Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI LUMEA SPIRITUALĂ

GA 149


CONFERINŢA a IV-a

Leipzig, 31 decembrie 1913

Ieri am vorbit despre modul în care a fost pregătit ceea ce trebuia să se întâmple în evoluţia umanităţii Pământului prin Misteriul de pe Golgota. Am vorbit despre cele trei impregnări ale unei fiinţe aparţinând ierarhiilor superioare cu Christos, iar în minunata apariţie greacă a lui Apolo am găsit ecoul a ceea ce a avut loc la sfârşitul perioadei atlanteene, ca o înainte-vestire îndepărtată în timp a acestui Misteriu de pe Golgota.

Acum ne revine sarcina de a cerceta în ce fel a acţionat ceea ce a pătruns în evoluţia umanităţii. Pentru aceasta va fi necesar să caracterizăm mai întâi specificul concepţiilor despre lume care au apărut în perioada postatlanteană, ca postacţiuni, ca ecouri ale acestui triplu eveniment christic, care potrivit descrierii noastre de ieri s-a încheiat o dată cu sfârşitul perioadei atlanteene.

Să încercăm să aprofundăm ce stă la baza concepţiilor despre lume care au luat naştere în perioada postatlanteană. Aceste concepţii sunt reflectări ale evenimentului christic în sufletele umane postatlanteene. Din acest punct de vedere nu vom avea de spus decât puţine cuvinte despre prima perioadă postatlanteană. Am caracterizat-o altă dată. Acum vom spune numai că referitor la spiritualitate a fost până în prezent cea mai înaltă perioadă culturală, dar că ea a preluat în sufletele sfinţilor Rishi şi ale elevilor lor ceva care era într-un anumit sens mai puţin pătruns de acele Misterii de care am vorbit ieri.

Prima concepţie postatlanteană, care este un efect direct al triplului eveniment christic, este concepţia despre lume care a luat naştere prin impulsurile date de Zarathustra. Trebuie să spun că voi utiliza cuvinte care prin modul cum sunt folosite azi sună abstract şi uscat, chiar pedant, dar nu avem la dispoziţie, pentru început, altele. Aş vrea să fac apel la dumneavoastră să înţelegeţi în subtextul cuvintelor pe care le voi folosi ceva infinit mai spiritual decât ceea ce înţelege ştiinţa actuală. Concepţia despre lume a lui Zarathustra, aş vrea s-o numesc, din punctul de vedere luat aici în considerare, o concepţie despre lume a „cronologiei". Dincolo de Ahura Mazda şi Ahriman, concepţia despre lume a lui Zarathustra priveşte spre Zaruana akarana – efectul timpului. Dar nu al timpului abstract pe care-l concepem azi, ci timpul gândit ca fiinţă vie, suprapersonală. Zarathustra vede această fiinţă pe care trebuie s-o cuprindem în cuvântul timp astfel încât de la ea să purceadă guvernatorii timpului, acele entităţi spirituale care sunt simbolizate în spaţiul cosmic prin semnele zodiacale; Amshaspanzii. Ei ordonează, prin numărul lor, 6 sau, dacă adăugăm şi antipozii lor, 12, pe Izedzii subordonaţi Amshaspanzilor, 28 până la 31. Ei sunt spirite de ordin inferior, slujbaşi ai înaltei fiinţe a timpului care reglează zilele în cadrul lunii. Conştienţa lui Zarathustra vedea armonia minunată care acţionează în lume prin forţe simbolizate numeric prin combinaţiile ce iau naştere între 28-31 şi 12, armonie care se revarsă în lume şi sălăşluieşte aici pentru ca în marea orchestră a lumilor instrumentele să cânte împreună. Acesta considera concepţia despre lume a lui Zarathustra ca elementul de armonizare a ordinii cosmice. Şi întrucât concepţia despre lume a lui Zarathustrea vede în „timp" ceva viu, ceva suprapersonal, să ne fie îngăduit să o numim, spiritualizând cuvântul, „cronologie", gândindu-ne totodată la zeul Cronos, guvernatorul timpului.

