Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

DIN CRONICA ACAȘA. EVANGHELIA A CINCEA

GA 148


V. Conferințe ținute la München

EVANGHELIA A CINCEA

CONFERINŢA I

München, 8 decembrie 1913

Pe baza anumitor îndatoriri care ne revin din lumea spirituală, pentru mine a rezultat necesitatea de a cerceta, în ultimul timp, unele aspecte în legătură cu viața lui Christos Iisus. Știți deja că există posibilitatea de a-ți deschide accesul la anumite evenimente care au avut loc în trecut, prin așa-numita cercetare a Cronicii Acașe. Am încercat, deci, să-mi cuceresc accesul la evenimentul cel mai important din evoluția Pământului, la evenimentul care se leagă de Misterul de pe Golgota. Au rezultat astfel tot felul de lucruri care pot întregi expunerile cu caracter mai mult spiritual-științific pe care le-ați primit cu diferite ocazii în legătură cu Misterul de pe Golgota. Ceea ce a rezultat acum, prin cercetarea Cronicii Acașe, e de o cu totul altă natură; este mai concret, aș zice, o sumă de fapte reale care se referă la viața lui Christos Iisus. După cum sperăm, aceste fapte reale se vor uni, cu timpul, pentru a forma un fel de a Cincea Evanghelie și la următoarea întâlnire a ramurii din orașul dvs. vom încerca să arătăm de ce tocmai în epoca noastră e necesar să se scoată din izvoarele oculte ceea ce poate fi desemnat drept Evanghelia a Cincea.

Astăzi vreau să ofer, pentru început, câteva narațiuni izolate, care se referă la tinerețea lui Iisus din Nazareth și care vor culmina într-o convorbire importantă pe care el a avut-o cu mama sa vitregă sau adoptivă. Câteva dintre lucrurile care vor trebui discutate astfel drept o a Cincea Evanghelie au fost relatate deja câtorva dintre dvs. de către d-ra Stinde [ Nota 60 ]; dar, ca să ofer o imagine completă, voi fi nevoit să repet pe scurt și lucrurile care unora dintre dvs. le-au fost deja prezentate.

Aș vrea să încep astăzi cu acel eveniment pe care am avut prilejul să vi-l caracterizez adesea, cu evenimentul prin care eul lui Zarathustra a trecut în învelișurile trupești ale acelui băiat Iisus care s-a născut din linia nathanică a casei lui David. Vreau să amintesc pe scurt că, potrivit cu cercetarea Cronicii Acașe, cam în același timp s-au născut doi băieți Iisus. Unul dintre ei s-a născut din ceea ce putem numi linia solomonică a casei lui David, celălalt din linia nathanică a casei lui David. Cei doi copii erau foarte diferiți, în ceea ce privește întreaga lor viață ca băieți. În trupul care descindea din linia solomonică a casei lui David trăia acel eu care umblase odinioară pe Pământ sub numele de Zarathustra, iar acest eu progresase, devenind un spirit care, ce-i drept, cum se întâmplă în asemenea cazuri, în primii doisprezece ani ai vieții sale părea un copil, dar care se dovedea înzestrat cu cele mai înalte aptitudini, care învăța cu cea mai mare repeziciune tot ceea ce produsese până în acea epocă evoluția culturii și civilizației. Am putea spune că acest băiat din linia solomonică a casei lui David era un băiat înzestrat cu cele mai înalte calități – așa cum reiese din Cronica Acașă. Băiatului din linia nathanică nu-i putem atribui asemenea calități. De fapt, el era un copil care ar putea fi considerat neînzestrat pentru tot ceea ce poate fi învățat pe baza cuceririlor științelor și artelor pământești ale omului. Chiar se arăta înclinat să refuze învățarea a ceea ce își cucerise omenirea. În schimb, acest băiat Iisus avea în cel mai înalt grad o profundă genialitate a inimii; deja în cea mai fragedă copilărie radia iubirea cea mai caldă ce se poate imagina, își însușea toate acele noțiuni uman-pământești care pot duce la o viață plină de iubire.

Știm deja, de asemenea, că după ce amândoi băieții împliniseră cam doi-sprezece ani, eul lui Zarathustra a ieșit din învelișurile sale, cum se întâmplă uneori în cadrul proceselor oculte din evoluția omenirii. El a ieșit din trupul băiatului Iisus din linia solomonică – și acesta a fost apoi bolnav și în cele din urmă a murit – și a intrat în învelișurile trupești ale celuilalt băiat Iisus. Evanghelia lui Luca face aluzie la acest lucru, povestind că acest băiat Iisus a stat apoi printre cărturari și le dădea răspunsurile sale uimitoare și n-a fost recunoscut decât cu greu de propriii săi părinți. Așa că de acum înainte îl vedem crescând, începând de la doisprezece ani, pe acel băiat Iisus care poseda genialitatea inimii, care reunise în sine, aș zice, suma tuturor darurilor umane referitoare la sentiment și simțire; avem unirea eului lui Zarathustra cu acest băiat Iisus, care însă pe atunci încă nu știa ce se petrecuse cu el: nu știa că era eul lui Zarathustra, care părăsise trupul băiatului Iisus solomonic și intrase în el și acționa deja în învelișurile sale trupești, în așa fel încât, treptat, ambele elemente s-au întrepătruns unindu-se în mod desăvârșit.

