|
Ieri am vorbit despre modul în care a fost pregătit ceea ce
trebuia
să se întâmple în evoluţia umanităţii
Pământului prin Misteriul de pe
Golgota. Am vorbit despre cele trei impregnări ale unei fiinţe
aparţinând ierarhiilor superioare cu Christos, iar în
minunata apariţie
greacă a lui Apolo am găsit ecoul a ceea ce a avut loc la
sfârşitul
perioadei atlanteene, ca o înainte-vestire îndepărtată
în timp a
acestui Misteriu de pe Golgota.
Acum ne revine sarcina de a cerceta în ce fel a acţionat ceea
ce a
pătruns în evoluţia umanităţii. Pentru aceasta va fi necesar să
caracterizăm mai întâi specificul concepţiilor despre lume
care au
apărut în perioada postatlanteană, ca postacţiuni, ca ecouri ale
acestui triplu eveniment christic, care potrivit descrierii noastre de
ieri s-a încheiat o dată cu sfârşitul perioadei atlanteene.
Să încercăm să aprofundăm ce stă la baza concepţiilor despre
lume
care au luat naştere în perioada postatlanteană. Aceste concepţii
sunt
reflectări ale evenimentului christic în sufletele umane
postatlanteene. Din acest punct de vedere nu vom avea de spus
decât
puţine cuvinte despre prima perioadă postatlanteană. Am caracterizat-o
altă dată. Acum vom spune numai că referitor la spiritualitate a fost
până în prezent cea mai înaltă perioadă culturală,
dar că ea a preluat
în sufletele sfinţilor Rishi şi ale elevilor lor ceva care era
într-un
anumit sens mai puţin pătruns de acele Misterii de care am vorbit ieri.
Prima concepţie postatlanteană, care este un efect direct al
triplului eveniment christic, este concepţia despre lume care a luat
naştere prin impulsurile date de Zarathustra. Trebuie să spun că voi
utiliza cuvinte care prin modul cum sunt folosite azi sună abstract şi
uscat, chiar pedant, dar nu avem la dispoziţie, pentru început,
altele.
Aş vrea să fac apel la dumneavoastră să înţelegeţi în
subtextul
cuvintelor pe care le voi folosi ceva infinit mai spiritual decât
ceea
ce înţelege ştiinţa actuală. Concepţia despre lume a lui
Zarathustra,
aş vrea s-o numesc, din punctul de vedere luat aici în
considerare, o
concepţie despre lume a „cronologiei". Dincolo de Ahura Mazda şi
Ahriman, concepţia despre lume a lui Zarathustra priveşte spre Zaruana
akarana – efectul timpului. Dar nu al timpului abstract pe care-l
concepem azi, ci timpul gândit ca fiinţă vie, suprapersonală.
Zarathustra vede această fiinţă pe care trebuie s-o cuprindem în
cuvântul timp astfel încât de la ea să purceadă
guvernatorii timpului,
acele entităţi spirituale care sunt simbolizate în spaţiul cosmic
prin
semnele zodiacale; Amshaspanzii. Ei ordonează, prin numărul lor, 6 sau,
dacă adăugăm şi antipozii lor, 12, pe Izedzii subordonaţi
Amshaspanzilor, 28 până la 31. Ei sunt spirite de ordin inferior,
slujbaşi ai înaltei fiinţe a timpului care reglează zilele
în cadrul
lunii. Conştienţa lui Zarathustra vedea armonia minunată care
acţionează în lume prin forţe simbolizate numeric prin
combinaţiile ce
iau naştere între 28-31 şi 12, armonie care se revarsă în
lume şi
sălăşluieşte aici pentru ca în marea orchestră a lumilor
instrumentele
să cânte împreună. Acesta considera concepţia despre lume a
lui
Zarathustra ca elementul de armonizare a ordinii cosmice. Şi
întrucât
concepţia despre lume a lui Zarathustrea vede în „timp" ceva viu,
ceva
suprapersonal, să ne fie îngăduit să o numim,
spiritualizând cuvântul,
„cronologie", gândindu-ne totodată la zeul Cronos, guvernatorul
timpului.
