrul cel mai lăuntric al simțirii lui Ioan Botezătorul. Poate că avea motivele lui să se opună în acest fel oamenilor. Nu spun acest lucru din Evanghelia a Cincea – fiindcă, în ceea ce privește Evanghelia a Cincea, încă nu s-a ajuns până la figura lui Ioan Botezătorul –, vi-l spun din altă parte, de unde el ar putea să rezulte. Prin urmare, Ioan Botezătorul își avea, fără îndoială, motivele sale de a vorbi celor ce veneau la el, la Iordan, ca și cum ar fi observat că își însușiseră anumite obiceiuri ale păgânilor. Ba chiar și în numele pe care i l-au dat cei ce veneau la el, zăcea ceva ce, în prima instanță, el nici nu voia să audă.

În ținuturile în care își rostea cuvintele Ioan Botezătorul, existau vechi învățături care ar putea fi caracterizate în felul următor: Da, la începutul evoluției omenirii, omul și animalele superioare au primit cândva, din ori-ginea-Jahve, respirația aeriană; dar din cauza a ceea ce a făcut Lucifer, respirația aeriană a devenit ceva rău. Au rămas bune, au rămas, ca să zicem așa, în stadiul evoluției originare, numai acele animale care nu posedă respirația aeriană: peștii. – Așa se face că, probabil, unii oameni s-au dus la Iordan – așa cum, în unele ținuturi, evreii mai fac și astăzi – și, într-un anumit moment al anului, s-au dus la malul apei și și-au scuturat hainele, crezând că își aruncă astfel păcatele la peștii cei nevinovați, pe care aceștia le-ar fi purtat de atunci înainte. Asemenea obiceiuri, care au legătură cu păgânismul din ținuturile vecine, vedea Ioan la cei despre care spunea: Ați înțeles mai mult de la șarpe decât de la Jahve. De aceea, nu aveți dreptul să vă numiți copiii celui care a fost menit să vă fie strămoș, copiii lui Avraam. Vă zic vouă: Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și Iacob ar putea să se întoarcă la misiunea lui originară și să facă din aceste pietre, adică din Pământ, un alt neam de oameni, care să-l înțeleagă mai bine!

În acest loc, unde Biblia ne transmite aceasta expresie, “Dumnezeu îi poate trezi copii lui Avraam din aceste pietre”, exista, în limba din acea vreme, atâtea cuvinte cu dublu înțeles, aluzive. Și ele sunt folosite în mod intenționat, aceste cuvinte, spre a se atrage atenția asupra faptului că în aceste lucruri zace un sens adânc. Dar vom înțelege în mod complet acest lucru numai dacă vom privi, alături de ceea ce am explicat adineaori, misiunea lui Pavel.

Am vorbit adeseori despre această misiune a lui Pavel [ Nota 50 ] și vreau să vă prezint astăzi acel punct de vedere care poate fi important pentru înțelegerea a ceea ce trebuie să fie realizat. Cum se face oare că Pavel, care, după cum am amintit adeseori, nu s-a lăsat convins de evenimentele viețuite la Ierusalim, a putut să preia în concepția lui importanța Misterului de pe Golgota, cum se face că, prin Evenimentul Damascului, s-a convins pe deplin de ceea ce el însuși a numit învierea lui Christos? Aici trebuie să privim puțin în intimitatea felului cum Pavel a fost pregătit pentru ceea ce i-a apărut apoi prin Evenimentul Damascului.

Pavel trecuse prin școala evreiască a profeților din vremea sa. El știa în mod precis: Până la un anumit punct din evoluția omenirii, binele acestei evoluții a omenirii depinde de faptul că oamenii rămân sau nu la eul Pământului, de faptul că ei înțeleg sau nu că misiunea lui Jahve e legată de planeta Pământ. – Dar trebuie să vină o vreme – asta știa Pavel – în care “cele de sus”, ceea ce intră în Pământ din condițiile de viață extraterestre, va redeveni important. Și e important să-ți dai seama că, înainte de a-și asuma, prin Misterul de pe Golgota, misiunea Sa în legătură cu Pământul, Christos și-a avut misiunea Sa, drept Christos, în niște regiuni suprapământești, că el a trăit în niște regiuni suprapământești. Date mai exacte găsiți în ciclul pe care l-am prezentat de curând la Leipzig [ Nota 51 ].

