Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

CONFERINŢA a II-a

Norrköping, 14 iulie 1914

Când trăim ziua şi ştim, de pildă, că o datorăm Soarelui, că misiunea noastră este legată cu lumina lui, nu ne gândim că oarecum inconştient, din toată această savurare a luminii Soarelui, prin mulţumirea pe care o avem de la lumina sa răzbate un gând. Ştim cu siguranţă că în dimineaţa următoare, după ce ne-am odihnit în timpul nopţii, Soarele va răsări din nou. Asta ne arată că sufletul nostru are încredere în dăinuirea ordinii cosmice. Poate că nu ne facem întotdeauna o idee foarte clară despre ea, dar, dacă am fi întrebaţi, am răspunde desigur în sensul pe care l-am mentionat. Ne dăruim activităţii de astăzi pentru că ştim că rodul muncii noastre este asigurat pentru mâine, că după odihna nopţii va apărea iar Soarele şi roadele muncii noastre se vor putea coace.

Ne îndreptăm privirile asupra vegetaţiei, admirăm în acest an ceea ce ne oferă lumea plantelor, ne întreţinem din roadele ei. Ştim că, după o ordine cosmică a cărei realitate este sigură, din seminţele recoltate în acest an vor ieşi anul viitor aceleaşi plante şi aceleaşi fructe. Şi dacă am fi întrebaţi cum putem trăi într-o astfel de siguranţă, am spune, adaptându-ne răspunsul după împrejurări: Realitatea ordinii cosmice ne pare garantată; ne pare garantat ca ceea ce s-a maturizat în vechile semănături să apară iar în sfera realităţii. Există totuşi ceva pentru care avem nevoie de un sprijin, dacă ne gândim la garanţia adusă prin realitate. Este un lucru de o importanţă capitală pentru viaţa sufletului nostru. E suficient un singur cuvânt ca să simţim imediat că în viaţă există ceva pentru care avem nevoie de o astfel de garantie, fiindcă o astfel de garanţie, cel care gândeşte şi simte real, nu o poartă în sine. E vorba de idealurile noastre. Ce atotcuprinzătoare este această expresie: idealurile noastre! Oricât de puţin am şti să gândim şi să simţim în sensul înalt al acestor termeni, idealul nostru este mai important pentru sufletul nostru decât realitatea exterioară. Idealul nostru – asta înseamnă ceea ce hrăneşte flacăra noastră interioară, ceea ce ne face în multe privinţe viaţa preţioasă şi iubită.

Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realităţii existenţei suntem adesea ameţiţi de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai preţios în lume, realizarea idealului nostru?

Nenumăratele conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puţin de o realizare în care ar vrea totuşi să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealului lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic şi, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufleteşti legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi preţioase în sensul ideal. Fiindcă ei nu puteau să-şi spună, văzând cum se desfăşoară realitatea, evenimentele, că idealurile lor vor juca rolul unei seminţe care se va împlini în viitor, aşa cum, de pildă, seminţele acestui an sunt o promisiune de roade pentru anii viitori. Dacă ne îndreptăm privirea spre aceşti germeni vegetali, ştim că ei poartă în sine ceea ce în anul următor va deveni realitate în cea mai mare măsură. Dacă ne îndreptăm privirea spre idealurile noastre, putem desigur să nutrim speranţa că ele vor avea o importanţă, o anumită valoare pentru viaţă; dar, în acelaşi sens, nu putem avea o siguranţă în privinţa acestor idealuri. Ca oameni, ne-am dori ca ele să fie seminţe pentru viitor, dar zadarnic căutăm ceva care să le dea o realitate sigură. Astfel, adesea, deja când privim în planul fizic, ne găsim sufletul, cu idealismul lui, într-o situaţie disperată.

Să părăsim acum lumea planului fizic şi să trecem în cea a ocultului, în lumea spiritualităţii ascunse. Cercetătorul spiritual învaţă să recunoască sufletele în perioada dintre moarte şi o nouă naştere. Şi este foarte important să-ţi îndrepţi privirea spiritului către unele suflete care în timpul vieţii lor pământeşti s-au hrănit cu un ideal înalt şi care a tâşnit din flacăra şi lumina inimii lor.

