Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


MORALA ANTROPOSOFICĂ

CONFERINŢA a III-a


Nörrkoping, 30 mai 1912

Iubiţii mei prieteni

În cele ce-au fost spuse ieri am afirmat că impulsurile morale sunt localizate în natura umană şi am încercat să întărim, să demonstrăm cele afirmate prin faptele menţionate mai înainte, prin aceea că baza elementului moral, al binelui, se află în natura sufletească a omului şi că de fapt omul a fost abătut de la predispoziţiile sale originare, predispoziţii instinctiv bune, am putea spune, doar în cursul evoluţiei, în mersul său din încarnare în încarnare, că doar prin aceasta a fost posibil ca răul, greşeala, comportarea imorală să pătrundă în omenire.

Dacă aşa stau lucrurile am putea, iniţial, să fim de-a dreptul surprinşi că răul este totuşi posibil, că el poate lua naştere; iar întrebarea: Cum a devenit posibil răul în cursul evoluţiei? reclamă un răspuns.

Un răspuns judicioas îl obţinem, de fapt, doar dacă observăm că încă din cele mai vechi timpuri oamenilor li se predau învăţături morale elementare. Elevii Misteriilor, care aveau ca ideal suprem dobândirea progresivă, deplină a adevărurilor şi cunoştinţelor spirituale, trebuiau, acolo unde se lucra cu adevărat în sensul Misteriilor, să lucreze pe o bază morală; astfel, tocmai discipolilor Misteriilor le era arătată în mod deosebit specificitatea naturii morale a omului.

Dacă vrem să caracterizăm pe scurt cum se realiza acest lucru, putem spune: Discipolilor Misteriilor li se arăta că natura umană poate pricinui rele sau distrugeri în două direcţii şi că numai prin aceasta omul este în situaţia de a dezvolta o voinţă liberă; şi mai departe li se spunea că viaţa poate evolua în mod just numai dacă învăţăm să privim aceste două modalităţi de a cădea în rătăcire ca două talere ale unei balanţe, la care când unul când celălalt urcă sau coboară. Echilibrul există cu adevărat doar atunci când braţul balantei se află în poziţie orizontală.

Astfel, discipolilor Misteriilor li se arăta faptul că o comportare corectă a omului nu poate fi caracterizată indicând simplu: asta este corect, asta este incorect. Comportarea corectă se obţine doar dacă omul, în orice clipă a vieţii sale, aflându-se în situaţia de a fi atras atât de o parte cât şi de cealaltă parte îşi stabileşte el însuşi echilibrul, calea de mijloc între acestea două.

Să ne referim la virtuţile despre care am vorbit ieri: vitejia, curajul. O direcţie spre care natura umană poate balansa este aceea a temerităţii, a angajării nestăvilite într-o acţiune cu toate forţele care-i stau omului la dispoziţie, a solicitării la maximum a acestor forţe. Este una dintre direcţii, temeritatea. Cealaltă direcţie, celălalt taler al balanţei este laşitatea. Omul poate înclina, să zicem aşa, în ambele laturi, iar discipolilor din Misterii li se spunea că omul, dacă alunecă în extrema temerităţii, se pierde, renunţă la sinea sa şi este zdrobit de viaţă, este sfâşiat de ea. Dacă, din contră, rătăceşte în direcţia laşităţii, el se osifică şi se desprinde de ansamblul lucrurilor şi fiinţelor. În acest caz, dacă nu poate să-şi armonizeze faptele şi acţiunile cu întregul, el devine o fiinţă închisă în sine, care se rupe de ansamblu. Lucrul acesta le era explicat discipolilor din Misterii în legătură cu toate acţiunile oamenilor. În orice acţiune a sa, nu numai dacă vorbim de vitejie, omul poate aluneca în cealaltă parte, astfel încât să fie sfâşiat, zdrobit de lumea obiectivă, fiindcă prin asta îşi pierde sinea, sau poate să se osifice în el însuşi. Iată de ce în toate locaşurile de Misterii, la începutul codului moral era scrisă maxima plină de semnificaţie: Caută linia de mijloc – astfel încât prin faptele tale să nu te pierzi în lume şi nici lumea să nu te piardă pe tine.

Acestea sunt cele două extreme în care poate aluneca omul: fie se poate dărui total pentru lume, lumea îl acaparează, îl secătuieşte de forţe, ca în cazul temerităţii, fie lumea poate dispărea pentru el, încât se învârtoşează în egoismul său, ca în cazul laşităţii. În Misterii, discipolilor li se spunea: Binele nu poate exista ca ceva imuabil, ceva ce poate fi obţinut o dată pentru totdeauna, ci mai degrabă el ia naştere prin faptul că omul poate balansa permanent, ca un pendul, în două sensuri şi, prin forţa sa interioară, el găseşte posibilitatea stabilirii echilibrului, a justei măsuri.

Vedeţi dumneavoastră, aici aveţi toate datele care să vă facă să înţelegeţi libertatea voinţei şi importanţa raţiunii şi înţelepciunii în acţiunile omeneşti. Dacă omului i-ar sta în putinţă să respecte principii morale veşnice, ar fi suficient ca el să-şi însuşească aceste principii pentru a putea urma în viaţă, cu aproximaţie, un anumit traseu condiţionat. Viaţa însă nu se desfăşoară niciodată aşa. Libertatea vieţii îi oferă omului mai degrabă posibilitatea de a aluneca permanent în două direcţii. De aceea şi există posibilitatea greşelii, posibilitatea răului. Căci ce înseamnă răul? Răul este ceea ce ia naştere fie atunci când omul se pierde în lume, fie când lumea îl pierde pe om. Ceea ce noi numim binele constă în posibilitatea de a evita cele două situaţii. Apariţia răului în cursul evoluţiei – de-a lungul încarnărilor succesive ale omului – a fost posibilă prin faptul că oamenii au alunecat când într-o parte, când în cealaltă şi, întrucât ei nu au restabilit întotdeauna echilibrul, au fost siliţi să realizeze compensarea ulterior, în alt moment.

Ceea ce v-am spus eu acum a fost o regulă de aur a vechilor Misterii. Ca de fiecare dată, găsim şi aici, la filosofii Antichităţii, un ecou al acestui principiu fundamental al Misteriilor şi vedem, de pildă la Aristotel, când el vorbeşte despre virtute, o expresie pe care nu o putem înţelege decât dacă ştim că cele amintite mai sus au fost un principiu vechi misterial, pe care Aristotel l-a primit prin tradiţie şi l-a integrat filosofiei lui.

Aşa se şi explică definiţia pe care a dat-o Aristotel virtuţii, care sună în felul următor: Virtutea este o abilitate omenească condusă de judecăţi raţionale, prin care omul ţine linia de mijloc între un prea mult şi un prea puţin.   

Prin această definiţie a lui Aristotel avem de fapt definiţia virtuţii, pe care nici o filosofie n-a reuşit s-o înlocuiască după aceea. Aristotel a reuşit să găsească termenii cei mai potriviţi, prin faptul că el a beneficiat de tradiţia ce venea din Misterii. Aşadar aceasta este celebra cale de mijloc ce trebuie respectată, dacă omul vrea să se comporte virtuos, dacă vrem ca în lume să pulseze forţa morală.

Dar acum putem răspunde şi la întrebarea: La ce slujeşte de fapt morala? Ce se poate întâmpla dacă aici nu există moralitate, dacă se produce răul, dacă se întâmplă să avem un prea mult sau un prea puţin, dacă omul se pierde în lume zdrobindu-se de ea, sau dacă el este prierdut pentru lume, izolându-se de ea? În fiecare din aceste situaţii se distruge ceva.

Orice rău, orice lucru imoral este o distrugere, un proces de dărâmare, iar în clipa în care omul îşi dă seama că atunci când face răul nu face decât să distrugă ceva, să sustragă ceva lumii, în acea clipă binele are o înrâurire colosală asupra lui. Menirea concepţiei antroposofice despre lume, care de fapt abia acum îşi face intrarea în lume, este chiar aceea de a arăta oamenilor în mod clar faptul că orice rău provoacă o distrugere, sustrage întotdeauna lumii ceva pe care s-a mizat.