Și mai știm că mama după trup a băiatului Iisus nathanic a murit curând, la fel și tatăl băiatului Iisus solomonic, și că cele două familii din care descindeau cei doi băieți Iisus au ajuns să formeze o singură familie, în așa fel încât băiatul Iisus nathanic, venit din cealaltă familie, avea acum frați și surori vitrege, iar mama după trup a băiatului Iisus solomonic i-a devenit mamă vi-tregă sau adoptivă. În sânul acestei familii a crescut el, în Nazareth. Înzestrarea ieșită din comun pe care o manifestase stând printre cărturari, în templu, și dându-le acele răspunsuri mari, grandioase, care i-au cuprins pe toți de uimire, s-a intensificat în continuare. Ceea ce s-a petrecut între doisprezece și optsprezece ani în sufletul băiatului Iisus nathanic, locuit acum de eul lui Zarathustra, a fost ceva minunat: Din străfundurile abisale ale sufletului său s-a ridicat la suprafață ceva ce n-ar fi putut fi trăit de nici un om al acelei epoci; s-a făcut simțită o imensă maturitate a judecății spirituale, alături de o profundă vigoare originară a facultăților sale sufletești. Spre uimirea celor din jur, sufletului său îi vorbea tot mai clar acel glas divin nespus de puternic, din regiunile spirituale, care în învățăturile oculte evreiești era numit marea Bath-Col. Dar marea Bath-Col îi vorbea băiatului în creștere cu totul altfel decât cărturarilor, într-un mod sublim. Ieșea la suprafață ca o iluminare lăuntrică, minunată. Ieșea la suprafață în așa fel încât deja la această vârstă tânără Iisus din Nazareth și-a putut spune, într-o dispoziție plină de întristare: Ce a devenit omenirea evreiască, din acele vremuri din care această omenire auzea glasul vechilor profeți, pe acei vechi profeți care mai primeau ei înșiși aici, jos, din lumile superioare, darurile spirituale, prin inspirații și intuiții? – Lui Iisus din Nazareth i s-a revelat, prin iluminare interioară, faptul că odinioară existase o comunicare intimă între vechii profeți evrei și puterile divin-spirituale; că în vechii profeți se revelau cele mai mari taine, prin glasul sever-sfânt al marii Bath-Col. Dar vremurile se schimbaseră, până în acea epocă în care a trăit Iisus din Nazareth atunci. Existau oameni erudiți, cărturari, de asemenea și câțiva profeți, care nu puteau percepe decât niște ecouri, niște ecouri slabe a ceea ce primiseră drept revelații marii profeți de odinioară. Dar tot ceea ce putea fi obținut în prezent, era doar o umbră a vechilor învățături. Iar ceea ce era păstrat în cărți și documente drept tradiție, în legătură cu aceasta, Iisus – care o primea acum prin inspirația sa lăuntrică nemijlocită, prin niște lumini care-i străluceau de la o zi la alta, din ce în ce mai puternic – știa că toate acestea existau, ce-i drept, dar că epoca sa nu mai era în măsură să le înțeleagă. Viața sa în cadrul acestor inspirații era ceva copleșitor.

Ai o impresie nespus de puternică, dacă-ti îndrepți privirea spirituală spre acest loc din evoluția Pământului, dacă vezi reaprinzându-se în sufletul lui Iisus din Nazareth ceea ce fusese revelat în vremurile străvechi profeților patriarhali, ca să zicem așa, și dacă vezi cât de singur era în mijlocul omenirii, care era lipsită de orice înțelegere pentru ceea ce trăia el. Era nevoit să-și spună: Chiar dacă marea Bath-Col ar vorbi cu glas tare și lămurit din Cer, nu există deloc oameni care s-o poată înțelege. Ce a devenit omenirea? – Această situație a coborât peste sufletul lui ca o mare durere. Îl vedem pe băiat devenind adolescent. De la o săptămână la alta, în el urcau noi cunoștințe, dar cu fiecare din ele creștea o suferință ce se intensifica tot mai mult și mai mult, o durere adâncă, din cauza a ceea ce omenirea uitase și nu mai putea înțelege. Întregul declin al omenirii apăsa asupra sufletului lui Iisus din Nazareth. Aflăm tot felul de lucruri în legătură cu durerea și suferința pe care oamenii trebuie să le îndure în lume, când ne îndreptăm privirea spirituală spre evoluția omenirii; dar e copleșitoare impresia pe care o primim din acel suflet care a simțit, prin compasiune pură cu omenirea, durerea intensificată la ma-ximum, durerea cea mai concentrată, cauzată de declinul omenirii, de faptul că omenirea nu mai era în stare să primească din tot ceea ce lumea spirituală pregătise pentru ea. Aceasta durere s-a intensificat cu atât mai mult, cu cât în preajma lui Iisus din Nazareth, în perioada când el avea doisprezece-optsprezece ani, nu era nimeni cu care să poată vorbi cât de cât despre toate acestea. Nici măcar cei mai buni discipoli ai unor mari învățați cum fusese Hilel nu înțelegeau măreția a ceea ce se revela în sufletul lui Iisus din Nazareth. El era singur cu revelațiile sale și cu durerea să nesfârșită, care îmbrățișa omenirea cu o compasiune fără margini. Această dispoziție sufletească a lui Iisus din Nazareth aș vrea să o descriu, înainte de orice. În timp ce el trăia lăuntric toate acestea, în timp ce în lăuntrul lui se derulau lumi întregi, din punct de vedere exterior el exercita cu modestie meseria tatălui său, care era un fel de meșteșug al tâmplăriei, al dulgheriei. Așa s-a maturizat Iisus până când a împlinit optsprezece ani. Pe urmă, după cum era voința familiei sale, el a trebuit să facă o călătorie prin lume, să umble dintr-un loc într-altul, pentru a lucra câte o vreme aici sau acolo. Așa a și făcut. Și ajungem astfel la o a doua epocă din tinerețea lui Iisus din Nazareth, care a durat aproximativ între optsprezece ani douăzeci și patru de ani.

El a umblat prin multe orașe și sate, în interiorul și în afara Palestinei. A ajuns în tot felul de ținuturi ale păgânilor; pe atunci a vizitat mulți evrei și păgâni. La această personalitate putea fi remarcat un lucru ieșit din comun, care se va număra întotdeauna printre aspectele cele mai concludente, când încercăm să sondăm misterul adâncurilor umane: Se putea observa că durerea imensă pe care o trăise în sufletul său se transforma într-o iubire imensă, așa cum face adeseori durerea, când e altruistă, se transforma într-o iubire care acționează nu numai prin cuvinte, ci prin simplă prezență. Când ajungea în mijlocul familiilor la care urma să lucreze, acei oameni știau, din felul cum arăta și cum se purta, din felul lui de a fi, că iubirea – care poate veni numai dintr-un om – radia din acest suflet; o iubire care le făcea bine tuturor; în a cărei atmosferă voiau să trăiască toți cei ce o percepeau. Această iubire era durere transformată, era metamorfoza durerii. S-au petrecut multe lucruri, care le-au creat oamenilor în mijlocul cărora trăia el impresia că aveau de-a face cu un om cum nu mai umblase altul pe Pământ. Ziua lucra; iar seara, familiile se adunau acolo unde lucra el, și atunci el se afla printre ei. În asemenea familii trăia tot ceea ce radia din iubirea lui. Fiecare credea că are în fața  sa mai mult decât un simplu om, când își rostea cuvintele lui simple, dar îmbibate de ceea ce el viețuise între doisprezece și optsprezece ani. Iar apoi, după ce pleca din acea localitate, când familiile respective stăteau iarăși împreună, ele aveau impresia că-l mai simt prezent acolo, de parcă nici n-ar fi plecat deloc. Ei continuau să-i simtă prezența. Ba chiar se întâmpla de nenumărate ori ca toți să aibă o viziune reală: în timp ce vorbeau despre cele spuse de el, în timp ce jubilau lăuntric de bucuria pe care o simțeau ca ecou al prezenței sale, ei îl vedeau cum intră pe ușă, cum se așează lângă ei, îi simțeau prezența iubită, îl auzeau vorbind. El nu se afla acolo ca prezență fizică, dar exista o viziune comună, pe care o aveau toți.