Când o fiinţă umană a trecut prin poarta morţii şi se află în faţa bine cunoscutului tablou al vieţii – o amintire a vieţii pământeşti scurse –, atunci în acest tablou al vieţii este întreţesută şi lumea idealurilor. Această lume a idealurilor poate trece prin faţa sufletului după moarte într-un astfel de mod încât el simte faţă de ea ceva ce ar putea fi cuprins în cuvintele: Da, aceste idealuri care m-au încălzit şi m-au luminat până în adâncul inimii, care mi-au fost atât de dragi încât le-am considerat ca bunul meu cel mai intim şi mai preţios, acestea au acum pentru mine un aspect cu totut străin. Nu par să facă parte din amintirile pe care le am despre experienţele pământeşti reale ale planului fizic. Şi totuşi cel mort se simte parcă atras magnetic de aceste idealuri ale sale, este fascinat de ele. Pentru cel mort, aceste idealuri pot avea o atracţie extraordinară. Dar ele pot avea pentru el ceva ce îi inspiră o uşoară spaimă, deoarece simte că în ele poate exista ceva periculos, ceva ce îl poate îndepărta de evoluţia pământească şi de ceea ce, în timpul evoluţiei Pământului, este legat de viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

Pentru mai multă claritate mi-ar plăcea să vă dau un exemplu concret; este vorba de un fapt pe care unii dintre dumneavoastră îl cunosc deja, dar pe care aş vrea în această seară să vi-l prezint într-un mod special pentru a vă arăta raportul pe care îl are cu ceea ce tocmai v-am spus despre natura idealurilor umane.

În aceşti ultimi ani ni s-a alăturat o natură poetică [3]. Omul respectiv a intrat în mişcarea antroposofică venind dintr-o viaţă dedicată celui mai pur idealism, şi care a parcurs chiar o adâncire mistică. Apoi şi-a consacrat inima şi sufletul mişcării noastre, deşi a fost împiedicat de un corp debil, pustiit de boală. În primăvara acestui an l-am pierdut pentru lumea pământească; el a trecut poarta morţii. A lăsat moştenire omenirii o serie de poezii admirabile, care au fost adunate într-un volum publicat la puţin timp după moartea sa. Greutăţile create de boala sa l-au despărţit spaţial perioade lungi de mişcarea noastră, fiindcă a trebuit să se retragă într-un sat izolat din munţii Elveţiei ca să-şi îngrijească sănătatea. Dar el a rămas într-o legătură strânsă cu mişcarea noastră, iar poeziile sale, care au fost mereu recitate în anumite cercuri antroposofice chiar în ultima vreme, sunt oarecum reflectarea poetică a ceea ce noi am elaborat antroposofic în mai mult de un deceniu. Acum el a trecut prin poarta morţii, iar ocultistul care urmăreşte sufletul acestui om observă ceva curios. Poţi chiar să spui că importanţa vieţii sufletului în acest corp bolnav o cunoşti abia după moarte. Ce a putut să dobândească acest suflet lucrând fidel la progresul mişcării antroposofice a exercitat o forţă foarte mare, am putea spune, în spatele aparentelor acestui corp care murea puţin câte puţin. Aceste forţe ale sufletului au fost voalate de către corpul bolnav. Dacă întâlneşti acest suflet după moarte, conţinuturile vieţii pe care le-a dobândit în timpul vieţii strălucesc aici cu o intensitate care nu este posibilă decât în lumea spiritului; este ca un imens tablou cosmic, aş putea spune, sunt nori în care trăieşte acum prietenul nostru după ce a trecut prin poarta morţii. Pentru ocultist este o privelişte deosebită. S-ar putea spune, probabil: Ocultistul este totdeauna în stare să cuprindă ansamblul lumii cosmic-spirituale. Dar mai este ceva – să ţii sub privire întreg spaţiul lumii psihico-cosmice şi apoi, separat, să vezi reflectat dintr-un suflet omenesc deosebit ceva de grandoarea unui tablou precum acela ce se arată şi în lumea spirituală. Aşa cum lumea fizică este reprodusă în minunatele pânze ale unui Rafael sau ale unui Michelangelo, tot aşa este în lumea spirituală cazul despre care vă vorbesc. În cazul unui tablou de Rafael sau de Michelangelo nimeni nu va spune: Tabloul ăsta nu-mi aduce nimic fiindcă eu pot să privesc realitatea mare din jurul meu. Tot aşa, când vezi tabloul care reflectă într-un suflet ceea ce poţi să observi prin contemplarea spirituală, nu poţi să negi că splendoarea acestui tabiou sufletesc este un izvor infinit de îmbogăţire. Şi adaug apoi, iubiţii mei prieteni, că atunci când ai în faţă sufletul prietenului defunct, în care se reflectă ceea ce a putut fi zugrăvit timp de mulţi ani despre lumea spirituală, atunci, pentru cercetătorul spiritual acest lucru este o achiziţie infinit mai mare chiar decât centemplarea directă a vastei realităţii spirituale.