Dacă analizăm acum în sensul concepţiei noastre antroposofice despre lume acest principiu pe care tocmai l-am reliefat, atunci cele ce ştim despre natura omului ne vor conduce la o extindere deosebită a problemei binelui, chiar şi a răului. Noi ştim că sufletul senzaţiei s-a dezvoltat cu precădere în epoca de civilizaţie caldeană veche, în cea de a treia etapă de dezvoltare postatlanteană. Cei de acum au doar o vagă presimţire a celor ce s-au întâmplat atunci; istoria exterioară nu poate merge în urmă mai departe de epoca egipteană. Ştim de asemenea că sufletul raţiunii sau al afectivităţii s-a dezvoltat în etapa a patra postatlanteană, în epoca de cultură greco-latină şi că acum ne aflăm în faza dezvoltării sufletului conştienţei. Sinea spirituală va ajunge să se dezvolte abia în etapa a şasea de evoluţie.

Să ne întrebăm mai întâi: Cum poate sufletul senzaţiei să alunece într-o parte sau alta faţă de ce este just? Sufletul senzaţiei este acela care-l face pe om să perceapă lumea obiectelor, să le asimileze în el, să se intereseze de ele, să nu treacă prin lume fără să cunoască ceva despre lucruri, ci să realizeze un raport cu ele. Toate acestea sunt rezultatul acţiunii sufletului senzaţiei. O latură în care omul poate aluneca în ceea ce priveşte sufletul senzaţiei o găsim atunci când ne întrebăm: Ce anume îi dă de fapt omului posibilitatea să aibă o relaţie cu lucrurile din jurul său? Ceea ce îi determină relaţia cu obiectele din jurul lui este ceea ce putem numi interesul faţă de obiecte. Prin acest cuvânt, „interes“, am exprimat ceva extrem de important în sens moral. Este mult mai important să observăm valoarea morală a interesului, decât să evocăm mii de principii morale frumoase şi, cu toate astea, poate, doar ipocrite şi meschine. Impulsurile noastre morale nu sunt de fapt mai bine călăuzite decât dacă arătăm un interes adevărat faţă de lucruri şi fiinţe. Încercaţi să vă imaginaţi acest lucru. În conferinţa de ieri am vorbit în sensul cel mai profund despre iubire ca impuls, încât nu există pericolul să fim rău înţeleşi dacă spunem următoarele: Declaraţia repetată care se face de obicei, „iubire, iubire şi iar iubire“, nu poate înlocui impulsul moral din ceea ce poate fi desemnat prin cuvântul „interes“.

Să presupunem că avem în faţă un copil. Care este condiţia primordială pentru a ne dedica unui copil, pentru a face ca el să progreseze? Prima condiţie pentru aceasta este să dobândim interes faţă de fiinţa sa. Când omul dă înapoi în faţa unui lucru de care este interesat, aceasta este deja o atitudine nesănătoasă a sufletului omenesc. Vom recunoaşte din ce în ce mai mult că impulsul interesului este un impuls care are o valoare cu totul deosebită în sens moral cu cât pătrundem mai adânc în fundamentele morale autentice şi nu rămânem doar la simple predici morale. Dacă reuşim să ne lărgim sfera interesului faţă de lucruri şi fiinţe, dacă reuşim să ne transpunem plini de înţelegere în ele, aceasta chemă în interiorul nostru forţele de a ne dărui şi oamenilor.

Însăşi compasiunea este trezită într-un mod just, dacă suntem interesaţi de o anumită fiinţă. Şi dacă noi ca antroposofi ne propunem să ne lărgim tot mai mult sfera interesului, să ne lărgim orizontul, atunci şi fraternitatea generală dintre oameni creşte. Nu putem progresa ţinând predici despre iubire omenească în general, ci extinzându-ne din ce în ce mai mult interesul, până ajungem să ne interesăm şi să manifestăm înţelegere faţă de suflete având cele mai diverse temperamente, cele mai diverse însuşiri de caracter, particularităţi de rasă şi de popor, cele mai diverse convingeri religioase şi filosofice. Înţelegerea justă, interesul just cheamă din interiorul sufletului fapta morală justă.

Şi în această situaţie omul trebuie să încerce să se menţină pe linia de mijloc între două extreme. Una dintre acestea este mărginirea, obtuzitatea caracterului care te face să treci insensibil pe lângă toate şi care aduce o imensă nefericire morală în lume, care te mulţumeşte să trăieşti doar în tine însuţi perseverând egoist în propriile tale principii şi spunând de fiecare dată: Aceasta este opinia mea. Din punct de vedere moral, a avea de fiecare dată propria ta opinie este ceva rău. Esenţial pentru noi este să avem întotdeauna un ochi treaz pentru tot ceea ce ne înconjură. Indiferenţa ne exclude din lume, în timp ce interesul ne introduce în ea. Datorită indiferenţei noastre lumea ne pierde, iar noi devenim imorali. Vedem deci că indiferenţa şi lipsa de interes faţă de lume sunt în cel mai înalt grad un rău moral.

Antroposofia este însă chiar acel lucru care însufleţeşte şi face spiritul din ce în ce mai ager, care ne ajută să gândim mai profund spiritualul, să-l primim în noi. După cum căldura ia naştere datorită focului pe care îl aprindem în sobă, tot aşa, atunci când ne însuşim înţelepciunea antroposofică, în noi ia naştere interesul faţă de tot ceea ce este omenesc şi faţă de toate fiinţele. Înţelepciunea este combustibilul interesului, iar noi putem afirma, chiar dacă lucrul acesta nu este vizibil imediat, că antroposofia, prin faptul că studiază acele lucruri mai îndepărtate, cum ar fi cunoştinţele despre Saturn, Soare şi Lună, despre karmă, şi aşa mai departe, reînvie în noi acest interes. Este cât se poate de adevărat că ceea ce ia naştere în noi prin metamorfozarea cunoştinţelor antroposofice este interesul, în timp ce din cunoştinţele materialiste vedem înflorind, din păcate, ceea ce ne înconjură astăzi, care poate fi desemnat, vorbind în mod radical, drept obtuzitate şi care, dacă ar fi să stăpânească ea singură în lume, ar cauza un enorm dezastru.

Uitaţi-vă cum trec mulţi oameni prin lume. Ei întâlnesc un om sau altul, dar în fond aceştia nu se cunosc cu adevărat, căci sunt cu totul închisi în ei înşişi. De câte ori nu auzim că doi oameni care au legat de mai mult timp o prietenie au ajuns deodată la o ruptură. Acest lucru provine din faptul că impulsurile de prietenie erau materialiste, iar după un timp a ieşit la iveală că cei în cauză nu observaseră până atunci însuşirile de caracter antipatice ale celuilalt. Sunt foarte puţini astăzi cei care au un ochi deschis pentru o comunicare de la om la om. Antroposofia tocmai asta vrea, să lărgească simţul nostru, înţelegerea noastră pentru ca să avem un ochi deschis şi un suflet deschis pentru tot ceea ce este omenesc în jurul nostru, pentru ca să nu trecem indiferenţi prin lume, ci animaţi de interese juste.

Făcând deosebirea între interesul real, just şi cel fals menţinem echilibrul între extreme, evităm extremele. A te arunca imediat în braţele oricărei fiinţe care se arată, înseamnă a te pierde pe tine în mod pasional. Acesta nu este un interes adevărat. Dacă facem acest lucru ne pierdem pe noi în lume.

Prin indiferenţă, lumea ne pierde pe noi, prin pasionalitatea absurdă care ne înceţoşează în acţiunea noastră de dăruire ne pierdem noi în lume. Prin interesul sănătos noi ne fixăm, din punct de vedere moral, pe linia de mijloc, cea a echilibrului.

Vedeţi dumneavoastră, în cea dea treia perioadă de cultură postatlanteană, deci în epoca egipto-caldeeană, majoritatea oamenilor de pe Pământ poseda o anumită forţă, ce se poate numi impulsul de a păstra echilibrul între indiferenţă şi dăruirea care ne rătăceşte pasional în lume; este ceea ce în vechile timpuri, dar chiar şi la Platon şi Aristotel, era numit înţelepciune. Oamenii vedeau însă aceasta ca pe un dar al fiinţelor supraumane, căci vechile impulsuri ale înţelepciunii au continuat să fie active până în vremurile acelea. Din acest punct de vedere, al impulsurilor morale, cea de a treia epocă de cultură postatlanteană o putem numi epoca în care înţelepciunea acţionează instinctiv. De aceea, dacă ne întoarcem în acea epocă, mai spunem următoarele: Simt că cele prezentate dintr-o cu totul altă intenţie în anii precedenţi în conferinţele din Copenhaga, al căror conţinut se află în broşura Conducerea spirituală a omului şi a umanităţii, sunt corecte – este adevărat ceea ce exprimam acolo, că atunci oamenii erau mai aproape de puterile spiritual-divine. Elementul prin care oamenii mai stăteau încă aproape de puterile spiritual-divine era, pentru epoca a treia postatlanteană, înţelepciunea instinctivă.

