Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


DESPRE SENSUL VIEŢII

CONFERINŢA I

Copenhaga, 23 mai 1912

În aceste două conferinţe de seară aş vrea să vă vorbesc, din punctul de vedere al cercetării oculte, despre o problemă pusă adesea şi în mod insistent de către oameni privitor la sensul vieţii. Dacă vrem să ne apropiem de cele ce pot fi spuse în aceste două seri în conferinţele noastre referitor la sensul vieţii, va trebui mai întâi să punem o bază pe care să înălţăm apoi un edificiu din cunoştinţe care, chiar prezentate sumar, ne pot da un răspuns la întrebarea pusă.

Dacă omul lasă să treacă pe lângă el, mai întâi pentru cunoaşterea sa senzorială şi pentru viaţa sa obişnuită, ceea ce îl înconjoară, ceea ce poate observa, şi dacă apoi aruncă o privire asupra propriei sale vieţi, el nu reuşeşte decât, cel mult, să-şi pună o întrebare, să formuleze o enigmă grea, neliniştitoare. Omul vede apoi născându-se şi pierind fiinţe din natura exterioară. În fiecare an vede cum, primăvara, pământul, fecundat de forţele Soarelui şi Cosmosului, face să apară lumea vegetală, care înverzeşte şi înmugureşte şi care, în timpul verii, îşi poartă fructele. Când vine toamna, omul vede apoi cum aceste fiinţialităţi pier din nou. Unele supravieţuiesc de-a lungul anilor, uneori chiar mulţi, mulţi ani, ca de pildă arborii noştri cu viaţă lungă. Dar şi despre ei omul ştie că uneori ne supravieţuiesc, apoi pier şi ei, dispar, se cufundă în ceea ce constituie, în natura vastă, domeniul neînsufleţit. El ştie mai ales că naşterea şi moartea domnesc până în cele mai mari fenomene ale creaţiei naturii; chiar şi continentele care formeză astăzi uscatul pe care se dezvoltă culturile agricole nu au fost aici, ştim asta, într-un anumit moment. Ele s-au ridicat abia în decursul timpului şi ştim precis că se vor prăbuşi din nou.

Vedem astfel în jurul nostru naşterea şi moartea. Puteţi urmări această naştere şi această moarte atât pentru regnul vegetal şi mineral cât şi pentru cel animal. Care este sensul întregului? Întotdeauna ceva se naşte, întotdeauna ceva piere în jurul nostru. Care este sensul acestei naşteri şi al acestei pieiri? Dacă ne aplecăm asupra propriei noastre vieţi şi vedem cum am trăit ani şi decenii, vedem şi aici naşterea şi moartea. Ne gândim la tinereţea noastră; a dispărut, în noi a rămas doar amintirea ei. Ceea ce a rămas este, în fond, doar un imbold spre o întrebare tulburătoare de viaţă. Ne întrebăm, privitor la un lucru sau altul pe care l-am făcut, ce a devenit el, ce a luat naştere prin faptul că am realizat un lucru sau altul. Cel mai important aici este că noi înşine am avansat un pic, că am devenit mai deştepţi. În general, abia după ce lucrurile au fost săvârşite ştim cum ar fi trebuit să fie făcute. Când nu mai suntem în acea situaţie ştim că am fi putut acţiona mult mai bine, astfel încât inserăm în viaţa noastră toate greşelile pe care le facem. Prin greşelile noastre, prin erorile noastre adunăm însă chiar experienţele noastre cele mai vaste.

Se ridică o întrebare şi se pare că tot ce putem cuprinde cu simţurile şi înţelege cu raţiunea nu ne poate da un răspuns. În momentul de faţă ceea ce există în jurul nostru ridică în noi întrebarea chinuitoare, întrebarea vitală: Care este sensul întregii existenţe? Adică: De ce am fost noi, oamenii, situaţi astfel în această existenţă? Deci pentru noi se ridică în primul rând această întrebare.