Ajungem apoi la cea de a treia perioadă postatlanteană, pe care am
caracterizat-o ieri ca fiind cea în care sufletele erau
impulsionate
prin fiinţele de forţă care străluceau din stele. Aici nu este vorba
numai de relaţiile fiinţei timpului guvernând în
suprasensibil, ci se
intră deja în existenţa sensibilă, în mersul stelelor şi se
consideră
că factorul armonizator se află în planul sensibil, în
mersul stelelor
şi în armonia pe care acestea o imprimă în spaţiul cosmic
şi care
conferă muzicalitate devenirii cosmice. Această concepţie despre viaţă
eu aş numi-o astrologie. Cronologiei i-a urmat astrologia. Şi tot ceea
ce cronologia veritabilă, adevărată a zarathustrismului, ceea ce
astrologia adevărată a Misteriilor egiptene şi caldeene dezvăluie,
totul era impulsionat de tainele devenite active în Cosmos prin
tripla
faptă christică dinaintea catastrofei atlanteene.
Dar ce s-a întâmplat în epoca de cultură greacă
sau în cea
greco-romană? Ceea ce voi spune acum nu este valabil numai pentru lumea
greacă şi cea romană, ci şi pentru celelalte ţinuturi ale Europei. Ieri
am încercat să lămuresc problema în baza unui singur
exemplu, dar el
este valabil pentru întregul Occident. Să mai privim o dată
retrospectiv cum grecul îl venera pe Apolo, această reflectare a
copilului Iisus nathanic, aşa cum el era la sfârşitul perioadei
atlanteene. Am spus: din ţara hyperboreică, din nord, a venit Apolo la
oracolul din Delphi. El vorbea prin Pythia, transmiţând oamenilor
mesajele acesteia. Am făcut legătura dintre această deplasare a lui
Apolo şi mersul Soarelui. Dar pentru că prin Apolo vorbeşte Soarele
spiritual, în timp ce Soarele fizic coboară spre sud, el ia
drumul
nordului. De o înţelepciune infinită se dovedesc miturile
când le
privim în lumina adevăratului ocultism. Cu toate acestea, nu
cerul
înstelat era ceea ce simboliza pentru greci pe Apolo: când
grecul îl
venera pe Apolo el nu privea, de fapt, Soarele ca pe un simbol exterior
al acestuia. Pentru aceasta grecii îl aveau pe Helios, care regla
mersul Soarelui pe cer. Căci Soarele nu acţionează, chiar dacă ne
referim numai la aspectul fizic, în aşa fel încât la
om să ajungă numai
acţiunea exercitată direct de razele care coboară din el; el acţionează
mai întâi asupra aerului şi a apei, în aburii apei,
de asemenea şi în
aburii despre care am spus că urcau din orificiul grotei Kastalia şi
înconjurau ca un balaur muntele învecinat. Soarele
actionează în toate
elementele, şi după ce le-a pătruns, după ce s-a insinuat în
toate
elementele Pământului el acţionează, plecând de la acestea,
asupra
omului, parcă prin slujitorii pe care-i numim spirite elementare.
Spiritul Soarelui acţionează trăind în elemente şi această
activitate o
percepea grecul în Apolo.
Apolo era pentru el zeu al Soarelui, dar nu cel care conducea carul
Soarelui ca Helios, reglând durata zilelor. În timp ce-şi
ridica
privirea spre Apolo, grecul vedea efectele acţiunii Soarelui în
atmosferă. Ceea ce era acţiune solară el o considera ca fiind Apolo,
în
timp ce i se adresa în mod spiritual. La fel stăteau lucrurile şi
cu
alţi, zei şi entităţi spirituale pe care le întâlnim
în Occident. Este
suficient să ne referim la Wotan – m-aş putea referi la multe alte
aspecte –, Wotan care locuieşte pe Saturn şi, de asemenea, la armata sa
sălbatică. – Ce a devenit în această a patra perioadă
postatlanteană
concepţia despre lume care se afla sub influenţa triplei fapte a lui
Christos decât un ecou al acesteia? Din nou sunt constrâns
să folosesc
un cuvânt pedant, care a devenit arid: meteorologia a urmat
astrologiei. Cronologie-astrologie-meteorologie! Numai că trebuie să
facem o legătură între „logie" şi Logos. Dar, în timp ce
toate acestea
au năvălit peste lumea vestică, în întreaga cultură
postatlanteană s-a
revărsat şi altceva, care venea dintr-o cu totul altă direcţie, ca un
ecou al triplei fapte christice. Şi această a patra concepţie care a
apărut parcă în paralel, alături de meteorologia celei de a patra
perioade postatlanteene, era ceva pe care va trebui s-o numese din nou
cu un cuvânt pedant – dar vă rog din nou să faceţi legătura
dintre
„logie" şi Logos –, a devenit geologia.
