Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


ANTROPOSOFIE ŞI CREŞTINISM

Nörrkoping, 13 iulie 1914

Înainte de orice, vă rog să mă iertaţi că în această seară nu sunt în situaţia să mă adresez dumneavoastră în limba ţării. Prietenii, membrii societăţii noastre antroposofice în mijlocul cărora îmi este îngăduit zilele acestea, săptămâna aceasta să ţin nişte prelegeri despre ştiinţa spiritului, au fost de părere că aş putea vorbi în limba germană şi oficial despre acest subiect. De asemenea, chiar tema ce urmează să facă obiectul analizei noastre din această seară a avut la origine dorinţa stimaţilor noştri membri din acest oraş. Urmează să vorbesc despre relaţia ştiinţei spiritului, a antroposofiei, sau oricum ar fi numită aici ştiinţa spiritului, cu creştinismul. Înainte de toate va fi desigur necesar să fac unele precizări în ce priveşte esenţa şi importanţa a ceea ce se înţelege aici prin ştiinţa spiritului, privită din punctul de vedere din care urmează să se vorbească astăzi.

Ştiinţa spiritului, aşa cum este ea înţeleasă aici, nu intenţionează să întemeieze vreo nouă religie sau vreo nouă sectă religioasă, sau ceva de felul acesta. Ştiinţa spiritului vrea să fie sau crede a fi acel ceva ce se impune sub raport spiritual culturii noastre actuale.

Dacă în prezent, într-un domeniu, este necesar să se facă progrese în evoluţia culturală a omenirii, aşa cum s-au făcut cu trei, patru, cinci secole mai devreme într-un alt domeniu, când ştiinţele naturii moderne şi-au făcut apariţia în viaţa culturală omenească, atunci trebuie să spunem: Ceea ce au devenit aceste ştiinţe ale naturii pentru cunoaşterea naturii exterioare, pentru viaţă, prin cunoaşterea legilor exterioare ale naturii, asta ar dori să devină ştiinţa sprituală, prin cunoaşterea legilor ce guvernează viaţa noastră sufletească şi spiritului şi prin utilizarea acestor legi ale vieţii sufleteşti şi spirituale în domeniul eticii, al vieţii sociale, în domeniile cele mai variate ale vieţii culturale; aceasta ar vrea ea să devină pentru prezentul nostru şi pentru viitorul imediat. Şi oricât de mult, în mod necesar şi în mod absolut natural, această ştiinţă a spiritului trebuie să fie la rândul ei greşit înţeleasă, ea îşi extrage încrederea în adevărul ei, cât şi încrederea în acţiunea ei benefică asupra culturii umanităţii, din observarea destinului ştiinţei spiritului în zorii apariţiei vieţii spirituale moderne. Cercetătorul ştiinţelor naturii se afla, la început, în faţa unor seculare, chiar milenare prejudecăţi; adevărul are însă forţe care, în modul adecvat vieţii omului, îi vin în ajutor împotriva tuturor forţelor potrivnice.

Şi astfel, după ce s-au spus câteva cuvinte despre încrederea cercetătorului spiritului în adevărul şi acţiunea benefică a muncii sale, ar fi bine să examinăm imediat esenţa, modul de cercetare care stă la baza ştiinţei spiritului pe care o avem în vedere aici.

Modul de reprezentare al ştiinţei spiritului se menţine, într-adevăr, cu totul în spiritul modului de reprezentare al ştiinţelor naturii. Întrucât însă această ştiinţă a spiritului îşi întinde activitatea într-un cu totul alt domeniu decât al ştiinţelor naturii, şi anume în domeniul a ceea ce nu poate fi perceput senzorial, în domeniul spiritului, trebuie să ne fie clar că un mod de gândire naturalist-ştiinţific, care îşi propune să cerceteze domeniul spiritualului, trebuie să se modifice în mod radical, trebuie să devină altceva decât este el în domeniul ştiinţelor naturii. Şi cu toate că metoda, metoda de cercetare a ştiinţei spiritului se menţine în totalitate în spiritul ştiinţelor naturii, în aşa fel încât cineva care a fost educat în sensul ştiinţelor naturii de astăzi şi care priveşte ştiinţele naturii fără prejudecăţi se poate transpune pe terenul acestei ştiinţe a spiritului, totuşi trebuie desigur spus că, atâta timp cât metodele naturalist-ştiinţifice sunt luate în ce au ele mai unilateral, cum se întâmplă de multe ori astăzi, se pot naşte tot felul de idei preconcepute împotriva aplicării modului de reprezentare naturalist-ştiinţific la viaţa spirituală. Dacă totuşi trebuie să aplicăm gândirea, logica naturalist-ştiinţifică la ceva ce este cel mai aproape de om, dar care este şi cel mai greu de cercetat, atunci acest mod de gândire ar trebui aplicat la fiinţa omului însăşi. În ştiinţa spiritului omul trebuie totuşi să se cerceteze pe el însuşi, şi pentru aceasta el trebuie să apeleze la singurul instrument ce-i stă la dispoziţie în acest scop, şi anume la el însuşi. Ştiinţa spiritului porneşte de la premisa că omul, pentru a deveni un instrument de cercetare a lumii spirituale, trebuie să cunoască o transformare în el însuşi, trebuie să întreprindă ceva cu el însuşi, care să-l aducă în situaţia să facă investigaţii în lumea spirituală, lucru pe care nu-l face în viaţa obişnuită.

Îngăduiţi-mi să pornesc de la o comparaţie, de la o comparaţie din domeniul ştiinţelor naturii, care nu vrea să demonstreze ceva anume, ci vrea doar să lămurească în ce fel modul de reprezentare spiritual-ştiinţific se află în întregime pe terenul gândirii naturalist-ştiinţifice. De exemplu, în natură ne întâlnim peste tot cu elementul apă. Dacă observăm apa, aşa cum ne apare ea acolo, afară, aceasta se prezintă în primul rând prin proprietăţile ei. Dar acum vine chimistul cu metodele sale şi le aplică apei; el descompune apa în hidrogen şi oxigen. Deci ce face cercetătorul ştiinţelor naturii din apă? După cum bine ştim, apa nu arde. Chimistul extrage hidrogenul din apă, iar acesta este un gaz care arde. Nici un om care priveşte exterior apa nu poate vedea în interiorul acesteia hidrogen şi oxigen, ce au cu totul alte însuşiri decât apa.

Tot atât de puţin poate cineva să recunoască – este exact ceea ce ne arată ştiinţa spiritului –, când se află în faţa unui om, ce este acest om în interiorul său. Şi aşa cum chimistul, cercetătorul ştiinţelor naturii, vine şi ne descompune apa în hidrogen şi oxigen, tot aşa trebuie să vină cercetătorul de ştiinţa spiritului, desigur printr-un proces sufletesc interior care trebuie pregătit în adâncurile cele mai profunde ale sufletului, şi să disece ceea ce i se oferă privirii exterioare în viaţă. Şi, prin metodele de cercetare spirituală, cercetătorul spiritual îl poate descompune pe om într-o componentă exterior-trupească şi într-una spiritual-sufletească. Din punctul de vedere al ştiinţei spiritului interesant de cercetat este în primul rând spiritual-sufletescul, separat de trupesc. Nimeni nu poate recunoaşte adevărata realitate a spiritual-sufletescului din exteriorul-trupesc, după cum nici natura hidrogenului nu poate fi recunoscută dacă acesta nu este extras din apă.