Ajungem apoi la cea de a treia perioadă postatlanteană, pe care am caracterizat-o ieri ca fiind cea în care sufletele erau impulsionate prin fiinţele de forţă care străluceau din stele. Aici nu este vorba numai de relaţiile fiinţei timpului guvernând în suprasensibil, ci se intră deja în existenţa sensibilă, în mersul stelelor şi se consideră că factorul armonizator se află în planul sensibil, în mersul stelelor şi în armonia pe care acestea o imprimă în spaţiul cosmic şi care conferă muzicalitate devenirii cosmice. Această concepţie despre viaţă eu aş numi-o astrologie. Cronologiei i-a urmat astrologia. Şi tot ceea ce cronologia veritabilă, adevărată a zarathustrismului, ceea ce astrologia adevărată a Misteriilor egiptene şi caldeene dezvăluie, totul era impulsionat de tainele devenite active în Cosmos prin tripla faptă christică dinaintea catastrofei atlanteene.

Dar ce s-a întâmplat în epoca de cultură greacă sau în cea greco-romană? Ceea ce voi spune acum nu este valabil numai pentru lumea greacă şi cea romană, ci şi pentru celelalte ţinuturi ale Europei. Ieri am încercat să lămuresc problema în baza unui singur exemplu, dar el este valabil pentru întregul Occident. Să mai privim o dată retrospectiv cum grecul îl venera pe Apolo, această reflectare a copilului Iisus nathanic, aşa cum el era la sfârşitul perioadei atlanteene. Am spus: din ţara hyperboreică, din nord, a venit Apolo la oracolul din Delphi. El vorbea prin Pythia, transmiţând oamenilor mesajele acesteia. Am făcut legătura dintre această deplasare a lui Apolo şi mersul Soarelui. Dar pentru că prin Apolo vorbeşte Soarele spiritual, în timp ce Soarele fizic coboară spre sud, el ia drumul nordului. De o înţelepciune infinită se dovedesc miturile când le privim în lumina adevăratului ocultism. Cu toate acestea, nu cerul înstelat era ceea ce simboliza pentru greci pe Apolo: când grecul îl venera pe Apolo el nu privea, de fapt, Soarele ca pe un simbol exterior al acestuia. Pentru aceasta grecii îl aveau pe Helios, care regla mersul Soarelui pe cer. Căci Soarele nu acţionează, chiar dacă ne referim numai la aspectul fizic, în aşa fel încât la om să ajungă numai acţiunea exercitată direct de razele care coboară din el; el acţionează mai întâi asupra aerului şi a apei, în aburii apei, de asemenea şi în aburii despre care am spus că urcau din orificiul grotei Kastalia şi înconjurau ca un balaur muntele învecinat. Soarele actionează în toate elementele, şi după ce le-a pătruns, după ce s-a insinuat în toate elementele Pământului el acţionează, plecând de la acestea, asupra omului, parcă prin slujitorii pe care-i numim spirite elementare. Spiritul Soarelui acţionează trăind în elemente şi această activitate o percepea grecul în Apolo.

Apolo era pentru el zeu al Soarelui, dar nu cel care conducea carul Soarelui ca Helios, reglând durata zilelor. În timp ce-şi ridica privirea spre Apolo, grecul vedea efectele acţiunii Soarelui în atmosferă. Ceea ce era acţiune solară el o considera ca fiind Apolo, în timp ce i se adresa în mod spiritual. La fel stăteau lucrurile şi cu alţi, zei şi entităţi spirituale pe care le întâlnim în Occident. Este suficient să ne referim la Wotan – m-aş putea referi la multe alte aspecte –, Wotan care locuieşte pe Saturn şi, de asemenea, la armata sa sălbatică. – Ce a devenit în această a patra perioadă postatlanteană concepţia despre lume care se afla sub influenţa triplei fapte a lui Christos decât un ecou al acesteia? Din nou sunt constrâns să folosesc un cuvânt pedant, care a devenit arid: meteorologia a urmat astrologiei. Cronologie-astrologie-meteorologie! Numai că trebuie să facem o legătură între „logie" şi Logos. Dar, în timp ce toate acestea au năvălit peste lumea vestică, în întreaga cultură postatlanteană s-a revărsat şi altceva, care venea dintr-o cu totul altă direcţie, ca un ecou al triplei fapte christice. Şi această a patra concepţie care a apărut parcă în paralel, alături de meteorologia celei de a patra perioade postatlanteene, era ceva pe care va trebui s-o numese din nou cu un cuvânt pedant – dar vă rog din nou să faceţi legătura dintre „logie" şi Logos –, a devenit geologia.