Avem de-a face aici cu un fapt ocult. Am mai vorbit altă dată despre acest fapt ocult, nu mă întorc astăzi la acest lucru decât în măsura în care este necesar studiului nostru. Cazul de care tocmai vă vorbesc, şi care este cel al lui Christian Morgenstern, ne arată încă ceva. Când vezi de ce rezistentă se loveşte încă învăţătura ştiinţei oculte, aşa cum o înţelegem noi, poţi să îţi pui adesea o întrebare – nu spun „să te îndoieşti ci „să-ţi pui o întrebare“: Va avea urmare această învăţătură în inimile şi sufletul oamenilor? Ce garanţii avem noi că eforturile pe care le facem în Societatea antroposofică vor continua să se facă auzite în decursul evoluţiei spirituale a omenirii? Viziunea a ceea ce a devenit sufletul prietenului nostru defunct ne dă, din lumea ocultă, o asemenea garanţie. De ce? Prietenul nostru – care ne-a lăsat volumul de poezii Am găsit un drum – trăieşte deci în sânul acestui impozant tablou cosmic care este pentru el, de la moartea sa, ca un corp sufletesc. În timp ce era legat cu noi în curentul nostru antroposofic, el a asimilat ce am avut de spus despre Christos. Asimilând învăţătura antroposofică, unindu-şi sufletul cu această învăţătură antroposofică încât ea a devenit pentru el într-adevăr sângele spiritual al sufletului său, el a făcut-o în aşa fel încât această învăţătură antroposofică conţine pentru el pe Christos ca substanţă. Christos, aşa cum trăieşte în mişcarea noastră antroposofică, a trecut în acelaşi timp în sufletul său.

Şi acum iată ce se dezvăluie când priveşti acest fapt ocult. Omul care trece prin poarta morţii poate trăi într-un tablou cosmic precum cel pe care l-am descris; el poate străbate astfel existenţa care desparte moartea de o nouă naştere; acest tablou va acţiona asupra întregii sale fiinţe, i se va încorpora întregii sale fiinţe. Apoi îi va impregna noua viaţă pământească, atunci când el va coborî iar pe Pământ. În felul acesta va ajuta ca acest suflet să dobândească el însuşi un germene de desăvârşire pentru propria sa viaţă, va ajuta ca el să înainteze în evoluţia pământească. Şi toate acestea pentru că el a asimilat cele ce v-am spus. Am văzut că acest suflet a primit cunoştinţe impregnate spiritual de entitatea christică, de reprezentări pe care ni le-am însuşit despre entitatea lui Christos. Prin ceea ce a asimilat, el n-a dobândit un bun care contribuie numai la progresul lui individual, ci este un bun care, prin Christos, ce aparţine omenirii întregi, acţionează din nou asupra întregii omeniri. Şi tabloul sufletesc care, pentru privirea clarvăzătorului, se desfăşoară în sufletul care a trecut în această primăvară prin poarta morţii, acest tablou întru totul christificat îmi este garanţie că ceea ce putem să spunem azi despre lumile spirituale va lumina prin iubirea lui Christos în sufletele ce vor coborî în viitor; aceste suflete vor fi înflăcărate de acest tablou, vor fi inspirate de acest tablou. Nu numai că prietenul nostru va duce mai departe spre propria desăvârşire antroposofia christificată, ci, prin faptul că el a asimilat-o christificată, ea va deveni pentru sufletele care vor trăi în secolele următoare un impuls din lumea spirituală, ea va curge ca o semănătură în întreaga omenire, fiindcă Christos este Fiinţa care aparţine omenirii întregi. Ceea ce sufletele noastre primesc din antroposofia christificată ca bunul lor cel mai de preţ nu poate fi păstrat doar pentru sine ci va fi purtat de-a lungul epocilor următoare ale evoluţiei. Acolo unde este Christos, comorile vieţii nu se îmbucătăţesc; ele rămân fecunde pentru individ, dar au şi însuşirea de a fi un bun comun pentru întreaga omenire.