Putem urmări înapoi, pe firul timpului, raporturile extrapământești, și vom constata că mai întâi Christos și-a desfășurat activitatea în niște sfere suprapământești, că El s-a apropiat din ce în ce mai mult de Pământ, ca să zicem așa, până când, prin trupul lui Iisus din Nazareth, a intrat în aura Pământului. Și Pavel știa că acest moment va veni odată, doar că, înainte de Evenimentul Damascului, el n-a văzut în aura Pământului acest lucru: “Christos este deja aici!”. El era însă pregătit în acest sens și ne-o spune foarte clar, ne spune că era pregătit. Citiți în Epistola a doua către corinteni, capitolul 12:

1. Nu-mi folosește la nimic să mă laud; dar vreau să ajung la viziunea și revelările Domnului.
2. Cunosc un om întru Christos (Pavel se referă la el însuși); înainte cu paisprezece ani (că o fi fost în trup, nu știu; sau că o fi fost în afara trupului, iarăși nu știu; Dumnezeu o știe) acest om a fost răpit până în al treilea Cer.
3. Și eu îl cunosc pe același om (că o fi fost în trup sau în afara trupului, nu știu; Dumnezeu știe);
4. acel om a fost răpit în Paradis și a auzit cuvinte pe care nici un om nu le poate rosti.
5. În privința acestuia, vreau să mă laud; dar în privința mea însumi nu vreau să mă laud deloc, ci numai în privința slăbiciunii mele.

Ce spune Pavel aici? Nu spune nici mai mult, nici mai puțin decât că, deja în urmă cu paisprezece ani – după datele cronologice ar trebui să presupunem, așadar, că această trăire a avut loc cam la șase ani după Misterul de pe Golgota – el a fost în stare să se înalțe în mod clarvăzător în regiunile spirituale. Cu alte cuvinte, ne asigură el însuși: în el trăiește un om – și numai din cauza acestuia vrea să se laude, nu a omului trupesc – care poate să-și înalțe privirile în lumile spirituale. – Și după ce a avut acea trăire, i-a devenit clar: Ce ai văzut tu înainte în lumile spirituale, când îți înălțai privirile spre ele? L-ai văzut pe Christos, ai văzut că El se mai afla acolo sus, în condițiile de existență cerești! – Prin Evenimentul Damascului, i-a devenit clar că acum Christos se revărsase în aura Pământului și trăia în ea.

Acesta e aspectul remarcabil, care a făcut ca unele spirite, cam în perioada întemeierii Creștinismului, să rostească un cuvânt care astăzi sună ciudat: “Adevăratul Lucifer e Christos”, așa spuneau ei. Ei înțelegeau: în trecut, dacă îți înălțai privirile spre condițiile de existență suprasensibile, trebuia să rămâi al “șarpelui”, dacă înțelegeai în mod just evoluția omenirii. După ce Misterul de pe Golgota a avut loc, biruitorul șarpelui a venit aici, jos, și a devenit acum Domnul Pământului. – Toate acestea au legătură cu întreaga evoluție a omenirii.

Ce sens are faptul că vechea religie ebraică reprezintă, ca să zicem așa, protestul împotriva religiilor astrale ale popoarelor din jur, împotriva tuturor religiilor care văd simbolurile Divinului în nori, în fulger și în tunet? Acest fapt are sensul că sufletul uman trebuie să se pregătească să primească eul în așa fel încât acesta să nu mai primească revelațiile spirituale prin ceea ce apare sub formă de fulger și tunet, ci să primească aceste revelații în spirit, prin spiritul însuși. Dacă înainte omul voia cu adevărat să-și înalțe privirile spre Christos, el n-o putea face decât în sensul lui Zarathustra, privind în sus, spre ceea ce am putea numi înveliș exterior al lui Christos, al lui Ahura Mazdao. Omul își putea înălța privirile spre Soarele fizic și el putea ști: în acesta trăiește Christos. – Dar, prin Misterul de pe Golgota, Christos a fost descojit, ca să spunem așa, din efectele solare fizice și El a împânzit, ca Soare spiritual, aura Pământului. Da, așa a devenit Christos, El împânzește acum aura Pământului, după ce adoratorii lui Jahve sau Jehova îl pregătiseră în acest scop. Iar Ioan Botezătorul poate fi înțeles, în importantele sale cuvinte, dacă-l înțelegem așa.