Niciodată nu vor putea fi înţelese tainele propriu-zise ale evoluţiei culturale ebraice vechi, dacă ele nu vor fi luate ca geologie, în sensul pe care îl vom lua în considerare acum. Cum ne întâmpină ceata Elohimilor, cum ne întâmpină zeul Iahve? El vrea să alcătuiască omul cu ceea ce este luat din Pământ. El vrea să învăluie cu un înveliş nou ceea ce a venit din timpurile anterioare, de la Saturn, de la Soare, de la Lună. Iahve este zeul care formează omul din pământ, adică din forţele, din elementele Pământului. Din această cauză, înţelepciunea ebraică veche trebuia să devină, ca adeptă a zeului Iahve, geologie. Iar învăţătura despre om, format din forţele Pământului, este geologie. Oare nu iese în evidenţă caracterul geologic al învăţăturii ebraice vechi chiar prin numele primului om: Adam-cel format din pământ? Acesta este lucrul important care trebuie focalizat: tot ceea ce celelalte popoare au cuprins în concepţia meteorologică despre lume vorbeşte despre formarea omului. Să analizăm concepţia grecilor despre lume, care relatează despre felul în care Prometeu îl formează pe om. Palas Atena i se asociază şi determină din înălţimi spirituale legătura omului cu scânteia spiritului. Prometeu formează sufletul, în simbolul fluturelui. Zeul Iahve, care în cursul evoluţiei sale devenise Domn al Pământului, îl formează pe om din pământ, îi insuflă omului din propria sa substanţă sufletul viu. În felul acesta Iahve se leagă prin suflul său cu ceea ce el a plăsmuit din pământ. Şi el vrea să locuiască în fiul său, în suflul său viu, în Adam şi în urmaşii acestuia, fiii Pământului, al căror înveliş de pământ zeul Iahve considera că este sarcina sa să-l plăsmuiască. Şi dacă mergem mai departe va trebui să evocăm în faţa sufletelor noastre tot ceea ce ne transmite Biblia din antichitatea veche ebraică.