Niciodată nu vor putea fi înţelese tainele propriu-zise ale
evoluţiei culturale ebraice vechi, dacă ele nu vor fi luate ca
geologie, în sensul pe care îl vom lua în considerare
acum. Cum ne
întâmpină ceata Elohimilor, cum ne întâmpină
zeul Iahve? El vrea să
alcătuiască omul cu ceea ce este luat din Pământ. El vrea să
învăluie
cu un înveliş nou ceea ce a venit din timpurile anterioare, de la
Saturn, de la Soare, de la Lună. Iahve este zeul care formează omul din
pământ, adică din forţele, din elementele Pământului. Din
această
cauză, înţelepciunea ebraică veche trebuia să devină, ca adeptă a
zeului Iahve, geologie. Iar învăţătura despre om, format din
forţele
Pământului, este geologie. Oare nu iese în evidenţă
caracterul geologic
al învăţăturii ebraice vechi chiar prin numele primului om:
Adam-cel
format din pământ? Acesta este lucrul important care trebuie
focalizat:
tot ceea ce celelalte popoare au cuprins în concepţia
meteorologică
despre lume vorbeşte despre formarea omului. Să analizăm concepţia
grecilor despre lume, care relatează despre felul în care
Prometeu îl
formează pe om. Palas Atena i se asociază şi determină din
înălţimi
spirituale legătura omului cu scânteia spiritului. Prometeu
formează
sufletul, în simbolul fluturelui. Zeul Iahve, care în
cursul evoluţiei
sale devenise Domn al Pământului, îl formează pe om din
pământ, îi
insuflă omului din propria sa substanţă sufletul viu. În felul
acesta
Iahve se leagă prin suflul său cu ceea ce el a plăsmuit din
pământ. Şi
el vrea să locuiască în fiul său, în suflul său viu,
în Adam şi în
urmaşii acestuia, fiii Pământului, al căror înveliş de
pământ zeul
Iahve considera că este sarcina sa să-l plăsmuiască. Şi dacă mergem mai
departe va trebui să evocăm în faţa sufletelor noastre tot ceea
ce ne
transmite Biblia din antichitatea veche ebraică.
Noi ştim că Pământul dezvoltă anumite forţe, am subliniat
acest
fapt. Goethe, Giordano Bruno şi alţii compară aceste forţe cu
inspiraţia şi expiraţia pe care le întâlnim la om.
Pământul dezvoltă
anumite forţe (ale expiraţiei şi ale inspiraţiei) care determină fluxul
şi refluxul, creşterea şi scăderea apei, forţe interioare ale
Pământului, aceleaşi forţe care conduc însă şi Luna
în jurul
Pământului. În forţele apei ne întâmpină
forţele telurice ca acţiune a
Pământului. Biblia consemnează printre forţele de apă Potopul, ca
un
alt eveniment important după crearea lui Adam, a omului de
pământ. Să
mergem mai departe, până la Moise: pretutindeni
întâlnim activităţi ale
Pământului. Moise face să ţâşnească apă din Pământ.
Moise urcă pe
munte. Ceea ce se petrece pe munte este activitate a Pământului.