Și acum s-a pregătit Misterul de pe Golgota. În timp ce el se pregătea – vreau să descriu acum lucrurile într-un mod mai abstract, ne vom putea adânci mai târziu în detaliile concrete –, stau față în față, aș zice, Christos Iisus și Ioan Botezătorul. Dacă aducem în fața sufletelor noastre ceea ce am spus adineaori în legătură cu Ioan Botezătorul, ne vom da seama în ce sens sta Christos Iisus, ca să zicem așa, față în față cu Ioan Botezătorul: în Ioan Botezătorul, El avea în fața sa pe acela care, aș zice, înțelegea cel mai bine ce înseamnă să venerezi Spiritul Pământului.

De unde veneau, în cadrul poporului evreu și al altor cercuri – fiindcă existau și alți oameni care erau stimulați, mai mult sau mai puțin, dar întotdeauna, de către misterii –, de unde veneau acele facultăți care venerau în sensul just Spiritul Pământului? De unde veneau aceste facultăți? înainte de Misterul de pe Golgota, ele erau legate de ceea ce numim ereditatea fizică a omului, acea ereditate fizică despre care știm că e și o legitate pământească. Științele actuale ale naturii vor găsi că e o totală prostie ceea ce voi spune acum; s-ar putea să fie însă o prostie dintre acelea despre care se spune “prostie în fața oamenilor și înțelepciune în fața lui Dumnezeu”: Înainte de Misterul de pe Golgota, ceea ce se numește facultate de cunoaștere era legată, în esență, dintr-un anumit punct de vedere, de raporturile ereditare, iar progresul și înaintarea evoluției omului a constat tocmai în faptul că tipul de cunoaștere care se bazează pe activitatea de reprezentare a devenit independent de orice raporturi ale eredității naturale.

De aceea, în vechile misterii s-a procedat foarte bine când, adesea, demnitățile misteriale se moșteneau din tată în fiu ș.a.m.d. Acesta e lucrul important aici, faptul că în perioada Misterului de pe Golgota cunoașterea umană a încetat să mai fie dependentă de niște raporturi pur fizice. Datorită progresului realizat în omenire, cunoașterea a devenit o chestiune pur sufletească. Activitatea cea mai lăuntrică a sufletului uman devine o chestiune pur sufletească, care nu mai e dependentă de raporturile ereditare exterioare.

Cum a devenit posibil ca omul să-și păstreze, totuși, în continuare eul, fără ca acesta să fie prejudiciat? Încercați să sesizați întreaga importanță a faptului că raportul cel mai lăuntric al sufletului uman, raportul de cunoaștere, a devenit o problemă pur sufletească, a faptului că omul n-a mai putut moșteni de la strămoșii lui nici un fel de facultăți. Azi mai există, fără îndoială, mulți oameni care ar vrea să moștenească facultățile lor de cunoaștere de la strămoșii lor, dar nu mai merge. Asta se vede deja. Facultățile lui Goethe nu prea s-au transmis urmașilor săi și nici la alții nu se poate vedea așa ceva.

Dar ce-ar fi trebuit să se întâmple cu aceste facultăți, dacă n-ar fi fost întreținute de nimic altceva din punct de vedere spiritual, dacă n-ar fi primit nici un impuls spiritual? Facultățile, devenite lăuntrice, ale omului ar fi rămas orfane. Omul ar fi fost situat pe Pământ în așa fel încât ar fi trebuit să aștepte ce i-ar fi dat Pământul, din mediul înconjurător, în funcție de alcătuirea karmei sale, încât el ar fi trebuit să aștepte ce ar fi proiectat în lăuntrul lui simțurile sale.

Dar el n-ar fi putut prețui prea mult acest lucru, ci ar fi trebuit să fie bucuros dacă ar fi putut să plece cât mai curând iarăși de pe Pământ, fiindcă pe Pământ nu și-ar fi putut cuceri nici un fel de facultăți deosebit de valoroase. Buddha le atrăsese oamenilor atenția în mod foarte clar asupra acestui lucru; de aici învățătura sa, care-l îndepărtează pe om de toate percepțiile senzoriale pământești.

