Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

CONFERINŢA I

Norrköping, 12 iulie 1914

Prietenii noştri din Norrköping şi-au exprimat dorinţa să tratez la această întâlnire un subiect ce se referă la fiinţa care, în domeniul ştiinţei spiritului, ne este cea mai importantă dintre toate şi cea mai aproape: fiinţa lui Christos. Pentru a răspunde acestei dorinţe mi-am propus să vă descriu însemnătatea acestei trăiri a entităţii lui Christos în sufletul uman. Vom avea astfel prilejul să vorbim din punctul de vedere al ştiinţei spiritului despre importanţa cea mai omenească, aş spune, a creştinismului, depre acel aspect care merge cel mai direct la inimă.

Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul ştiinţei spiritului avem un cuvânt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru fiinţele pământeşti ce suntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba „eu“. Entitatea „eu“ coincide în fond, cât suntem pe Pământ, cu sufletul nostru. Când rostim cuvântul „eu“, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Spunem, în adevăr, că fiinţa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. La începutul studiului nostru va fi de ajuns să ne aducem aminte că acest corp fizic, legile sale şi natura sa nu se pot explica prin ceea ce este mediul nostru pământesc actual. Ştim că pentru a înţelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pământului nostru, încorporarea Saturn, Soare şi Lună. Ştim că într-un trecut infinit îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pământului nostru, acest corp fizic dobândise deja principiul său; ştim apoi că, în timpul încorporării Soare, corpul eteric şi-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Şi ce este de fapt evoluţia noastră pământească dacă nu o succesiune de faze şi epoci care îi permit eului să se realizeze în toată plenitudinea sa!

Putem spune: Aşa cum corpul fizic, la capătul evoluţiei saturniene, atinsese un anumit stadiu foarte important pentru el, aşa cum corpul eteric atinsese şi el un punct esenţial al dezvoltării sale la sfârşitul evoluriei Soare, iar corpul astral la sfârşitul evoluţiei Lună, tot aşa eul nostru, la sfârşitul evoluţiei Pământ, va ajunge la un punct foarte important al evoluţiei sale. Mai spunem şi că eul nostru îşi continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufleteşti: prin sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei. Toate lumile delimitate de aceste trei mădulare sufleteşti au şi ele ceva de-a face cu eul nostru. Aceste trei mădulare sufleteşti sunt cele care şi-au pregătit în cursul evoluţiei noastre pământeşti cele trei mădulare exterioare, corpul fizic, eteric şi astral, şi care se vor dezvolta într-un anumit fel în continuare în epoci de cultură ulterioare, în perioada postatlanteană, adaptându-se la corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic, încât Pământul să se poată pregăti pentru trecerea la faza de evoluţie jupiteriană.

În accepţiunea cea mai largă a termenului, am putea spune că evoluţia omului în cursul perioadei pământeşti este evoluţia sufletului său. S-ar putea spune: Când a luat naştere Pământul, atunci a început şi în om să se trezească sufletescul după anumite legi. Mai întâi el a lucrat la învelişurile exterioare ale fiinţei umane, apoi efortul său s-a îndreptat asupra lui însuşi, iar acum se pregăteşte să lucreze din nou la aceste învelişuri exterioare pentru ca să poată avea loc faza jupiteriană. Nu trebuie pierdut din vedere ce trebuie să devină omul în sufletul său în timpul evoluţiei pământeşti. El trebuie să devină ceea ce se poate desemna prin expresia „personalitate“. Această personalitate are însă nevoie mai întâi să se bucure de acea calitate pe care o putem numi „voinţa liberă“; pe de altă parte, are nevoie şi de posibilitatea de a descoperi în ea însăşi calea care permite să regăseşti divinul în Cosmos. Pe de o parte voinţa liberă, posibilitatea de a alege între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals. Pe de altă parte, înţelegerea divinului în aşa fel încât el să pătrundă în sufletul nostru, să ne simţim umpluţi de el, impregnaţi în mod liber. Acestea sunt cele două ţeluri finale ale dezvoltării sufletului omenesc pe Pământ.