Se întâmplă foarte des astăzi ca, atunci când începi să vorbeşti în acest fel, să ţi se spună: Acest lucru încalcă principiul monismului, de care trebuie să ţinem seama neapărat. Acum, monismul nu trebuie să-l împiedice nici pe chimist să descompună apa într-o dualitate. Monismul nu este nicidecum contestat prin faptul că ceea ce se poate întâmpla în realitate se şi întâmplă: că prin cercetare spirituală, prin metodele de cercetare spirituală, spiritual-sufletescul este separat de trupesc-corporal. Numai că aceste metode nu sunt unele care să poată fi practicate în laborator, în cabinetul de fizică sau în clinici, ci sunt procese ce trebuie să se desfăşoare chiar în interiorul sufletului. Nu sunt însă procese sufleteşti care să reprezinte nişte minuni, ci trăiri intensificate a ceea ce omul poate observa în viaţa obişnuită. Nu sunt însuşiri fenomenale, ci însuşiri pe care omul, într-o anumită măsură, le posedă în viaţa de zi cu zi, pe care el le poate potenţa fără limite doar dacă urmează să devină cercetător spiritual. Şi, pentru că nu doresc să vorbesc doar la modul general, voi intra imediat în miezul subiectului.

Oricine cunoaşte ceea ce, în viaţa sufletească a omului, numim capacitate de amintire, memorie. Oricine ştie, desigur, cât de mult depinde omul, în fond, de memorie. Să ne imaginăm că într-o dimineaţă ne-am trezi şi n-am mai avea habar de ceea ce a fost mai înainte în jurul nostru şi în noi. Prin aceasta noi ne-am pierde întreaga fiinţialitate omenească. Memoria noastră, care în sine începe de la un anumit moment anterior, din copilărie, este ceva ce ţine în mod necesar de viaţa noastră omenească. Deja filosofii prezentului rămân uimiţi de cele ce spun cercetările despre forţa memoriei. Există deja în mijlocul lor personalităţi care, chiar în timp ce analizează memoria, deviază de la o concepţie materialist-monistă despre lume, descoperind prin cercetare exactă că memoria nu va putea fi niciodată considerată a fi legată de trup, chiar dacă în mod exterior senzaţiile – doar atât se poate spune de activitatea sufletească – sunt legate de trup. Nu fac decât să atrag atenţia asupra acestui fapt. Căci un bărbat care cu adevărat nu are nici un fel în înclinaţie să pătrundă în ştiinţa spiritului, filosoful francez Bergson, a vorbit despre această calitate spirituală a memoriei.

Cum ne iese însă în întâmpinare în viaţă memoria, forţa de amintire? În sufletul nostru apar în imagini evenimente întâmplate demult. Întâmplările s-au petrecut demult, însă sufletul are de-a face cu el însuşi. Aceasta se referă la faptul că el dezvrăjeşte vieţuirea trecută din profunzimile vieţii interioare. Iar ceea ce iese la suprafaţă din profunzimile sufleteşti putem asemăna cu vieţuirea originară. În comparaţie cu imaginile pe care ni le oferă percepţia simţurilor, amintirile sunt foarte palide. Ele sunt însă în legătură cu integritatea vieţii sufleteşti şi noi nu ne-am putea orienta în lume dacă nu am avea memoria. La baza memoriei stă însă forţa acesteia. Sufletul aduce la suprafaţă lucrurile pe care le ascunde în amintirile lui prin forţa memoriei. Însă chiar aici intervine acum ştiinţa spiritului. Nu memoria ca atare – vă rog să luaţi aminte la ceea ce vreau să spun –, nu memoria ca atare poate fi întărită, ci forţa care stă la baza ridicării la suprafaţă a unui conţinut spiritual din adâncurile sufletului poate fi întărită, întărită fără limite, astfel încât ea să fie folosită în viaţa sufletului nu numai spre a scoate la suprafaţă vieţuiri trăite cândva, ci şi pentru o cu totul altă destinaţie. La baza metodelor de cercetare spirituală nu stau metode exterioare, ce pot fi urmărite în laborator, nu stau lucruri ce pot fi percepute prin simţurile exterioare, ci procese sufleteşti intense, pe care le poate trăi oricine. Ceea ce constituie lucrul cel mai de preţ al acestor procese sufleteşti intense este creşterea nelimitată a atenţiei, sau cum mai este ea numită: concentrarea vieţii gândurilor. Ce este această concentrare a vieţii gândurilor?

Astăzi, într-o scurtă prelegere de o oră, nu pot decât să enunţ principiile care stau la baza acesteia. Detalii puteţi găsi în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? şi în partea a doua a cărţii mele Ştiinţa ocultă; aceste cărţi au fost cu siguranţă traduse. De asemenea, în cartea Pragul lumii spirituale. Aş vrea însă, conform principiilor, să detaliez primele exerciţii ale sufletului, care reprezintă o intensificare, o potenţare la modul nelimitat a unui lucru necesar în viaţa omului, o potenţare a atenţiei. Atenţia trebuie intensificată în mod nelimitat, pentru ca cercetarea spirituală să poată pătrunde în suflet.

De regulă, ce face omul când se află în faţa lumii exterioare? Percepe obiectele; prelucrează obiectele cu raţiunea, care este legată de creier. Apoi el îşi face reprezentări despre cele percepute. Şi de regulă este mulţumit dacă păstrează în suflet reprezentările exterioare. Acolo unde încetează viaţa de toate zilele încep metodele ştiinţei spiritului, începe ceea ce poate fi numit concentrarea gândirii. De obicei, cel care vrea să devină un cercetător spiritual trebuie, când se rupe de viaţa exterioară, să pornească pe cărările vieţii sufleteşti. Reprezentări pe care ni le formăm noi înşine, pe care le putem cuprinde exact cu gândirea, cel mai bine reprezentări simbolice, pentru care nu este nevoie să examinăm concordanţele lor cu lumea exterioară, le fixăm în orizontul conştienţei noastre; reprezentările, care fie provin din practica ştiinţei spiritului, fie ne sunt indicate de un cercetător spiritual, le aşezăm în centrul întregii conştienţe, astfel încât pentru un timp (mai lung) ne abatem atenţia de la orice se află în exterior şi ne concentrăm doar asupra unei reprezentări. În timp ce de obicei nu ne oprim la o singură reprezentare, acum ne adunăm toate forţele sufletului, le concentrăm asupra unei reprezentări şi rămânem, dăruiţi total propriului interior, la această reprezentare. Dacă observăm omul respectiv într-un astfel de exerciţiu, el face în esenţă ceva ce, într-o oarecare măsură, se aseamănă somnului şi care totodată este şi radical diferit. Căci, dacă o astfel de concentrare vrea să devină rodnică, omul respectiv trebuie să devină, în fapt, ca cineva care doarme.

Când adormim simţim mai întâi cum forţele voinţei din mădularele noastre se liniştesc, cum în jurul nostru îşi face apariţia un anumit crepuscul, cum activitatea simţurilor cunoaşte un reflux. Intervine apoi starea de absenţă a conştienţei. În concentrare, tot ce se află în exteriorul nostru trebuie să ne devină asemănător cu ce se întâmplă în somn. Simţurile trebuie să se elibereze complet de orice impresie venită din lumea exterioară. Ochiul nu trebuie să vadă mai mult decât în somn, urechea să audă mai mult decât în somn şi aşa mai departe. Atunci întreaga viaţă sufletească a fost adunată şi concentrată pe o singură reprezentare; aceasta este deosebirea radicală faţă de somn. Starea respectivă ar putea fi numită un somn conştient, un somn deplin conştient. În timp ce în somn în viaţa sufletească se aşterne întunecimea stării de inconştienţă, cel care vrea să devină cercetător spiritual trăieşte într-o viaţă sufletească intensificată. El îşi încordează toate forţele vieţii sufleteşti şi le îndreaptă spre o reprezentare. Important nu este ca noi să analizăm această reprezentare; ea doar ne oferă un prilej să strângem laolaltă, să adunăm la un loc forţele sufleteşti. Comprimarea aceasta a forţelor sufleteşti este ceea ce contează. Căci prin aceasta ajungem treptat – aici trebuie să fac din nou trimitere la chestiuni de detaliu din cărţile mele – să putem extrage spiritual-sufletescul, existent în noi precum hidrogenul în apă, să-l putem într-adevăr extrage, să-l eliberăm din fizic-trupesc. Ceea ce am caracterizat aici nu se poate obţine printr-un asalt, să zicem aşa. Cei mai mulţi oameni au nevoie de ani întregi de astfel de exerciţii de concentrare, chiar dacă viaţa din timpul zilei nu este deranjată de astfel de concentrări; căci ele se pot menţine doar pentru câteva minute, cel mult părţi dintr-o oră, însă trebuie repetate mereu şi mereu, până să poţi ajunge într-adevăr să fortifici forţele, care de obicei doar dormitează în natura omenească – ele sunt prezente şi în viaţa de toate zilele, însă dormitează –, să le fortifici de aşa manieră încât ele să devină active în sufletul nostru şi să extragă spiritual-sufletescul din fizic-trupesc.