Există o legendă extraordinar de interesantă din Antichitatea ebraică, care ne spune că în acele vremuri îndepărtate exista o conştienţă a faptului că această întrebare chinuitoare privitoare la sensul vieţii şi, mai precis, la sensul omului, această întrebare nu se pune de fapt doar pentru om ci şi pentru alte fiinţe. Această legendă este foarte instructivă şi se tălmăceşte astfel: Când Elohimii s-au pus pe treabă ca să îl creeze pe om după chipul şi asemănarea lor, aşa-numiţii Îngeri slujitori ai Elohimilor, adică anumite spirite dintr-un ordin inferior Elohimilor, au pus lui Iahve sau Iehova întrebarea: De ce este nevoie ca omul să fie creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Atunci, aşa cum ne spune legenda, Iehova a adunat atât animalele cât şi plantele răsărite înainte ca omul să fi apărut sub forma sa pământească, i-a adunat şi pe îngeri, aşa-numiţii îngeri-slujitori, adică pe cei ce Îl slujeau în mod direct. Le-a arătat acestora animalele şi plantele şi i-a întrebat ce nume au aceste plante şi animale. Dar îngerii nu cunoşteau numele lor. Atunci a fost creat omul, aşa cum era el înainte de căderea în păcat. Şi din nou i-a adunat Iehova pe îngeri, animalele şi plantele şi, în prezenia îngerilor, l-a întrebat pe om cum se numeau animalele care treceau prin faţa lui; şi iată, omul a putut spune numele fiecăruia: acest animal are acest nume, celălalt acest nume, această plantă are acest nume, cealaltă acest nume. În cele din urmă; Iehova l-a întrebat pe om: Care este numele tău? Omul a răspuns: Pe mine trebuie să mă cheme de fapt Adam. – Cuvântul Adam se trage din „Adama“ şi înseamnă: din tină pământească, fiinţă pământească; aşa se traduce Adam. – Şi cum trebuie să mă numesc eu însumi? a întrebat Iehova pe om? Tu trebuie să te numeşti Adonai, deoarece tu eşti stăpânul tuturor fiinţelor create pe Pământ, a răspuns omul; şi atunci îngerii au presimţit ce sens se leagă de existenţa omului pe Pământ.

Adesea, tradiţiile religioase şi expresiile religioase prezintă enigmele cele mai importante ale vieţii în forme foarte simple, însă problema rămâne dificilă fiindcă trebuie să ajungem în adâncul acestor simplităţi, să pătrundem în sensul ascuns al acestora. Dacă ne reuşeşte acest lucru, ni se dezvăluie mari înţelepciuni, o ştiinţă profundă. Aşa stau lucrurile şi cu o legendă pe care mai întâi o vom prezenta pe scurt, căci cele două conferinţe vor răspunde la problemele pe care ea le ridică.

Ştiţi că există un anumit curent religios într-o formă cu totul grandioasă care a pus problema valorii şi a sensului existenţei, a pus-o într-o formă covârşitor de impresionantă în gura întemeietorului acestei religii. Cunoaşteţi cu toţii întreaga istorie a lui Buddha, care spune că atunci când el a ieşit din palatul în care s-a născut şi i s-au arătat realităţile vieţii, despre care nu ştia nimic cât a stat în palat în încarnarea despre care vorbim, a fost profund tulburat şi a spus: „Viaţa este suferinţă“ – rostire care, după cum ştim, îmbracă patru aspecte: Naşterea este suferinţă; boala este suferinţă; bătrâneţea este suferinţă; moartea este suferinţă, la care se mai adaugă: a fi împreună cu cei pe care nu-i iubeşti este suferinţă, să fii despărţit de cei pe care îi iubeşti este suferinţă, să nu poţi atinge ce doreşti este suferinţă.

Ştim atunci că sensul vieţii în cadrul acestei comunităţi religioase rezultă din faptul că spune: Viaţa, suferinţa capătă un sens doar când te învingi pe tine, când te ridici deasupra ta.