Şi se poate spune că, în vederea acestor ţeluri, evoluţia sufletească a omului pe Pământ a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forţele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urât şi a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluţiei pământeşti pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simţi în sine, unit cu sine, divinul. 

Primul dar religios este cel ce ne apare în măreaţa scenă de la începutul Vechiului Testament: Ispita şi Căderea. Celui de al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia „Misteriul de pe Golgota“.

Aşa cum Ispita şi Căderea au un raport strâns cu obârşia libertăţii umane, cu puterea de a distinge între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals, tot aşa Misteriul de pe Golgota are de-a face cu faptul că sufletul uman va putea regăsi calea către divin. El va şti că în el poate lumina divinul, divinul îl poate pătrunde. În aceste două daruri este cuprins oarecum esenţialul evoluţiei pământeşti, tot ceea ce sufletul omenesc va fi în stare – în cursul acestei evoluţii – să vieţuiască în adâncurile sale profunde, ceea ce ţine în modul cel mai strâns de fiinţa şi devenirea sa.

În ce raport se află aceste două daruri, vieţuirea intimă a sufletului uman cu esenţa şi devenirea sufletului omenesc?

În loc să vă fac o expunere abstractă, aş vrea să plec de la o observaţie în totalitate corectă, de la o anumită scenă a Misteriului de pe Golgota, aşa cum l-a păstrat tradiţia istorică şi s-a incrustat adânc în inima şi sufletul oamenilor – şi ar trebui să fie şi mai incrustat. Să admitem că în Christos-Iisus avem înaintea noastră acea fiinţă despre care am vorbit şi pe care am caracterizat-o în cursul discuţiilor noastre de ştiinţă a spiritului; să admitem deci că în Christos-Iisus avem în faţa ochiului spiritual cel mai important lucru ce ne poate apărea nouă, oamenilor, din întreg Universul. Apoi, în faţa acestui sentiment, să ne reprezentăm strigătele şi ura mulţimii furioase din Ierusalim, înainte de Răstignire, în momentul Judecăţii. Să ne aducem în faţa ochiului spiritual faptul că Sinedriul din Ierusalim consideră că este de o importanţă capitală să-L întrebe pe Christos-Iisus despre raporturile Sale cu Dumnezeu, să-L întrebe dacă El se consideră cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să aducem în faţa ochiului spiritual faptul că pentru Sinderiu asta înseamnă cea mai mare blasfemie pe care a putut-o rosti Christos-Iisus. Să ne mai aducem în faţa ochilor scena istorică în care poporul urlă şi cere, cu strigăte cumplite, moartea lui Christos-Iisus. Şi să încercăm acum să ne reprezentăm ce înseamnă de fapt din punct de vedere istoric aceste strigăte şi această ură populară. Ce ar fi trebuit să recunoască poporul în persoana lui Christos-Iisus? Ar fi trebuit să recunoască în El fiinţa care îi conferă vieţii pământeşti sensul şi importanţa sa. Ar fi trebuit să recunoască Fiinţa care are ca misiune să împlinească actul fără de care omenirea pământească n-ar putea regăsi drumul care duce la divin. Ar fi trebuit să înţeleagă că sensul evoluţiei pământeşti n-ar putea fi aflat fără această Fiinţă. Oamenii ar trebui să elimine din evoluţia pământească însăşi noţiunea de om, dacă ar vrea să şteargă evenimentul Christos.

Să ne reprezentăm acum cum mulţimea condamnă şi blestemă fiinţa datorită căreia omul pământesc devine cu adevărat om, cea care îi dă Pământului sensul şi ţelul său. Ce vrea să spună asta? Asta nu vrea să spună decât că omenirea atinsese atunci un stadiu al evoluţiei sale pământeşti în legătură cu care se poate spune: În cei care la acea vreme, în Ierusalim, reprezentau cunoaşterea despre adevărata fiinţă a omului această cunoaştere era întunecată, ei nu ştiau ce este omul, care este rostul lui pe Pământ. Această scenă ne spune că omenirea ajunsese la un punct al evoluţiei în care se pierduse pe sine însăşi, în care condamna ceea ce îi dădea sensul şi importanţa ei în evoluţia pământească. În strigătele mulţimii pornite se putea percepe un cuvânt inspirat nu de înţelepciune ci de nebunie: Nu vrem să mai fim oameni, respingem ceea ce ne dă în continuare sens ca oameni.