Noi ştim că Pământul dezvoltă anumite forţe, am subliniat acest fapt. Goethe, Giordano Bruno şi alţii compară aceste forţe cu inspiraţia şi expiraţia pe care le întâlnim la om. Pământul dezvoltă anumite forţe (ale expiraţiei şi ale inspiraţiei) care determină fluxul şi refluxul, creşterea şi scăderea apei, forţe interioare ale Pământului, aceleaşi forţe care conduc însă şi Luna în jurul Pământului. În forţele apei ne întâmpină forţele telurice ca acţiune a Pământului. Biblia consemnează printre forţele de apă Potopul, ca un alt eveniment important după crearea lui Adam, a omului de pământ. Să mergem mai departe, până la Moise: pretutindeni întâlnim activităţi ale Pământului. Moise face să ţâşnească apă din Pământ. Moise urcă pe munte. Ceea ce se petrece pe munte este activitate a Pământului. Acest munte nu poate fi gândit decât ca un munte vulcanic. Nu este Sinaiul, care este de obicei avut în vedere, este activitate a Pământului. În coloana de foc în care stă Moise trebuie să vedem ceva asemănător cu ceea ce se vede în dealurile sulfuroase ale Italiei. Din munte răzbate activitate de Pământ, fum de foc. În activităţile terestre, evreii au văzut întotdeauna simboluri. Înaintea lor mergea permanent norul de furtună sau coloana de foc: activitate a Pământului! Am putea coborî în detalii, am vedea că spiritul Pământului stăpâneşte în tot ceea ce Moise consideră că este revelaţia zeului Iahve. Geologie este vestirea lui Moise. Niciodată nu va fi înţeleasă deosebirea dintre concepţia despre lume ebraică şi cea a grecilor, dacă nu se va şti că cea grecească este meteorologie şi cea ebraică geologie. Tot ceea ce grecul percepe că se desfăşoară în jurul lui el îl gândeşte în legătură cu forţele ce se revarsă dinspre Cosmos în elementele Pământului, în aer, în tot ce există în ambianţa Pământului. Tot ce concepţia despre lume ebraică resimte ca ambianţă este legat de forţe care se desfăşoară din Pământ, forţe legate de Pământ. Da, şi suferinţele poporului evreu vin de la ce este legat de Pământ şi de activitatea sa (deşertul). Geologia conduce destinul poporului evreu. Geologie, fertilitate a solului este ceea ce îi momeşte pe evrei spre ţara făgăduită lor.

Şi Pavel ştie bine că această conştienţă a legăturii cu duhul Pământului este o postacţiune a Evenimentului christic pre-pământesc; Pavel atrage atenţia asupra faptului că Christos este cel care a păşit înaintea evreilor şi a făcut ca din stâncă să apară apă în deşert. Şi dacă ajungem de la Biblie, la importantele legende ale poporului evreu, vedem cum materialul care alcătuieşte aceste legende este pătruns de ceea ce am numit aici geologie. Ni se povesteşte cum Iahve, atunci când l-a plăsmuit pe om din pământ, şi-a trimis îngerii care-l slujeau pentru a colecta, din toate teritoriile Pământului, pământuri de toate culorile, pentru ca tot ce aparţine Pământului să fie amestecat în învelişul lui Adam. Am putea spune: Iehova considera important ca omul să fie în entitatea sa adevărată, floarea, coroana creaţiei pe Pământ. Pentru caldeeni, pentru egipteni, pentru adepţii lui Zarathustra, pentru greci, pentru romani, pentru popoarele europene din Europa Centrală şi nordul Europei cea mai importantă parte a omului provenea din lumea spirituală. Pentru evrei, partea cea mai importantă a omului este cea legată de Pământ şi de forţele sale. Iehova se simte ca Dumnezeul care cârmuieşte Pământul în mod spiritual.

Astfel, vedem cum cel mai important eveniment din cadrul celei de a patra perioade postatlanteene trebuie considerat a fi faptul că geologia se aşază lângă meteorologie. Şi acest lucru se exprimă minunat în contraimaginea sa spirituală, în profetismul vechi ebraic.

De fapt, ce urmăreau profeţii? Să încercăm să privim în interiorul cel mai profund al unor profeţi ca Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Ioil, Iona şi Zaharia. Dacă studiezi fără gânduri preconcepute aceste suflete de profeţi înţelegi că ei se străduiesc, în fond, să aducă în prim-plan o forţă sufletească umană şi, în acelaşi timp, să reprime o alta, împingând-o în adâncurile vieţii sufleteşti. Am atras atenţia cum în creaţiile lui Michelangelo, mai înainte menţionate, profeţii sunt întotdeauna reprezentaţi stând aşezaţi în profundă meditaţie, cuprinşi de o linişte sufletească interioară legată cu veşnicia. În opoziţie cu aceştia, Michelangelo plasează Sibilele, în care acţionează elementele Pământului, în aşa fel încât la una dintre ele părul este în bătaia vântului, iar în îmbrăcămintea ei albastră suflă vântul; ea îşi realizează profeţia sub influenţa vântului. Pe o alta, o vedem cuprinsă de un foc interior: în mișcarea obişnuită a mâinii ei vedem focul, elementul pământesc. Sibilele trăiesc prin forţele sufleteşti care pătrund direct în suflete din ambianţa elementară terestră. Aceste forţe sibilinice care absorb în suflet spiritul elementelor Pământului şi-i dau expresie profeţii vechii culturi iudaice voiau să le reprime. Dacă citiţi fără prejudecăţi întreaga istorie a profeţilor, veţi vedea că profetul este preocupat – aceasta este învăţătura sa – să reprime în sine sibilismul, să nu-l lase să apară la suprafaţă.