Acest
munte nu poate fi gândit decât ca un munte vulcanic. Nu
este Sinaiul,
care este de obicei avut în vedere, este activitate a
Pământului. În
coloana de foc în care stă Moise trebuie să vedem ceva asemănător
cu
ceea ce se vede în dealurile sulfuroase ale Italiei. Din munte
răzbate
activitate de Pământ, fum de foc. În activităţile terestre,
evreii au
văzut întotdeauna simboluri. Înaintea lor mergea permanent
norul de
furtună sau coloana de foc: activitate a Pământului! Am putea
coborî în
detalii, am vedea că spiritul Pământului stăpâneşte
în tot ceea ce
Moise consideră că este revelaţia zeului Iahve. Geologie este vestirea
lui Moise. Niciodată nu va fi înţeleasă deosebirea dintre
concepţia
despre lume ebraică şi cea a grecilor, dacă nu se va şti că cea
grecească este meteorologie şi cea ebraică geologie. Tot ceea ce grecul
percepe că se desfăşoară în jurul lui el îl gândeşte
în legătură cu
forţele ce se revarsă dinspre Cosmos în elementele
Pământului, în aer,
în tot ce există în ambianţa Pământului. Tot ce
concepţia despre lume
ebraică resimte ca ambianţă este legat de forţe care se desfăşoară din
Pământ, forţe legate de Pământ. Da, şi suferinţele
poporului evreu vin
de la ce este legat de Pământ şi de activitatea sa (deşertul).
Geologia
conduce destinul poporului evreu. Geologie, fertilitate a solului este
ceea ce îi momeşte pe evrei spre ţara făgăduită lor.
Şi Pavel ştie bine că această conştienţă a legăturii cu duhul
Pământului este o postacţiune a Evenimentului christic
pre-pământesc;
Pavel atrage atenţia asupra faptului că Christos este cel care a păşit
înaintea evreilor şi a făcut ca din stâncă să apară apă
în deşert. Şi
dacă ajungem de la Biblie, la importantele legende ale poporului evreu,
vedem cum materialul care alcătuieşte aceste legende este pătruns de
ceea ce am numit aici geologie. Ni se povesteşte cum Iahve, atunci
când
l-a plăsmuit pe om din pământ, şi-a trimis îngerii care-l
slujeau
pentru a colecta, din toate teritoriile Pământului,
pământuri de toate
culorile, pentru ca tot ce aparţine Pământului să fie amestecat
în
învelişul lui Adam. Am putea spune: Iehova considera important ca
omul
să fie în entitatea sa adevărată, floarea, coroana creaţiei pe
Pământ.
Pentru caldeeni, pentru egipteni, pentru adepţii lui Zarathustra,
pentru greci, pentru romani, pentru popoarele europene din Europa
Centrală şi nordul Europei cea mai importantă parte a omului provenea
din lumea spirituală. Pentru evrei, partea cea mai importantă a omului
este cea legată de Pământ şi de forţele sale. Iehova se simte ca
Dumnezeul care cârmuieşte Pământul în mod spiritual.
Astfel, vedem cum cel mai important eveniment din cadrul celei de a
patra perioade postatlanteene trebuie considerat a fi faptul că
geologia se aşază lângă meteorologie. Şi acest lucru se exprimă
minunat
în contraimaginea sa spirituală, în profetismul vechi
ebraic.
De fapt, ce urmăreau profeţii? Să încercăm să privim în
interiorul
cel mai profund al unor profeţi ca Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel,
Ioil, Iona şi Zaharia. Dacă studiezi fără gânduri preconcepute
aceste
suflete de profeţi înţelegi că ei se străduiesc, în fond,
să aducă în
prim-plan o forţă sufletească umană şi, în acelaşi timp, să
reprime o
alta, împingând-o în adâncurile vieţii
sufleteşti. Am atras atenţia cum
în creaţiile lui Michelangelo, mai înainte menţionate,
profeţii sunt
întotdeauna reprezentaţi stând aşezaţi în profundă
meditaţie, cuprinşi
de o linişte sufletească interioară legată cu veşnicia. În
opoziţie cu
aceştia, Michelangelo plasează Sibilele, în care acţionează
elementele
Pământului, în aşa fel încât la una dintre ele
părul este în bătaia
vântului, iar în îmbrăcămintea ei albastră suflă
vântul; ea îşi
realizează profeţia sub influenţa vântului. Pe o alta, o vedem
cuprinsă
de un foc interior: în miscarea obişnuită a mâinii ei vedem
focul,
elementul pământesc. Sibilele trăiesc prin forţele sufleteşti
care
pătrund direct în suflete din ambianţa elementară terestră.