În general, toate confesiunile religioase, chiar şi toate filosofiile şi concepţiile despre lume reprezintă o încercare de a răspunde la întrebarea privind sensul vieţii. Nu vom aborda acum această întrebare într-un sens filosofic-abstract; deocamdată, sub o formă ocultă, avem în vedere manifestările vieţii, realităţile vieţii. Vom încerca să pătrundem mai adânc în aceste realităţi pentru a vedea dacă o analiză ocultă mai profundă a vieţii nu ne poate furniza ceva în legătură cu această întrebare despre sensul vieţii.

Vom aborda iar problema din acea direcţie la care ne-am mai referit, şi anume ne vom raporta la naşterea şi moartea din sânul naturii în cursul unui an, la naşterea şi moartea în sânul regnului vegetal. Primăvara omul vede plantele încolţind din pământ. Ceea ce răsare şi încolţeşte trezeşte în noi bucurie şi plăcere. Omul îşi dă seama că întreaga sa existenţă este legată de regnul vegetal, căci fără el n-ar putea fi aici. El simte astfel cum tot ce s-a dezvoltat din pământ în timpul verii este legat de propria sa viaţă. Şi apoi simte cum ceea ce într-un anume fel îi aparţine lui piere din nou toamna.

Este clar că omul compară cu propria sa viaţă ceea ce se naşte şi piere. Pentru o observaţie exterioară, pur senzorială şi intelectuală, este la fel de normal să compari ieşirea din pământ a plantelor primăvara cu trezirea noastră de dimineaţă, iar ofilirea de toamnă cu momentul adormirii, seara. Dar o asemenea comparaţie ar fi pur exterioară. Ea n-ar ţine seama de evenimentele propriu-zise în care putem pătrunde chiar cu ajutorul unor adevăruri elementare ale ocultismului. Ce se întâmplă când adormim seara? Ştim că atunci ne lăsăm în pat corpul fizic şi corpul eteric. În acest timp noi, cu corpul astral şi eul, ne aflăm, tot timpul nopţii, de la adormire până la trezire, într-o lume spirituală. Din această lume spirituală ne luăm forţele de care avem nevoie. Dar nu numai corpul astral şi eul nostru cunosc un fel de regenerare în timpul somnului de noapte, ci şi corpul nostru fizic şi cel eteric, care, în mod obişnuit, separate de corpul astral şi de eu, sunt întinse în pat.

Dacă privim clarvăzător dinspre eu şi corpul astral asupra corpului eteric şi a celui fizic, observăm ce s-a degradat prin viaţa noastră diurnă, vedem cum ceea ce aici se exprimă prin oboseală este de fapt o deteriorare, iar în timpul nopţii are loc o regenerare. În realitate întreaga viată conştientă din timpul zilei, dacă o privim în legătură cu conştienţa omenească şi în legătură cu corpul fizic şi cu cel eteric, este pentru corpul fizic şi cel eteric un fel de proces distructiv. Prin aceasta noi distrugem totdeauna ceva, fapt ce se exprimă în oboseală. Ceea ce a fost distrus este apoi, în timpul nopţii, regenerat.

Dacă observăm ce se întâmplă atunci când ieşim cu corpul astral şi cu eul din corpul eteric şi cel fizic, vedem că este ca şi cum am fi părăsit un câmp pustiit. În clipa în care am ieşit din corpul fizic şi eteric începe refacerea. Este ca şi cum forţele corpului fizic şi ale corpului eteric ar fi început să încolţească şi să înflorească, ca şi cum o întreagă vegetaţie s-ar fi ridicat pe solul distrugerii. Cu cât intrăm mai mult în noapte, cu cât somnul durează mai mult, cu atât fenomenul răsăririi şi încolţirii din corpul eteric este mai puternic. Cu cât ne apropiem de dimineaţă, cu cât pătrundem mai mult, din nou, cu corpul nostru astral în corpul fizic şi eteric, cu atât mai repede începe o nouă ofilire, uscare, a corpului fizic şi eteric.