În acest fel, în multe ținuturi s-a format cu timpul o comuniune sufletească între Iisus din Nazareth și oamenii cu care intrase în contact de-a lungul anilor. Și pretutindeni se vorbea despre bărbatul iubirii celei mari. Multe lucruri din scrierile sfinte erau puse în legătură cu el. E drept ca scrierile nu le înțelegeau, și pe el îl înțelegeau, de asemenea, prea puțin cu mintea; dar cu inima oamenii simțeau într-un mod cu atât mai intim iubirea sa, caracterul extraordinar al existenței și influenței sale. El n-a ajuns doar în ținuturile evreilor, ci și în cele locuite de păgâni, și în afara Palestinei. Drumul său l-a făcut să ajungă – lucru ciudat! – și în acele ținuturi păgâne în care învățăturile păgâne ajunseseră în decadență. A făcut cunoștință cu diferite locuri ale păgânilor, în care vechile lăcașuri de cult căzuseră în ruină.

Și într-o zi a ajuns într-o localitate care suferise în mod deosebit din cauza decăderii vechilor lăcașuri de cult păgâne, al vechii preoțimi păgâne. Lăcașurile de cult păgâne erau o copie exterioară a ceea ce fusese cultivat ici sau colo în misterii. Ceremoniile oficiate la lăcașurile de cult erau niște cópii ale tainelor misteriale. Dar toate acestea decădeau de la o zi la alta, în multe ținuturi decăzuseră cu totul. Și astfel, Iisus din Nazareth a ajuns la un lăcaș de cult la care și zidurile căzuseră în ruină, din niște cauze pe care nu le cunoștea. Încă nici astăzi nu știu în ce loc se afla acel sanctuar. Din păcate, n-a fost posibil să se afle în Cronica Acașă care a fost acel loc, după nume și poziția sa geografică exactă; dintr-un motiv oarecare, impresia acelui loc s-a șters, ca să zicem așa, de pe harta pământească. Ceea ce vă povestesc provine dintr-o observație foarte exactă, după câte cred, numai că nu e posibil să indicăm locul; din cine știe ce motive, el nu poate fi aflat. Dar a fost o localitate a păgânilor, un sanctuar părăsit, de jur împrejur poporul era trist și bolnav și împovărat cu tot felul de boli și chinuri. Din cauză că era împovărat cu asemenea boli și chinuri, preoțimea plecase, fugise. Sanctuarul era căzut în ruină. Poporul se simțea nefericit, din cauză că preoții săi îl părăsiseră. Când Iisus a intrat în acest sanctuar păgân, acolo domnea o mizerie nespusă. Când s-a apropiat, el a fost observat de câțiva dintre cei de acolo și ca un pârjol s-a întins vestea: Vine unul care ne poate ajuta! – Căci prin ceea ce radia drept forță a iubirii sale, care devenise deja un fel de iubire ce sfințește, oamenii simțeau că se apropie o personalitate deosebită, ca și cum Cerul însuși le-ar fi trimis din nou pe unul dintre preoții lor. Ei se adunau venind în grupuri mari; sperau că acum cultul lor va putea fi oficiat din nou. Iisus din Nazareth nu avea intenția de a oficia cultul păgân, lucru ușor de înțeles; dar când s-a uitat la oameni, cu privirea sa, intensificată deja până la un fel de clarvedere, cu privirea sa născută din durere și iubire, el a perceput deja ceva în legătură cu esența decăderii păgânismului. A învățat să recunoască următorul lucru. El știa: în vremurile străvechi, în care mai slujeau și mai aduceau jertfe preoții cei buni, la aceste sanctuare coborau spre jertfele și actele de cult păgâne niște entități spirituale bune, din sfera ierarhiilor superioare. Dar treptat – acest lucru i se revela acum – păgânismul decăzuse. În timp ce în trecut pe altarele de jertfă erau trimise șuvoaiele de îndurare și har ale Zeilor buni venerați de păgâni și în timp ce ele se uneau cu jertfa, acum coborâseră niște demoni, trimiși de Ahriman și de Lucifer. Pe aceștia i-a văzut Iisus în mulțime și și-a dat seama că, de fapt, aceste entități demonice erau cauza bolilor rele care bântuiau printre oameni, pentru care era acum cuprins de milă în adâncul cel mai adânc al sufletului. Și după ce a perceput aceste înlănțuiri misterioase, după ce a aflat taina păgânismului în decădere, el a căzut jos ca mort. Acest proces a avut un efect îngrozitor asupra mulțimii, care crezuse că aici se află un preot venit din Cer. Acum ei l-au văzut pe acel om căzând și au fugit, au fugit tulburați din acel loc, spre care cu puțin timp înainte năvăliseră grăbiți. Cu ultima privire pe care a mai putut s-o îndrepte, în starea de conștiență obișnuită, asupra mulțimii care fugea, Iisus din Nazareth a văzut cum, o dată cu oamenii, fugeau și demonii; dar el tot mai era înconjurat de alți demoni. Apoi, starea de conștiență cotidiană s-a stins și el s-a simțit răpit, parcă, într-o lume spirituală, din care se revărsau odinioară binecuvântările Zeilor păgâni, care se uneau cu jertfele. Și la fel cum, de obicei, auzea glasul marii Bath-Col, acum el percepea acordurile venite din sferele divin-spirituale, de la acele ierarhii din care făceau parte Zeii păgâni buni. În această stare de răpire, el a perceput o revelație originară umană.