Dar Christos s-a făcut perceptibil în Iisus din Nazareth drept ceva despre care Christos Iisus a putut să spună la Botezul în Iordan: în mine a coborât ceva din lumile suprapământești care poate acționa asupra eului, fecundân-du-l. – în viitor, în sufletul uman vor trăi multe conținuturi care vin din regiuni extraterestre, care nu se moștenesc doar pe cale ereditară. Tot ceea ce omul putea să știe înainte: e ceva doar moștenit, a trecut de la o generație asupra alteia, o dată cu raporturile fizice. Ultimul om care a reușit să-și dobândească niște facultăți superioare pe baza a ceea ce se poate moșteni pe cale ereditară a fost Ioan Botezătorul. “Unul dintre cei mai mari între cei născuți din femeie”, spune despre el Christos Iisus. El a atras astfel atenția asupra felului în care epoca veche se desparte de cea noua, asupra faptului că epoca cea veche poate să spună, pe bună dreptate: Dacă eu caut ceea ce trebuie să tră-iască în sufletul meu drept acel ceva care mă conduce spre culmile omenescului, îmi aduc aminte de Avraam, Isaac și Iacob; fiindcă de la ei coboară, în linia ereditară, facultățile prin care pot fi atinse culmile omenescului. – Acum însă aceste facultăți trebuie să vină din regiuni extrapământești. Omul nu mai trebuie doar să privească spre Pământ și să-l găsească pe Domnul Pământului în Christos, ci el trebuie să devină conștient de intrarea cerească a lui Christos Iisus în suflet – acesta este aspectul asupra căruia a atras atenția Christos Iisus, în momentul în care a vorbit despre Ioan Botezătorul ca fiind unul dintre cei mai mari între aceia care “s-au născut din femeie”, adică între aceia care poartă în ei facultățile ce pot fi dobândite în mod nemijlocit, prin ereditate fi-zică.

Aici găsim răspunsul la o întrebare care poate deveni foarte importantă pentru epoca noastră. În perioada în care, aș zice, cea de-a treia epocă posta-tlanteană transpare în epoca noastră, a cincea – în modul descris de mine adeseori –, oamenii au reînceput să privească spre ceea ce poate să i se arate omului de pe Pământ drept realitate extrapământească. Dar acum oamenii nu mai puteau simți religia lor astrală renăscută la fel cum își simțeau religia lor astrală vechii egipteni sau chaldeeni, ci ea trebuia resimțită așa cum o resimte un om care are cu adevărat dreptul de a-și spune părerea în legătură cu aceste lucruri.

În anul 1607 au fost rostite niște cuvinte pe care aș dori să vi le comunic și aici, prin care un om a spus: “În întreaga creațiune se găsește o splendidă armonie minunată, și anume, atât în sfera lumii senzoriale, cât și în sfera lumii suprasenzoriale, în idei ca și în lucruri, în împărăția naturii și în cea a harului. Această armonie trăiește atât în lucrurile înseși, cât și în raporturile lor reciproce. Suprema armonie este Dumnezeu și El a imprimat tuturor sufletelor o armonie interioară, ca imagine a Sa. Numerele, figurile, astrele, natura, în general, sunt în armonie cu anumite taine ale religiei creștine. La fel cum, de pildă, în Univers există trei lucruri aflate în stare de repaos: Soarele, stelele fixe și intermediul, iar toate celelalte sunt mișcătoare, tot astfel în Dumnezeu cel unic sunt: Tatăl, Fiul și Spiritul. Sfera reprezintă, de asemenea, Trinitatea – Tatăl e centrul, Fiul e suprafața, Spiritul e egalitatea distanței de la centru până la suprafață, raza – precum și alte taine. Fără spirite și suflete pretutindeni, ar lipsi armonia. În sufletele umane se găsesc predispoziții armonice de o infinită varietate. Întreg Pământul e însuflețit, și prin aceasta este produsă marea armonie, atât pe Pământ, cât și între el și astre. Acest suflet acționează prin întregul corp al Pământului, dar își are sediul într-una din părțile sale, la fel cum sufletul uman își are sediul în inimă; și de aici, ca dintr-un focar sau dintr-un izvor, pornesc efectele sale, în oceane și în atmosfera Pământului. De aici, simpatia dintre Pământ și astre, de aici, regularitatea activităților din natură. Că Pământul are cu adevărat un suflet, o arată cel mai clar observarea stării vremii și a aspectelor care o produc de fiecare dată. Sub anumite aspecte și constelații, aerul devine întotdeauna neliniștit; dacă acestea nu există sau sunt puține la număr, sau dacă trec repede, aerul rămâne liniștit.”