Întrucât, aşa cum am amintit, n-aş vrea să înşir tot felul de poveşti într-un mod abstract, ci doresc să vă comunic fapte, realităţi, atunci trebuie spus de îndată că dacă, prin energie şi perseverenţă, prin dăruire faţă de exerciţiile sale, cercetătorul spiritual reuşeşte să ajungă într-adevăr la fructul strădaniilor sale, el se va afla în faţa unei vieţuiri ce, pentru început, ar putea fi numită vieţuirea conştienţei pur interioare. De la un anumit moment ştim să dăm sens unei anumite zicale, care mai înainte nu avea nici un înteles: Ştiu că mă aflu în afara trupului; sunt, atunci când îmi cuprind interiorul, când îmi vieţuiesc interiorul, în afara trupului meu.

Aş vrea să vă vorbesc în mod deosebit despre această trăire. Mai întâi presimţi că forţa gândirii, care în mod obişnuit se mişcă doar în cadrul activităţilor de fiecare zi, se desprinde într-adevăr de trup. La început trăirea este confuză, nedesluşită, însă ea îşi face în aşa fel apariţia încât, dacă ai avut-o, o recunoşti. În primul rând ştii cum este abia după aceea, după ce te reîntorci în trup – acest lucru aş dori să-l caracterizez în primul rând –, când te afunzi în viaţa creierului, care oferă materia fizică, şi simţi cum creierul opune rezistenţă. Ştii: cu ajutorul gândirii cotidiene gândeşti în aşa fel încât creierul este instrumentul; acum însă ai fost afară. După aceea ajungi treptat să legi un anumit înţeles de cuvintele: Tu te vieţuieşti în sufletesc-spiritual. Ai trăirea ca şi cum capul tău este oarecum îmbrăcat, drapat cu gândurile sale. Ştii ce înseamnă să ai sufletesc-spiritualul despărţit de viaţa exterioară, fizic-trupească. Mai întâi iei cunoştinţă de rezistenţa pe care o opune viaţa trupească. După aceea faci cunoştinţă cu viaţa autonomă, în afara trupului. Este efectiv ca şi cum hidrogenul ar reuşi o dată să se perceapă pe sine în afara apei. La fel se întâmplă cu omul după ce a trecut prin astfel de exerciţii. Şi apoi, dacă se continuă cu conştiinciozitate aceste exerciţii, vine clipa cea mare, clipa foarte importantă, care constituie, să spunem aşa, punctul de plecare al cercetării spirituale propriu-zise. Este un moment profund cutremurător, ce intervine cât se poate de semnificativ în întreaga viaţă. Acest moment se poate instaura în modul cel mai divers. El poate avea mii de chipuri. Am să-l descriu însă după aspectul tipic, aşa cum se va prezenta el în majoritatea cazurilor, conform caracteristicii sale.

Dacă s-a exersat astfel un anumit timp, dacă sufletul propriu a fost îngrijit oarecum în afara modului de gândire naturalist-ştiinţific, vine momentul – se poate întâmpla fie în activitatea curentă, fie chiar în timpul somnului – în care te trezeşti şi ştii că nu visezi. Trăieşti o nouă realitate. Poţi vieţui aceasta spunându-ţi: Ce se întâmplă totuşi în jurul meu? Este ca şi cum m-aş afla într-o ambianţă ce se desprinde de mine, ca şi cum elementele ar lovi ca trăsnetul şi corpul meu ar fi sfărâmat de către elemente, iar eu rămân în picioare în faţa acestui trup. Faci cunoştinţă cu ceva pe care toţi cercetătorii spirituali, în toate timpurile, l-au numit, cu o expresie plastică: a ajunge la poarta morţii. Căci vieţuieşti faptul că acum ştii prin imagine – deci nu prin realitate, aceasta o vieţuieşti doar la moarte –, vieţuieşti prin imagine că acum ştii cum se prezintă omul din punct de vedere spiritual-sufletesc atunci când se percepe pe sine şi lumea nu prin instrumentul trupului, ci doar dacă trăieşti în spiritual-sufletesc.

Aceasta este cel mai cutremurător lucru; faptul că ştii: tu, cu forţa ta de gândire, te-ai desprins de trupul tău. Şi tot aşa pot fi desprinse de trup şi alte forţe, astfel încât omul devine tot mai bogat, tot mai interiorizat în ce priveşte viaţa sa sufletească.

Totuşi exerciţiul pe care eu l-am desemnat cu expresia „concentrare“ sau „potenţare nelimitată a atenţiei“ nu este suficient. Prin acest exerciţiu obţinem următoarele: când ai ajuns în punctul în care sufletul se vieţuieşte pe sine, încep să răsară şi imaginile, ce pot fi numite imaginaţiuni reale. Răsar tablouri, care însă se deosebesc esenţial de imaginile memoriei obişnuite. În timp ce memoria obişnuită păstrează în imagini doar ceea ce a fost vieţuit exterior, acum apar din adâncurile înceţoşate ale sufletului imagini ce nu au nimic în comun cu ceea ce poate fi vieţuit în lumea senzorială din afară. Toate obiecţiile că te-ai putea foarte uşor înşela, că acele lucruri ce se ridică din adâncuri sufleteşti cenuşii sunt doar nişte reminiscenţe ale memoriei, toate sunt şubrede. Căci cercetătorul spiritual învaţă efectiv să deosebească tocmai între ceea ce memoria cheamă la suprafaţă şi ce este radical diferit de tot ceea ce poate fi înmagazinat în memorie. Desigur, când vorbim despre acest punct al intrării în lumea spirituală trebuie să ţinem seama de un lucru, şi anume că puţine persoane dintre cele ce suferă de halucinaţii, viziuni sau astfel de plăsmuiri şi stări sufleteşti maladive sunt apte pentru cercetare spirituală. Cu cât omul înclină mai puţin spre aşa ceva, ce constituie de altfel o reminiscenţă a vieţii diurne, cu atât mai sigur avansează pe tărâmul cercetării spirituale. Şi o mare parte din pregătirea pentru cercetarea spirituală constă tocmai în aceea că se învaţă a se deosebi atent tot ceea ce poate răbufni la suprafaţă din sufletul omenesc, mai mult sau mai puţin inconştient, sub o formă maladivă de felul acesta, de ceea ce poate interveni, ca un element nou, ca o realitate spirituală prin instrucţia spiritual-ştiinţifică a sufletului.