Am încercat să cuprind în cuvinte germane ceea ce a auzit el atunci, atâta cât mi-a fost posibil să redau ceea ce a auzit el atunci. Și e semnificativ următorul lucru: Mi-a fost posibil să comunic aceste cuvinte pentru prima dată atunci când a avut loc punerea pietrei fundamentale pentru clădirea noastră din Dornach. E un fel de “Tatăl Nostru” inversat, pe care l-a revelat el însuși mult mai târziu, în modul cunoscut. Acum însă ele au acționat asupra lui așa cum ar fi putut să fie revelate cândva, înainte de a începe evoluția pământească, drept “Tatăl Nostru” cosmic. Ele sună așa, dacă e transpus în cuvintele limbii germane:

Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.

Prin urmare așa:

Amin
Domnesc relele
Martori ai egoității ce se eliberează
Vină a sinei de alții purtată
Viețuită în pâinea zilnică
În care nu domnește Voința Cerurilor
Fiindcă omul s-a despărțit de Împărăția Voastră
Și a uitat Numele Voastre
Voi, Părinți din Ceruri.

Ceea ce i-a vorbit lui atunci, din regiunile din care acționau odinioară Zeii păgânilor, a fost pentru el ca o revelație mare, grandioasă. Aceste cuvinte, care par simple la început, conțin de fapt misterul stării de încarnare a omului în corporalitatea fizic-pământească, starea de a fi legat de corporalitatea fi-zică pământească. Acesta e misterul pe care-l conțin. Ajungi să-ți dai seama tot mai mult și mai mult, după cum m-am convins eu însumi, după ce am făcut multe meditații asupra acestor cuvinte, ajungi să-ți dai seama prin trăire lăuntrică proprie ce profunzimi extraordinare conțin aceste cuvinte. S-ar putea spune că în acele momente, asupra lui Iisus din Nazareth, care zăcea la pământ, într-o stare de răpire, a acționat întregul Cer străvechi al păgânilor, care s-a exprimat în acest mister din devenirea omenirii sub forma unui fel de Tatăl Nostru macrocosmic. Când el și-a revenit, a mai apucat să-i vadă fu-gind pe ultimii demoni care luaseră locul vechilor Zei păgâni buni, a mai văzut la mare distantă mulțimea fugind. El însă adăugă la durerea prin care trecuse datorită  revelațiilor lui Bath-Col, pentru care omenirea nu mai era coaptă, o a doua durere, din cauză că era nevoit să recunoască: Și ceea ce a vorbit odinioară lumii păgâne, și ceea ce au fost pentru păgâni niște revelații divin-spirituale, sunt în declin. Chiar dacă astăzi ar răsuna toate glasurile din Cer: Omenirea n-ar avea facultatea de a le percepe. – Așa era nevoit să-și spună Iisus.

E o impresie copleșitoare, să vezi câtă suferință a fost necesară, care a trebuit să se adune într-un suflet, pentru ca să poată fi pregătit Misterul de pe Golgota. E o impresie copleșitoare să-ți dai seama, prin aceste lucruri, ce suferință a trebuit să se reverse în acel impuls pe care-l numim Impulsul Christic, pentru evoluția viitoare de pe Pământ. În acest fel a cunoscut Iisus și esența păgânismului, esența decăderii sale.

Când avea vreo douăzeci și patru de ani, el a plecat spre casă; era cam perioada în care a murit tatăl său după trup. Acum era singur cu frații și surorile sale, care erau cu toții frați și surori vitrege, și cu mama sa adoptivă sau vitregă. Și acum s-a petrecut ceva deosebit: încetul cu încetul, iubirea și înțelegerea mamei vitrege sau adoptive față de Iisus s-au aprins tot mai mult și mai mult, pe când frații și surorile nu-l înțelegeau deloc. În ea încolțea un fel de genialitate a inimii. Ea devenea capabilă, treptat, chiar dacă numai treptat, să-l înțeleagă cu inima ei pe singuraticul ce purta în lăuntrul lui suferința omenirii, în timp ce frații lui nu-și schimbau atitudinea.

Dar mai întâi el avea să cunoască încă ceva: Comunitatea de oameni care avea să-i arate, ca să zicem așa, cel de-al treilea aspect al decăderii omenirii. El avea să cunoască gruparea esenienilor. Această comunitate de oameni, care-și avea centrul la Marea Moartă, pe atunci era foarte răspândită în lume. Era un ordin sever, închis în sine, care, printr-o viață reglementată, plină de renunțări, căuta să ajungă  din nou pe acele trepte de pe care omenirea căzuse în cursul mersului ei descendent; ea căuta să se înalțe, prin exerciții sufletești, până la acea altitudine a sufletului la care putea fi percepută din nou – indife-rent că i se spunea marea Bath-Col, în sensul vechii religii evreiești, sau, în sensul religiilor păgâne, marea revelație. Esenienii voiau să atingă acest țel printr-un antrenament sever al sufletului și prin izolarea de ceea ce făcea restul omenirii. Mulți se simțeau atrași de acest țel. Ei aveau tot felul de proprietăți, pe întreg cuprinsul țării. Cine voia să devină esenian trebuia să treacă în proprietatea comună ceea ce moștenise ori mai putea moșteni. Nimeni nu avea voie să păstreze pentru sine vreun bun personal. Mulți esenieni avuseseră într-un loc sau altul câte o casă ori o moșie, pe care le trecuseră în proprietatea ordinului. Așa se face că ordinul avea pretutindeni așezările sale, risipite prin ținuturile Asiei Mici, mai ales în Palestina și în Nazareth. Totul trebuia să fie proprietate comună. Ordinul esenienilor făcea fapte bune cu totul deosebite. Nici un membru nu avea vreo proprietate personala. Fiecare din ei putea să dea din averea comună unui om pe care-l considera sărac sau nenorocit. Prin diferite exerciții sufletești, ei dobândeau o anumită putere vindecătoare, care avea un efect nespus de benefic. Ei respectau un principiu care astăzi ar fi ceva de neconceput, dar care pe atunci era respectat cu strictețe: Fiecare putea să ajute, luând din proprietatea comună, un om pe care-l considera demn de aceasta, dar niciodată nu avea voie să-și ajute în acest fel rudele. Trebuia să se fi rupt de toate legăturile senzoriale care se raportează la lumea exterioară.