Aşadar, pe vremea aceea era un dar zeiesc să găseşti echilibrul just – just pentru acea epocă – între indiferenţă şi dăruirea absurd-pasională. Acea compensare, acel echilibru mai era păstrat încă prin organismele, prin pârghiile exterioare din acea vreme. Încă nu se produsese acea întrepătrundere, acel amestec dintre oameni, ce a intervenit în epoca a patra de evoluţie postatlanteană prin procesul migraţiei popoarelor. Oamenii mai erau încă separaţi pe etnii şi triburi. Interesele erau reglementate atunci, în mod înţelept, de către natură şi erau destul de puternice încă, pentru a putea să coboare în ei impulsurile morale juste; pe de altă parte, prin frăţia de sânge existentă în cadrul triburilor era tras un zăvor pentru pasiunile iraţionale. Dacă examinaţi viaţa, chiar în epoca noastră, veţi admite că cel mai uşor putem găsi un interes acolo unde există o frăţie sau o descendenţă de sânge. Însă nici aici nu există ceva din ceea ce se cheamă pasiune iraţională. Întrucât oamenii în perioada egipto-caldeeană trăiau uniţi pe un teritoriu redus, linia înţeleaptă de mijloc era întotdeauna prezentă. Sensul evoluţiei omenirii este însă chiar acela că ceva instinctiv, divin-spiritual, aflat la origini dispare treptat şi că oamenii devin independenţi faţă de puterile divin-spirituale.

Vedem de ce încă în perioada a patra de cultură postatlanteană, în epoca greco-latină, filosofii Platon şi Aristotel, dar şi opinia publică din Grecia, considerau înţelepciunea drept un lucru ce trebuie dobândit, ceva ce nu mai este un dar divin, ci trebuie dorit a fi atins. Prima virtute pentru Platon era înţelepciunea; pentru el, cineva care nu năzuia spre înţelepciune era un om imoral.

Ne aflăm acum în cea de a cincea epocă de cultură postatlanteană. Suntem încă departe de punctul în care omenirea va deveni din nou conştientă de înţelepciunea sădită instinctiv în ea, ca impuls divin. De aceea probabilitatea ca oamenii să rătăcească în cele două direcţii amintite este deosebit de mare în ziua de azi. Pentru a contracara marile pericole existente în acest moment este necesară o concepţie spirituală despre lume, cum este concepţia antroposofică, care să ne ajute ca înţelepciunea de odinioară, existentă instinctiv în omenire, să poată deveni o înţelepciune conştientă. Esenţa mişcării antroposofice constă în a lupta ca elementul instinctiv, existent odinioară în oameni, înţelepciunea, să fie dobândită acum ca un bun conştient. Cu alte cuvinte, odinioară zeii au dăruit înţelepciunea sufletului inconştient al oamenilor, în vreme ce astăzi noi trebuie să ne însuşim înţelepciunile referitoare la Cosmos şi la evoluţia omenirii. Vechile datini erau şi ele croite după gândirea zeilor. Antroposofia o privim în mod just, dacă o luăm ca pe o cercetare a gândurilor zeilor. Odinioară ele au fost insuflate instinctiv în oameni; astăzi noi trebuie să le cercetăm, să le ridicăm la nivelul cunoaşterii. În acest sens, antroposofia trebuie să fie pentru noi ceva divin. Trebuie să putem privi cu dispoziţie plină de veneraţie faptul că gândurile ce ne sunt mijlocite de antroposofie sunt realmente ceva divin, ceva ce nouă oamenilor ni s-a permis să gândim, să medităm, după ce mai înainte ele au fost gândurile zeilor, conform cărora a fost întocmită lumea. Dacă antroposofia este pentru noi aşa ceva, atunci când ne aflăm în faţa acestor lucruri vom înţelege că ele ne-au fost date pentru ca să ne împlinim misiunea. Dacă studiem cele ce ne sunt comunicate în legătură cu evoluţiile Saturn, Soare, Lună, în legătură cu reîncarnarea, cu evoluţia diverselor rase şi aşa mai departe, primim lămuriri importante. Dar faţă de ele ne situăm în mod just doar dacă ne spunem: Gândurile pe care le căutăm sunt gândurile după care zeii au condus evoluţia. Noi gândim evoluţia zeilor. Dacă am înţeles corect acest lucru, asupra noastră coboară în acelaşi timp ceva profund moral. Aşa ceva nu trebuie să lipsească. Ne vom spune atunci: Odinioară oamenii aveau o înţelepciune instinctivă de la zei. Zeii le-au încredinţat înţelepciunea după care ei întocmiseră lumea. Acţiunea morală a fost posibilă prin acest fapt. Acum noi ne luăm înţelepciunea în mod conştient din antroposofie. Putem deci să ne aşteptăm ca această înţelepciune să se preschimbe în noi în impulsuri morale, ca prin antroposofie să primim nu doar înţelepciune antroposofică ci şi impulsuri morale.

În ce fel de impulsuri morale se va preschimba strădania noastră antroposofică chiar pe tărâmul înţelepciunii? Aici atingem un punct al evoluţiei pe care antroposoful îl poate desigur prevedea, a cărui profundă însemnătate, a cărui greutate morală antroposoful chiar trebuie s-o prevadă – un punct al evoluţiei foarte îndepărtat de ceea ce întâlnim astăzi în mod obişnuit, şi anume ceea ce Platon numea idealul înţelepciunii. Întrucât el o numea prin cuvinte folosite într-o lume în care înţelepciunea mai trăia încă instinctiv în oameni, am face bine să înlocuim această expresie printr-un alt cuvânt. Am face bine, deoarece am devenit mai individuali, fiindcă ne-am îndepărtat de divin şi ca urmare trebuie să tindem din nou spre el, să o înlocuim cu cuvântul „veracitate“. Trebuie să învăţăm să resimţim întreaga gravitate a cuvântului „veracitate“ şi, sub aspect moral, acest lucru va deveni un rezultat al concepţiei şi gândirii antroposofice. Oamenii vor învăţa să presimtă veracitatea prin intermediul antroposofiei.

Antroposofii de astăzi vor înţelege însă cât este de necesar să simtă deplin această componentă de moralitate a veracităţii într-o vreme în care materialismul a ajuns atât de departe încât, chiar dacă se mai vorbeşte de veracitate, viaţa culturală în general este departe de a resimţi, de a bănui ce înseamnă aceasta. Astăzi nici nu poate fi altfel. Adevărul este ceva ce trebuie să lipsească în mare măsură actualei culturi, din cauza unei anumite caracteristici pe care ea a căpătat-o. Vă întreb: Ce mai simte un om astăzi când găseşte într-un ziar sau într-o publicaţie anumite comunicări şi mai târziu se dovedeşte că cele scrise acolo pur şi simplu nu sunt adevărate? Vă rog mult să reflectaţi la acest lucru. Putem spune nu că asta se întâmplă la fiecare pas, ci chiar la fiecare sfert sau zecime de pas. Pretutindeni unde există viaţă modernă, neadevărul a devenit o caracteriastică a epocii noastre de cultură şi va fi imposibil să puteţi numi veracitatea o caracteristică a epocii noastre.

Luaţi un om despre care ştiţi că a scris sau a spus ceva fals şi spuneţi-i acest lucru în faţă. De cele mai multe ori vi se va întâmpla să vedeti că el nu are nici cel mai mic sentiment că cele afirmate ar fi ceva injust. Va găsi imediat scuza: Da, dar am spus-o cu bună-credinţă. Antroposofii nu trebuie să considere un fapt moral când cineva spune un lucru incorect fiind de bună-credinţă. Oamenii vor trebui să înţeleagă din ce în ce mai mult că e nevoie să ajungă să ştie că cele pe care le-au afirmat s-au şi întâmplat în realitate. Aşadar nu ai voie să spui sau să comunici ceva dacă în prealabil nu ai simţit sau nu ţi-ai făcut datoria de a verifica dacă aşa şi este; trebuie să compari cu ajutorul mijloacelor pe care le ai la dispoziţie. Abia atunci când observi împlinită această îndatorire poţi să consideri veracitatea un impuls moral. Atunci nimeni nu va mai spune, după ce a introdus ceva incorect în lume: Aşa am crezut eu, am spus-o cu bună-credinţă. Căci va învăţa că nu este de ajuns să spui ceva ce crezi că este adevărat, ci că eşti obligat să spui întotdeauna doar ceea ce este adevărat, ceea ce este corect. Acest lucru nu va fi posibil altfel decât dacă, într-un anumit sens, în viaţa noastră culturală va interveni cu timpul o schimbare radicală. Rapiditatea comunicaţiilor, setea de senzaţional a oamenilor, în general tot ceea ce aduce cu sine o epocă materialistă, sunt adversari ai veracităţii. Pe plan moral, antroposofia va fi o educatoare a omenirii în slujba veracităţii.