Aş dori chiar să prezint o deosebire radicală între aspectul vizionar, halucinatoriu şi ceea ce vede cercetătorul spiritual. Cum se face că atât de mulţi oameni cred a se afla deja în lumea spirituală, deşi ei nu au decât halucinaţii şi viziuni? Da, oamenilor nu le face deloc plăcere să cunoască ceva cu adevărat nou! Ei stăruie cu mare plăcere în ce-i vechi, în care deja se găsesc. În principiu, în halucinaţii şi viziuni formaţiunile sufleteşti maladive ne ies în întâmpinare precum realitatea exterioară senzorială. Ele sunt aici, ni se înfăţişează înaintea ochilor. Într-un fel, noi nu facem nimic pentru ca ele să ne apară în faţă. Nu în aceeaşi situaţie este cercetătorul spiritual faţă de noul său element spiritual. Am vorbit de faptul că cercetătorul spiritual trebuie să concentreze, să pună în mişcare toate forţele sufletului său, care în viaţa obişnuită dormitează. Acest lucru cere însă ca el să folosească o energie sufletească, o tărie sufletească care nu este prezentă în viaţa obişnuită. Atunci când intră însă în lumea spirituală, el trebuie să continue să o menţină. În cazul halucinaţiilor, al viziunilor, omul rămâne pasiv, el nu trebuie să facă nici un efort. Dacă faţă de lumea spirituală devenim, chiar şi numai pentru o clipă, pasivi, în acel moment dispare totul. Noi trebuie să rămânem activi neîntrerupt. De aceea nici nu ne putem înşela, căci nimic din lumea spirituală nu ne poate apărea în faţa ochilor aşa cum ne apare o viziune sau o halucinaţie. Noi trebuie să fim prezenţi cu activitatea noastră la fiecare atom sau detaliu ce ne întâmpină din lumea spirituală. Trebuie să ştim cum ne situăm acolo. În cercetarea spirituală adevărată, această activitate, această prezenţă continuă sunt necesare. După aceea însă intrăm într-o lume ce se deosebeste radical de lumea fizic-senzorială. Intrăm într-o lume unde în jurul nostru se găsesc fiinţe spirituale, realităţi spirituale.

Aici mai este necesar însă şi un al doilea lucru. Desprinderea sufletului de trup este ceva ce se întâmplă în modul descris. Al doilea lucru însă poate fi clarificat tot printr-o comparaţie cu ştiinţele naturii. Dacă separăm hidrogenul, prima dată este de sine stătător; el însă intră în reacţie cu alte substanţe, devine cu totul altceva. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu spiritual-sufletescul nostru după separarea de trup. Acest spiritual-sufletesc trebuie să se unească cu entităţi ce nu apaţin lumii senzoriale. Trebuie să devină una cu ele; prin aceasta le percepe.

Prima treaptă a cercetării spirituale este separarea spiritual-sufletescului de fizic-trupesc. Cea de-a doua treaptă este intrarea în contact cu fiinţe aflate dincolo de lumea senzorială. Al treilea lucru este ceva de neiertat, ceva ce astăzi nu ţi se iartă, sau ţi se iartă mult mai puţin decât dacă ai vorbi de „spirit în general“. Există desigur mulţi oameni care ştiu că ceva îi presează să accepte un spiritual. Ei vorbesc însă de un spirit aflat dincolo de lume şi sunt în culmea fericirii dacă pot fi panteişti. Pentru cercetătorul spiritual panteismul este însă ca atunci când duci pe cineva în natură şi îi spui: Priveşte, tot ceea ce te înconjoară aici este natură! Nu îi spui: Aceştia sunt copaci, aceştia sunt nori, acesta este un crin, acesta este un trandafir, ci: Tot ceea ce vezi este natură! Dacă, aşadar, îl porţi pe om de la un proces la alt proces, de la o fiinţă la altă fiinţă şi îi spui: Tot ceea ce vezi este natură! – cu asta nu ai afirmat nimic. Trebuie să intri în detalii. Trebuie să te raportezi la ceva concret. Omului din ziua de azi i se iartă dacă vorbeste despre un spirit aflat în toate. Cercetătorul spiritual nu se poate declara însă mulţurnit cu aşa ceva. El păşeşte într-o lume alcătuită din entităţi spirituale, din fapte spirituale diferenţiate, la fel de concret-diferenţiate precum şi lumea din afară, ce este alcătuită din nori, munţi, văi, din copaci, flori şi aşa mai departe. Dacă spui însă că nu numai procesele din natură sunt diferenţiate în regn vegetal, animal şi mineral, ci că atunci când intri în lumea spirituală poţi şi acolo să vorbeşti de detalii şi fapte concrete, asta nu ţi se iartă. Cercetătorul spiritual nu poate să nu atenţioneze însă că atunci când intră astfel în lumea spirituală el pătrunde într-o lume de entităţi şi procese spirituale reale, concrete.

Al doilea lucru care este necesar apoi este o intensificare, o ridicare pe o treaptă superioară a spiritului de devoţiune, a acelei devoţiuni pe care omul o resimte în viaţa obişnuită sau, tot în viaţa  obişnuită, dar pe un plan superior, în evlavia religioasă. Şi la fel trebuie dezvoltată acea facultate de a rămâne în curentul evenimentelor lumii într-o stare de deplină dăruire de sine precum în starea de somn. În somn omul uită orice pornire din viaţa sa proprie şi, tot aşa, în contemplaţie sau meditaţie omul trebuie să uite orice pornire ce vine din viaţa sa proprie. Acesta este al doilea exerciţiu, care trebuie alternat cu primul exerciţiu. Cel ce exersează trebuie să uite complet de propriul său trup, nu numai sub raportul gândirii, ci şi astfel încât să fie în stare să despartă orice mişcare sufletească şi orice impuls de voinţă de trupesc, aşa cum în somn reuşeşte să se desprindă de orice mobilitate a trupului. Această stare trebuie să se producă însă în mod conştient. Pe măsură ce omul adaugă la primul exerciţiu această dăruire de sine, el ajunge până acolo încât, cu simţurile spirituale treze, să se instaleze în lumea spirituală, aşa cum, prin simţurile exterioare, se adaptează la lumea senzorialităţii ce ne înconjoară. O nouă lume se deschide atunci pentru om, lumea în care omul este prezent permanent cu spiritual-sufletescul său. Pentru observaţia interioară – aşa cum am mai spus – devine o realitate ceea ce astăzi însă este complet repudiat de prejudecăţile timpului nostru, dar care este rezultatul unei cercetări ştiinţifice riguroase, la fel de riguroasă precum teoria evoluţionistă din ultima vreme: omul face cunoştinţă cu miezul spiritual-sufletesc al fiinţei sale, ajunge să-l cunoască până acolo încât ştie: Înainte să fi coborât, prin concepţie şi naştere, în această viaţă, care m-a îmbrăcat cu un corp, eu existam spiritual-sufleteşte într-o sferă spirituală. Atunci când voi păşi prin poarta morţii, trupul meu va cădea, însă ceea ce am cunoscut acum ca miez fiinţial spiritual-sufletesc, care poate trăi în afara trupului, acest lucru va trece prin poarta morţii. După ce a trecut prin poarta morţii el aparţine unei lumi spirituale, intră într-o lume spirituală. Cu alte cuvinte, chiar în această viaţă, între naştere şi moarte, ajungi să cunoşti sufletul nemuritor. Ajungi să cunoşti acel lucru despre care ştii că nu depinde de trup. Ajungi să cunoşti lumea în care intră sufletul omenesc după moarte. Ajungi să cunoşti acest miez fiinţial spiritual-sufletesc al omului, însă de aşa manieră încât şi el poate, la rândul lui, să fie descris concret ştiinţific.

Dacă privim planta, modul în care se dezvoltă germenele, cum iau naştere frunzele şi florile, cum se formează fructul, din care provine din nou un germene, ne dăm seama că viaţa acestei plante culminează cu acest germene. Vedem căderea florilor şi a frunzelor, vedem că germenele rămâne, că el poartă în sine o plantă nouă. Devenim astfel conştienţi că în această plantă, pe care o avem în faţă, trăieşte germenele, germenele care va duce spre o nouă plantă. Privim deci viaţa dintre naştere şi moarte, observăm că în spiritual-sufletesc se dezvoltă ceva ce trece prin poarta morţii, ceva ce este însă şi germenele, sâmburele unei noi vieţi. Pe cât de cert se poate afirma că germenele plantei conţine în sine predispoziţia de a deveni o nouă plantă, în aceeaşi măsură se poate spune că acel ceva care, ca spiritual-sufletesc, rămâne ascuns în viaţa obişnuită ascunde în sine predispoziţia de a deveni un nou om. Iar prin această observaţie se ajunge, în deplină concordanţă cu modul naturalist-ştiinţific de gândire, la concepţia despre vieţile repetate. Ştim că în ansamblu viaţa omenească constă din viaţa dintre naştere şi moarte şi din viaţa ce se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere, din care omul trece apoi într-o nouă viaţă pământească. Singurul lucru ce se poate obiecta faţă de cele spuse mai sus este că şi germenele plantei poate să piară, dacă nu există condiţiile care să-l cheme, care să-l împingă să devină o nouă plantă. Această obiecţie pentru ştiinţa spiritului dispare, prin faptul evident că germenele plantei poate să şi moară, căci el depinde de lumea exterioară. În lumea spirituală însă, în care miezul fiinţial-sufletesc al omului se maturizează pentru o nouă viaţă pământească, nu există nici un obstacol pentru ca ceea ce s-a dezvoltat în viaţa pământească ca sâmbure al sufletului să nu revină spre o nouă manifestare în viaţa pământească. Pot să prezint doar în câteva cuvinte felul în care cercetătorul spiritual, rămânând la modul de cercetare al ştiinţelor naturii, ajunge la concepţia vieţilor repetate.