Kepler expune pe larg aceste gânduri și altele și în cartea sa “Harmonices mundi”. Voi cita, în mod reprezentativ pentru multe altele, doar acest pasaj original [ Nota 52 ]: “Globul pământesc va fi fiind un corp ca și acela al unui animal, iar ceea ce, la animal, e sufletul său, va fi fiind pentru Pământ “natura sublunaris”, care în prezența aspectelor stârnește fenomene meteorologice. Această afirmație nu e infirmată de faptul că stârnirea fenomenelor meteorologice nu coincide întotdeauna exact cu aspectele, Pământul pare uneori leneș, uneori agitat, astfel că își continuă procesele de evaporare și fără prezența aspectelor. Căci el nu e un animal atât de ascultător ca un câine, ci e cam ca o vită sau un elefant: Se lasă greu împins de mânie, dar e cu atât mai violent, dacă cineva îl irită zdravăn.” (Libri IV, cap. VIII).

Acestea și nenumărate alte schimbări și fenomene care au loc în Pământ și cu Pământul se desfășoară în mod atât de reglementat și măsurat, încât nu pot fi atribuite vreunei cauze oarbe, și, din cauză că planetele înseși nu știu nimic despre unghiurile pe care razele lor le formează căzând pe Pământ, trebuie că Pământul are un suflet.”

În felul său, el spune apoi: “Pământul e un animal. Putem percepe la el tot ceea ce este analog părților corpului animal. Plantele și copacii sunt părul lui, metalele sunt arterele lui, apa mării – băuturile lui. Pământul posedă o forță plăsmuitoare, un fel de imaginație, mișcare, anumite boli, iar fluxul și reflu-xul constituie respirația animalelor. Sufletul Pământului pare a fi un fel de flacără, de aici căldura subpământeană și de aici imposibilitatea reproducerii când lipsește căldura. O anumită imagine a cercului zodiacal (în germ.: Tierkreis = cercul animalelor. n.trad.) și a întregului firmament a fost imprimată de Dumnezeu ca o pecete în sufletul Pământului.”

“Aceasta este legătura dintre cele cerești și cele pământești: arhetipurile tuturor mișcărilor și activităților sale au fost sădite în el de către Dumnezeu, Creatorul.”

“Sufletul este în centrul Pământului, el trimite în toate direcțiile forme sau copii ale sale și simte în acest fel toate schimbările și formele armonioase din afara lui. – La fel cum e cu sufletul Pământului, e și cu sufletul omului. Toate ideile și dovezile matematice, de pildă, sufletul le produce din sine însuși, altfel n-ar putea să aibă acest înalt grad de certitudine și siguranță.”

“Planetele și aspectele lor au influență asupra forțelor sufletești ale omului. Ele iscă mișcări afective și pasiuni de tot felul și, prin aceasta, adeseori, faptele și întâmplările cele mai îngrozitoare. Ele au influență asupra concepției natale și, de aceea, asupra temperamentului și caracterului uman, pe aceasta se bazează o mare parte a astrologiei. – Probabil că de la Soare nu se răspândește în Univers numai lumină și căldură, ci el este, de asemenea, centrul și sediul rațiunii pure și izvorul armoniei din întreg Universul – și toate planetele sunt însuflețite.”

Așa a căutat drum spre lumină, în acest spirit care ne întâmpină în secolul al 17-lea – aceste cuvinte datează, după cum am spus, din anul 1607 –, privirea îndreptată în sus. Totuși, deja din aceste cuvinte se vede: privirea îndreptată în sus a fost christificată. Acela care a rostit cuvintele citate de mine adineaori a fost, în orice caz, un spirit profund, în care a acționat profund de tot legătura sufletului uman cu ceea ce străbate lumea drept viață divină, cu valurile sale, și urzește în ea. Următoarele cuvinte frumoase au fost scrise de același spirit pe care l-am auzit mai înainte vorbind despre “Sufletul Pământului”:

Imn lui Dumnezeu

Creator al lumii, eterna putere! Prin spațiile toate
Răsună slava ta; ea străbate și Cerul și Pământul deodată.
Chiar și copilul necopt gângurește după glasul ceresc și vestește
Că amuțit-a dușmanul, și se-aude doar laudă.
Mare artist, ce lumea-ai creat, eu opera-ți plin de uimire privesc,
A mâinilor tale, clădită în forme măiestre,
În centru cu Soarele, izvor de lumină și viață,
Ce după sfântă lege Pământu-l strunește și-ndrumă
Pe căi diferite. Văd ostenelile Lunii
Și stelele-acolo, presărate pe-o pajiște necuprinsă –
Domn al Lumii! Eterna putere! Nemăsurata-ți strălucire
Se-avântă prin lumile toate, pe-ale luminii aripe.