Nu mi-am propus să dezvălui astăzi în ce măsură veracitatea s-a instaurat deja în societatea antroposofică; trebuie spus însă că cele afirmate aici trebuie să fie în principiu un ideal antroposofic înalt. Evoluţia morală în cadrul mişcării antroposofice va avea destule de făcut, dacă se pătrunde profund în toate direcţiile cu gândirea şi simţirea idealul moral al veracităţii.

Acest ideal moral al veracităţii va fi cel care va instaura într-un mod just virtutea în sufletul senzaţiei.

Al doilea mădular sufletesc pe care trebuie să-l luăm în discuţie în antroposofie este cel pe care îl numim de obicei sufletul înţelegerii sau al afectivităţii. Ştiţi că el s-a impus îndeosebi în epoca a patra postatlanteană de cultură, în epoca greco-latină. Virtutea cea mai definitorie pentru acest mădular sufletesc, am spus-o deja de mai multe ori, este curajul, vitejia, îndrăzneala. La extreme, ele devin temeritate şi laşitate. Îndrăzneala, curajul, vitejia se plasează la mijloc între temeritate şi laşitate. Cuvântul german Gemüt exprimă deja în sonoritatea lui legătura cu virtutea curajului*. Prin cuvântul Gemüt (suflet, inimă, sentiment) se are în vedere chiar partea mediană a sufletului omenesc, ceea ce este curaj, tărie, forţă în el. La Platon şi Aristotel acestea erau virtutea de mijloc. Era acea virtute care mai putea fi întâlnită încă la oameni în epoca a patra de cultură postatlanteană ca un dar zeiesc, după cum în epoca a treia postatlanteană înţelepciunea mai subzista doar în mod instinctiv. La reprezentanţii celei de-a patra perioade de cultură postatlanteană, care au venit în întâmpinarea creştinismului pe când acesta se răspândea spre nord, vitejia şi curajul instinctiv existau – o puteţi vedea din primele conferinţe – ca un fel de dar zeiesc. Ei arătau că vitejia mai era încă pentru ei un dar zeiesc. După cum la caldeeni înţelepciunea, pătrunderea plină de înţelepciune în tainele lumii stelare, era ca un fel de dar zeiesc, ceva inspirat, la fel vitejia şi curajul pentru oamenii celei de-a patra perioade de cultură postatlanteană, adică pentru greci şi romani, dar şi pentru popoarele peste care s-a răspândit creştinismul erau un dar zeiesc. Această vitejie s-a pierdut cu timpul, ca şi înţelepciunea.

*Mut = curaj (n. tr.).

Dacă ne referim acum la cea de a cincea epocă de cultură postatlanteană trebuie să ne spunem următoarele: Noi ne aflăm astăzi, faţă de această vitejie şi acest curaj, în acelaşi raport în care se aflau grecii faţă de înţelepciunea caldeenilor şi egiptenilor. În epoca imediat anterioară vedem ceva ce exista ca un dar divin, spre care, într-un anume fel, putem să aspirăm din nou. Dar, aşa cum au arătat în cele două conferinţe anterioare, odată cu această aspiraţie trebuie să se producă şi o metamorfozare, sub un anumit raport. Am văzut această metamorfozare la Francisc de Assisi, la care curajul şi vitejia, existente în el ca un dar divin, aveau un caracter exterior. Am văzut că această metamorfozare s-a produs ca urmare a unei forţe morale interioare, pe care ieri am recunoscut-o a fi forţa impulsului christic. Metamorfoza curajului şi vitejiei dă naştere în acest caz la ceea ce poate fi numit iubire pură. Această iubire pură trebuie însă să se lase purtată de o altă virtute, de participarea, de interesul pentru fiinţa asupra căreia noi ne îndreptăm iubirea. În Timon din Atena Shakespeare arăta că dacă iubirea sau bunătatea inimii se manifestă pasional, doar ca urmare a naturii omeneşti, fără să fie călăuzită de înţelepciune şi veracitate, produce numai nenorociri. Vedem acolo un personaj că-şi risipeşte în toate direcţiile bunurile sale. Dărnicia este o calitate, însă Shakespeare ne arată, de semenea, că această risipă a dat naştere doar la paraziţi.

Aşadar, trebuie să ne spunem: După cum vitejia şi curajul de odinioară au fost călăuzite din Misterii de către brahmanii europeni, de acei înţelepţi care trăiau retraşi, tot aşa şi în natura omenească trebuie să existe o călăuză care să realizeze armonizarea virtuţii cu interesul. Interesul, care ne apropie într-un mod just de lumea exterioară, trebuie să ne conducă şi să ne călăuzească atunci când ne îndreptăm cu iubirea noastră spre lumea exterioară. În fond şi acest fapt reiese din exemplul reprezentativ, chiar dacă puţin cam radical, al lui Francisc de Assisi. La Francisc de Assisi mila pentru semen nu avea ceva supărător, jignitor, cum se întâmplă adesea la anumiţi oameni; nu întotdeauna cei care îi copleşesc pe ceilalţi cu mila lor sunt animaţi de impulsuri morale juste. Câţi nu sunt cei care resping orice vine din milă. Apropierea plină de înţelegere este însă ceva care nu are nimic jignitor. A fi compătimit este eventual ceva ce omul trebuie să respingă. A afla înţelegere pentru fiinţa ta este un lucru pe care nici un om sănătos nu-l poate respinge. De aceea nici nu putem reproşa ceva cuiva care acţionează corespunzător acestei înţelegeri. Această comprehensiune este cea care ne poate călăuzi în raport cu cea de-a doua virtute: iubirea. Ea este cea care a devenit, în special prin impulsul lui Christos, virtutea sufletului înţelegerii sau afectivităţii; ea este acea virtute pe are o putem numi iubire omenească, iubire călăuzită de înţelegere omenească.

Compasiunea, a te bucura de bucuria celuilalt, să zicem aşa, sunt acele virtuţi ce în viitor vor da florile cele mai frumoase şi mai minunate în convieţuirea dintre oameni şi, într-un fel, această empatie şi iubire, această compasiune şi împreună-bucurie vor lua naştere, într-un mod corespunzător, în acela care a înţeles într-un mod just impulsul lui Christos, căci impulsul lui Christos se va transforma într-un sentiment. Acest lucru se va întâmpla chiar prin înţelegerea antroposofică a impulsului lui Christos.

Christos a coborât în evoluţia pământească prin Misteriul de pe Golgota. Impulsurile, acţiunile Sale sunt aici. Le găsim pretutindeni. De ce a coborât Christos pe acest Pământ? A coborât pentru ca, prin ceea ce El are de dat lumii, evoluţia să poată avansa în sensul corect, pentru ca prin asimilarea impulsului lui Christos evoluţia Pământului să se desfăşoare în sensul just. Dacă noi, după ce impulsul lui Christos există în lume, distrugem ceva prin imoralitate, prin trecerea lipsită de interes pe lângă semenii noştri, răpim lumii, în care s-a revărsat impulsul lui Christos, o parte din ea. Distrugem direct chiar acest impuls, căci impulsul lui Christos este aici, face deja parte din lume. Dacă însă îi dăm lumii ceea ce i se poate da prin virtute, care este creatoare, noi construim. Construim prin însuşi faptul că dăruim, că jertfim. Nu degeaba s-a spus de atâtea ori că Christos a fost răstignit pentru prima dată pe Golgota, dar continuă să fie răstignit mereu şi mereu prin faptele oamenilor. Întrucât impulsul lui Christos s-a revărsat în evoluţia pământească prin fapta de pe Golgota, noi, când prin lipsa noastră de iubire şi de interes săvârşim imoralităţi, contribuim la suferinţele şi durerile lui Christos. De aceea s-a tot spus: Atâta timp cât imoralitatea, lipsa de iubire şi de interes vor dăinui, Christos va fi mereu răstignit; întrucât impulsul lui Christos a impregnat lumea, suferinţa Lui va spori cu fiecare faptă imorală a noastră.