Pe scurt, când eul şi corpul astral, seara, la adormirea omului, privesc din lumea spirituală în jos, la corpul fizic şi eteric, ele percep acelaşi fenomen pe care îl observăm afară în lume când încolţesc şi răsar plantele primăvara. De aceea, momentul adormirii în timpul nopţii trebuie să îl comparăm de fapt, lăuntric, cu ce se întâmplă primăvara în natură, iar momentul trezirii, al reintegrării eului şi corpului astral alături de corpul fizic şi eteric îl comparăm cu ce se întâmplă toamna în natură. Este corect dacă facem o astfel de comparaţie. N-ar fi corect dacă am compara sub aspect exterior. În noi, primăvara corespunde momentului adormirii iar toamna momentului trezirii.

Cum apare problema dacă observatorul ocult, cel care poate într-adevăr să vadă în lumea spirituală, îşi îndreaptă privirea spre natura exterioară, spre modul cum se schimbă ea în timpul anului? Rezultatele unei astfel de observări oculte ne arată că nu trebuie să comparăm sub aspectul exterior, ci interior. Ceea ce ne arată privirea ocultă este faptul că aşa cum corpul astral şi eul sunt legate de corpul fizic şi de cel eteric al omului, tot aşa ceea ce numim spiritualul Pământului este unit cu Pământul. Pământul este şi el un corp, un trup foarte extins. Dacă îl privim sub raport fizic, este ca şi când am percepe omul doar sub aspectul său fizic. Percepem Pământul în mod integral dacă îl privim drept trupul unor entităţi spirituale, aşa cum în cazul omului am vedea spiritul ca apaţinând trupului său. Există totuşi o diferenţă. Omul are o fiinţă unitară, care stăpâneşte trupurile sale fizic şi eteric. Trupurilor fizic şi eteric omeneşti le corespunde un sufletesc-spiritual unitar. Trupului Pământului însă îi corespund la început multe spirite. Ceea ce in cazul omului reprezintă o unitate sub raport spiritual-sufletesc, în cazul Pământului este o multitudine. Asta este o altă deosebire.

Dacă facem abstracţie de această deosebire, restul este, sub un anumit raport, asemănător. Privirea ocultă observă primăvara că în aceeaşi măsură în care plantele răsar din pământ, în care verdele iese la lumină, acele spirite pe care le desemnăm drept spirite ale Pământului părăsesc Pământul. Dar trebuie spus că nu îl părăsesc complet, ca în cazul omului, ci îşi schimbă întru-un fel locul; ele trec pe cealaltă parte a Pământului. Când într-o emisferă a Pământului este vară pe cealaltă este iarnă. În cazul Pământului, spiritual-sufletescul lui se deplasează din emisfera nordică în cea sudică atunci când în emisfera nordică vine vara. Asta nu schimbă cu nimic faptul că ocultistul care vieţuieşte primăvara într-o parte a Pământului vede că spiritele Pământului pleacă. El le observă cum se ridică şi ies în spaţiul cosmic. Aşa cum vede plecând eul şi corpul astral când omul adoarme, tot aşa clarvăzătorul vede spiritele Pământului părăsind ceea ce fusese unit cu ele până atunci. În timpul iernii, când Pământul este acoperit cu gheaţă şi zăpadă, forţele erau unite cu el. Toamna se întâmplă invers. Ocultistul vede apropiindu-se spiritele Pământului, vede cum ele se unesc din nou cu Pământul. Pentru Pământ intervine atunci ceva asemănător cu ce se întâmplă în corpul omului: un fel de conştienţă de sine. În timpul verii, partea spirituală a Pământului nu ştie nimic din ce se petrece în jurul ei în Cosmos. Însă iarna spiritul Pământului ştie ce se petrece în Cosmos, aşa cum omul care s-a trezit ştie şi vede ce se întâmplă în jurul lui. Astfel analogia este perfectă, numai că realizată invers faţă de cum este făcută această analogie de către conştienţa exterioară.