Aceste
forţe sibilinice care absorb în suflet spiritul elementelor
Pământului
şi-i dau expresie profeţii vechii culturi iudaice voiau să le reprime.
Dacă citiţi fără prejudecăţi întreaga istorie a profeţilor, veţi
vedea
că profetul este preocupat – aceasta este învăţătura sa – să
reprime în
sine sibilismul, să nu-l lase să apară la suprafaţă.
Apolo transformă sibilismul Pythiei prin faptul că se afundă el
însuşi în acesta şi vorbeşte prin Sibilă. Profeţii vor şi
ei să reprime
în sufletul lor ceea ce ţine de natura Pythiei şi să cultive
exclusiv
ceea ce acţionează în forţa eului, a acelui eu care este legat de
Pământ, care aparţine Pământului, care este contra-unaginea
spirituală
a elementului geologic. Aşa cum se manifestă veşnicia în eu,
în
linişte, calm, atunci când tac elementele sibilinice, când
încetează
orice agitaţie interioară, şi când în fundamentele
veşniciei nu
domneşte decât relaxarea, aceasta voiau profeţii iudei să
dezvolte.
Prorocirile lor trebuiau să apară dintr-o dispoziţie sufletească care
corespunde în cel mai înalt grad geologiei. Ne
impresionează ceea ce
este atât de captivant la aceşti profeţi, ca un efluviu al
elementului
geologic şi, chiar şi ceea ce ulterior s-a întâmplat altfel
decât au
prorocit ei ne dovedeşte că elementul profeţilor îl constituie
geologicul. O împărăţie viitoare care trebuie să fie legată prin
fapte
exterioare de Pământ şi care trebuie să înlocuiască
împărăţia de
atunci, un cer pe Pământ, aceasta este ceea ce prorocesc profeţii
–
într-atât sunt de legaţi de geologie.
Acest element geologic al profeţilor se percepe încă în
primele
etape ale creştinismului, în timp ce este aşteptată revenirea lui
Mesia, dar în aşa fel încât El trebuia să coboare din
nori şi să
întemeieze o împărăţie pământească. Se va
înţelege ceea ce
radiază în cultura ebraică numai când aceasta va fi
percepută ca
geologie. Acesta era dorul profeţilor, aceasta era ceea ce ei prezentau
elevilor lor: reprimarea elementului sibilinic, a tot ce conduce
sufletul în profunzimi subconştiente şi dezvoltarea a ceea ce
trăieşte
în eu. Toate celelalte popoare au o altă relaţie cu zeii lor
decât
evreii cu Iahve. Relaţiile celorlalte popoare cu zeii lor au fosf date,
căci erau ecouri a ceea ce se formase prin relaţia omului cu spiritele
Ierarhiilor superioare în cursul perioadelor Saturn, Soare şi
Lună.
Poporul evreu trebuia să formeze ceea ce se dezvolta în timpul
Pământului. Dar cum se explică faptul că eul stabileşte cu de la
sine
putere o legătură cu Dumnezeul său? Nu ca inspiraţie deoarece, astfel
şi ceea ce este moral ar fi fost ca o impregnare a sufletului cu forţe
divine, nu ca inspiraţie, ci ca poruncă. Porunca pe care o găsim
în
Decalog ne întâmpină abia la poporul evreu. Chiar dacă
ştiinţa inspiră
lucruri ciudate despre existenţa anterioară a poruncilor (Hammurabi
etc., nu pot să insist acum asupra absurdităţilor ştiinţei mai noi),
ceea ce apare ca poruncă în care eul se află direct în faţa
zeului şi
primeşte norma, prescrierea în aşa fel încât eul
trebuie s-o urmeze
prin voinţă interioară, aceasta ne întâmpină pentru prima
oară la
poporul evreu. La fel, ne întâmpină pentru prima oară la
poporul evreu
faptul că zeul face un legământ cu poporul. Ceilalţi zei
acţionează
prin forţe care au întotdeauna de-a face cu subconştientul
sufletului.