Pe cât este de adevărat că prin răul distructiv răpim ceva impulsului lui Christos şi continuăm astfel să-l crucificăm, pe atât de adevărat este şi că de câte ori acţionăm în spiritul iubirii, oriunde folosim această iubire facem să se întărească impulsul lui Christos, ajutăm ca el să trăiască. „Adevărat zic vouă, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40) – acesta este cuvântul cel mai important care rezumă iubirea, iar acest cuvânt trebuie să devină impulsul moral cel mai profund, dacă el va fi cândva înţeles în mod antroposofic. Acţionăm în acest spirit atunci când suntem plini de înţelegere faţă de semenii noştri şi lăsăm să lucreze doar fapte şi virtuţi ce izvorăsc din înţelegerea fiinţei lor. Când facem ceva unui semen de-al nostru, acţionăm asupra impulsului lui Christos însuşi.

Când simţim că Misteriul de pe Golgota s-a înfăptuit pentru toţi oamenii şi că de la el a pornit un impuls ce s-a răspândit în toată lumea, acesta este un impuls moral, un impuls puternic ce fundamentează cu adevărat morala. Când te afli în faţa semenilor tăi, încearcă să-i înţelegi, indiferent de rasa, culoarea, naţionalitatea, indiferent de confesiunea religioasă, concepţia despre lume ş.a.m.d. pe care o au. Când stai în faţa oamenilor şi le faci lor asta sau asta, le faci lui Christos. În actuala etapă de dezvoltare a Pământului, orice faci unui semen de-al tău îi faci lui Christos. Aceste cuvinte: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut“ devin totodată, pentru cel ce înţelege importanţa fundamentală a Misteriului de pe Golgota, un impuls moral puternic. Astfel că putem spune: În timp ce zeii perioadei precreştine au dăruit oamenilor înţelepciune instinctivă, curaj şi vitejie instinctive, din simbolul crucii se revarsă iubirea, acea iubire clădită pe interesul reciproc al omului faţă de om.

În felul acesta impulsul lui Christos va acţiona puternic în lume. Când înţelegerea şi iubirea vor fi îndreptate nu numai de la brahman la brahman, de la paria la paria, de la evreu la evreu, de la creştin la creştin, ci când evreul va înţelege pe creştin, paria pe brahman, americanul pe asiatic ca om, şi va reuşi să se transpună în el, vom şti şi cât de profund simţim creştineşte atunci când spunem: Între oameni trebuie să existe fraternitate, indiferent de confesiunea exterioară. Ceea ce ne leagă în rest, tată, mamă, frate, soră, însăşi propria noastră viaţă, sunt mai puţin importante decât ceea ce vorbeşte de la un suflet omenesc la alt suflet omenesc. În acest sens, cine nu respinge tot ceea ce poate afecta apartenenţa noastră la impulsul lui Christos, impuls care şterge deosebirile dintre oameni, acela căruia nu îi repugnă diferenţierile, acela nu poate fi ucenicul Lui. Acesta este impulsul iubirii ce se revarsă începând de la Misteriul de pe Golgota, pe care sub acest raport noi îl resimţim ca o înnoire a ceea ce i-a fost dăruit omului ca virtute originară.

Ne-a mai rămas să examinăm acea virtute pe care o putem considera virtutea sufletului conştienţei: cumpătarea, chibzuinţa. Cât timp ne aflam în epoca a patra de cultură postatlanteană, aceste virtuţi continuau să existe în mod instinctiv. Platon şi Aristotel le considerau virtuţile cele mai importante ale sufletului conştieniei, văzând în acelaşi timp în ele stările de echilibru, linia de mijloc a ceea ce acţionează în sufletul conştienţei. Sufletul conştienţei face ca omul să devină, prin intermediul corporalităţii sale, conştient de lumea exterioară. În prima instanţă, trupul fizic este unealta sufletului conştienţei eului. De aceea trupul fizic trebuie conservat. Dacă el n-ar fi menţinut (aşa cum este) pentru misiunea pământească, aceasta nu s-ar putea împlini.

Dar şi aici există o limită. Dacă omul şi-ar folosi toate forţele de care dispune pentru a-şi satisface plăcerile, el s-ar închide în el, şi lumea l-ar pierde. Omul care trăieşte doar pentru desfătări, care îşi întrebuinţează toată forţa pe care o are doar pentru a-şi procura plăceri se izolează de lume – sunt de părere Platon şi Aristotel; lumea îl pierde. Omul care renunţă la orice, care îşi refuză orice, devine din ce în ce mai slab, pentru ca în cele din urmă să fie copleşit de procesul exterior al lumii, să fie secătuit de cursul evenimentelor. Cel care îşi depăşeşte forţele care îi sunt proprii lui ca om este cuprins de procesul lumilor şi se pierde în lume. Aşadar, ceea ce a dezvoltat omul pentru formarea sufletului conştienţei poate să fie sleit, distrus, astfel încât să ajungă în situaţia de a pierde lumea. Virtutea care evită aceste două extreme este cumpătarea. Cumpătarea nu este aşadar nici asceză nici desfătarea simţurilor, ci linia de mijloc între acestea. Această virtute este virtutea sufletului conştienţei.

În ce priveşte această virtute, nici noi n-am depăşit încă stadiul instinctiv. Puţină introspecţie vă poate demonstra faptul că oamenii sunt în fond foarte legaţi de experimentarea celor două extreme, de pendularea încoace şi încolo între acestea. Dacă faceţi abstracţie de puţinii oameni care se străduie astăzi să ajungă deja la conştienţă în acest domeniu, veţi descoperi că marea majoritate a acestora trăieşte conform unui anumit model, model care în Europa Centrală se poate caracteriza spunând: Există la Berlin anumiţi oameni care toată iarna se îmbuibă, se ghiftuie şi se îndoapă până la refuz cu tot felul de delicatese şi dulciuri, după care vara merg la Karlsbad pentru a înlătura tot răul provocat astfel, aplicând cealaltă metodă, extrema cealaltă. Aveţi aici înclinarea talerului balaniei când de o parte când de cealaltă. Este doar unul dintre cazurile radicale. Chiar dacă cele descrise nu se întâmplă peste tot în aceeaşi măsură, această pendulare între desfătare şi privaţiune există peste tot; acest lucru este suficient de clar. Ca excesul să apară în una dintre laturi, de acest lucru se îngrijesc oamenii înşişi şi, pentru ca greşeala să fie completă, ei se duc apoi la medic şi cer să li se prescrie aşa-numite cure de dezintoxicare, ceea ce înseamnă extrema cealaltă.

De aici puteţi observa că pe acest tărâm oamenii se află încă la un nivel pur instinctual şi că trebuie să spunem: Oamenii care au un simţ instinctiv de a nu înclina prea mult balanţa de o parte sau alta beneficiază de un dar zeiesc. Dar aşa cum celelalte însuşiri instinctive ale omului s-au pierdut treptat, la fel se va întâmpla şi cu aceasta la trecerea de la epoca a cincea la epoca a şasea de cultură postatlanteană. Ea va dispărea ca predispoziţie naturală; şi acum dumneavoastră puteţi judeca cât de mult va trebui să contribuie concepţia şi gândirea antroposofică despre lume pentru a dezvolta treptat o conştienţă în acest domeniu.