Privim și mai adânc în sufletul său când spune:

Dacă-ale lucrurilor copii în oglindă, acum îți place să le vezi, [ Nota 53 ]
Dar ți-e menit, cândva, Ființa însăți s-o cunoști,
De ce mai șovăi, ochiule, să dai
Iluzia pe-o existență mai înaltă?
Dacă atât te-ncântă o frântură de știință,
Ce fericit vei fi, privind întregul!
Cele inferioare, suflete, le părăsește, curajos,
Ca iute să câștigi ceea ce-i veșnic mare.

Dacă aici viața-i moarte, zi de zi,
Ba chiar, dacă izvorul vieții-i moartea,
O, omule-copil, ce șovăi ca, murind,
Lumina, renăscut, să o saluți?

Aceste cuvinte și, de asemenea, cuvintele despre sufletul Pământului, cine le-a rostit, la începutul secolului al 17-lea? Le-a rostit cel care a întemeiat astronomia cea mai nouă, Johann Kepler, fără care astronomia modernă n-ar putea exista. Care monist nu-l va lăuda pe Johann Kepler? Ar fi bine ca adepții monismului să ia seama la aceste cuvinte ale lui Johann Kepler, pe care vi le-am comunicat adineaori, căci altfel tot ce s-ar spune despre Johann Kepler ar rămâne ceva ce n-aș vrea să desemnez acum, printr-un anumit cuvânt.

Deja se face auzit ceea ce urmează să devină iarăși înălțarea privirilor către stele: Este noul mod de a citi scrierea stelară, așa cum încercăm noi în concepția noastră spiritual-științifică despre lume. Și aflăm răspuns la întrebarea cu care ne-am început considerațiile de astăzi: Cum ne apropiem de Impulsul Christic? Cum îl înțelegem pe Christos? Cum ne situăm în raportul just față de El, în așa fel încât să putem spune: Primim cu adevărat în noi Impulsul Christic? – învățând să privim cu aceeași ardoare și profunzime a simțirii care trăia în vechiul popor evreu, când se spunea: îmi înalț privirile spre Avraam tatăl meu – adică spre linia ereditară fizică –, spre tatăl originar Avraam, când vreau să mă refer la temeiul a ceea ce port în suflet drept bun al său cel mai de preț –, învățând să privim cu aceeași profunzime a simțirii și în aceeași dispoziție sufletească spre ceea ce vine din înalturile spirituale și ne fecundează spiritual, spre Christos, învățând să atribuim fiecare dintre facultățile noastre, tot ceea ce suntem capabili să realizăm în așa fel încât să devenim prin aceasta oameni, nu unei puteri pământești, ci lui Christos – și atunci ne creăm legătura vie cu Christos. “Te bucuri de o facultate oarecare, fie chiar și de cea mai cotidiană, care te face să fii om, de unde o ai?” De la Christos!

La fel cum vechiul evreu spunea în momentul morții că se întoarce în sânul lui Avraam – lucru care iarăși avea un sens profund –, noi învățăm să înțelegem sensul epocii noastre, al epocii care se desfășoară după Misterul de pe Golgota, dacă alăturăm vechiului cuvânt “Din Dumnezeu ne naștem”, cuvântul care corespunde, pentru noi, vechii expresii “A te întoarce în sânul lui Avraam”: “În Christos murim”.

Dacă învățăm să înțelegem Misterul de pe Golgota, ne putem crea acea legătură vie cu Christos, de care avem nevoie, la fel cum în vechea lume iudaică exista legătura vie cu Dumnezeul care era Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și Iacob, și care se exprima în faptul că fiecare mărturisea: după moarte mă întorc la tatăl Avraam. Pentru oamenii care trăiesc după Misterul de pe Golgota, acest lucru trebuie să se exprime în faptul că ei sunt conștienți de cuvântul: în Christos murim!