Când reflectezi la toate acestea, atunci ceea ce, de pildă, creştinismul paulinic numeşte „raportul omului cu păcatul şi vina“  apare puţin altfel în faţa privirii spirituale. Ceea ce Pavel înţelege prin asta este faptul că, în cursul evoluţiei sale, omul a căzut într-o stare de păcat şi vină din care nu se poate libera prin sine însuşi. Pentru ca omul să se poată libera de păcat şi vină, şi prin aceasta de toate consecinţele care provin din ele, a fost nevoie ca Christos să vină pe Pământ. Aceasta este ideea lui Pavel. Şi s-ar putea spune: Dacă ar fi trebuit o dovadă în sprijinul acestei teze, această dovadă este dată de mânia şi ţipetele celor care strigă: „Răstigneşte-L!“  Fiindcă acest strigăt arată că oamenii nu mai ştiau ce au de făcut pe Pământ, nu mai ştiau că evoluţia lor anterioară tindea să răspândească întuneric peste ceea ce este natura umană.

Prin aceasta am ajuns însă şi la punctul ce s-ar putea numi „dispoziţia pregătitoare a sufletului omenesc faţă de entitatea lui Christos“. Ea constă în aceea că sufletul, chiar dacă este incapabil să o exprime în cuvinte clare, simte, prin ceea ce poate vieţui în el: De la începutul Pământului, m-am dezvoltat în aşa fel încât prin propriile mele puteri îmi este imposibil să ating ţelul evoluţiei mele. Unde pot găsi ceva de care să mă prind, să mă ţin? Cum să-mi procur ceea ce îmi lipseşte pentru a ajunge la ţelul vieţii mele? – A avea sentimentul că fiinţa umană depăşeşte cu mult ceea ce sufletul poate realiza iniţial prin forţa sa datorită evoluţiei sale pământeşti de până acum, iată care este dispoziţia creştină pregătitoare. Când apoi sufletul găseşte ceea ce trebuie să fie unit în mod necesar cu fiinţialitatea sa – pentru care însă nu află în sine însuşi forţa –, când sufletul găseşte ceea ce îi dă aceste forţe, atunci ceea ce a găsit este Christos. Atunci sufletul dezvoltă raportul lui cu Christos; pe de o parte, el poate spune: La începutul Pământului mi-a fost destinat să devin o fiinţialitate, care în cursul evoluţiei s-a umbrit în mine, iar dacă acum privesc în acest suflet întunecat, îmi lipsesc forţele pentru a-mi împlini această fiinţialitate. Dar o să-mi întorc privirile spre Christos. El îmi va da aceste forţe. Atunci sufletul omenesc, aşa cum, pe de o parte, a devenit el şi, cum, pe de altă parte, îl simte pe Christos apropiindu-se de el, intră într-un raport direct, personal cu Christos. Îl caută pe Christos, dar ştie că nu-L poate găsi dacă Christos nu se dăruie El însuşi omenirii în cursul evoluţiei ei, dacă nu se apropie de ea din afară.

Un Părinte al Bisericii, a cărui importantă este în genere recunoscută, n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca şi despre Socrate şi Platon, că ei au fost creştini avant la lettre, înainte de fondarea creştinismului. De ce face asta acest Părinte al Bisericii? Da, ceea ce azi se numeşte confesiune întunecă mult şi din ceea ce erau la origine învăţături pline de lumină. Chiar sfântul Augustin spunea: „În toate religiile exista ceva adevărat, şi acest adevăr era ceea ce era creştin în ele înainte ca creştinismul să fi căpătat un nume“. Augustin mai putea spune asta. Azi, dacă cineva şi-ar permite să spună acelaşi lucru în cadrul unei confesiuni creştine, ar fi acuzat de erezie.