Ştiinţa spiritului a fost învinuită, pentru că vorbeşte de vieţi repetate, că ar copia budismul. Ei bine, ştiinţa spiritului, cu adevărat, nu preia din budism ceea ce are de spus, ci ea stă în întregime pe solul ştiinţelor naturii moderne. Ea extinde însă aceste ştiinţe ale naturii moderne la viaţa spirituală. Şi nu are nici o vină dacă, fără a se inspira în vreun fel din budism, ajunge la concepţia despre vieţile repetate. Ea nu are nici o vină că budismul, în timpuri de demult, în urma unor străvechi tradiţii, vorbea de vieţi pământeşti repetate.

În acest context aş vrea să amintesc că Lessing a ajuns să vorbească despre vieţi pământeşti repetate pe baza gândirii sale mature şi experimentate. Lessing a scris tratatul său despre educaţia neamului omenesc, în care, după o viaţă de muncă intensă, susţine această teorie despre vieţi pământeşti repetate. El spune aproximativ următoarele: Această teorie ar putea fi respinsă pentru motivul că ea a apărut în primii zori ai omenirii, atunci când prejudecăţile şcolilor nu apucaseră să o întunece. După cum Lessing nu s-a lăsat înşelat de faptul că această învăţătură despre vieţile pământeşti repetate a apărut în zorii civilizaţiei omenirii şi că mai târziu ea a fost dată de-o parte datorită prejudecăţilor, tot aşa ştiinţa spiritului nu are de ce să dea înapoi în faţa acestei învăţături numai pentru că ea apare şi în budism. Nu există absolut nici un motiv de a învinovăţi ştiinţa spiritului că ar copia budismul. Ştiinţa spiritului se declară de partea teoriei vieţilor pământeşti repetate pornind de la propriile sale surse şi prin această ştiinţă a spiritului omul este avizat că se află în legătură cu întreaga viaţă a omenirii care a existat pe acest Pământ. Căci aceste suflete care trăiesc în noi au mai fost deja de multe ori şi vor mai fi de multe ori aici. Ele privesc în urmă epocile străvechi de cultură, de exemplu epoca în care oamenii au putut să vadă cu proprii ochi piramidele. Ştim, sufletele noastre au trăit deja pe timpul acela şi vor apărea din nou în viitor; ele participă la toate epocile omenirii.

Astăzi este încă de înţeles ca prejudecăţile oamenilor să se îndrepte împotriva unei astfel de teorii. Există de asemenea oameni ce tălmăcesc totul cum le convine lor. Faptul că Lessing a fost un mare om este un lucru cunoscut. Că la apogeul vieţii sale el a devenit partizanul teoriei vieţilor pământeşti repetate este un lucru incomod pentru mulţi oameni, drept pentru care ei spun: Ei da, şi Lessing s-a prostit la bătrâneţe! Oamenilor le este mai comod să creadă aşa ceva decât să gândească: Omul se află în legătură cu întreaga cultură pământească.

Şi în ce sens vrea ştiinţa spiritului să aducă înaintea întregii culturi a umanităţii toate acele lucruri despre care tocmai s-a vorbit? Nu în alt sens decât au făcut-o ştiinţele naturii moderne cu cunoştinţele lor. Dar în prezent, când această ştiinţă a spiritului iese în faţa culturii omenirii în felul arătat, ea este expusă aceloraşi prejudecăţi cărora le erau expuse acele lucruri pe care le prezenta mai demult concepţia naturalist-ştiinţifică modernă. Să ne amintim numai de Copernic, Galilei şi Giordano Bruno. Cum era pe vremea când Copernic a avansat ideea că Pământul nu este fix, că el se roteşte în jurul Soarelui; că în realitate, faţă de Pământ, Soarele este fix? Ce credeau cei de atunci? Ei credeau că prin astfel de progrese ale cunoaşterii ar fi ameninţată smerenia religioasă a oamenilor. Anumite culte bisericeşti au avut nevoie de sute de ani, până în secolul al XIX-lea, să scoată de la index teoria lui Copernic şi s-o promoveze în cadrul concepţiei lor despre lume. Progresul spiritual s-a confruntat în toate epocile cu vechile prejudecăţi. Noua ştiinţă a spiritului nu vrea să intre în cultura umanităţii în alt fel decât a făcut-o odinioară cunoaşterea naturalist-ştiinţifică. Ştiinţa spiritului vrea să accentueze – aşa cum au făcut-o odinioară Copernic, Galilei, Giordano Bruno când au arătat că o nouă cunoaştere, cea relativ la natură, devenise necesară şi omenirea era matură să o primească – că se poate şti ceva despre spirit şi că omenirea este matură să-şi însuşească această ştiinţă. Şi aşa cum atunci a fost acuzat chiar un om al bisericii, Nicolaus Copernic, de a nu fi creştin, la fel de uşor este acuzată acum, în anumite puncte, ştiinţa spiritului de a nu fi creştină. Când aud o astfel de acuzaţie nu pot să nu-mi amintesc de fiecare dată de un preot care, atunci când a preluat funcţia de rector universitar, a ţinut o conferinţă despre Galilei şi a spus: Pe vremea când ei s-au opus lui Copernic, printre oameni domneau tot felul de prejudecăţi religioase. Cine are cu adevărat o religiozitate în sine ştie că splendoarea şi lumina dumnezeirii nu este diminuată prin aceea că pătrunzi prin cunoaştere în tainele Universului; ştie că imaginea despre Dumnezeu a oamenilor chiar a avut de câştigat prin faptul că omul şi-a extins cunoaşterea dincolo de aparenţa senzorială, calculând traiectoriile stelare şi particularităţile aştrilor. – Faptul că religia nu are decât de câştigat atunci când se adânceşte în mod ştiinţific în ceva, poate fi înţeles de sufletul cu adevărat religios. Iar ştiinţa spiritului nu vrea să fie ceva ce are de-a face cu o nouă fundamentare religioasă. Ea nu vrea să întemeieze o sectă nouă. Ea nu vrea să dea la iveală profeţi şi fondatori religioşi. Vremea întemeierii de religii, vremea profeţilor a trecut. Omenirea s-a maturizat, iar oamenii care vor vrea să apară în viitor în faţa omenirii cu natura lor profetică vor avea un alt destin decât al vechilor profeţi. Vechii profeţi, pe drept cuvânt, au fost veneraţi ca oameni deosebiţi, conform particularităţilor vremii lor. Profeţii prezentului, ce s-au vrut a fi în sensul celor de demult, îşi vor afla soarta: vor fi ridiculizaţi! Ştiinţa spiritului nu are nevoie de profeţi, căci, prin întreaga sa natură, se bazează pe faptul că ceea ce are ea de spus aparţine profunzimilor sufletului omenesc, acelor profunzimi în care sufletul omenesc nu poate face întotdeauna lumină. Iar ceea ce spune cercetătorul spiritual este ceva ce el a cercetat ca un simplu cercetător. Cercetătorul spiritual vrea să atragă atenţia asupra a ceea ce este necesar. El spune: Am găsit asta; dacă şi tu cauţi, vei găsi singur! Ne apropiem din ce în ce mai repede de vremea în care cercetătorul spiritual va fi considerat un simplu cercetător, aşa cum sunt consideraţi chimistul sau biologul în domeniile lor; doar că cercetătorul spiritual cercetează un domeniu ce este foarte apropiat oricărui suflet omenesc.