Să rememorăm felul în care acţionează Apolo prin Pythia, cum
trebuia să
se pregătească sufletul care mergea în pelerinaj la Pythia,
pentru ca
zeul să-i poată vorbi: Apolo vorbea prin viaţa sufletească cufundată
în
subconştient a Pythiei. Acestui fapt i se opune zeul Iahve, vorbind
prin poruncile sale, făcând un legământ cu poporul său, un
contract
care se adresa direct eului sufletului. Şi la fel vorbesc profeţii,
când se întâmplă ceva poporului evreu, când
acţiunile popoarelor păgâne
afectează poporul evreu. Nu trebuiau să pătrundă forţe subconştiente
în
sufletul evreilor, totul trebuia să se bazeze pe legământul cu
zeul, pe
principiul poruncii. De acest lucru se îngrijesc profeţii,
îndeosebi.
Să încercăm acum o scurtă privire retrospectivă pe care s-o
pătrundem cu ceea ce ne dau cunoştinţele oculte – o privire
retrospectivă asupra a ceea ce am încercat să ilustrăm prin cele
descrise mai sus.
Am făcut cunoştinţă ieri cu tripla faptă a lui Christos care a avut
loc în perioada lemuriană şi atlanteană. Am văzut cum Christos a
pătruns de trei ori entitatea care a apărut mai târziu în
persoana
copilului Iisus nathanic, această entitate nefiind încorporată
într-un
corp pământesc, ci era rămasă în lumile spirituale. Dacă ne
îndreptăm
privirea asupra a ceea ce s-a întâmplat, putem să spunem:
Ceea ce s-a
întâmplat în Atlantida a afluat apoi spre răsărit.
Ilie, de exemplu, a
fost unul dintre profeţi. Dar ce fel de profet este acest Ilie? El
slujeşte zeului Iahve, el îi slujeşte în aşa fel,
încât în sufletul lui
trăieşte ecoul triplului fapt christic. În sufletul său trăieste
cunoaşterea: Eu trebuie să-l propovăduiesc, ca profet al lui Iahve,
înainte de toate pe Iahve, în aşa fel încât
în Iahve să trăiască
Christos, cel care trebuie să împlinească mai târziu
Misteriul de pe
Golgota; ca El să trăiască cu influenţele pe care le-a revărsat la al
treilea eveniment în Cosmos, la sfârşitul perioadei
atlanteene. Ilie îl
propovăduia pe Iehova christificat. Christos trăia deja în
Iehova, în
zeul Iehova; dar el trăia ca în reflectarea Sa. Aşa cum lumina
Lunii
reflectă lumina Soarelui, tot aşa şi Iahve reflectă entitatea care
trăia pe atunci în Christos. Christos îşi reflecta fiinţa
Sa din
Iehova. Dar un sol cum era Ilie, acţiona în spiritul postacţiunii
faptului christic triplu care preceda fiinţa Iisus nathanic, aşa cum
s-a deplasat în mod spiritual de la vest la est pentru a impregna
culturile, pentru a se naşte apoi în persoana unuia dintre copiii
Iisus. La toate popoarele era resimţit ca o prorocire ceea ce apărea ca
un excedent al meteorologiei, şi anume, când aceasta a fost
atinsă de
geologie.
Noi percepem particularitatea că în spaţiul care ulterior a
devenit
atât de important pentru răspândirea creştinismului a avut
loc unul din
aceste fapte anunţate profetic. Vedem cum în cele mai diferite
locuri
ale Asiei Mici şi ale Europei se celebrau festivităţi care prevesteau
Evenimentul Christos, prevesteau Misteriul de pe Golgota. Cultul lui
Adonis şi cel al lui Attis au fost interpretate pe drept cuvânt
ca
prevestiri profetice ale Evenimentului de pe Golgota. Dar dacă analizăm
mai atent toate aceste sărbători, vedem că ele prezintă cele ce vor să
vină ca fiind fapte ale meteorologiei. Zeul care este omorât aici
ca
Adonis şi care învie nu este gândit ca fiind întrupat
în carne, ci ceea
ce există ca zeu este o imagine; imaginea acelei fiinţe îngereşti
care
a fost pătrunsă de Christos la sfârşitul perioadei atlanteene
în
înalturi spirituale şi care a devenit apoi copilul Iisus
nathanic. În
cultul lui Adonis, în cultul lui Attis era celebrat destinul
copilului
Iisus nathanic. Şi a fost o karmă a istoriei lumii – poate veţi căuta
încă mai mult dincolo de acest cuvânt – că în locul
în care Biblia
plasează cu oarecare îndreptăţire naşterea copilului Iisus, la
Bethlehem, se celebra mai înainte un cult al lui Adonis.