Apolo transformă sibilismul Pythiei prin faptul că se afundă el însuşi în acesta şi vorbeşte prin Sibilă. Profeţii vor şi ei să reprime în sufletul lor ceea ce ţine de natura Pythiei şi să cultive exclusiv ceea ce acţionează în forţa eului, a acelui eu care este legat de Pământ, care aparţine Pământului, care este contra-unaginea spirituală a elementului geologic. Aşa cum se manifestă veşnicia în eu, în linişte, calm, atunci când tac elementele sibilinice, când încetează orice agitaţie interioară, şi când în fundamentele veşniciei nu domneşte decât relaxarea, aceasta voiau profeţii iudei să dezvolte. Prorocirile lor trebuiau să apară dintr-o dispoziţie sufletească care corespunde în cel mai înalt grad geologiei. Ne impresionează ceea ce este atât de captivant la aceşti profeţi, ca un efluviu al elementului geologic şi, chiar şi ceea ce ulterior s-a întâmplat altfel decât au prorocit ei ne dovedeşte că elementul profeţilor îl constituie geologicul. O împărăţie viitoare care trebuie să fie legată prin fapte exterioare de Pământ şi care trebuie să înlocuiască împărăţia de atunci, un cer pe Pământ, aceasta este ceea ce prorocesc profeţii – într-atât sunt de legaţi de geologie.

Acest element geologic al profeţilor se percepe încă în primele etape ale creştinismului, în timp ce este aşteptată revenirea lui Mesia, dar în aşa fel încât El trebuia să coboare din nori şi să întemeieze o  împărăţie pământească. Se va înţelege ceea ce radiază în cultura ebraică numai când aceasta va fi percepută ca geologie. Acesta era dorul profeţilor, aceasta era ceea ce ei prezentau elevilor lor: reprimarea elementului sibilinic, a tot ce conduce sufletul în profunzimi subconştiente şi dezvoltarea a ceea ce trăieşte în eu. Toate celelalte popoare au o altă relaţie cu zeii lor decât evreii cu Iahve. Relaţiile celorlalte popoare cu zeii lor au fosf date, căci erau ecouri a ceea ce se formase prin relaţia omului cu spiritele Ierarhiilor superioare în cursul perioadelor Saturn, Soare şi Lună. Poporul evreu trebuia să formeze ceea ce se dezvolta în timpul Pământului. Dar cum se explică faptul că eul stabileşte cu de la sine putere o legătură cu Dumnezeul său? Nu ca inspiraţie deoarece, astfel şi ceea ce este moral ar fi fost ca o impregnare a sufletului cu forţe divine, nu ca inspiraţie, ci ca poruncă. Porunca pe care o găsim în Decalog ne întâmpină abia la poporul evreu. Chiar dacă ştiinţa inspiră lucruri ciudate despre existenţa anterioară a poruncilor (Hammurabi etc., nu pot să insist acum asupra absurdităţilor ştiinţei mai noi), ceea ce apare ca poruncă în care eul se află direct în faţa zeului şi primeşte norma, prescrierea în aşa fel încât eul trebuie s-o urmeze prin voinţă interioară, aceasta ne întâmpină pentru prima oară la poporul evreu. La fel, ne întâmpină pentru prima oară la poporul evreu faptul că zeul face un legământ cu poporul. Ceilalţi zei acţionează prin forţe care au întotdeauna de-a face cu subconştientul sufletului. Să rememorăm felul în care acţionează Apolo prin Pythia, cum trebuia să se pregătească sufletul care mergea în pelerinaj la Pythia, pentru ca zeul să-i poată vorbi: Apolo vorbea prin viaţa sufletească cufundată în subconştient a Pythiei. Acestui fapt i se opune zeul Iahve, vorbind prin poruncile sale, făcând un legământ cu poporul său, un contract care se adresa direct eului sufletului. Şi la fel vorbesc profeţii, când se întâmplă ceva poporului evreu, când acţiunile popoarelor păgâne afectează poporul evreu. Nu trebuiau să pătrundă forţe subconştiente în sufletul evreilor, totul trebuia să se bazeze pe legământul cu zeul, pe principiul poruncii. De acest lucru se îngrijesc profeţii, îndeosebi.