Astăzi sunt încă puţini antroposofi, chiar dintre cei mai avansaii, cărora să li se pară evident faptul că singura soluţie de a dobândi conştienţa justă şi pe acest plan este antroposofia. Dacă antroposofia se va impune mai mult în acest domeniu, se va instaura ceea ce s-ar putea descrie în felul următor: Oamenii vor tânji din ce în ce mai mult după marile adevăruri spirituale. Chiar dacă astăzi antroposofia mai este luată în râs, nu aşa va fi întotdeauna. Ea se va răspândi, va învinge toată adversitatea exterioară şi tot ceea ce astăzi îi stă încă împotrivă; iar antroposofii nu se vor mulţumi doar să predice în general iubirea de oameni. Oamenii vor înţelege că antroposofia se poate asimila la fel de puţin într-o singură zi pe cât de puţin ar fi posibil ca cineva să se poată hrăni într-o singură zi cât pentru întreaga sa viaţă, că antroposofia trebuie însuşită continuu şi aprofundată din ce în ce mai mult. Se va întâmpla din ce în ce mai rar ca în cadrul mişcării antroposofice cineva să-şi spună: Acestea sunt principiile noastre şi pentru că avem aceste principii noi suntem antroposofi. Aflarea permanentă în mijlocul comunităţii, simţirea şi trăirea elementului viu al antroposofiei, convieţuirea se vor extinde din ce în ce mai mult. Dar ce se va întâmpla atunci când oamenii vor prelucra în ei gândurile, simţămintele şi impulsurile specifice ce vin dinspre înţelepciunea antroposofică? Ştim cu toţii, nu-i aşa, că antroposofii nu pot avea niciodată o concepţie materialistă. Ei au chiar o concepţie contrară celei materialiste. Cel care spune: Când cineva are gândul ăsta sau ăsta, în moleculele sau atomii creierului său se petrece o mişcare, iar omul are acest gând pentru că s-a produs această mişcare; cu alte cuvinte, gândul iese din creier precum un fum fin aşa cum iese flacăra din lumânare, atunci acel om gândeşte materialist. Aceasta este o concepţie materialistă. Concepţia opusă este cea antroposofică. Cele care pun în mişcare creierul, sistemul nervos, sunt gândurile, vieţuirile sufleteşti. Modul particular în care se mişcă creierul nostru depinde de gândurile pe care le avem. Este exact opusul a ceea ce presupune materialismul. Vrei să ştii cum este alcătuit creierul unui om, cercetează ce fel de gânduri a avut; căci aşa cum cele aşternute pe hârtie nu sunt decât o urmare a celor gândite, la fel şi mişcările creierului nu sunt altceva decât o urmare a gândurilor.

Şi nu ajungeţi atunci să vă spuneţi că în momentul în care vieţuiţi gânduri antroposofice creierele sunt altfel puse în mişcare decât într-o societate în care se joacă cărţi? În sufletele dumneavoastră se derulează alte procese atunci când urmaţi gânduri antroposofice decât atunci când vă aflaţi într-o societate care joacă cărţi sau urmăreşte o reprezentaţie într-un cinematograf. În organismul omenesc nu există însă nimic care să trăiască izolat, singur, acolo. Toate sunt în legătură unele cu celelalte; unele acţionează asupra celorlalte. Gândurile acţionează asupra creierului şi asupra sistemului nervos; acesta din urmă este în legătură cu întregul nostru organism. Pentru mulţi oameni acest lucru rămâne chiar şi acum ascuns, dar când în viitor însuşirile moştenite, înrădăcinate astăzi încă în trupurile noastre vor fi biruite, gândurile se vor comunica pornind din creier, vor trece asupra stomacului, urmarea acestui fapt fiind aceea că lucrurile care le mai plac încă oamenilor astăzi nu vor mai plăcea oamenilor care au asimilat gânduri antroposofice. De aceea gândurile pe care le-au asimilat antroposofii sunt gânduri divine. Acestea pregătesc întregul organism de aşa manieră încât să îi placă doar ceea ce este just. Ceea ce nu este potrivit pentru el, omului îi miroase neplăcut sau resimte ca ceva nesimpatic. Este o perspectivă curioasă – o perspectivă ce ar putea fi numită probabil materialistă. Ea este însă exact contrarul acesteia. Felul acesta de apetit, prin care dumnevoastră vă place o mâncare şi o preferaţi la masă, pe când alta nu vă place şi nu veţi vrea să o mâncaţi, va fi o consecinţă a activităţii antroposofice. Puteţi proba acest lucru pe dumneavoastră înşivă, observând cum astăzi aveţi repulsie faţă de anumite lucruri, repulsie pe care nu o aveaţi înaintea perioadei antroposofice.

Acest lucru se va răspândi din ce în ce mai mult dacă omul va lucra într-un mod dezinteresat, lipsit de egoism, la evoluţia sa superioară, astfel încât lumea să poată avea de la el ceea ce este just. Nu ne putem juca cu cuvintele „dezinteres“ şi „egoism“. Putem foarte uşor folosi în mod impropriu aceste cuvinte. Nu înseamnă câtuşi de puţin că eşti lipsit de egoism atunci când spui: Vreau să fiu exclusiv în slujba lumii şi pentru lume; ce importanţă are propria mea evoluţie spirituală? Eu vreau doar să muncesc, nu să aspir egoist la cutare sau cutare lucru... Nu este un lucru egoist ca omul să se dezvolte superior, deoarece prin aceasta el devine mai apt de a participa activ la propăşirea lumii. Dacă neglijăm propria noastră dezvoltare superioară ne facem inapţi pentru lume, îi răpim lumii forţa ei. Trebuie făcut aşadar ceva şi pentru ca ceea ce divinitatea a intenţionat cu noi să ajungă să se dezvolte în noi înşine.

Astfel, prin antroposofie se va dezvolta o specie de oameni sau mai bine zis un nucleu al omenirii care va resimţi nu numai instinctiv cumpătarea drept ideal călăuzitor, ci va avea chiar o simpatie conştientă pentru ceea ce face din om, în mod demn, o piatră de construcţie a ordinii cosmice divine şi va avea o înclinaţie conştientă împotriva a ceea ce distruge omul ca piatră de construcţie a ordinii cosmice.

Vedem astfel cum impulsurile morale există şi în cele ce lucrează la edificarea lăuntrică a omului, şi găsim că ceea ce noi numim înţelepciune de viaţă este o metamorfoză a cumpătării. Idealul de „înţelepciune de viaţă“ din epoca următoare de cultură, din epoca a şasea postatlanteană, va fi acea virtute ideală pe care Platon o numeşte „dreptate“. Aceasta este îmbinarea armonioasă a acestor virtuţi. O dată cu deplasarea interesului pentru o anumită virtute, în epoca precreştină în omenire s-a produs şi o modificare faţă de felul în care era privită dreptatea. Pe vremea aceea nu exista o virtute aparte care să realizeze o consonanţă a tuturor celorlalte virtuţi. Consonanţa stă în faţa noastră ca idealul viitorului cel mai îndepărtat al omenirii. După cum am văzut, curajul s-a metamorfozat, ca impuls moral, în iubire. Am văzut de asemenea că înţelepciunea a devenit veracitate. Veracitatea ca virtute se manifestă la început ca acea însuşire ce-l poate situa pe om într-un mod demn şi într-un raport just în viaţa exterioară. Când însă vrem să ajungem la veracitate în raport cu lucrurile spirituale, cum trebuie să procedăm? Ajungem la veracitate, la ceea ce poate înflăcăra sufletul senzaţiei ca virtute, printr-o înţelegere justă, un interes just, o participare justă. Dar ce înseamnă această participare justă în ceea ce priveşte lumea spirituală? Când vrem să ne confruntăm cu lumea fizică, şi anume cu omul în primul rând, trebuie să ne deschidem faţă de el, trebuie să avem un ochi deschis faţă de fiinţa sa. Cum ajungem însă să avem un ochi deschis faţă de lumea spirituală? Acest lucru îl reuşim dacă dezvoltăm un mod anume de a vedea şi simţi lucrurile, bine definit, care şi el a apărut atunci când vechea înţelepciune, înţelepciunea instinctivă s-a cufundat în adâncimile vieţii sufleteşti. Este acel mod de a simţi pe care îl aflăm la greci: Orice gândire filosofică începe cu „mirarea“, cu „minunarea“. Prin mirare şi minunare, ca punct de pornire în relaţia noastră cu lumea suprasensibilă, s-a spus de fapt ceva extrem de important din punct de vedere moral. Sălbatecul, omul necultivat, este greu la început să se minuneze în faţa fenomenelor ce se petrec în lume. Omul ajunge să descopere enigmele dinlăuntrul faptelor cotidiene şi să bănuiască spiritualul din spatele lor tocmai printr-o spiritualizare progresivă. Minunarea este cea care ne înalţă sufletul spre lumea spirituală, pentru a pătrunde în tainele cunoştinţelor acestei lumi. Putem pătrunde în acestea doar dacă sufletul ne este atras de obiectele ce urmează a fi cunoscute. Această atracţie este cea care declanşează minunarea, mirarea, credinţa. De fapt, această minunare, această mirare este cea care ne îndreaptă spre suprasensibil, dar totodată ea este şi ceea ce noi numim de obicei „credinţă“. Credinţă, minunare, mirare sunt cele trei forţe sufleteşti ce ne înalţă deasupra lumii obişnuite.