Iată ce trebuie să avem clar în faţa sufletului. Vom vedea atunci ce profundă diferenţă este între o înţelepciune care nu este christificată şi o înţelepciune străluminată de lumina lui Christos. Dacă ne-am adunat aici într-un cerc mai restrâns al Societătii noastre nu am făcut-o pentru a ne dărui unor consideraţii abstracte, iubiţii mei prieteni, ci pentru a practica acest ocultism în ciuda ostilităţii pe care o arată lumea modernă faţă de ocultism, faţă de adevăratul ocultism. De aceea putem vorbi despre lucruri pe care numai cercetarea în spiritual ne poate face să le cunoaştem în adevăr.

Vă voi cita un al doilea caz. În cursul ultimilor ani am avut prilejul să reprezentăm la München dramele-misterii, şi mulţi dintre prietenii noştri suedezi au luat probabil parte la aceste reprezentaţii. Ceea ce spun acum am împărtăşit deja, sub un anumit aspect, multor prieteni. Reprezentarea acestor misterii trebuia să difere din multe puncte de vedere de spectacolele dramatice obişnuite. Trebuia ca, într-un fel, să ne simţim responsabilitatea faţă de lumea spirituală. Nu puteam să le luăm ca pe un spectacol teatral obişnuit. Desigur, într-un astfel de caz trebuia făcut ceva din propriile forţe sufleteşti. Dar să nu uităm că, şi pe planul fizic, când vrem să facem ceva, suntem cu totul obligaţi să ne slujim de o forţă musculară care este exterioară sufletului, deşi ne aparţine. Dacă nu avem această forţă musculară, nu putem face unele lucruri. În anumite privinţe, această forţă musculară ne aparţine, în altele nu. Tot aşa este cu facultăţile noastre spirituale – numai că aici nu ne ajută forţe fizice, forţa musculară, ci înseşi forţele lumii spirituale trebuie să ne vină în ajutor, aici trebuie să fim străluminaţi, străbătuţi de forţele care intră în lumea noastră fizică din lumea spirituală. Şi, în adevăr, şi alte acţiuni de acest fel, precum au fost piesele noastre müncheneze, pot începe cu o altă conştienţă; pentru mine însumi a fost clar că această problemă s-a putut realiza în cursul anilor, că diferitele iniţiative au putut fi abordate doar când anumite forţe spirituale bine determinate, îndreptate tocmai în această direcţie, se infiltrează în forţele omeneşti, dacă forţe spirituale ale îngerilor păzitori coboară, să zicem aşa, se infiltrează oarecum în forţele noastre omeneşti.

Era chiar la începutul activităţii noastre spiritual-ştiiniifice, când ne adunam la Berlin în primii ani ai acestui secol; puteai să numeri uşor participanţii. Dar printre ei s-a aflat pentru scurt timp un suflet credincios, pe care karma îl dotase cu un talent cu totul special pentru frumusele şi artă [4]. Acest suflet credincios a lucrat cu noi, deşi puţin timp, şi a participat la cercetările noastre cele mai intime în domeniul spiritual-ştiinţific. Lucra cu fervoare, cu profunzime şi cu o ardoare lucidă; asimila cu precădere învăţăturile ce puteau fi date atunci prin ştiinţa spiritului, îndeosebi cele despre anumite relaţii cosmologice. Îmi amintesc şi astăzi foarte bine un fapt pe care l-aţi putea considera minor, dar pe care aş vrea să-l evoc aici. Mişcarea noastră antroposofică a început o dată cu publicarea unei reviste pe care atunci, din motive bine cântărite, am numit-o Lucifer [5]. Un prim articol, sub titlul „Lucifer“, trebuia să cuprindă, cel puţin conform planului, liniile directoare ale muncii noastre. Pot spune că deja acest articol s-a menţinut – chiar dacă nu exprimat în cuvinte – pe acele linii pe care trebuie să se menţină societatea noastră antroposofică şi, pot afirma, şi acest articol este christificat. Când înţelegi articolul, îţi dai seama ce este sângele de viaţă creştin. Trebuie probabil să mentionez că acest articol a suscitat cele mai violente opoziţii în cercul celor puţini care proveneau din vechea mişcare teosofică, şi care se uniseră cu noi. Peste tot, ei denunţau articolul ca fiind străin spiritului teosofic. Dimpotrivă, persoana despre care v-am vorbit l-a aprobat în modul cel mai călduros şi cu cea mai mare energie şi mi-am spus atunci: Dacă e să cântărim, această aprobare face mai mult pentru progresul mişcării noastre decât întreaga opoziţie. Pe scurt, acest suflet era cu totul unit cu ceea ce trebuia să curgă în curentul nostru spiritual. A murit curând, a trecut în 1904 prin poarta morţii. Apoi a avut de luptat un timp în lumea spirituală pentru a ajunge la ceea ce era de fapt. Începând nu din 1907, ci de la reprezentarea dramelor-misterii la München în 1909 – şi de atunci cu o intensitate crescută – acest suflet a ocrotit, a luminat tot ce făceam în privinta acestor festivităţi. Tot ceea ce, datorită simţului său pentru frumos, putea să contribuie la realizarea artistică a idealului nostru spiritual acţiona din lumea spirituală ca venind de la îngerul păzitor al dramelor noastre misterii, astfel încât simţeai în tine forţa de a lua iniţiativele necesare, fiindcă aşa cum forţa musculară ne susţine în planul fizic, tot astfel forţa spirituală care emană din spirit se infiltra în propria noastră forţă spirituală.