Să încercăm acum o scurtă privire retrospectivă pe care s-o pătrundem cu ceea ce ne dau cunoştinţele oculte – o privire retrospectivă asupra a ceea ce am încercat să ilustrăm prin cele descrise mai sus.

Am făcut cunoştinţă ieri cu tripla faptă a lui Christos care a avut loc în perioada lemuriană şi atlanteană. Am văzut cum Christos a pătruns de trei ori entitatea care a apărut mai târziu în persoana copilului Iisus nathanic, această entitate nefiind încorporată într-un corp pământesc, ci era rămasă în lumile spirituale. Dacă ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce s-a întâmplat, putem să spunem: Ceea ce s-a întâmplat în Atlantida a afluat apoi spre răsărit. Ilie, de exemplu, a fost unul dintre profeţi. Dar ce fel de profet este acest Ilie? El slujeşte zeului Iahve, el îi slujeşte în aşa fel, încât în sufletul lui trăieşte ecoul triplului fapt christic. În sufletul său trăieste cunoaşterea: Eu trebuie să-l propovăduiesc, ca profet al lui Iahve, înainte de toate pe Iahve, în aşa fel încât în Iahve să trăiască Christos, cel care trebuie să împlinească mai târziu Misteriul de pe Golgota; ca El să trăiască cu influenţele pe care le-a revărsat la al treilea eveniment în Cosmos, la sfârşitul perioadei atlanteene. Ilie îl propovăduia pe Iehova christificat. Christos trăia deja în Iehova, în zeul Iehova; dar el trăia ca în reflectarea Sa. Aşa cum lumina Lunii reflectă lumina Soarelui, tot aşa şi Iahve reflectă entitatea care trăia pe atunci în Christos. Christos îşi reflecta fiinţa Sa din Iehova. Dar un sol cum era Ilie, acţiona în spiritul postacţiunii faptului christic triplu care preceda fiinţa Iisus nathanic, aşa cum s-a deplasat în mod spiritual de la vest la est pentru a impregna culturile, pentru a se naşte apoi în persoana unuia dintre copiii Iisus. La toate popoarele era resimţit ca o prorocire ceea ce apărea ca un excedent al meteorologiei, şi anume, când aceasta a fost atinsă de geologie.