Ajungem cel mai repede să înţelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii când i-a numit creştini pe vechii filosofi greci, dacă încercăm să intrăm în simţirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creştine, au căutat să fondeze şi să facă de înţeles raporturile lor personale cu Christos. Aceşti creştini nu îl gândeau pe Christos ca şi când înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluţia pământească. Dar, prin Misteriul de pe Golgota, sarcina Sa, misiunea Sa în ce priveşte evoluţia Pământului a devenit diferită de ceea ce a fost înainte. A nu-L căuta pe Christos în evoluţia Pământului decât după Misteriul de pe Golgota nu este ceva creştinesc! Adevăraţii creştini ştiu că Christos a fost totdeauna legat de evoluţia Pământului.

Să luăm mai întâi poporul lui Israel. Cunoştea acest popor pe Christos? Nu întreb dacă poporul evreu cunoştea numele de Christos, dacă avea deja conştienţa a ceea ce v-am spus, întreb numai dacă cineva care înţelege cu adevărat creştinismul poate să spună: Iudeii Îl aveau deja pe Christos, Îl cunoşteau pe Christos. Se poate să ai în preajma ta pe cineva pe care îl vezi după înfăţişarea sa exterioară, dar nu-i ştii adevărata natură, nu poţi să-l caracterizezi pentru că nu te-ai ridicat până la a-l cunoaşte. Aş spune că, în sensul propriu-zis creştin al termenului, vechiul iudaism Îl avea pe Christos, dar nu-I cunoştea adevărata natură. Ce spun eu aici este creştinesc? Este creştinesc pe cât este şi paulinic.

Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povesteşte că atunci când Moise a scos din Egipt poporul iudeu şi l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în faţa lui un stâlp de nor iar noaptea un stâlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea şi că marea s-a despărţit în faţa lor în aşa fel încât ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecaţi când marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cârtit că nu aveau apă, dar că, la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stâncă din care a făcut să ţâşnească apă lovind-o cu toiagul, aşa încât această apă i-a înviorat pe evrei.

Dacă vrem să prezentăm această conducere a iudeilor prin Moise într-un mod pe care să-l accepte raţiunea omenească, vom spune că Moise îi conducea pe evrei în timp ce el însuşi era condus de Dumnezeul său. Cine era acest Dumnezeu?

Să nu ne dăm noi înşine răspunsul. Să-l lăsăm mai curând pe Pavel să ne spună cine era Dumnezeul care i-a condus pe evrei în pustie. În prima Epistolă către Corinteni citim aceste cuvinte:

„Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor – el vrea să spună stâlpul de nor şi stâlpul de foc – şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, prin Moise, s-au botezat în nor şi mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească. Şi toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină. Iar piatra era Christos. “

Cine era deci, în spusele lui Pavel, cel care i-a condus pe evrei, care a vorbit cu Moise, care a făcut să ţâşnească apa din stâncă şi a despicat marea înaintea paşilor lor? Numai cel care ar fi gata să susţină că Pavel nu era creştin ar putea pretinde că este contrar creştinismului să Îl vezi pe Christos în Dumnezeul lui Moise, în Dumnezeul conducător al Vechiului Testament.

Pe de altă parte, există în Vechiul Testament un pasaj care, cred, este cu adevărat foarte greu de înţeles când te apleci cu seriozitate asupra lui. Cel care nu citeşte Vechiul Testament în mod superficial, ci caută să îi prindă coerenţa, revine mereu la acest pasaj şi se întreabă: Ce poate însemna asta? Iată pasajul:

Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul lui de două ori şi a ţâşnit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu m-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»“. [1]