Iată cum lucrează morţii cu noi. Iată cum trăiesc ei printre noi. Acest caz – şi ajung la punctul pe care vreau în mod special să vi-l semnalez aici – ne evidenţiază cum ceea ce o persoană a asimilat în domeniul antroposofic nu a contribuit numai la progresul propriu în viaţa individuală, ci a putut să curgă înapoi în ceea ce se făcea în sânul mişcării antroposofice colective. Erau două posibilităţi. Una era ca această personalitate să fi asimilat ceea ce era în stare să asimileze, să poarte aceasta în sufletul său şi să o folosească pentru sine, pentru progresul său în viaţa aceasta şi în cea de după moarte. Desigur, aşa trebuie să se întâmple, căci, pentru a-şi atinge ţelul său divin, sufletul omenesc trebuie să se perfecţioneze cât mai mult; el trebuie să facă tot ce poate pentru a atrage această perfecţionare. Dar, pe de altă parte, pentru că acest suflet asimilase deja întregul adevăr al christificării, ceea ce el asimilase a putut să se răsfrângă nu numai asupra lui însuşi, ci şi asupra noastră şi să devină un bun comun în ce priveşte înrâuririle sale. Iată ce poate face Christos atunci când El străbate roadele cunoaşterii noastre. El nu retrage nimic din ceea ce reprezintă aceste fructe pentru noi personal, însă Christos a murit pentru toate sufletele, iar dacă noi ne ridicăm până la acea cunoaştere care trebuie să fie cunoaşterea adevăratului om pământesc: „Nu eu, ci Christos în mine“, dacă îl simţim pe Christos oarecum prezent în tot ceea ce noi înşine ştim, dacă recunoaştem că forţele de care ne slujim provin de la El, atunci învăţătura pe care o asimilăm acţionează nu numai pentru noi, ci pentru întreaga omenire. Ea aduce roade pentru toţi oamenii. Oriunde ar fi oamenii pe Pământ, Christos a murit pentru ei toţi, şi ceea ce asimilaţi în numele Lui va sluji desigur propriei dumneavoastră perfecţionări, dar vor deveni şi bunuri practice preţioase pentru întreaga omenire.

Să revenim acum la ceea ce v-am spus la început.