Dacă vrem să privim problema în întregul ei nu trebuie să spunem doar: Primăvara, când plantele răsar şi încolţesc din pământ, spiritele Pământului pleacă, fiindcă de fapt o dată cu plantele care încolţesc şi răsar ies parcă din străfundurile Pământului, din adâncimile lui, din interiorul lui alte spirite puternice. De aceea mitologiile vechi aveau dreptate când distingeau între zeii de sus şi zeii de jos. Omul vorbea de acei zei care pleacă primăvara şi revin toamna. Existau zei mai puternici, zei mai bătrâni. Pe aceştia grecii îi considerau zei chtonici. Ei se ridică primăvara, când totul răsare şi încolţeşte, şi coboară iar iarna, când spiritele propriu-zise ale Pământului se unesc cu trupul Pământului.

Acestea sunt faptele. Aş vrea să remarc aici un gând de o importantă enormă pentru viaţa omenească, un gând care este luat din cercetarea ocultă şi din cea a naturii. Această cercetare ne arată că, de fapt, când privim omul individual, avem în faţa noastră ceva ca o imagine a marii fiinţe a Pământului însuşi. Dar ce vedem când ne îndreptăm atenţia asupra plantelor care încep să răsară, să încolţească? Vedem exact acelaşi lucru pe care îl face omul când este în somn. Am arătat cum acest lucru corespunde unui proces exact opus. Felul cum se situează diferitele plante faţă de trupul omenesc, ce înseamnă ele pentru viaţa omenească poate fi recunoscut doar dacă înţelegem o astfel de legătură. Căci dacă privim cu atenţie vedem în adevăr cum, la adormire, în trupul fizic şi eteric al omului totul răsare şi încolţeşte, cum începe să crească o întreagă vegetaţie, cum omul este, de fapt, un copac sau o grădină în care cresc plante.

Cine urmăreşte acest lucru cu privirea ocultă vede înlăuntrul omului cum încolţirea şi răsărirea corespund proceselor asemănătoare care au loc în natură. Vă puteţi face astfel o idee despre ce se poate petrece atunci când odată, în viitor, ştiinţa spiritului – care astăzi este privită în mare parte ca o sminteală – va fi aplicată în viaţă, când va deveni rodnică, fecundă. Avem, de pildă, un om căruia, în faptele sale exterioare, îi lipseşte cutare sau cutare lucru. Observăm apoi, când el adoarme, ce specii de plante îi lipsesc atunci când corpul său fizic şi eteric încep să dezvolte vegetaţia lor. Vedem că într-un anume loc de pe Pământ nu răsar specii întregi de plante. Ştim atunci că acolo ceva nu se potriveşte deloc cu fiinţa Pământului. Tot aşa se întâmplă şi cu lipsa anumitor plante în trupul fizic şi eteric al omului. Pentru a repara această lipsă în cazul omului nu trebuie decât să căutăm pe Pământ acele plante care lipsesc în corpul omului respectiv şi să folosim sucurile lor în mod corespunzător, fie sub formă dietetică, fie ca medicament. Atunci, în forţele lor interioare vom găsi relaţia dintre doctorie şi boală. Putem vedea astfel cum poate interveni ştiinţa spiritului în viaţa nemijlocită. Suntem însă abia la început.

Prin această comparaţie v-am prezentat un fel de gând vizând natura, privind legătura omului şi relaţia întregii sale fiinţe cu mediul înconjurător în care este implantat cu întreaga sa fiinţă.

Să analizăm acum un domeniu spiritual al problemei. Aş vrea mai întâi să vă atrag atenţia asupra unui lucru foarte important, şi anume că, atunci când parcurgem cu privirea evoluţia omenirii din punct de vedere ocult, pentru a descifra sensul existenţei, concepţia noastră spiritual-ştiinţifică despre lume nu dă prioritate exterioară unei anumite confesiuni sau concepţii despre lume faţă. Am accentuat de multe ori în cadrul curentului nostru ocult că putem indica ce a dezvoltat şi a trăit omenirea imediat după ce a avut loc pe Pământ marea catastrofă atlanteană. Am parcurs străvechea sacră cultură indiană ca prima mare cultură postatlanteană. Şi am spus că ea era o cultură atât de înaltă încât ceea ce ne-a parvenit prin Vede sau prin tradiţiile scrise este doar un slab ecou al ei. Străvechea învăţătură care a răsărit din acea epocă poate fi întâlnită doar în Cronica Akasha. Acolo contemplăm o cultură înaltă, care nu a mai fost atinsă de atunci.