Căutăm să-l înţelegem pe un om când stăm înaintea lui animaţi de mirare; prin înţelegerea fiinţei sale ajungem la virtutea fraternităţii, pe care o concretizăm cel mai bine atunci când manifestăm faţă de el un profund respect sau veneraţie. Vom vedea atunci că veneraţia devine ceva ce trebuie acordat fiecărui om. Dacă vom face acest lucru vom ajunge să devenim din ce în ce mai mult oameni de bună-credinţă, oameni care iubesc adevărul. Adevărul va deveni pentru noi ceva faţă de care ne simţim obligaţi. Lumea suprasensibilă, când ajungem s-o presimţim, va deveni pentru noi ceva spre care vom avea înclinaţie, iar prin cunoaştere vom dobândi ceea ce a coborât deja ca înţelepciune suprasensibilă în domeniile subconştiente ale sufletului. Vorba care spune că filosofia începe cu mirarea şi minunarea a apărut abia când înţelepciunea suprasensibilă a coborât în adâncuri. Această afirmaţie vă poate confirma faptul că mirarea şi minunarea şi-au făcut apariţia în cadrul evoluţiei noastre abia în perioada în care în lume a coborât impulsul christic.

Şi pentru că am menţionat deja cea de a doua virtute ca iubire, să privim acum ceea ce am prezentat ca înţelepciune de viaţă pentru vremurile care vor veni şi drept cumpătare instinctivă, atât cât este ea pentru vremurile actuale. Prin aceste virtuţi omul stă faţă în faţă cu el însuşi. Aici el acţionează în aşa fel încât prin acţiunile pe care le îndeplineşte în lume are în vedere propriul lui interes, să zicem aşa: De aceea este necesar să existe pentru el un criteriu obiectiv de valori.

Şi vedem acum dezvoltându-se din ce în ce mai mult ceva, despre care am vorbit adesea şi într-un alt context, ceva ce a apărut pentru prima dată în perioada a patra de cultură postatlanteană, perioada greacă. Putem chiar demonstra cum în dramaturgia greacă, de exemplu la Eschil, Eriniile şi Furiile, ce mai târziu se metamorfozează la Euripide în conştiinţă, joacă un anumit rol. De aici putem observa că în acele timpuri de demult încă nu exista ceea ce noi numim astăzi „conştiinţă“. Conştiinţa este în principal un fel de normativ al propriilor noastre acţiuni, acolo unde suntem mult prea preocupaţi de noi, unde urmărim prea mult propriul nostru avantaj. Conştiinţa, care se situează între antipatiile şi simpatiile noastre, acţionează ca un normativ.

Prin aceasta am obţinut un criteriu obiectiv, să zicem ceva ce acţionează mai mult înspre exterior, comparativ cu virtutea veracitării, a iubirii şi a înţelepciunii vieţii. Iubirea stă aici la mijloc şi acţionează ca un element regulator, ce trebuie să străbată întreaga viaţă, chiar întreaga viaţă socială. Acelaşi efect regulator îl are şi asupra celorlalte impulsuri dezvoltate de om în interiorul lui. Ceea ce însă omul a dezvoltat ca veracitate se va arăta prin credinţa într-o cunoaştere suprasensibilă. Înţelepciunea de viaţă, acel lucru ce provine din noi înşine, trebuie s-o simţim ca pe un fel de regulator divin-spiritual, ceva ce dirijează singur, ca şi conştiinţa, calea de mijloc justă. Desigur, dacă am avea timp, ar fi extrem de uşor să răspundem diverselor obiecţii ce se fac aici. Vom insista totuşi asupra uneia care s-ar putea face, şi anume că conştiinţa şi mirarea n-ar fi apărut ulterior în lume, ci sunt însuşiri veşnice, existente de la bun început în natura umană. Dar ele nu sunt aşa ceva. Cine afirmă acest lucru dovedeste că nu cunoaşte ce se întâmplă cu adevărat. Se va dovedi tot mai mult că în vremurile de demult oamenii nu coborâseră încă atât de jos pe planul fizic, că ei mai trăiau încă foarte mult în legătură cu impulsurile divine, că omul se afla într-o stare pe care va trebui s-o cucerească din nou, în mod conştient, în viitor, atunci când va fi stăpânit tot mai mult de veracitate, iubire şi arta de a trăi în plan fizic şi în cunoaştere spirituală, când va fi stăpânit de credinţa în lumea spirituală. Nu este necesar să existe o credinţă care ea însăşi conduce nemijlocit în lumea spirituală. Ea se va metamorfoza însă în cele din urmă într-o cunoaştere suprasensibilă.

La fel stau lucrurile şi cu iubirea care acţionează exterior. Conştiinţa este cea care intervine regularizator în sufletul conştienţei. Credinţă, iubire, conştiinţă – aceste trei forţe vor fi cele trei astre ale forţelor morale ce vor pătrunde în sufletele omeneşti, în special prin intermediul concepţiei antroposofice despre lume. Perspectiva morală a viitorului şi-o pot deschide doar aceia care îşi imaginează virtuţile pe care le-am amintit mai sus amplificate din ce în ce mai mult. Concepţia antroposofică despre lume va aşeza viaţa morală în lumina acestor virtuţi, şi în viitor acestea vor deveni forţe constructive.

Vom încheia expunerea noastră cu câteva scurte consideraţii care desigur ar necesita o dezvoltare mai amplă. Vedem cum prin Misteriul de pe Golgota în evoluţia omenirii a pătruns impulsul christic. Ştim că odată cu evenimentul Misteriului de pe Golgota un organism omenesc constând din corp fizic, corp eteric şi corp astral a primit de sus, ca impuls christic, impulsul eului. Acest impuls christic este cel care a fost primit de Pământ şi s-a infiltrat în viaţa culturală de pe Pământ. El trăieşte de atunci în acesta ca Eu al lui Christos. Mai ştim de asemenea că în Iisus din Nazaret rămăseseră corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Impulsul christic trăia în ele ca un eu. Iisus din Nazaret s-a separat de impulsul christic de pe Golgota, care după aceea s-a revărsat în evoluţia pământească. Evoluţia acestui impuls reprezintă însăşi evoluţia pământească.

Luaţi în serios acele lucruri ce se menţionează foarte des, pentru ca omul să le poată pătrunde mai uşor tâlcul. Lumea este maya sau iluzie, aşa am auzit vorbindu-se deseori. Omul trebuie să ajungă însă treptat la adevăr, la realul acestei lumi exterioare. Evoluţia pământească, în această a doua perioadă a evoluţiei sale în care ne aflăm acum, constă în principal în aceea că toate lucrurile exterioare care în prima perioadă au cunoscut un proces de creare, de formare, se dezagregă, astfel că tot ceea ce vedem fizic se desparte de evoluţia omenească, aşa cum corpul fizic se desparte de om.

Ne-am putea întreba: Dar ce mai rămâne atunci? Forţele ce se încorporează ca forţe reale în oameni în procesul evoluţiei omenirii pe Pământ! Şi cel mai real impuls este cel care s-a revărsat în evoluţia pământească prin Christos. Acest impuls christic însă nu găseşte acum pe Pământ nimic cu care să se înveşmânteze. De aceea el trebuie să primească un veşmânt abia în cadrul evoluţiei următoare a Pământului; iar când Pământul va ajunge la capătul acestei evoluţii, Christos, deplin dezvoltat, va fi omul sfârşitului, după cum omul începutului, în jurul căruia s-a grupat omenirea în diversitatea ei, a fost Adam.

În cuvintele „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut“ se ascunde o indicaţie plină de însemnătate pentru noi. Ce s-a făcut în fond aici pentru Christos? Acţiunile, întreprinse în sensul impulsului christic, sub influenţa conştiinţei, sub influenţa credinţei şi în sensul cunoaşterii, se disociază de viaţa pământească de până acum şi, atunci când omul prin acţiunile şi comportarea sa morală dă ceva fraţilor săi, el îi dă totodată lui Christos. Trebuie precizat, ca fir conducător, că tot ceea ce facem pe baza forţelor, a acţiunilor credinţei, acţiunilor întreprinse sub impulsul minunării şi mirării este, dacă îl dăruim în acelaşi timp Eului-Christos, ceva ce se adună în jurul lui Christos ca un veşmânt, ce poate fi comparat cu corpul astral al omului. Pe deasupra, noi contribuim la formarea corpului astral pentru impulsul Eului-Christos prin toate acţiunile morale de minunare, încredere, veneraţie, credinţă, pe scurt, prin tot ceea ce pregăteşte drumul pentru cunoaşterea suprasensibilă. Prin toate aceste acţiuni noi promovăm iubirea. Acestea sunt deja în sensul expresiei amintite mai sus: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut.“

Prin acţiunile iubirii noi îi formăm lui Christos corpul eteric; şi, prin ceea ce se exercită în lume prin impulsul conştiinţei, noi formăm, pentru impulsul lui Christos, ceea ce corespunde corpului fizic al omului. Când într-un viitor îndepărtat Pământul va ajunge la capătul evoluţiei sale, când oamenii vor înţelege impulsurile morale juste, prin care se vor realiza numai fapte bune, atunci va fi eliberat ceea ce s-a revărsat ca impuls al lui Christos în evoluţia omenirii prin Misteriul de pe Golgota ca un eu. El va fi învelit atunci de un corp astral, format prin credinţă, prin toate faptele de minunare şi de mirare ale oamenilor; va fi învelit de ceva asemănător corpului eteric, format prin toate faptele de iubire, de ceva prezent în jurul lui precum un corp fizic, format prin fapte ale conştiinţei.