S-a spus că atunci când, după moarte, ne contemplăm tabloul vieţii trecute ni se pare că idealurile noastre capătă în ansamblu un aspect străin. Avem sentimentul că aceste idealuri de fapt nu ne poartă către viaţa generală omenească, că ele nu poartă nici o garanţie a realului în viaţa general umană, că ne îndepărtează de viaţa general umană. Lucifer exercită o mare putere asupra idealurilor noastre tocmai pentru că ele izvorăsc atât de frumos din sufletul uman, dar numai din sufletul uman, şi nu prind rădăcină în realitatea exterioară. De aceea are Lucifer o astfel de putere, iar ceea ce percepem noi în idealurile noastre după moarte este de fapt atracţia magnetică a lui Lucifer. Lucifer se apropie de noi şi, tocmai când avem idealuri, acestea îi devin deosebit de preţioase; el ne poate atrage la el pe calea ocolită a acestor idealuri. Dar când ceea ce pătrundem spiritual pătrundem cu Christos, dacă îl simţim pe Christos în noi şi ştim că ceea ce asimilăm ia cu sine Christos în noi – „Nu eu, ci Christos în mine“ –, atunci, când trecem prin poarta morţii şi privim în urmă la idealurile noastre, ele nu ne mai apar ca şi cum ar vrea să ne îndepărteze de lume, ci acum noi le-am încredinţat într-un fel lui Christos; atunci recunoastem că Christos este cel care face din idealurile noastre problema Lui. El preia asupra Lui idealurile noastre şi individul îşi poate spune: Eu nu pot să mă încarc cu idealurile mele încât ele să devină pentru omenirea pământească germeni siguri, aşa cum pot deveni seminţele acestui an pentru plantele din anul viitor, dar Christos în mine o poate face. Christos în mine străbate idealurile mele cu realitatea substanţei. Iar idealurile pe care le cultivăm spunând: Da, ca oameni pe acest Pământ ne plăsmuim idealuri, dar în noi trăieşte Christos şi El preia idealurile noastre, aceste idealuri sunt germeni reali pentru realitatea viitoare. Idealismul christificat este străbătut cu germenele realităţii. Şi cel care Îl înţelege într-adevăr pe Christos îşi priveşte acum aceste idealuri încât poate spune: Idealurile nu au nimic în ele care să le asigure realitatea, caracterul de realitate care să-mi garanteze împlinirea lor viitoare (aşa cum germenele unei plante îmi garantează împlinirea pentru anul viitor), dar dacă concepem idealurile noastre astfel încât le încredinţăm lui Christos, ele devin în noi germeni reali. Cel care are o conştienţă reală despre Christos, care, din aceste cuvinte ale lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine este purtătorul idealurilor mele“ face substanţa de viaţă a fiinţei sale, ajunge să-şi spună: Aici văd semănăturile cu germenii lor, văd fluviile şi oceanul, văd munţii şi văile. Dar în afară de acestea există lumea idealismului şi această lume a idealismului este preluată de Christos şi este, ca şi în lumea actuală, germenele unei lumi viitoare, căci Christos duce idealurile noastre în lumea viitoare, aşa cum Dumnezeul naturii duce către anul următor seminţele vegetale ale acestui an.

Iată ce dă idealismului realitate, ce eliberează sufletul de tristele îndoieli care îl pot asalta atunci când se strecoară în el sentimentul idealurilor care sunt legate puţin cu realitatea exterioară, care sunt legate cu ce trebuie să consider a fi de preţ. Cel care primeşte în inima sa impulsul christic resimte acest ideal, această comoară de înţelepciune care se adună în sufletul uman, o resimte ca străbătută, ca saturată de realitate. Şi dacă v-am dat două exemple luate din faptele oculte este pentru a vă arăta cum acţiunea unei învăţături christificate este diferită de cea a unei înţelepciuni primite în suflet nechristificată. Într-adevăr, cu totul altfel pătrunde în jos, spre noi, ceea ce sufletul şi-a christificat în această viaţă pământească decât ceea ce nu şi-a christificat.

Când constienţa clarvăzătoare îşi poartă privirile în sus, în lumea spirituală, şi vede luptând pentru idealurile lor sufletele în care nu s-a trezit pe deplin conştienta lui Christos în cursul ultimei lor încarnări, este profund cutremurată. El le vede lupând pentru ceea ce le este cel mai scump, pentru că Lucifer a dobândit o putere asupra idealurilor lor, aşa încât el le poate priva de roadele reale de care lumea întreagă ar fi trebuit să profite. Cu totul altul este spectacolul pe care îl oferă sufletele care au christificat comoara lor sufletească, care, provocând parcă un reflex slab, acţionează în noi înviorător sufleteşte încă în această viaţă în trup.