Integraţi acest pasaj în contextul Vechiului Testament. Când poporul începe să murmure, Cel Veşnic îi poruneşte lui Moise să lovească stânca cu toiagul. Moise o loveşte şi din ea ţâşneşte apă. Totul se petrece deci datorită lui Moise şi Aaron, aşa cum a poruncit Domnul, şi imediat după aceea ni se spune că Cel Veşnic îi reproşează lui Moise – dacă este un reproş – că nu a crezut în El. Ce înseamnă asta? Studiaţi toate comentariile făcute asupra acestui pasaj şi căutaţi să înţelegeţi cu ajutorul lor acest verset. Nu îl veţi înţelege, aşa cum nu se înţeleg multe alte pasaje din Biblie. Căci acest text închide o taină importantă. Cel care l-a condus pe Moise, Cel care i-a apărut în rugul aprins, care a călăuzit poporul prin pustie, care a făcut să ţâşnească apă din stâncă era Domnul, Christos! Dar timpul încă nu se împlinise şi Moise însuşi nu l-a recunoscut, Moise L-a luat drept un altul. Iată explicaţia acestui cuvânt: Moise n-a crezut în Cel care i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul.

Cum îi apare Domnul – Christos – poporului evreu? Auzim că „ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc“. El s-a manifestat şi atunci când a despicat apele pentru a salva acest popor, şi-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acţiona în nor şi în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliţi nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea astfel în stâlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială şi în sufletul uman. De ce nu le-a venit niciodată acest gând? Pentru că sufletul uman pierduse forţa de a percepe în el însuşi natura sa cea mai profundă, pierduse această forţă prin mersul pe care îl luase evoluţia omenirii. Sufletul vechilor evrei putea deci să contemple natura, să se lase impresionat de măreţia manifestărilor elementelor naturii. Atunci el putea presimţi peste tot prezenţa Dumnezeului său. Dar în el însuşi, aşa cum era constituit sufletul atunci, el nu putea să-L găsească în mod nemijlocit.

Pe Christos îl avem deci în Vechiul Testament. El acţiona acolo, dar oamenii nu L-au recunoscut. Si cum acţiona El? Nu-L vedem cum acţiona când parcurgem Vechiul Testament? Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve şi a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adâncimile propriului său suflet, nu se întreba în cursul unei meditaţii solitare: Cum vorbeşte Dumnezeu inimii mele? Nu, el urca din greu muntele şi voinţa divină i se dezvăluia în forţele elementelor. Voinţă, acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Acest caracter fundamental este numit adesea Caracter-lege. Voinţa acţionează în evoluţia umană şi se exprimă în legi, de pildă în Decalog, în Cele zece Porunci. Dumnezeu a făcut cunoscut oamenilor voinţa Sa cu ajutorul elementelor. Voinţa lucrează în evoluţia pământească. Cam acesta este sensul Vechiului Testament, iar Vechiul Testament, conform întregului său sens, cere de la oameni supunere în faţa acestei voinţe.

Dacă ne aducem în faţa sufletului tot ce am discutat până acum, rezultatul poate fi rezumat în cuvintele: Voinţa Domnului a fost dată oamenilor, dar aceştia nu au recunoscut pe Domnul, divinul; ei nu l-au cunoscut astfel încât să-L poată uni cu propriul lor suflet.