Evoluţia omenirii se va înfăptui prin conlucrarea impulsurilor morale ale oamenilor cu impulsul lui Christos. Noi vedem omenirea în perspectivă ca o structurare organică grandioasă. Când oamenii vor înţelege să-şi integreze acţiunile lor acestui mare organism, să-şi formeze impulsurile prin propriile lor fapte ca învelişuri în jurul acestuia, ei vor clădi în cursul evoluţiei pământeşti baza unei mari comunităţi care, străbătută treptat de impulsul lui Christos, poate fi christificată.

Vedem, aşadar, că morala nu are nevoie să fie predicată, dar poate fi fundamentată arătând ce se întâmplă în realitate, ce s-a întâmplat în realitate şi ce efect au astfel de lucruri, pe care naturile deosebit de înzestrate spiritual le simt. Nu se poate să nu fii mişcat în mod deosebit când afli că Goethe, în clipa în care şi-a pierdut prietenul, pe ducele Karl August, la Weimar, a scris tot felul de lucruri într-o scrisoare mai lungă, după care, în aceeaşi zi – era în anul 1828, trei ani şi jumătate înainte de moartea sa, aşadar la sfârşitul vieţii sale – a notat în jurnalul său un gând extrem de ciudat: „Întreaga lume raţională trebuie privită ca un mare şi nemuritor individ, ce produce necontenit necesarul, dar chiar prin aceasta se face stăpân peste întâmplător“. Cum să capete un astfel de gând mai multă concreteţe decât reprezentându-ne acest individ acţionând şi creând printre noi şi imaginându-ne pe noi acţionând şi creând împreună cu acesta? Prin Misteriul de pe Golgota în evoluţia Pământească a intrat cea mai mare individualitate, iar oamenii, organizându-şi premeditat viaţa aşa cum am descris-o mai sus, se adună în jurul impulsului lui Christos, pentru a forma în jurul Lui ceva care să fie precum veşmântul în jurul fiinţei, precum învelişul în jurul sâmburelui.

Aş mai avea încă multe de spus legat de ceea ce se prefigurează ca virtute din punctul de vedere al antroposofiei. Legat în special de acea veracitate care ar rezulta privitor la karmă, s-ar mai putea face încă lungi şi importante observaţii. Prin concepţia antroposofică ideea karmei va trebui să pătrundă din ce în ce mai mult în evoluţia omenirii. De asemenea, omul va trebui să înveţe să-şi privească şi să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât virtuţile sale să corespundă din ce în ce mai bine karmei. Cu ajutorul ideii de karma omul va trebui să înveţe şi că prin faptele care urmează să le întreprindă nu trebuie să se lepede de faptele sale precedente. Din evoluţia omenirii va trebui să mai rezulte o anumită consecvenţă a vieţii, o asumare a ceea ce am făcut. Dacă privim omul ceva mai atent, se observă cât de departe este încă el de acest deziderat. Faptul că omul se dezvoltă pe baza lucrurilor pe care le-a realizat este bine cunoscut. Dacă pare că urmarea unei fapte nu mai este aici, facem ceea ce am avea în fond dreptul doar dacă prima faptă n-ar fi fost comisă. Că omul se simte răspunzător de ceea ce a făcut şi că imprimă în conştienţa sa karma sunt chestiuni ce pot constitui obiectul altei cercetări.

Cu ajutorul liniilor directoare pe care le-am indicat în aceste trei conferinţe dumneavoastră puteţi face singuri multe alte corelaţii, puteţi găsi, de exemplu, cât de fertile pot deveni aceste idei dacă le dezvoltaţi. Faptul că omul va trăi tot restul evoluţiei pământeşti în încarnări mereu noi face necesar ca tot ceea ce am greşit într-un sens sau altul relativ la virtuţile descrise să corectăm printr-o activitate liberă, printr-o muncă de plăsmuire conform propriei noastre voinţe, astfel încât să se poată instaura echilibrul, starea de mijloc, şi prin aceasta să poată fi atins treptat ţelul caracterizat în imaginea despre formarea învelişurilor impulsului lui Christos.

Avem în faţă astfel nu un ideal abstract al fraternităţii dintre toţi oamenii, care de fapt primeşte impulsuri puternice atunci când punem la bază concepţia antroposofică despre lume, ci un lucru real, un impuls ce a intrat în evoluţia pământească prin Misteriul de pe Golgota. Ne vedem atunci obligaţi să acţionăm asupra sufletului senzaţiei, asupra sufletului înţelegerii şi a sufletului conştienţei în aşa fel încât această fiinţă ideală să devină reală şi noi să ne unim cu această fiinţă ca şi cu un mare şi nemuritor individ. Gândul că evoluţia viitoare, atingerea misiunii pământeşti nu este posibilă decât formând un întreg cu această mare individualitate se materializează în cel de-al doilea principiu moral: Ceea ce faci ca şi când ar izvorî doar din tine, te exclude, te îndepărtează de marea individualitate; prin aceasta tu distrugi ceva. Ceea ce faci însă pentru a construi în modul arătat acest mare şi nemuritor individ, o faci spre propăşirea, spre dăinuirea întregului organism cosmic.

Este suficient să ne punem în faţă aceste două gânduri, pentru a observa că ele nu doar predică morala, ci o şi fundamentează. Căci gândul că prin faptele tale distrugi ceea ce ar trebui să clădeşti este cumplit, îngrozitor, alungând toate dorinţele rele. Însă gândul că tu clădeşti o parte a acestei individualităţi nemuritoare, că te faci un mădular al acestei individualităţi nemuritoare este stimulator pentru fapte bune, este chiar un puternic impuls moral. Prin aceasta nu predicăm numai morala, ci indicăm gândurile ce pot fi impulsuri morale în sine; indicăm gânduri ce pot fundamenta morala.

O astfel de morală va deveni cu atât mai repede concepţie antroposofică despre lume şi convingere antroposofică, cu cât se cultivă mai mult veracitatea. Aceasta mi-am propus să prezint în aceste trei conferinţe. Unele aspecte n-au putut fi decât indicate, însă multe gânduri atinse în aceste trei seri vor putea fi dezvoltate de propriile dumneavoastră suflete. În felul acesta vom putea forma şi cea mai armonioasă colectivitate de pe Pământ. Când ne vom întâlni pentru dezbateri comune, aşa cum am făcut-o aici ca antroposofi ai Europei Centrale şi ca antroposofi ai Nordului, şi dacă vom lăsa să răsune în continuare în suflete gândurile ce se ridică în noi cu ocazia unor astfel de întruniri, vom adeveri cel mai bine că antroposofia trebuie să fundamenteze, încă din prezent, o viaţă spirituală reală. Şi dacă va trebui să ne despărţim din nou, ştim totuşi că suntem împreună în gândurile noastre antroposofice, iar această certitudine este în acelaşi timp şi un impuls moral. A şti că eşti unit prin aceleaşi idealuri cu oameni care de regulă sunt spaţial la distanţă unii faţă de alţii, cu care câteodată te poţi întâlni în anumite ocazii, este un impuls moral mai puternic decât dacă ne-am afla permanent împreună.

Faptul că gândim în felul acesta întâlnirea noastră, că privim în acest fel dezbaterile noastre îmi umple în mod deosebit şi sufletul meu acum, la sfârşitul acestor conferinţe, ca ceva prin care aş vrea să vă transmit salutul meu de despărţire, să zicem aşa, şi despre care sunt convins că, dacă este înţeles în lumina adevărată, va fundamenta şi spiritual viaţa antroposofică care se dezvoltă astfel. Să încheiem astăzi consideraţiile noastre cu acest gând, cu aceste sentimente.