Ceea ce poate fi perceput ca o căldură intimă a sufletului, ca o învigorare în situaţiile cele mai crude de viaţă, ca un sprijin în cele mai mari cumpene este tocmai această impregnare cu impulsul christic. De ce? Pentru că cel ce este cu adevărat animat de acest impuls simte cum în biruinţele sufletului său – oricât de imperfecte pot fi ele în viaţa pământească – acest impuls al lui Christos este în ele garanţia, chezăşia împlinirii lor. Tocmai de aceea este Christos o întărire atât de deplină în ceasurile de îndoială ale vieţii, un astfel de sprijin pentru suflet. Câte lucruri nu rămân neîmplinite în această viaţă, câte lucruri nu îi par omului preţioase fără să le poată vedea duse până la capăt! Ceea ce resimţim atât de sincer în sufletele noastre, ceea ce unim cu sufletul nostru ca o comoară preţioasă o putem încredinţa lui Christos; şi oricare ar fi în aparentă şansele de realizare, dacă încredinţăm această comoară lui Christos, El o va duce pe aripile sale spre realizare. Nu este nevoie să o ştii întotdeauna, însă sufletul care resimte în el prezenţa lui Christos aşa cum corpul resimte în el prezenta sângelui ca un element însufleţitor, acela percepe forţele de încălzire şi împlinire ale acestui impuls christic pentru tot ce sufletul nu poate realiza în lumea exterioară, însă ar dori să o facă, ar dori să realizeze în mod legitim.

Faptul că conştienţa clarvăzătoare percepe aceste lucruri atunci când priveşte sufletele aflate după moarte este dovada că sufletul omenesc este pe deplin justificat atunci când, în orice face, în orice gândeşte, Îl simte prezent pe Christos, Îl simte pe Christos drept mângâierea şi sprijinul său, Îl primeşte în sine drept Cel despre care îşi spune în această viaţă pământească: „Nu eu, ci Christos în mine". Aceste cuvinte trebuie rostite încă din viaţa pe Pământ.

Aduceţi-vă aminte de pasajul de la începutul cărţii mele Teosofia, care vrea să indice unul din acele puncte în care, pe o anumită treaptă a vieţii spirituale, se realizează ceea ce străbate sufletul în această lume pământească. În acest pasaj eu atrag atenţia asupra faptului că formula Tat Twam Asi – Acesta eşti tu –, pe care o meditează înţelepţii Orientului, apare ca o realitate tocmai în momentul în care treci din lumea aşa-numită a sufletelor în cea a spiritului. Recitiţi acest pasaj.

Dar şi altceva poate deveni realitate, poate deveni realitate într-un mod de o importanţă covârşitoare din punct de vedere omenesc, ceva în legătură cu care acest suflet omenesc, care se simte străbătut de Christos, îşi poate spune în această viaţă cuvintele lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine“. Dacă înveţi să le gândeşti în aşa fel încât ele să devină un adevăr interior, atunci acest cuvânt se împlineşte după moarte puternic şi cu o mare forţă. Căci ceea ce primim în lume din acest punct de vedere, din punctul de vedere al lui „Nu eu, ci Christos în mine“, devine în aşa fel bunul nostru, devine în aşa fel natura noastră interioară între moarte şi o nouă naştere încât, prin ceea ce a devenit astfel natura noastră interioară, trebuie să îl împărţim cu întreaga omenire. Ceea ce dobândim astfel, ceea ce dobândim din punctul de vedere „Nu eu, ci Christos în mine“, acest lucru este făcut de către Christos un bun comun al întregii omeniri. Ceea ce primesc din punctul de vedere „Nu eu, ci Christos în mine“, despre aceasta am voie după moarte să spun şi să simt: Nu doar pentru mine, ci pentru toţi fraţii mei! Şi abia atunci vom putea afirma: Da, L-am iubit pe Christos mai mult ca orice, mai mult decât pe mine însumi, am ascultat deci de porunca: „Să-l iubeşti pe Dumenzeul tău mai presus de orice“. „Nu eu, ci Christos în mine.“

Şi atunci am împlinit şi a doua poruncă: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, căci ceea ce am dobândit pentru mine însumi devine bunul comun al omenirii întregi prin faptul că Christos l-a transpus în realitate.

Aceste lucruri trebuie lăsate să acţioneze asupra sufletului; vei descoperi atunci ce înseamnă prezenta lui Christos în sufletul omenesc, căruia îi poate fi sprijin, ajutor şi luminător. Înveţi astfel să înţelegi treptat ceea ce s-ar putea numi raportul lui Christos cu sufletul uman.