Astăzi am putut doar schiţa, desigur, ceea ce rezultă dintr-o cercetare în acest domeniu. Dacă însă veţi aprofunda aceste lucruri, veţi vedea că asta înseamnă cercetarea întrebărilor celor mai importante ale sufletului omenesc: întrebările despre omenire şi despre destin, ambele întrebări ce-i pot emoţiona profund pe oameni, în fiecare ceas şi în fiecare zi; întrebări care îl întăresc pe om pentru muncă. Şi pentru că obiectele cercetării spirituale au de-a face cu profunzimile sufletului omenesc, ea îi cuprinde pe oameni, se uneşte cu interiorul cel mai profund al omului şi prin aceasta adânceşte simţirea sa religioasă, îl face mai religios decât ar fi fost altfel.

Ştiinţa spiritului nu vrea să înlocuiască creştinismul, însă un instrument pentru înţelegerea creştinismului, aşa ceva vrea să fie. Şi tocmai prin aceasta, prin ştiinţa spiritului, ne devine clar că acea fiinţă pe care noi o numim Christos trebuie să fie pusă în centrul întregii existenţe pământeşti, că ceea ce noi numim confesiunea creştină este ultima dintre religii, este religia care pentru viitorul pământului este religie veşnică. Ştiinţa spiritului ne arată chiar acest lucru, că religiile precreşine au ieşit din unilateralitatea lor şi au concrescut în religia creştinismului. Ştiinţa spiritului nu vrea să pună altceva în locul creştinismului, ci vrea doar să ne ajute să putem înţelege mai profund, mai adânc creştinismul.

Putem spune că atunci când Copernic, în cămăruţa lui liniştită, a elaborat un nou sistem astronomic al Cosmosului el a vrut să schimbe natura? A afirma aşa ceva ar fi absurd. Natura a rămas ceea ce a fost; însă oamenii au învăţat să înţeleagă cum să gândească, într-un fel adecvat noii culturi, despre natură. Mi-am permis să-mi intitulez cartea pe care am scris-o cu mulţi ani în urmă despre creştinism Creştinismul ca fapt mistic. Cineva care este obişnuit să mai şi reflecteze asupra lucrurilor pe care le transmite mai departe lumii nu alege un astfel de titlu fără o adâncă chibzuiniă. De ce am ales acest titlu? Ei bine, pentru a arăta că creştinismul nu este o simplă teorie, ce poate fi înţeleasă într-un fel sau altul, ci că el a venit în lume ca un fapt real, ce nu poate fi înţeles decât în mod spiritual. Pe cât este de adevărat că natura nu a devenit altceva prin Copernic, tot atât de adevărat este că realitatea creştinismului nu devine o alta dacă ştiinţa spiritului devine instrumentul pentru a înţelege într-un sens deplin această realitate a creştinismului, pentru a înţelege mai bine decât a fost posibil acest lucru în vremurile apuse.

Permiteţi-mi să evidenţiez doar un punct din cercetarea spiritual-ştiinţifică a creştinismului. Deja am depăşit timpul ce mi-a fost rezervat, însă vă rog să-mi daţi voie să mai fac referire la acest singur punct din cercetarea spirituală asupra creştinismului.

Dacă urmărim culturile precreştine cu ochiul cercetătorului spiritual, vom găsi că acestea aveau pretutindeni în sânul lor ceea ce se cheamă Misterii, locaşuri despre care se poate spune că erau simultan locaşuri religioase, locaşuri de artă şi locaşuri de ştiinţă. În timp ce cultura exterioară era astfel configurată încât, în acele timpuri de demult, omul nu ajungea niciodată să pătrundă cu ajutorul metodelor spiritual-ştiinţifice în lumea spirituală, aşa cum am descris, oameni individuali puteau fi primiţi în Misterii. Acolo ei erau discipoli, numiţi şi candidaţi la iniţiere. Ei erau învăţaţi să realizeze ceea ce s-a descris astăzi, şi anume să iasă din corpul lor fizic. Ei erau aduşi, prin arta Misteriilor, să zicem aşa, să dezvolte o viaţă sufletească liberă de trupesc. Şi ce obţineau ei prin această viaţă sufletească liberă de trupesc? Obţineau posibilitatea de a vieţui lumea spirituală şi de a vieţui acest punct central al istoriei pământeşti a omenirii, evenimentul christic. În ştiinţa exterioară se acordă mult prea puţină importanţă la ce au devenit acei discipoli ai Misteriilor, însă se pot menţiona multe lucruri care să ilustreze aceasta. Aş aminti un simptom, unul singur, un cuvânt al unui Părinte al Bisericii, sfântul Augustin. El spunea: Creştinii nu există numai de la venirea lui Christos pe Pământ, ei au existat şi înainte! Dacă spui astăzi aşa ceva eşti acuzat de erezie; un Părinte creştin al Bisericii şi-a permis însă să spună că au existat creştini şi înainte de Christos, înainte de apariţia lui pe Pământ; şi asta este chiar concepţia lui Augustin însuşi. De ce rostea acest învăţător creştin astfel de cuvinte? Pentru a conştientiza într-o oarecare măsură motivul, să citim, de exemplu, ce spunea Platon privitor la importanţa Misteriilor pentru întreaga fiinţă şi viaţă a omenirii. Platon ne-a lăsat scris nişte cuvinte care ni se pot părea dure: Sufletele oamenilor trăiesc ca în noroi, ca în mocirlă, atâta timp cât aceştia nu sunt iniţiaţi în Misteriile sfinte. El spunea acest lucru deoarece era convins că sufletul omenesc, conform fiinţei sale, este de natură spiritual-sufletească, însă doar acela care a reuşit să scoată sufletul său din trupul fizic, prin intermediul Misteriilor, vede lumea spirituală. Omul care nu a pătruns în Misterii i se pare lui Platon că este sustras adevăratei sale fiinţe. Iar esenţial este că singura cale, în timpurile de demult, pentru a trece din fizic-senzorial în spiritual a fost calea ce trecea prin Misterii.

Astăzi însă lucrurile nu mai stau aşa. Există o deosebire esenţială în ce priveşte raportul sufletului omenesc cu lumea spirituală în comparaţie cu epocile precreştine. Ceea ce v-am relatat astăzi, şi care poate fi realizat de orice suflet cu el însuşi pentru a intra în lumea spirituală, este posibil pe Pământ abia de la întemeierea creştinismului. Abia de atunci a devenit posibil ca orice suflet care aplică cele expuse de mine astăzi şi în cărţile pe care le-am pomenit, să se ridice prin autoeducaţie în lumea spirituală. Înainte de întemeierea creştinismului era nevoie de Misterii, era nevoie de autoritatea unui învăţător care să te îndrume. În timpurile vechi nu a existat o autoiniţiere. Şi dacă ştiinţa spiritului este întrebată: De unde provine această răsturnare?, ea va răspunde, pe baza propriilor cercetări: Această răsturnare a devenit posibilă prin Misteriul de pe Golgota. Prin întemeierea creştinismului în omenire a intervenit un fapt care nu poate fi cercetat decât în spirit. Un fapt, Christos însuşi, care mai înainte nu putea fi găsit în spiritual decât prin intermediul Misteriilor, atunci când omul îşi părăsea trupul, poate, după întemeierea creştinismului, să fie găsit de orice om prin efort propriu. Elementul coborât în sufletele omeneşti de către Misterii se află, de la Misteriul de pe Golgota, în fiecare suflet omenesc, a devenit un bun al fiecărui om. De unde provine aceasta? Aceia despre care se ştia că trecuseră prin Misterii, cum este cazul lui Heraclit şi Platon, au fost numiţi Părinţii recunoscuţi ai Bisericii „creştini“, întrucât ei au văzut lumea spirituală prin intermediul Misteriilor.