Epocile care au urmat au avut o cu totul altă misiune. Ştim că de atunci a avut loc un declin, ştim însă şi că va urma un urcuş şi că, aşa cum am observat deja, ştiinţa spiritului este aici pentru a pregăti acest urcuş. Ştim că în a şaptea epocă de cultură postatlanteană va avea loc un fel de reînnoire a străvechii sacre culturi hinduse. Aşa se face, deci, că noi nu putem da prioritate unei anumite concepţii religioase sau unei anumite confesiuni. Ele sunt măsurate, sunt caracterizate peste tot cu aceeaşi măsură, în toate este căutat sâmburele adevărului.

Dar important este să avem în vedere esenţialul. Nu trebuie să ne lăsăm influentaţi în examinarea esenţei fiecărei confesiuni religioase. Dacă ne apropiem astfel de concepţiile despre lume, vom vedea că între ele există o deosebire fundamentală. Găsim concepţii despre lume de tip mai mult oriental şi altele care au pătruns mai mult cultura occidentală. Dacă lămurim foarte bine acest lucru, avem ceva ce ne dă explicaţii importante privitor la sensul existenţei. Aflăm că cei vechi aveau deja ceva ce noi acum putem redobândi doar cu mare greutate, şi anume învăţătura despre revenirea vieţii. Direcţiile orientalizante deţineau acest lucru ca ceva ce se ridica din temeliile cele mai adânci ale vieţii. Vă daţi seama cum îşi plăsmuiesc aceste direcţii orientalizante întreaga lor viaţă din acest punct de vedere, dacă observaţi raportul unui oriental faţă de un Bodhisattva şi de un Buddha. Dacă vă gândiţi că pentru oriental conta mai puţin să considere o individualitate cu numele acesta sau celălalt drept forţă diriguitoare a evoluţiei omenirii, înţelegeţi cu atât mai mult importanţa pe care o acorda el urmăririi individualităţii prin diferite vieţi pământeşti.

Orientaliştii spun că există mulţi Bodhisattva, înalte individualităţi care au pornit de la om, dar care au ajuns treptat până la acea înălţime pe care o desemnăm spunând: O fiinţă a trecut prin multe încarnări şi a advenit un Bodhisattva, precum Gautama, fiul regelui Sudhodana. El a fost un Bodhisattva şi a devenit Buddha. Numele Buddha este însă dat multora, deoarece aceştia au trecut prin multe întrupări, au devenit Bodhisattva şi s-au ridicat apoi la demnitatea superioară, la demnitatea de Buddha. Numele Buddha este un nume general, el indică un rang uman şi nu este de conceput fără să priveşti la spiritual-sufletescul care trece prin multe încarnări. Sub acest aspect, prin faptul că îşi îndreaptă privirea în principal spre individualul care trece prin diferite personalităţi şi mai puţin asupra personalităţilor individuale, brahmanismul şi budismul coincid, deoarece atunci când budismul spune: Un Bodhisattva este menit să ajungă la demnitatea omenească cea mai înaltă, şi pentru aceasta el trebuie să treacă prin multe încarnări, cea mai înaltă dintre ele însă eu o văd în Buddha, sau când adeptul brahmanismului spune: Bodhisattvii sunt în realitate fiinţe evoluate, care apoi se ridică la rangul de Buddha, însă ei au pornit de la individualităţi spirituale mai înalte, înseamnă acelaşi lucru. Vedeţi că acestor două concepţii orientale le este comună urmărirea spiritualului care trece prin multe încarnări.