La fel ca Ioan, pe care-l cunoscuse în treacăt la esenieni, Iisus din Nazareth nu devenise, de fapt, esenian; dar prin lucrurile extraordinare pe care le ascundea sufletul sau, el era tratat în cadrul ordinului cu mare încredere. Multe dintre tainele pe care le dețineau de obicei numai cei aflați pe treptele superioare, erau discutate cu el în mod confidențial, pentru că se avea încredere în felul cum acționa sufletul său. Așa că el a aflat cum se străduiesc ei, pe o cale care urca pieptiș, să se ridice din nou spre culmile de unde oamenii coborâseră. De aceea, i se părea adeseori că ar fi putut să-și spună: Da, mai există printre noi oameni care se ridică din nou spre ceea ce a fost revelat cândva omenirii, în vremurile originare, lucruri pe care însă omenirea, în general, nu le mai înțelege astăzi.

Odată, după ce avusese o convorbire profundă în cadrul comunității eseniene, el a avut o trăire impresionantă, puternică. Pe când ieșea pe poartă ca să se ducă acasă, a văzut, în cadrul unei viziuni, două figuri. Și-a dat seama că sunt Ahriman și Lucifer și a văzut că ei pleacă de la porțile esenienilor. Și el a știut că ei fug spre restul omenirii. De atunci înainte a mai avut adeseori o asemenea viziune. Printre esenieni exista obiceiul de a nu trece prin porțile obișnuite ale unui oraș sau case din acea vreme, dacă acestea erau cumva împodobite cu imagini. De la asemenea porți erau nevoiți să se întoarcă din drum. Dar pentru că esenienii erau foarte numeroși – în Palestina trăiau pe atunci tot atâția esenieni câți farisei –, a trebuit să se țină seama de această da-tină a lor și s-au construit pentru ei porți speciale, foarte simple. Prin urmare, esenienii nu aveau voie să treacă prin nici o poartă pe care erau imagini. Această datină avea legătură cu întreaga lor evoluție sufletească. Și de aceea în orașe existau porți speciale pentru esenieni. Iisus din Nazareth trecuse adesea prin asemenea porți. Și vedea întotdeauna că Lucifer și Ahriman se îndepărtau de porțile esenienilor, într-un mod deosebit de amenințător pentru omenire. Vedeți, când cunoști asemenea lucruri sub raport teoretic, ele te impresionează, fără îndoială; dar când le cunoști privind în Cronica Acașă, când vezi aievea figurile lui Lucifer și Ahriman în asemenea împrejurări, ai o cu totul altă impresie. Începi să sesizezi nu doar cu simplul intelect, cu mintea, ci cu întregul suflet, mistere dintre cele mai adânci, pe care nu doar le știi, ci le viețuiești, devii una cu ele.

Pot doar să bâigui în niște biete cuvinte neputincioase ceea ce s-a așezat acum pe sufletul lui Iisus, drept cea de-a treia mare durere: El și-a dat seama că în epoca sa exista, pentru indivizi umani izolați, posibilitatea de a se separa de restul lumii și de a ajunge la înțelegerea adevărurilor supreme, dar numai cu condiția ca restul omenirii să fie despărțită cu atât mai mult de tot ceea ce este evoluție a sufletului. Asemenea oameni, își spunea el, caută desăvârșirea propriului suflet pe spinarea restului omenirii, și din cauză că tind spre o asemenea desăvârșire, din cauza căreia Lucifer și Ahriman nu se pot apropia de ei, aceștia trebuie să fugă. Dar prin faptul că acești oameni izolați scapă de ei, Lucifer și Ahriman fug la ceilalți oameni. Și aceștia sunt prăvăliți în abisul decăderii cu atât mai mult, cu cât acei oameni, în izolarea lor, ajung mai sus. Aceasta a fost, în orice caz, o trăire îngrozitoare pentru Iisus din Nazareth, care avea o compasiune egală pentru toți oamenii, care nu putea simți fără durere adânca, fără durerea cea mai profundă, că diferiți oameni izolați urcă în evoluția lor sufletească pe socoteala omenirii luate în totalitatea ei. Așa că pentru el a prins contur următoarea reprezentare: Lucifer și Ahriman dobândesc în cadrul omenirii o putere din ce în ce mai mare, tocmai prin faptul că unii indivizi izolați vor să fie cei puri, esenienii. Aceasta a fost a treia mare durere, ba chiar durerea cea mai îngrozitoare; fiindcă acum în sufletul său se descărca ceva ca un fel de disperare în ceea ce privește soarta omenirii de pe Pământ. Misterul acestui destin al omenirii de pe Pământ apăsa asupra lui ca ceva îngrozitor. Și el a purtat acest destin al lumii comprimat în propriul suflet.

Așa a fost pe când el avea vreo douăzeci și nouă, treizeci de ani, așa a fost după ce mama sa, care-i era mamă vitregă sau adoptivă, își dobândise tot mai mult o înțelegere a inimii pentru el și, într-un moment în care fiecare din ei a simțit că sufletele lor se pot înțelege, el a ajuns să aibă o convorbire cu această mamă vitregă sau adoptivă, a ajuns să aibă acea convorbire infinit de importantă pentru evoluția omenirii. Acum, pe parcursul acestei convorbiri, Iisus din Nazareth și-a dat seama că acum putea să reverse cu adevărat în sufletul mamei sale vitrege ceea ce viețuise de la vârsta de doisprezece ani și până în acel moment. Acum el a putut să cuprindă în cuvinte, în fața ei, trăirile prin care trecuse. Și a făcut acest lucru. A povestit ce simțise în raport cu decăderea spiritualității evreiești și a celei păgâne, cu spiritualitatea esenienilor, cu eremitismul practicat de esenieni. Cuvintele care treceau din sufletul lui Iisus în sufletul mamei vitrege sau adoptive nu aveau efectul unor cuvinte obișnuite, ci era ca și cum el ar fi fost în măsură să dea fiecărui cuvânt ceva din întreaga forță a sufletului său. Cuvintele erau înaripate de suferințele prin care trecuse Iisus, de ceea ce se transformase în mod nemijlocit, din suferința sa, în iubire, în sfințenie sufletească. Era unit el însuși cu această suferință, cu iubirea sa, astfel că ceva din sinea lui a zburat pe aripile cuvintelor sale în inima, în sufletul mamei vitrege sau adoptive.