Bethlehemul
era unul din locurile în care se oficiau culte ale lui Adonis.
Adeseori, acolo se sărbătorea muribundul Adonis şi cel care învia
şi
s-a pregătit astfel aura prin aceea că era evocată amintirea sa: A
existat cândva, în înalturi spirituale o fiinţă ce
aparţinea încă
Ierarhiei îngerilor, o fiinţă care trebuia să vină mai
târziu pe
Pământ, în perioada copilului Iisus nathanic, o fiinţă care
la
sfârşitul perioadei atlanteene era încă pătrunsă de
Christos. Ceea ce
s-a întâmplat atunci pentru armonizarea gândirii,
simţirii şi voinţei
era comemorat în sărbătoarea lui Adonis. Şi la Bethlehem, unde se
sărbătorea astfel Adonis, aflăm şi locul de naştere al copilului Iisus
nathanic. Iar cuvintele consună minunat, dragi prieteni. Oare nu vedem
noi, prin căutarea triplei fapte a lui Christos, a Evenimentului
Christosului supraterestru, care au precedat în trei
rânduri Misteriul
de pe Golgota, nu vedem oare pe Christos trecând de la apus spre
răsărit, spre locul unde trebuia să aibă loc Misteriul de pe Golgota?
Oare nu vedem cum îşi trimite înainte solul, pe Ilie, şi nu
ştim cum
acest sol reapare în următoarea sa încarnare ca Ioan
Botezătorul? Şi
oare nu ni se spune, prin acesta, cu o minunată armonie a cuvintelor:
El şi-a trimis îngerul mai înainte ca să-l vestească! Acest
lucru se
poate spune atât despre Ioan cât şi despre Ilie. Lui Ilie i
se
potriveşte chiar mai bine – ceea ce vor înţelege cei care-şi
amintesc
descrierea lui Ilie făcută de mine; am spus că Ilie a rămas în
înalturi
spirituale şi că a avut numai un reprezentant prin care a acţionat,
astfel încât el însuşi nu a umblat niciodată pe
Pământ. Dacă luaţi în
considerare acest lucru, atunci expresia: El şi-a trimis îngerul
înainte se potriveşte mai bine lui Ilie decât lui Ioan.
Asemenea soli
erau întotdeauna soli ai Christosului venit din vest spre est.
Ceea ce la poporul evreu era geologia, acum trebuia să fie pătruns
de această fiinţă spirituală pe care am învăţat ieri s-o
contemplăm în
activitatea sa propriu-zisă pentru Pământ. Geologia trebuia să
fie
christificată. Spiritul Pământului trebuia să fie resimţit
într-un mod
nou, trebuia să poată fi într-un anumit sens desprins de
Pământ. Acest
lucru era posibil numai dacă ar fi intervenit o forţă care să desprindă
acest Spirit al Pământului de forţele terestre. Acest lucru s-a
întâmplat prin faptul că forţele lui Christos au impregnat
aura
Pământului şi prin aceasta Pământul însuşi a devenit
altceva. În
forţele pe care le descătuşase zeul Iahve a pătruns Christos şi a
transformat aceste forţe.
Dacă supervizăm toate acestea, înţelegem de ce lui Apolo i-a
fost
conferit ca simbol laurul. Pentru cel care pătrunde în botanică
înarmat
cu ceva ştiinţă a spiritului, laurul este o plantă strâns legată
de
condiţiile meteorologice. Laurul este în întregime plăsmuit
şi
structurat din ceea ce este meteorologie. O altă plantă este legată
foarte strâns de Pământ şi o putem considera ca o expresie
a
contextului geologie: măslinul. Şi dacă simţim că uleiul care
impregnează planta măslinului stimulează forţele elementare ale
sufletului, prin aceea că măslinul este o plantă pe care poate fi
altoit un alt lăstar care se dezvoltă în condiţii optime pe
această
plantă, atunci simţim starea intimă de impregnare a măslinului cu
uleiul Pământului. În ulei simţim pulsând ceea ce
este pământesc.