Noi percepem particularitatea că în spaţiul care ulterior a devenit atât de important pentru răspândirea creştinismului a avut loc unul din aceste fapte anunţate profetic. Vedem cum în cele mai diferite locuri ale Asiei Mici şi ale Europei se celebrau festivităţi care prevesteau Evenimentul Christos, prevesteau Misteriul de pe Golgota. Cultul lui Adonis şi cel al lui Attis au fost interpretate pe drept cuvânt ca prevestiri profetice ale Evenimentului de pe Golgota. Dar dacă analizăm mai atent toate aceste sărbători, vedem că ele prezintă cele ce vor să vină ca fiind fapte ale meteorologiei. Zeul care este omorât aici ca Adonis şi care învie nu este gândit ca fiind întrupat în carne, ci ceea ce există ca zeu este o imagine; imaginea acelei fiinţe îngereşti care a fost pătrunsă de Christos la sfârşitul perioadei atlanteene în înalturi spirituale şi care a devenit apoi copilul Iisus nathanic. În cultul lui Adonis, în cultul lui Attis era celebrat destinul copilului Iisus nathanic. Şi a fost o karmă a istoriei lumii – poate veţi căuta încă mai mult dincolo de acest cuvânt – că în locul în care Biblia plasează cu oarecare îndreptăţire naşterea copilului Iisus, la Bethlehem, se celebra mai înainte un cult al lui Adonis. Bethlehemul era unul din locurile în care se oficiau culte ale lui Adonis. Adeseori, acolo se sărbătorea muribundul Adonis şi cel care învia şi s-a pregătit astfel aura prin aceea că era evocată amintirea sa: A existat cândva, în înalturi spirituale o fiinţă ce aparţinea încă Ierarhiei îngerilor, o fiinţă care trebuia să vină mai târziu pe Pământ, în perioada copilului Iisus nathanic, o fiinţă care la sfârşitul perioadei atlanteene era încă pătrunsă de Christos. Ceea ce s-a întâmplat atunci pentru armonizarea gândirii, simţirii şi voinţei era comemorat în sărbătoarea lui Adonis. Şi la Bethlehem, unde se sărbătorea astfel Adonis, aflăm şi locul de naştere al copilului Iisus nathanic. Iar cuvintele consună minunat, dragi prieteni. Oare nu vedem noi, prin căutarea triplei fapte a lui Christos, a Evenimentului Christosului supraterestru, care au precedat în trei rânduri Misteriul de pe Golgota, nu vedem oare pe Christos trecând de la apus spre răsărit, spre locul unde trebuia să aibă loc Misteriul de pe Golgota? Oare nu vedem cum îşi trimite înainte solul, pe Ilie, şi nu ştim cum acest sol reapare în următoarea sa încarnare ca Ioan Botezătorul? Şi oare nu ni se spune, prin acesta, cu o minunată armonie a cuvintelor: El şi-a trimis îngerul mai înainte ca să-l vestească! Acest lucru se poate spune atât despre Ioan cât şi despre Ilie. Lui Ilie i se potriveşte chiar mai bine – ceea ce vor înţelege cei care-şi amintesc descrierea lui Ilie făcută de mine; am spus că Ilie a rămas în înalturi spirituale şi că a avut numai un reprezentant prin care a acţionat, astfel încât el însuşi nu a umblat niciodată pe Pământ. Dacă luaţi în considerare acest lucru, atunci expresia: El şi-a trimis îngerul înainte se potriveşte mai bine lui Ilie decât lui Ioan. Asemenea soli erau întotdeauna soli ai Christosului venit din vest spre est.

Ceea ce la poporul evreu era geologia, acum trebuia să fie pătruns de această fiinţă spirituală pe care am învăţat ieri s-o contemplăm în activitatea sa propriu-zisă pentru Pământ. Geologia trebuia să fie christificată. Spiritul Pământului trebuia să fie resimţit într-un mod nou, trebuia să poată fi într-un anumit sens desprins de Pământ. Acest lucru era posibil numai dacă ar fi intervenit o forţă care să desprindă acest Spirit al Pământului de forţele terestre. Acest lucru s-a întâmplat prin faptul că forţele lui Christos au impregnat aura Pământului şi prin aceasta Pământul însuşi a devenit altceva. În forţele pe care le descătuşase zeul Iahve a pătruns Christos şi a transformat aceste forţe.

Dacă supervizăm toate acestea, înţelegem de ce lui Apolo i-a fost conferit ca simbol laurul. Pentru cel care pătrunde în botanică înarmat cu ceva ştiinţă a spiritului, laurul este o plantă strâns legată de condiţiile meteorologice. Laurul este în întregime plăsmuit şi structurat din ceea ce este meteorologie. O altă plantă este legată foarte strâns de Pământ şi o putem considera ca o expresie a contextului geologie: măslinul. Şi dacă simţim că uleiul care impregnează planta măslinului stimulează forţele elementare ale sufletului, prin aceea că măslinul este o plantă pe care poate fi altoit un alt lăstar care se dezvoltă în condiţii optime pe această plantă, atunci simţim starea intimă de impregnare a măslinului cu uleiul Pământului. În ulei simţim pulsând ceea ce este pământesc.