Să-i părăsim acum pe evrei şi să ne ocupăm de păgâni. Păgânii L-au avut pe Christos? Este creştineşte să spui că şi păgânii L-au avut pe Christos? Păgânii şi-au avut Misteriile lor. Cei care erau iniţiaţi aici erau aduşi la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care uneşte sufletul de corp se desfăcea. Când sufletul era ieşit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenţei. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoştinţe primea candidatul la iniţiere în aceste Misterii. Dar dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obţine discipolul, acesta era faptul că atunci când se afla în afara corpului său fizic se afla în prezenţa lui Christos. Aşa cum Moise fusese în prezenţa lui Christos, tot astfel se afla şi adeptul Misteriilor în Misterii, când era cu sufletul său în afara trupului. Christos exista deci şi pentru păgâni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decât când sufletul era în afara trupului. Şi chiar dacă păgânii – ca şi evreii – au recunoscut tot atât de puţin ca fiind Christos Fiinţa în faţa căreia era adus discipolul Misteriilor, Christos era pentru ei acolo! S-ar putea spune: Pentru păgâni au fost orânduite Misterii. În Misterii au fost admişi cei ce erau pregătiţi şi maturi. Prin aceste Misterii, Christos acţiona în lumea păgână. De ce a trebuit să fie aşa? Pentru că sufletul omenesc, în evoluţia sa de la începutul Pământului, îşi pierduse forţa proprie de a-şi găsi prin sine însuşi entitatea adevărată. Această entitate adevărată a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc atunci când sufletul nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci când sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul cu iniţiatul din Misterii. Atunci el era dezbrăcat de caracterul său omenesc. Christos era acolo şi pentru păgâni. El îi călăuzea în treburile Misteriilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca un om să poată spune: Dacă îmi dezvolt propriile mele forţe descopăr sensul Pământului. Acest sens se pierduse, devenise obscur. Forţele sufletului fuseseră împinse în sfere prea adânci pentru ca acest suflet să poată regăsi prin propriile forţe sensul Pământului.

Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgâne candidaţii la iniţiere, recunoaştem că aceasta era înţelepciunea. Evreilor le era dată voinţa pin Lege, adepţilor Misteriilor păgâne le-a fost acordată înţelepciunea. Acum, dacă privim ceea ce caracterizează această înţelepciune păgână, putem oarecum caracteriza acest lucru prin cuvintele: Omul pământesc, dacă nu ieşea din corpul său, ca discipol spiritual, nu putea, prin înţelepciune, să-l recunoască pe Dumnezeul său ca atare. Divinitatea nu se putea revela oamenilor nici prin înţelepciune şi nici prin voinţă. Există o expresie care răsună cu totul minunat prin istoria Greciei antice, o expresie care este ca o chemare adresată omenirii. Dar aceste cuvinte erau gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, deci la intrarea unui templu de Misterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“. Ce semnificaţie are faptul că această expresie „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, ca o chemare adresată oamenilor, a fost scrisă la intrarea templului de Misterii? Înseamnă că peste tot, afară, unde omul rămâne om aşa cum l-a format evoluţia sa de la începutul Pământului, el nu ar putea împlini această cerinţă „Cunoaşte-te pe tine înşuţi“, că omul trebuia să se transforme, şi anume trebuia ca, în Misterii, să desfacă legătura care uneşte sufletul de corp, pentru a ajunge să se cunoască pe sine însuşi. Astfel, aceste cuvinte, care stăteau ca o cerinţă minunată, gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, ne indică şi ele că pentru omenire începuse o perioadă de întuneric; cu alte cuvinte, că nu puteai să ajungi în mod normal la Dumnezeu prin înţelepciune, aşa cum nu ţi se dezvăluia în mod nemijlocit ca voinţă. 

Aşa cum sufletul individual poate simţi că nu-şi poate aduce în sine forţele care să-i revele sensul Pământului, tot aşa, pe planul istoric, vedem sufletul iudeilor astfel constituit încât Moise însuşi, capul poporului, n-a recunoscut pe Cel care îl călăuzea. În ce-i priveşte pe păgâni, vedem că cerinţa „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ nu putea fi împlinită decât în sânul Misteriilor, fiindcă omul, aşa cum a devenit în cursul evoluţiei pământeşti, omul, cu legătura sa dintre trup şi suflet, nu putea dezvolta în el forţa care să-i permită să se cunoască pe sine însuşi. Răsună spre noi cuvintele: „Nici prin înţelepciune, nici prin voinţă nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu“. Şi atunci prin ce Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu?

Am caracterizat adsesea, în esenţa sa, momentul în care Christos a intervenit în evoluţia omenirii pământeşti. Trebuie să ne oprim acum foarte atent asupra sensului atunci când se spune că s-a produs o anumită întunecare a sufletului uman, că nici prin voinţă, nici prin înţelepciune nu i se putea dezvălui elementul divin propriu-zis. Ce înseamnă de fapt aceasta?