Iar după ce a povestit tot ceea ce trăise astfel, Iisus a mai spus un lucru ce i se revelase drept adevăr și pe care aș vrea să-l cuprind acum în niște cuvinte dobândite de noi prin știința spirituală. Și astfel, ceea ce Iisus din Nazareth i-a spus mamei sale vitrege sau adoptive va fi redat în mod fidel doar conform sensului, însă eu voi alege cuvintele în așa fel încât să le puteți înțelege mai ușor decât dacă aș bâigui în cuvinte germane ceea ce mi s-a revelat din anumite imagini ale Cronicii Acașe. Iisus din Nazareth i-a povestit mamei sale vitrege sau adoptive cum, datorită întregii sale suferințe, i se revelase misterul evoluției omenirii, felul cum omenirea evoluase. Astfel, el i-a spus: Am aflat că odinioară omenirea a traversat o epocă străveche, în care, în mod inconștient pentru ea, primea cele mai înalte comori ale înțelepciunii, cu forța cea mai proaspătă a copilăriei. – Prin aceste cuvinte, el se referea la ceea ce în știința spirituală desemnăm sub numele de prima epocă de cultură post-atlanteană, când sfinții rishi ai vechiului popor indian au putut să comunice omenirii marile, grandioasele lor comori de înțelepciune. Dar Iisus din Nazareth privea aceste comori de înțelepciune în așa fel încât putea să-și spună: Cum fuseseră asimilate aceste comori de înțelepciune de către sfinții rishi, ce forțe acționau în sufletele rishilor și în întregul popor indian străvechi? Erau forțele care de obicei acționează numai în copilărie, între naștere și cel de-al șaptelea an de viață, în copil, dar care apoi mor în indivizii umani, dar pe atunci erau revărsate peste toate treptele de vârstă ale omului. Prin faptul că peste întreaga vârsta umană erau răspândite forțele copilăriei, în inima umană se revărsau de sus aceste străvechi adevăruri divine sfinte, dăruind inspirații, intuiții. Dar, o dată cu această primă epocă de dezvoltare a omenirii din era postatlanteană pe care o numim vechea epocă de cultură hindusă și pe care Iisus din Nazareth a comparat-o în fața mamei sale cu prima vârstă a copilăriei, o dată cu încheierea acestei epoci, s-a terminat și cu posibilitatea de a se păstra forțele copilăriei până la o vârstă foarte înaintată. Ele au dispărut treptat și din această cauză omenirea n-a mai fost în stare să primească în ea și să păstreze ceea ce-i fusese revelat odinioară. Și, în continuare, Iisus din Nazareth a mai spus că a urmat apoi o epocă ce ar putea fi comparată cu vârsta umană dintre șapte și paisprezece ani, când forțele care în mod obișnuit sunt prezente numai de la șapte până la paisprezece ani erau revărsate asupra întregii ființe umane, așa că oamenii le mai viețuiau și la o vârstă înaintată. Datorită faptului că așa stăteau lucrurile, că și niște trepte de vârstă ulterioare mai puteau fi îmbibate de aceste forțe, în cea de-a doua epocă, cea veche persană, a fost posibil să se dobândească acele comori de înțelepciune pe care le recunoaștem drept comori de înțelepciune ale lui Zarathustra, pe care acum Iisus din Nazareth le vedea respinse de omenire, din cauză că nu mai erau înțelese. În cea de-a treia epocă, înspre care a putut privi Iisus din Nazareth și despre care i-a vorbit acum mamei sale, era răspândit asupra tuturor treptelor de vârstă ale omului ceea ce viețuim de obicei între paisprezece și douăzeci și unu de ani, așa că la cincizeci, șaizeci de ani oamenii mai dispuneau de forțele care în mod obișnuit acționează numai până la douăzeci și unu de ani. Datorită acestui lucru, în epoca a treia au putut fi dobândite acele științe importante despre activitatea naturii, pe care le admirăm atât de mult dacă pătrundem în sfera științei egiptene, a științei străvechilor chaldeeni, dacă pătrundem bazele adevărate ale cunoștințelor lor astrologice, ale acelei cunoașteri adânci care nu se ocupă doar de Pământ, ci se ocupă de tainele vieții cosmice, de acțiunile exercitate de ele asupra omului, din care omenirea vremurilor mai noi n-a mai putut înțelege decât foarte puțin. Dar Iisus din Nazareth a văzut dispărând și cea de-a treia epocă din istoria omenirii.

Cultura greacă a primit impulsurile cele mai puternice din înțelepciunea misteriilor care au făcut ca în sânul acestei culturi să apară perioada celei mai mari înfloriri a gândirii filosofice și a artei, dar a făcut, totodată, să aibă loc trecerea spre a patra epocă de cultură, în care trăim noi înșine, care apelează deja la independența omului și creează formațiuni sociale noi, care se desprind din dependența lor de vechile misterii. Decăderea vechilor misterii începe o dată cu ridicarea la orizont a formațiunilor statale nou apărute și a rivalităților dintre ele; dar de aceasta e legat și progresul rapid al gândirii in-telectuale. Forțele care nu pot sesiza decât extrem de puțin, când sunt revărsate asupra tuturor vârstelor umane, sunt acum aici. Noi trăim în cadrul unei omeniri care nu mai poate să înțeleagă decât prin forțele care-i sunt proprii omului între douăzeci și unu și douăzeci și opt de ani. Dar când această epocă de cultură va fi dispărut, omenirea își va fi atins era ei mijlocie; prin aceasta, se atinge un anumit punct culminant, care nu mai poate fi menținut în continuare. Trebuie să vină, chiar dacă la început foarte lent, declinul. Omenirea intră într-o epocă în care forțele mor, la fel cum omul atinge între treizeci și patruzeci de ani vârsta de la care începe apoi declinul. Declinul omenirii în-tregi începe deja cu epoca următoare, așa a spus Iisus din Nazareth, în timp ce sufletul lui era străbătut de întreaga durere cauzată de acest declin viitor al omenirii. Omenirea însăși, a spus el, intră în epoca în care forțele originare au murit. Dar, în timp ce pentru omul individual pot să acționeze în continuare forțele tinereții, pentru omenirea luată în ansamblu nu poate fi vorba de așa ceva. Ea va intra în mod inevitabil într-o vârstă a senectuții, imposibil de învins, dacă nu va fi pătrunsă de niște forțe noi. Și el vedea în mod anticipativ cum cultura și civilizația de pe Pământ vor fi pustiite, dacă în ele nu vor pătrunde niște forțe tinere. Când omenirea intră în acea perioadă care pentru omul individual se întinde între douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani, a-tunci forțele naturale s-au epuizat. Dacă atunci nu se vor deschide alte izvoare, omenirea va îmbătrâni și va ajunge la vârsta senectuții.