Acum să ne amintim ce am început să expun în conferinţa a doua, să ne amintim de Pavel care a fost chemat să arunce puntea de legătură dintre antichitatea evreiască şi creştinism, dintre geologie şi christologie. Aşa cum am spus, influenţa lui Pavel se desfăşoară în sfera măslinului. Iar dacă îl auzim pe Apolo din aburii ce se ridică din prăpăstiile munţilor care o impulsionează pe Pythia şi o determină să prezică destinul uman, putem simţi şi forţele elementare care se scurg prin măslin în ambianţă şi în care este trăită forţa sufletească elementară a lui Pavel. O putem simţi în cuvintele lui. El se afundă parcă în geologie, pentru a simţi arborele în mod elementar în aura sa şi se lasă inspirat de această aură, în al cărui ţinut geologic se află influenţa sa.

În prezent, lucrurile se înţeleg într-un mod mult prea abstract. Se crede că ceea ce au spus autorii mai vechi ar fi tot atât de abstract, legat numai de creier, ca şi ceea ce spun adeseori autori mai noi. Nu se cugetă la faptul că nu numai raţiunea şi mentalul, ci că toate forţele sufleteşti pot fi legate, înviind din Pământ, cu ceea ce imprimă unui anumit ţinut pecetea sa. Ţinutului lui Pavel, măslinul i-a pus pecetea. Şi ca şi cum ar fi vrut să ridice la el geologia evreiască, el a spus – prin ceea ce îi inspira măslinul – lucruri din cele mai importante despre relaţiile dintre oamenii pătrunşi de Christos şi oamenii aflaţi departe de Christos. Oare nu auzun cuvintele lui Pavel, pe care nu vrem să le interpretăm în mod abstract, ci ca pe ceva care îşi are în mod elementar rădăcinile în sufletul său, ca pe ceva pe care vrea să-l exprime, din acest fond elementar al sufletului său, în cuvinte prin care să pună în relaţie pe creştinii păgâni cu evreii, oare nu auzim cuvintele stranii: „Dar v-o spun eu vouă, păgânilor, în măsura în care sunt într-adevăr apostol al neamurilor, îmi slujesc slujirea, în nădejdea că voi aţâţa gelozia celor din neamul meu şi-i voi mântui pe unii din ei. Căci dacă înlăturarea lor a însemnat reîmpăcarea lumii, atunci reprimirea lor ce va fi dacă nu o înviere din morţi? Dacă pârga este sfântă, aşa e şi frământătura; şi dacă rădăcina este sfântă atunci şi ramurile sunt. Dar dacă unele ramuri au fost tăiate şi dacă tu, măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai devenit părtaş al rădăcinii şi al grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, să ştii că nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei spune: S-au rupt ramurile ca să fiu altoit eu. Bine spus. Ele au fost rupte din cauza necredinţei lor; tu însă exişti prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te. Că dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa. Vezi dar bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprimea faţă de cei ce au căzut, iar faţă de tine bunătatea lui Dumnezeu, atât cât te vei ţine de bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat. Dar şi aceia ce nu vor rămâne în necredinţă vor fi altoiţi; căci Dumnezeu are puterea să-i altoiască din nou. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul care era de la natură sălbatic, şi contrar firii ai fost altoit în măslinul cel bun, cu cât mai mult aceştia ce sunt după fire vor fi altoiţi în propriul lor măslin!" (Rom., 11, 13-24).

Astfel a grăit cel despre care vom continua să vorbim mâine, despre modul cum extrăgea din geologia evreiască ce avea de spus, cum a transformat într-un mod atât de grandios în imagine, pentru ceea ce avea de spus, forţa elementară care, plecând din Pământ, domină în măslin.