Se vorbeşte de tot felul de relaţii ale omenescului cu divinul. Atunci când se relatează de relaţiile omenescului cu divinul se vorbeşte despre sensul pe care omenescul îl are în divin, aşa încât adesea nu putem face deosebirea între raporturile omenescului cu divinul şi ale oricărui alt pământesc cu divinul. În zilele noastre mai întâlnim încă mereu filosofi care pretind că se ridică până la Dumnezeu numai prin pură filosofie. Or, filosofia singură nu duce la Dumnezeu. Desigur, prin filosofie ajungi să ştii că în lume domneşte un divin şi să te simţi unit cu Universul; poţi să ajungi să înţelegi că, o dată cu moartea sa, fiinţa umană ar trebui să fie, într-un mod sau altul, unită cu Universul; dar în ce mod? Felul în care se uneşte, la asta nu poţi ajunge prin pură filosofie De ce nu? Dacă vă gândiţi la adevăratul sens a tot ce v-am spus deja adineauri, veţi putea spune: Ceea ce i se dezvăluie sufletului uman pe Pământ între naştere şi moarte este prea slab în forţele sale pentru a percepe ceva care depăşeşte domeniul pământesc, care atinge divin-spiritualul. Pentru a ne face clar acest lucru, să cercetăm sensul nemuririi.

Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori" [2]. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor.

Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească.

Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face.

Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii.

Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“.

Şi atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În faţa omenirii, o dată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stâlp de nor sau de foc? Nu, în faţa oamenilor stătea un om, Christos-Iisus. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în faţa oamenilor stătea un om. El îi face pe paralitici să meargă, deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sunt înfăptuite de un om.

Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om şi se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgânul trebuise să fie iniţiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezenţa fiinţei care este Christos: Pe Pământ, el nu putea bănui prezenţa lui Christos. El putea să ştie doar că Christos era în afara Pământului. Acum, ceea ce trăia în afara Pământului coborâse pe Pământ, primise un corp omenesc.

În Christos-Iisus stătea, ca om în faţa celorlalţi oameni, fiinţa în faţa căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forţele pierdute de către om de la începutul evoluţiei pământeşti, aceste forţe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morţii pe Golgota se află obârşia forţelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forţele pierdute. Şi cursul evoluţiei pământeşti va fi de acum în aşa fel încât, cu cât omul îl va primi mai mult în sufletul său pe Christos, cu atât mai mult va descoperi ce anume din el poate iubi şi dincolo de moarte, ceea ce înseamnă că el poate sta ca individualitate nemuritoare în faţa Dumnezeului său. De aceea, numai după Misteriul de pe Golgota a devenit adevărat cuvântul: „Să-L iubeşti pe Dumnezeul tău mai mult ca orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“

Voinţa a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înţelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om în Christos-Iisus. Iar garanţia că putem să iubim dincolo de moarte şi că prin forţele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comunitate a iubirii între om şi Dumnezeu şi între toţi oamenii, această garanţie datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obârşiile Pământului, forţele sale slăbind tot mai mult.

Trei forţe în trei mădulare sufleteşti umane: voinţă, înţelepciune şi iubire! În această iubire, sufletul îşi percepe relaţia sa cu Christos. Am vrut să vă prezint aceste lucruri dintr-un anumit unghi. Ceea ce astăzi a putut să vă apară aforistic va fi dezvoltat în următoarele conferinţe. Cred că putem fi profund convinşi că orice progres în cunoaşterea lui Christos este un câştig real pentru sufletul omenesc şi că, dacă privim relaţia sufletului omenesc cu Christos, vedem iar clar că, înainte de Misteriul de pe Golgota, între sufletul omului şi Christos era un fel de văl, că acest văl a fost sfâşiat prin Misteriul de pe Golgota şi că putem spune pe bună dreptate: Prin Misteriul de pe Golgota o fiinţă cosmică a intrat în viaţa Pământului, o fiinţă suprapământească s-a unit cu Pământul.

