|
Au trecut aproape două secole şi jumătate de când Angelus Silesius a adunat în al său Heruvim călător profunda înţelepciune a predecesorilor săi. Aceste secole au adus multe lucruri pe calea dezlegării tainelor naturii. Goethe a deschis ştiinţelor naturii o perspectivă grandioasă. El a căutat să urmărească legile veşnice, de fier, ale activităţii naturii , până pe acea culme unde ele îl fac să se nască pe om, cu aceeaşi necesitate cu care, pe o treaptă inferioară, formează piatra (vezi cartea mea: Concepţia despre lume a lui Goethe). Lamarck, Darwin, Haeckel ş.a.m.d. au lucrat mai departe, în sensul acestui mod de reprezentare. „Întrebarea întrebărilor“, cea referitoare la originea naturală a omului, şi-a găsit răspunsul în secolul al XIX-lea. Alte probleme, legate de aceasta, din sfera proceselor naturale, şi-au găsit rezolvarea. Azi înţelegem că nu e nevoie să ieşim din sfera realităţii concrete şi senzoriale, dacă vrem să înţelegem suita în trepte a fiinţelor, în dezvoltarea lor, până sus la om, pe cale pur naturală. – Iar agerimea de gândire a lui J, G. Fichte a adus lumină şi în ceea ce priveşte esenţa „Eului“ urnan şi a arătat sufletului uman unde trebuie să se caute pe sine şi ce este (vezi mai sus şi secţiunea dedicată lui Fichte din cartea mea Concepţii despre lume şi viaţă în secolul XIX apărută în ediţie nouă sub titlul Enigmele filosofiei). Hegel a extins sfera gândului asupra tuturor tărâmurilor existenţei şi a căutat să sesizeze prin gândire legitatea care guvernează atât existenţa senzorială exterioară a naturii, cât şi creaţiile cele mai înalte ale spiritului uman (vezi prezentarea pe care i-am făcut-o lui Hegel în Enigmele filosofiei, vol. I). – Cum apar spiritele ale căror gânduri au fost urmărite în această scriere, în lumina acelei concepţii despre lume care ţine seama de cuceririle ştiinţifice ale vremurilor de după epocile lor? Aceste spirite mai credeau într-o istorie „supranaturală“ a Creaţiunii. Cum se prezintă gândurile lor în faţa unei istorii „naturale“ a Creaţiunii, pe care au creat-o ştiinţele naturii din secolul al XIX-lea? – Aceste ştiinţe ale naturii n-au dat naturii nimic care nu-i aparţine; doar i-au luat ceea ce nu-i aparţine. Au alungat din ea tot ceea ce nu trebuie căutat în ea, ci care se găseşte numai înăuntrul omului. Ele nu mai văd în natură o entitate care e la fel ca sufletul uman şi care creează în felul omului. Ele nu mai consideră că formele organice au fost create de un Dumnezeu asemănător ornului; ele urmăresc dezvoltarea acestora în lumea sensibilă după nişte legi pur naturale.
Atât Meister Eckhart, cât şi Tauler, şi, de asemenea,
atât Jacob
Böhme, cât şi Angelus Silesius, ar trebui să simtă cea mai
profundă
satisfacţie văzând aceste ştiinţe ale naturii. Spiritul în
care ei
voiau să privească lumea a trecut, în sensul cel mai deplin al
cuvântului, asupra acestui mod de a studia natura, dacă el e
înţeles în
mod just. Ceea ce ei încă n-au putut să pună şi realităţile
naturii
însăşi sub lumina care răsărise pentru ei, ar fi constituit, fără
îndoială, dorinţa lor cea mai profundă, dacă pe atunci ar fi
existat
aceste ştiinţe ale naturii. Ei n-au putut face acest lucru; fiindcă nu
exista încă nici o geologie, nici o „istorie naturală a
Creaţiunii“
care să le povestească despre procesele din natură. Singură Biblia le
povestea, în felul ei, despre asemenea procese. De aceea, ei au
căutat
spiritualul, atâta s-au priceput, în singurul loc unde el
poate fi
găsit: în interiorul fiinţei umane. În prezent, ei ar avea
cu totul
alte mijloace decât au avut în epoca lor, pentru a arăta că
un spirit
existând sub o formă sensibilă nu poate fi găsit decât
în om. Ei ar fi
azi de acord fără rezerve cu aceia care caută spiritul ca realitate nu
la rădăcina naturii, ci în rodul ei. Ei ar admite că spiritul
existent
într-un corp senzorial este un rezultat al evoluţiei şi că pe
treptele
inferioare ale evoluţiei nu avem voie să căutăm un asemenea spirit. Ei
ar întelege că la naşterea spiritului în organism nu a
guvernat o „idee
creaţionistă“, la fel de puţin cum o asemenea „idee creaţionistă“ a
făcut ca maimuţa să provină din marsupiale. – Epoca noastră
prezentă nu poate vorbi aşa cum a vorbit Jacob Böhme. Dar există
şi în
această epocă prezentă un punct de vedere care apropie modul de a privi
lucrurile al lui Jacob Böhme de o concepţie despre lume care ţine
seama
de ştiinţele moderne ale naturii. Nu e nevoie neapărat să pierdem
spiritul, dacă găsim în natură numai ceva natural. În orice
caz, mulţi
cred astăzi că trebuie să cazi într-un materialism plat şi sec
dacă
iei, pur şi simplu, „realităţile faptice“ găsite de ştiinţele naturii.