Ştiinţa spiritului ne arată că în timp ce Iisus trăia în felul pe care îl cunoaşteţi din Evanghelii, în viaţa sa a intervenit un moment – este vorba de Botezul în Iordan – în care a cunoscut o transformare, în care în El a intervenit ceva ce nu existase mai înainte, ceva ce a trăit apoi în El vreme de trei ani. Iar ceea ce a coborât atunci în El trece prin Misteriul de pe Golgota. Nu este momentul acum să vă descriu detaliile Misteriului de pe Golgota, însă ştiinţa spiritului confirmă, din punctul ei de vedere, dintr-un punct de vedere pe deplin ştiinţific, cele scrise în Evanghelii. Prin ceea ce se întâmplă pe Golgota, ceva ce înainte putea fi atins doar în înălţimile spirituale se uneşte cu omenirea pământească însăşi şi trăieşte de atunci în toate sufletele omeneşti, întrucât pe Golgota Christos a trecut prin moarte. Este forţa prin care orice suflet omenesc poate găsi calea ce duce în lumea spirituală. Prin Misteriul de pe Golgota neamul omenesc de pe Pământ a devenit altceva, raportat la sufletul său. Christos este, aşa cum o spune El însuşi, „de sus“, însă El a intrat în lumea pământească a oamenilor.

Ştiinţei spiritului i se reproşează că ea spune că Iisus n-ar fi fost mereu Christos, ci că viaţa Acestuia pe Pământ ar fi început abia în al treizecilea an al lui Iisus. Ştiinţa spiritului s-a lovit de tot felul de superficialităţi, provenite din prejudecata omenească; dacă se admite un fapt, imediat ţi se opune o prejudecată. Şi aşa se întâmplă aproape cu tot ce spun adversarii legat de poziţia ştiinţei spiritului faţă de creştinism.

După ei nu trebuie să credem că omul începe să-şi amintească aproximativ abia din al treilea an de viaţă. Spunem însă oare prin aceasta că ceea ce trăieşte în om mai târziu nu era deja mai înainte în el? Dacă vorbim despre coborârea lui Christos în Iisus, tăgăduim prin aceasta că Christos a fost unit cu Iisus chiar de la naştere? Tăgăduim acest lucru tot atât de puţin pe cât tăgăduim că sufletul se află în copil înainte ca acest suflet să învie, să zicem aşa, în al treilea an de viaţă. Trebuie doar să înţelegi ce spune ştiinţa spiritului, şi atunci nu îi vei mai fi adversar.

În continuare, ştiinţei spiritului i se reproşează că face din Christos o fiinţă cosmică. Ea nu face altceva decât să extindă privirea omului dincolo de chestiunile fizic-pământeşti, afară, în Cosmos, pentru a cuprinde Cosmosul şi în mod spiritual cu cunoaşterea sa, aşa cum Copernic a cuprins cu cunoaşterea sa lumea exterioară. Nevoia ştiinţei spiritului de a include în această cunoaştere a sa lucrul care îi este cel mai sfânt nu face decât să răspundă unui sentiment religios şi totodată unui sentiment profund ştiinţific. Înainte de Copernic oamenii judecau mişcările din spaţiul cosmic după ceea ce vedeau; ei au învăţat acum să judece independent de lumea senzorială. Este condamnabil dacă ştiinţa spiritului face acelaşi lucru în raport cu chestiunile spirituale ale omenirii? Oamenii au judecat problemele creştinismului, viaţa lui Christos-Iisus într-un anumit mod, aşa cum puteau ei judeca până acum. Ştiinţa spiritului vrea să extindă privirea în depărtările cosmic-spirituale. Faţă de cele ştiute până acum despre Christos, ea vine să adauge ceea ce are de spus în această privinţă ştiinţa spiritului. Ştiinţa spiritului recunoaşte în Christos o fiinţă care este veşnică, o fiinţă care a coborât doar o singură dată într-un trup omenesc, care se deosebeşte de ceilalţi oameni prin aceea că nu parcurge vieţi pământeşti repetate. Christos a coborât doar o dată într-un trup omenesc şi de atunci este unit cu sufletul oamenilor.

Cei care combat ştiinţa spiritului din punctul de vedere al creştinismului comit o ciudată eroare. Căutaţi în ştiinţa spiritului dacă ea, măcar o dată, combate ceea ce găseşte în cadrul creştinismului! La tot ceea ce creştinismul spune Da, ea spune Da. Mai spune însă ceva în plus. A interzice acest ceva nu înseamnă că eşti consecvent în creştinismul tău, ci că persişti într-o viziune limitată asupra creştinismului; înseamnă să operezi aşa cum au operat cei ce vorbeau despre Copernic, Galilei, Giordano Bruno în felul pe care l-am amintit. Eroarea de logică ce se comite aici este uşor de depistat. Cei care vin şi spun: Pentru că voi vorbiţi de un Christos cosmic, un Christos care trăieşte şi în depărtările cosmice, sunteţi gnostici, ei comit aproximativ aceeaşi eroare cu acela care spune: Da, omul care mi-a dat acum bani îmi era dator 30 de coroane. El mi-a dat însă 40 de coroane, fiindcă îmi împrumută pe deasupra 10 coroane. Dacă vin acum şi afirm: Omul nu mi-a plătit datoria, el mi-a dat 40 de coroane, nu cele 30 de coroane, atunci nu comit o eroare nebunească?! Când oamenii vin însă şi spun reprezentanţilor ştiinţei spiritului: Voi nu ne comunicaţi doar ceea ce spunem noi despre Christos, ci şi altceva pe deasupra – nu remarcăm enorma greşeală pe care o fac, fiindcă ei vorbesc împinşi de pasiune şi nu în mod cu adevărat obiectiv. Din partea mea se poate polemiza împotriva afirmaţiei că ceea ce dă ştiinţa spiritului referitor la creştinism poate să însemne sau poate să nu însemne ceva pentru oameni. Acest lucru depinde de ceea ce au nevoie oamenii. Poţi contesta desigur şi pe Copernic, Galilei, Giordano Bruno. Nu ai voie însă să spui că ştiinţa spiritului ar da mai puţin în ce priveşte creştinismul, sau că ştiinţa spiritului s-ar ridica împotriva creştinismului.

Şi mai trebuie spus ceva, atunci când vorbim despre relaţia ştiinţei spiritului cu creştinismul: omenirea se schimbă o dată cu trecerea oamenilor de la o epocă la alta. Sufletele noastre omeneşti au parcurs vieţi pământeşti în epoci în care Christos nu era încă unit cu Pământul şi vor parcurge alte vieţi pământeşti în epoci în care Christos este unit cu Pământul. Christos trăieşte de acum încolo în înseşi sufletele omeneşti. Şi în afară de asta, dacă sufletul omenesc se adânceşte din ce în ce mai mult, dacă trece prin tot mai multe vieţi pământeşti repetate, el devine din ce în ce mai independent, din ce în ce mai liber interior. Aşa se explică faptul că pentru a înţelege vechile adevăruri el are nevoie de instrumente mereu noi, că el trebuie să avanseze, din această libertate interioară, să meargă înainte. Astfel, trebuie spus: Creştinismul este recunoscut într-o asemenea profunzime tocmai prin ştiinţa spiritului. Adevărul şi importanţa sa sunt recunoscute într-o asemenea măsură încât ştiinţa spiritului poate să fie liniştită dacă propovăduieşte într-o formă nouă aceste vechi adevăruri, adevărurile creştine. Cei care vor să rămână doar cu prejudecăţile lor pot să creadă că ştiinţa spiritului ar face un rău creştinismului. Cine pătrunde în cultura prezentului va înţelege că tocmai acei oameni care nu mai pot fi creştini în vechiul mod sunt pătrunşi din nou de adevărul creştinismului prin ştiinţa spiritului. Căci ceea ce are de spus despre creştinism ştiinţa spiritului poate spune fiecărui suflet în parte, fiindcă fiecare suflet îl poate găsi în el însuşi pe Christosul de care vorbeşte ea. Ea poate spune însă şi că îl găseşte pe Christos ca fiinţa ce a coborât într-adevăr cândva în sufletele omeneşti, în lumea pământească, prin realitatea Misteriului de pe Golgota. Credinţa nu are de ce să se teamă de ştiinţă, căci obiectele ştiinţei, dacă sunt ridicate până la spirit, nu se tem de lumina ştiinţei. Şi astfel ştiinţa spiritului va atrage spre creştinism acele suflete ce nu pot fi câştigate vorbindu-le precum fondatorii profetici ai religiilor, ci ca simpli oameni de ştiinţă, ce atrag atenţia asupra lucrurilor ce pot fi găsite în domeniul spiritual-ştiinţific şi care fac să răsune corzile din fiecare suflet.