Îngăduiţi-mi, iubiţii mei prieteni, să fac şi azi o remarcă – poate zilele următoare îmi vor oferi iar acest prilej – pe care aş dori să o aduc şi în faţa dumneavoastră: Reproşurile, adversităţile faţă de învăţătura noastră spirituală devin tot mai puternice. Ce-i drept, aceste adversităţi nu luptă cu prea mult adevăr, însă sunt mereu prezente.

Să reflectăm puţin asupra unui cuvânt pe care dumneavoastră l-aţi putut auzi în ultimele zile, rostit dintr-un alt unghi, şi care aici este repetat, să reflectăm la cuvântul spus la sfârşitul acestor consideraţii care ne-a arătat, tot dintr-un alt unghi, cum o fiinţă cosmică devine în Christos o fiinţă pământească – mă refer la cuvântul rostit aici ca şi când ar fi ceva necreştinesc să spui despre Christos că este o fiinţă cosmică. Da, chiar s-a pomenit că trebuie spus: Această învăţătură teosofică sau antroposofică nu vede că este necreştinesc să vorbeşti de un principiu cosmic, de o fiinţă cosmică, în timp ce oamenii au câştigat exact ceea ce Evangheliile relatează în detaliile lor asupra lui Iisus. Cei care spun aşa ceva se socotesc adevăraţi creştini. Dar mulţi dintre ei nu observă câtuşi de puţin că ei, cu creştinismul lor, dau o palmă adevăratului creştinism. Să vorbeşti despre Christos ca despre o entitate cosmică, care are importanţă nu doar pentru Pământ, ci şi pentru Cosmos, asta ar fi necreştinesc! Acest lucru a fost spus din unghiul ce vrea să apere creştinismul de cercetarea spirituală. S-a spus: Christos, aşa cum ne apare El nouă, fără să luăm în considerare cosmicul, va trăi în sufletul omenesc cât timp va exista Pământul. Nu cred că mulţi oameni observă cât de neevanghelic rosteşte limba tocmai un astfel de cuvânt. Câteodată poate că observă: Aici vorbeşte ostilitatea faţă de ştiinţa spiritului –, ei da, asta poţi înţelege. Asta înseamnă deci să vorbeşti dintr-un „punct de vedere creştin“. Acest punct de vedere este el însă cu adevărat un punct de vedere creştin? El ne declară eretici – căci deja erezie poate fi numită asta –, dreptul lui, el consideră asta privilegiul său; ne declară eretici. El consideră creştinismul nostru, sau mai bine zis antroposofia noastră, îndoielnică sub aspectul creştinismului. În el, punctul de vedere al adevăratului creştinism nu numai că nu trăieşte în noţiunea sa, dar nu mai trăieşte nici în obişnuinţele de viaţă sufletească. Fiindcă sufletul cu adevărat creştin nu va spune niciodată: Christosul avut în vedere aici va trăi în inimile oamenilor cât timp va exista Pământul. – De ce nu? Fiindcă un creştin care spune asta a uitat pur şi simplu cuvintele din Evanghelii: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“. Prin aceasta însă şi Christos este înfăţişat ca fiinţă cosmică. Iar acela care ia ca adevărat ceea ce se spune prin cuvinte precum „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“, acela vorbeşte creştineşte. Cel care însă vorbeşte fără să gândească când vrea să opună creştinismul său antroposofiei păcătuieşte faţă de cuvintele: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“ când spune: Noi vrem un Christos care acţionează aici cât timp va dăinui Pământul; el nu înţelege nimic din adevăratul creştinism, care nu este scris doar în cărţi, ci şi în stele.

Uneori trebuie să ne lămurim de ce natură sunt atacurile care vin azi din diverse direcţii împotriva creştinismului antroposfiei noastre. În alunecatul limbii poţi observa uneori mult mai mult ce a devenit creştinsmul în astfel de suflete decât vezi prin lecturile obişnuite din ziua de azi.

Ce poate trăi în sine sufletul omenesc cu Christosul său, despre asta vom vorbi în zilele ce urmează.