Eu însumi mă situez întru totul pe solul acestor ştiinţe.
Eu am
sentimentul pronunţat că în cazul studierii naturii aşa cum a
făcut-o
Ernst Haeckel poate ajunge la ceva plat numai acela care se apropie de
ea cu o lume de gânduri de la început plată. Când las
să acţioneze
asupra mea revelaţiile (manifestările) „Istoriei naturale a
creaţiunii“, eu simt ceva mai înalt, mai splendid, decât
atunci când
asupra mea năvălesc istorisirile miraculoase supranaturale ale
confesiunilor religioase. Nu cunosc în nici o carte
„sfântă“ ceva care
să-mi dezvăluie un lucru atât de sublim ca realitatea faptică
„seacă“
cum că orice embrion uman repetă în pântecele matern pe
scurt, în mod
succesiv, acele forme animale prin care au trecut strămoşii lui. Dacă
ne umplem simţirea cu splendoarea realităţilor faptice pe care
simţurile noastre le văd, ne vor fi prea puţin dragi acele „minuni“
care nu se află în circuitul naturii. Dacă vieţuim spiritul in
noi, nu
mai avem nevoie de unul afară în natură. Am descris în
cartea mea Filosofia
libertăţii
concepţia mea despre lume, care nu crede că alungă spiritul din cauză
că priveşte natura aşa cum o privesc Darwin şi Haeckel. O plantă, un
animal, nu câştigă pentru mine nimic dacă le populez cu suflete
despre
care simţurile mele nu-mi dau nici o ştire. Eu nu caut în lumea
exterioară o esenţă „mai adâncă“, „sufletească“, a lucrurilor, ba
nici
măcar n-o presupun, deoarece cred că cunoaşterea care se aprinde
înăuntrul meu mă fereşte de aşa ceva. Eu cred că lucrurile lumii
sensibile sunt chiar aşa cum ni se prezintă ele, deoarece văd că o
cunoaştere de sine justă ne face să nu căutăm în natură nimic
altceva
decât procese naturale. Eu nu caut nici un spirit al lui Dumnezeu
în
natură, deoarece cred că percep în mine esenţa spiritului uman.
Îmi
recunosc liniştit strămoşii mei, animalele, deoarece cred că ştiu că
acolo unde îşi au obârşia aceşti strămoşi animali nu poate
acţiona nici
un fel de spirit de natură sufletească. Eu nu pot fi decât de
acord cu
Ernst Haeckel atunci când el preferă unei nemuriri de felul
aceleia pe
care o predică unele religii (vezi Enigmele
lumii a lui Haeckel, p. 239), „liniştea veşnică a
mormântului“.
Căci eu găsesc că e o coborâre a spiritului, un păcat respingător
împotriva spiritului, în reprezentarea unui suflet care
continuă să
existe în felul unei fiinţe sensibile. – Eu aud un dezacord
strident
atunci când realităţile faptice din descrierea lui Haeckel se
ciocnesc
cu „evlavia“ confesiunilor multor contemporani. Dar, pentru mine, din
confesiunile care dau un prost acord cu realităţile faptice naturale nu
răsună nimic din spiritul unei evalvii superioare, pe care o găsesc la
Jacob Böhme şi la Angelus Silesius. Această evlavie superioară mai
degrabă e în deplină armonie cu activitatea naturală. Nu e nici o
contradicţie în a te pătrunde de cunoştinţele ştiinţelor moderne
ale
naturii şi a păşi totodată pe calea pe care Jacob Böhme şi Angelus
Silesius au căutat-o spre spirit. Acela care o apucă pe această cale
în
sensul acestor gânditori, nu trebuie să se teamă că o să cadă
într-un
materialism plat dacă acceptă ca o „istorie naturală a Creaţiunii“ să-i
descrie tainele naturii. Cine înţelege gândurile mele
în acest sens, va
înţelege cu mine în acelaşi fel ultima cugetare din Heruvimul călător, cu care vreau să
închei această scriere: „Prietene, destul. Dacă vrei să citeşti
mai
departe:/ Devino tu însuţi şi esenţă, şi carte.“