Acum să ne amintim ce am început să expun în conferinţa
a doua, să
ne amintim de Pavel care a fost chemat să arunce puntea de legătură
dintre antichitatea evreiască şi creştinism, dintre geologie şi
christologie. Aşa cum am spus, influenţa lui Pavel se desfăşoară
în
sfera măslinului. Iar dacă îl auzim pe Apolo din aburii ce se
ridică
din prăpăstiile munţilor care o impulsionează pe Pythia şi o determină
să prezică destinul uman, putem simţi şi forţele elementare care se
scurg prin măslin în ambianţă şi în care este trăită forţa
sufletească
elementară a lui Pavel. O putem simţi în cuvintele lui. El se
afundă
parcă în geologie, pentru a simţi arborele în mod elementar
în aura sa
şi se lasă inspirat de această aură, în al cărui ţinut geologic
se află
influenţa sa.
În prezent, lucrurile se înţeleg într-un mod mult
prea abstract. Se
crede că ceea ce au spus autorii mai vechi ar fi tot atât de
abstract,
legat numai de creier, ca şi ceea ce spun adeseori autori mai noi. Nu
se cugetă la faptul că nu numai raţiunea şi mentalul, ci că toate
forţele sufleteşti pot fi legate, înviind din Pământ, cu
ceea ce
imprimă unui anumit ţinut pecetea sa. Ţinutului lui Pavel, măslinul i-a
pus pecetea. Şi ca şi cum ar fi vrut să ridice la el geologia
evreiască, el a spus – prin ceea ce îi inspira măslinul – lucruri
din
cele mai importante despre relaţiile dintre oamenii pătrunşi de
Christos şi oamenii aflaţi departe de Christos. Oare nu auzun cuvintele
lui Pavel, pe care nu vrem să le interpretăm în mod abstract, ci
ca pe
ceva care îşi are în mod elementar rădăcinile în
sufletul său, ca pe
ceva pe care vrea să-l exprime, din acest fond elementar al sufletului
său, în cuvinte prin care să pună în relaţie pe creştinii
păgâni cu
evreii, oare nu auzim cuvintele stranii: „Dar v-o spun eu vouă,
păgânilor, în măsura în care sunt într-adevăr
apostol al neamurilor,
îmi slujesc slujirea, în nădejdea că voi aţâţa
gelozia celor din neamul
meu şi-i voi mântui pe unii din ei. Căci dacă înlăturarea
lor a
însemnat reîmpăcarea lumii, atunci reprimirea lor ce va fi
dacă nu o
înviere din morţi? Dacă pârga este sfântă, aşa e şi
frământătura; şi
dacă rădăcina este sfântă atunci şi ramurile sunt. Dar dacă unele
ramuri au fost tăiate şi dacă tu, măslin sălbatic, ai fost altoit
în
locul lor şi ai devenit părtaş al rădăcinii şi al grăsimii măslinului,
nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, să ştii
că nu tu
porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei spune: S-au rupt ramurile
ca să fiu altoit eu. Bine spus. Ele au fost rupte din cauza necredinţei
lor; tu însă exişti prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci
teme-te. Că dacă
Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa.
Vezi dar bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprimea faţă de cei ce au
căzut, iar faţă de tine bunătatea lui Dumnezeu, atât cât te
vei ţine de
bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat. Dar şi aceia ce nu vor
rămâne în
necredinţă vor fi altoiţi; căci Dumnezeu are puterea să-i altoiască din
nou. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul care era de la natură
sălbatic, şi contrar firii ai fost altoit în măslinul cel bun, cu
cât
mai mult aceştia ce sunt după fire vor fi altoiţi în propriul lor
măslin!" (Rom., 11, 13-24).
Astfel a grăit cel despre care vom continua să vorbim mâine,
despre
modul cum extrăgea din geologia evreiască ce avea de spus, cum a
transformat într-un mod atât de grandios în imagine,
pentru ceea ce
avea de spus, forţa elementară care, plecând din Pământ,
domină în
măslin.