Cercetător spiritual poate deveni, de fapt, orice om; căile pentru a ajunge acolo le puteţi afla în cărţile pe care le-am numit mai sus. Însă şi cel care nu este cercetător spiritual poate să fie pătruns de adevăr, dacă lasă să acţioneze în mod nepărtinitor acest adevăr asupra sa. Dacă nu face aceasta, înseamnă pur şi simplu că nu se poate elibera de prejudecăţi. În sufletul omului sunt sădite toate adevărurile. Probabil nu orice om are prilejul să înţeleagă ca cercetător spiritual adevărul spiritualului; însă aşa cum noi, cu gândirea, ieşim deja din domeniul senzorialului, tot aşa gândirea ne urmează atunci când cercetătorul spiritual vrea să atragă atenţia asupra a ceea ce el cercetează pe căi spirituale. Şi el nu vrea decât să atragă atenţia că există adevăruri ce pot germina în fiecare suflet, deoarece ele există în fiecare suflet.

Întrucât la sfârşit aş vrea să mai atrag atenţia asupra locului pe care ştiinţa spiritului îl are în viaţa culturală, aş mai adăuga următoarele: ştiinţa spiritului este într-adevăr de acord cu felul de reprezentare şi de gândire al ştiinţelor naturii şi nu vrea să se înfăţişeze înaintea culturii prezentului altfel decât s-au prezentat în faţa prezentului lor canonicul Copernic, Galilei, Giordano Bruno. Să ni-l reprezentăm pe Giordano Bruno. Ce a făcut el de fapt? Oamenii scrutau Universul înainte ca el să vină şi să rostească adevărurile sale, atât de importante pentru dezvoltarea omenirii. Ei vorbeau de sferele astrale aşa cum credeau ei că le văd. Ei vorbeau despre sfera cerească albastră ce delimitează Universul. Copernic, Galilei, Giordano Bruno au avut curajul să străpungă aparenta senzorială şi să fundamenteze un nou mod de gândire. Ce spunea în fond Giordano Bruno auditorilor săi? El spunea: Uitaţi-vă la sfera albastră a cerului; firmamentul, voi înşivă îl faceţi prin limitarea cunoaşterii voastre. Ochii voştri sunt cei care văd doar până la acea distanţă şi cei ce creează această limită sunt ochii voştri! Giordano Bruno a lărgit privirea oamenilor dincolo de această limită. El credea că poate indica faptul că în depărtările spaţiului sunt implantate lumi stelare veşnice.

Ce trebuie să facă cercetătorul spiritual? Permiteţi-mi, cu toată modestia, să mă pronunţ în sensul evoluţiei spirituale mai noi. Cercetătorul trebuie să indice firmamentul temporal, el trebuie să indice limitele naşterii şi morţii din viaţa unui om, el trebuie să spună: Privirea exterioară, prin capacitatea limitată de înţelegere şi percepţie omenească, vede ca firmament temporal naşterea şi moartea. Însă, la fel ca Giordano Bruno, el trebuie să arate că acest firmament temporal nu există şi că motivul pentru care noi îl vedem este doar perspectiva limitată a viziunii omeneşti. După cum Giordano Bruno se referă la limitarea spaţiului, la faptul că în depărtările spaţiului sunt implantate lumi stelare infinite, la fel cercetătorul spiritual trebuie să arate că în spatele graniţelor, inexistente, ale naşterii şi morţii se află infinitatea temporală şi că în ea este sădită infinitatea sufletului omenesc, entitatea veşnică a omului, aşa cum trece ea de la o viaţă la altă viaţă. Ştiinţa spiritului stă în deplin acord cu cele întâmplate pentru ştiinţele naturii.

Şi încă o dată fie-mi permis să amintesc, şi în acest oraş, că ştiinţa spiritului nu vrea să fondeze vreo religie, că ea armonizează însă viaţa sufletească în mod mai religios, că ea conduce direct la entitatea centrului religios, la Christos. Permiteţi-mi să amintesc încă o dată că ştiinţa spiritului, cu toate că nu vrea să fondeze o nouă religie, sensibilizează în mod profund religios sufletul omenesc, că ea nu face din conţinutul său o nouă religie, însă provoacă o conştienţă religioasă profundă. Iar acela care se teme de ştiinţa spiritului ca şi când ea ar putea distruge conştienţa religioasă se aseamănă cu cineva care ar fi venit la Columb, atunci când a plecat spre America – permiteţi-mi să folosesc această comparaţie – şi i-ar fi spus: De ce să descoperi America? Aici, în bătrâna noastră Europă Soarele răsare aşa frumos; putem să ştim dacă şi în America Soarele va răsări, dacă el îi încălzeşte pe oameni şi luminează Pământul? Cel care a pătruns sensul existenţei fizice pământeşti trebuie să fi ştiut că Soarele luminează în toate ţările. Cine se teme însă aici pentru creştinismul său se aseamănă cu un om care se teme de descoperirea unei ţări noi, fiindcă el crede că s-ar putea ca acolo Soarele să nu strălucească. Cine îl poartă cu adevărat în sufletul său pe Soarele-Christos ştie că El va lumina în fiecare ţinut. Şi oricât de multe alte ţinuturi ar mai fi descoperite, fie acestea în domenii ale ştiinţelor naturii sau în domenii ale spiritului, America spiritului nu va fi niciodată descoperită dacă viaţa cu adevărat religioasă nu va înclina spre o dependenţă de centrul existenţei pământeşti, de Soarele-Christos, şi dacă acest Soare-Christos nu va străluci, luminând sufletele, încălzind sufletele, înflăcărând sufletele. Numai cel cu o slabă simţire religioasă se poate teme că aceasta ar putea să se stingă sau ar putea slăbi în contact cu o nouă descoperire. Cine însă este puternic în sentimentul său veritabil pentru Christos nu va avea teamă în faţa cunoaşterii, nu se va teme că credinţa ar putea fi într-un fel periclitată prin cunoaştere.

Ştiinţa spiritului trăieşte în această încredere. Ştiinţa spiritului se adresează culturii prezentului cu această încredere, căci ea ştie că gândirea şi simţirea religioasă veritabile nu pot fi în nici un fel periclitate prin vreo cercetare anume, ci doar o religiozitate slabă are a se teme de ceva. Ea ştie că ne putem încrede în simţul adevărului. Şi pentru că cercetătorul spiritual, prin evenimentele cutremurătoare ale vieţii sale sufleteşti, prin ceea ce a trăit în mod obiectiv, ştie ce trăieşte în profunzimile sufletului omenesc şi pentru că el, prin cercetările sale, dobândeşte încredere în sufletul omenesc, pentru că vede că sufletul omenesc are cea mai intimă legătură de rudenie cu adevărul, crede, oricât ar putea vorbi semnele în prezent împotriva ştiinţei spiritului, crede totuşi în biruinţa de pe urmă a ştiinţei spiritului. Şi el aşteaptă să se întâmple acest lucru de la viaţa iubitoare de adevăr cât şi de la viaţa religioasă autentică a sufletului omenesc.