Sintetizând toate acestea, Iisus i-a spus mamei sale: Ce se va întâmpla cu omenirea luată ca ansamblu, dacă va avea destinul omului individual! – Față în față cu forța nemaipomenită a acestei întrebări, Iisus – și, o dată cu el, și mama vitregă – a simțit necesitatea unui nou impuls spiritual. Trebuia să vină ceva care nu putea veni decât din afară, care nu exista în sânul omenirii înseși, pentru că după această vârstă mijlocie în om nu se mai putea dezvolta în mod liber ceva nou, niște forțe lăuntrice umane care să nu aibă legătură cu lumea senzorială. Trebuia așteptat ceva din exterior, ceva care, de obicei, în perioada dintre douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani crește din interior. Și cu o forță uriașă, care nu poate fi comparată cu nimic altceva, din sufletul lui Iisus s-a înălțat durerea cauzată de faptul că în lumea înconjurătoare nu există nimic care să poată revărsa în omenirea aflată pe panta declinului niște forțe înnoitoare.

Așa a decurs acea convorbire, și cu fiecare cuvânt ceva care parcă era o parte din propria lui sine se revărsa în ființa mamei vitrege sau adoptive. Cuvintele aveau aripi și în ele se exprima faptul că nu erau doar niște cuvinte, că din corporalitatea lui Iisus din Nazareth se desprindea ceva, care era ca o sine, ceva care devenise una cu durerea și cu puterea sa de a iubi. Și atunci, chiar în acel moment când sinea lui se desprindea din corporalitate, în el a luminat pentru o clipă ceea ce era această sine în realitate: conștiența că propriul său eu era acela al lui Zarathustra. Ca și cum ar fi început să lumineze, ca și cum ar fi luminat pentru o clipă, așa s-a simțit el drept eul lui Zarathustra. Totuși, i se părea că acest eu ieșea din el și îl lăsă din nou singur, așa că el era din nou cel care fusese la doisprezece ani, numai că acum crescuse, era mai mare.

Mama trecuse și ea printr-o schimbare imensă. Dacă cercetăm în Cronica Acașă ce s-a întâmplat, aflăm că, la puțin timp după ce Iisus din linia nathanică împlinise doisprezece ani și eul lui Zarathustra venise să locuiască în el, sufletul mamei sale după trup se înălțase în regiunile spirituale. Iar acum ea a coborât din nou, ca suflet, și a trăit ca suflet în mama vitregă, care, în acest fel, a întinerit. Așa se face că acum sufletul propriei sale mame o spiritualiza pe mama vitregă sau adoptivă, care era mama după trup a băiatului Iisus solomonic. De aici înainte, așadar, a început să umble din nou pe Pământ într-un corp fizic, în corpul celei ce era mama băiatului Iisus solomonic, sufletul mamei după trup a băiatului Iisus nathanic. Dar el însuși parcă era singur cu cele trei corpuri ale sale, spiritualizat însă în gradul cel mai înalt de toate trăirile pe care le avusese, singur cu corpurile sale fizic, eteric și astral; sinea însă plecase. În aceste corpuri: fizic, eteric și astral, locuia tot ceea ce provenea de la eul lui Zarathustra. Deși eul lui Zarathustra ieșise afară, rămăsese tot ceea ce acesta imprimase în ele. Așa se face că această personalitate ieșită din comun, așa cum se prezenta acum Iisus din Nazareth după ce eul lui Zarathustra ieșise din el, era ceva cu totul deosebit. Ceea ce exista în ea, mi s-a înfățișat, când am putut vedea în Evanghelia a Cincea evenimentele în continuare, în felul cum o descriu aici.

După ce avusese loc convorbirea cu mama, în Iisus din Nazareth, care fu-sese părăsit de eul lui Zarathustra, s-a pus în mișcare un fel de imbold, care  s-a manifestat ca o pornire cosmică imensă, care mâna ceea ce era prezent acum în el să se ducă pe malul Iordanului, la Ioan Botezătorul. În drum, această ființă ciudată – căci Iisus din Nazareth era acum o ființă ciudată, o ființă care purta, umblând pe solul pământesc, doar în trei învelișuri umane, omenescul cel mai înalt, care de obicei se întâlnește doar când cele patru componente ființiale sunt dezvoltate complet, o ființă care, din punct de vedere lăuntric, era altfel decât un om, dar spre exterior avea înfățișarea umană –, ei bine, după convorbirea cu mama sa, această ființă, simțind în ea imboldul de a se duce la Iordan, la Ioan Botezătorul, s-a întâlnit cu doi esenieni, cu doi dintre acei esenieni care-l cunoșteau bine pe Iisus. Și, bineînțeles, lor li s-a părut ciudat ceea ce grăia din trăsăturile chipului său; totuși, l-au recunoscut după înfățișarea exterioară, care nu se schimbase, ci putea fi ușor recunoscută. Dar simțeau că e ceva ciudat cu el. Datorită schimbării prin care trecuse, ochii săi dobândiseră o expresie cu totul deosebită. Din acești ochi grăia ceva ca o lumină interioară, ce strălucea blând, ca iubirea de oameni întrupată în lumină, nu iubirea pământească, ci iubirea cerească. Cei doi esenieni vedeau în el un vechi cunoscut. Ei l-au simțit în așa fel încât nu se puteau sustrage privirii nespus de blânde, privirii de o blândețe intensificată la nesfârșit, așa cum era acuma. Apoi, când se uitau în acești ochi, li se părea că citesc în ei, totodată, un fel de reproș, care nu venea de la el, care era ca o forță ce țâșnea din propriul lor suflet, își revărsă razele în ochiul lui și era reflectată, ca lumina blândă a Lunii, am putea spune, totuși, ca și cum ar fi fost un reproș imens adus propriei lor ființe, ca un reproș pentru ceea ce erau ei.

Numai în asemenea cuvinte pot să descriu ceea ce poate fi constatat dacă privești în Cronica Acașă ceea ce au văzut cei doi esenieni în sufletul lui Iisus din Nazareth, ceea ce au perceput cu simțirea prin trupul său, adică prin corpurile fizic, eteric și astral, pe care le vedeau privindu-l, pe care le percepeau. Era greu pentru ei să-i suporte prezența; fiindcă era în ea o iubire infinită, fiind totodată ca un reproș ce li se adresa lor. Se simțeau profund atrași de prezența sa, având totuși imboldul, în același timp, de a scăpa de ea. Unul dintre ei s-a smuls din starea aceea, pentru că amândoi îl cunoșteau din multele convorbiri pe care le avuseseră cu el, și l-a întrebat: încotro te duce drumul tău, Iisus din Nazareth? – Cuvintele pe care Iisus le-a rostit atunci le-aș putea traduce, în cuvintele limbii germane, cam așa: Acolo unde suflete ca voi nu vor să se uite, acolo unde durerea omenirii poate găsi razele luminii uitate! – Ei n-au înțeles ce spunea și și-au dat seama că nu-i recunoscuse, că nu știa cine sunt. Din căutătura sa stranie – nu era o privire care vede niște oameni cunoscuți –, din întreaga sa comportare și din felul cum rostea cuvintele, ei și-au dat seama că nu-i recunoscuse. Și încă o dată unul dintre cei doi esenieni s-a smuls din starea lui și a zis: Iisus din Nazareth, nu ne cunoști? – Iar acesta a spus, drept răspuns, ceva ce eu pot reda numai în următoarele cuvinte ale limbii germane: Ce fel de suflete sunteți? Unde e lumea voastră? De ce vă învăluiți în învelișuri amăgitoare? De ce în inimile voastre arde un foc ce n-a fost aprins în casa Tatălui meu? – Ei nu știau ce li se întâmpla, nu știau ce se întâmplase cu el. Unul dintre cei doi esenieni s-a smuls încă o dată din starea aceea și a întrebat: Iisus din Nazareth, oare nu ne cunoști? – Iisus a răspuns: Sunteți ca niște oi rătăcite; eu însă am fost fiul păstorului de la care ați fugit. Dacă mă veți cunoaște cu adevărat, veți fugi în curând din nou. E atâta vreme de când ați fugit de la mine în lume. – Iar ei nu știau ce să creadă despre el. Apoi el a vorbit mai departe: Aveți pe voi semnul Ispititorului. El cu focul lui a făcut ca lâna voastră să devină sclipitoare. Firele de păr din această lână îmi înțeapă privirile! – Și ei au simțit că aceste cuvinte ale lui erau ca ecoul propriei lor ființe, venind din ființa lui. Apoi Iisus a vorbit mai departe: Ispititorul v-a atins după ce ați fugit. El v-a îmbibat sufletele cu trufie! – Atunci unul dintre esenieni s-a îmbărbătat, fiindcă simțea ceva cunoscut, și a zis: Oare nu i-am arătat ușa Ispititorului? El nu mai are nici o putere asupra noastră. – După care, Iisus din Nazareth a grăit: Da, i-ați arătat ușa; dar el a fugit la ceilalți oameni și a năvălit asupra lor. Așa că el nu se află în jurul vostru, ci la ceilalți oameni! Îl vedeți pretutindeni. Credeți ca v-ați înălțat dacă l-ați alungat de la porțile voastre? Ați rămas tot acolo unde erați. Vi se pare ca ați urcat, pentru ca i-ați coborât pe ceilalți. Prin faptul ca i-ați micșorat pe ceilalți, vi se pare că ați urcat.

Și atunci esenienii s-au îngrozit. Dar în acest moment, când au fost năpădiți de o groază nesfârșită, li s-a părut că Iisus se dizolvase, prefăcându-se în ceață și că a dispărut din fața ochilor lor. Apoi însă ochii lor au rămas încătușați parcă de ființa lui Iisus din Nazareth, care dispărea și nu-și puteau întoarce ochii de la priveliștea spre care erau ațintiți. Și deodată privirea le-a căzut, ca la o mare depărtare cosmică, asupra unei apariții uriașe, care era chipul lui Iisus din Nazareth, mărit la dimensiuni uriașe, pe care-l văzuseră doar cu câteva momente mai înainte. Ceea ce le vorbise din trăsăturile sale, vorbea acum cu o măreție imensă din aceste trăsături uriașe ale chipului său, care parcă-i țintuiau pe loc. Nu-și puteau întoarce ochii de la apariția ale cărei priviri erau îndreptate spre ei, ca de la o depărtare foarte mare. Din această cauză, în sufletele lor a coborât ceva de felul unui reproș, care, pe de-o parte, le părea meritat, dar, pe de altă parte, era insuportabil. Iisus le-a apărut acestor doi esenieni la dimensiuni uriașe, ca o fata morgana profilându-se pe cerul îndepărtat, iar ceea ce zăcea în cuvinte părea, de asemenea, mărit la dimensiuni uriașe. Din această viziune, din acest chip, au răsunat cuvintele care în limba germană ar putea fi redate cam așa: Vană e strădania voastră, pentru că goală e inima voastră, pe care ați umplut-o cu spiritul care ascunde în mod amăgitor mândria în haina smereniei.

Acestea le rostise ființa sa către esenienii cu care se întâlnise după ce eul lui Zarathustra se desprinsese din învelișurile trupești ale lui Iisus și Iisus redevenise ceea ce fusese la doisprezece ani, numai că crescuse, dar acum era pătruns cu tot ceea ce trăise eul lui Zarathustra și toate trăirile povestite de mine putuseră coborî în acest trup unic în felul lui, care-și vestise unicitatea deja prin faptul că imediat după ce se născuse fusese în stare să rostească mi-nunate cuvinte pline de înțelepciune, într-o vorbire pe care numai simțirea mamei putuse s-o înțeleagă.

Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le relatez sub forma unei simple povestiri, care merge, în prima instanță, până la drumul făcut de Iisus din Nazareth, după convorbirea cu mama sa, la Ioan Botezătorul, lângă Iordan. Poimâine vom continua cu această povestire și vom căuta să găsim puntea de legătură spre ceea ce ne-am străduit să înțelegem drept importanță a Misterului de pe Golgota.