Să privim acum Occidentul şi să vedem ce a fost acolo măreţ şi puternic. Pentru aceasta trebuie să ne oprim la vechea concepţie ebraică despre lume, trebuie să ne îndreptăm privirea asupra elementului personal. Când vorbim de Platon, Socrate, Michelangelo, Carol cel Mare sau de oricine altcineva vorbim întotdeauna de ceva personal, aşezăm în faţa oamenilor viaţa acestor personalităţi şi ce au devenit ele pentru omenire. În cultura occidentală nu ne îndreptăm privirea spre viaţa care a trecut de la o persoană la altă persoană; căci sarcina culturii occidentale a fost tocmai să îndrepte pentru un anumit timp atenţia asupra fiecărei vieţi în parte. Când în Orient se vorbeşte de Buddha, se ştie că numele de Buddha este un rang ce a fost atribuit multor personalităţi. Când însă rostim numele Platon, se ştie că el a fost doar o unică personalitate. Aceasta a fost educaţia Occidentului. Mai întâi a trebuit să fie avut în vedere şi preţuit principiul personal, persoana.

Să ne referim acum la epoca noastră. Cum trebuie să o situăm faţă de acest întreg şir de fapte? Omenirea a fost educată un timp, prin cultura Occidentului, să privească personalul, personalitatea. Acum, la acest personal trebuie adăugat individualul, individualitatea. Aşadar ne aflăm acum în punctul în care trebuie să recucerim individualul, însă întărit, fortificat prin luarea în considerare a persoanei.

Să luăm un caz anume. În acest sens, să ne îndreptăm privirea asupra vechii concepţii ebraice despre lume, care a precedat-o pe cea occidentală. Să ne îndreptăm privirea asupra unei personalităţi de talia profetului Ilie. Să-l caracterizăm mai întâi ca personalitate. În Occident nimeni nu s-a gândit să-l considere altfel. Dacă facem abstracţie de toate detaliile şi ne interesăm numai în mare de personalitatea lui, observăm că Ilie a jucat un rol important în mersul evoluţiei lumii. El a acţionat ca un fel de precursor al impulsului creştin.

Dacă privim în urmă în timpurile lui Moise, vedem vestindu-se ceva poporului, vedem anunţându-i-se Dumnezeu în om: Eu, Dumnezeu, care a fost, este şi va fi. El trebuie înţeles în eu, însă vechiul ebraism îl înţelegea ca pe sufletul poporului. Ilie merge şi mai departe. El încă nu spune desluşit că eul trăieşte în fiecare individualitate omenească aparte ca divinul suprem; însă poporului din epoca sa el nu i-a putut vorbi mai clar decât era acesta în stare să primească. Ca urmare, vedem cum în evoluţie apare un salt. În timp ce cultura mozaică a vechilor evrei se exprima clar: În eu se află lucrul cel mai sublim – iar acest eu, în epoca lui Moise, se exprima în sufletul poporului –, la Ilie se pune accentul pe fiecare suflet în parte. Era nevoie însă şi aici de un impuls şi atunci a apărut un alt precursor pe care îl cunoaştem drept personalitatea lui Ioan Botezătorul. Şi în acest caz avem un cuvânt important în care se exprimă misiunea de precursor a lui Ioan Botezătorul. Ce ne spune acest cuvânt? O realitate ocultă profundă. El se referă la faptul că odinioară oamenii preistorici erau dotaţi cu clarvederea lumii spirituale, a acţiunii planului divin. Ei însă s-au apropiat tot mai mult de lumea materială. Privirea pentru lumea spirituală s-a închis. Spre acest lucru îndeamnă Ioan Botezătorul când spune: Schimbaţi-vă concepţia sufletească! Nu vă mai îndreptaţi spre ce puteţi cuceri în lumea fizică, ci fiţi atenţi, acum vine un nou impuls! – el se referă la impulsul christic –, de aceea vă spun, voi trebuie să căutaţi lumea spirituală chiar printre voi. Odată cu impulsul lui Christos, în omenire intră spiritualul. Prin aceasta Ioan Botezătorul a devenit înaintemergătorul impulsului-Christos.

Acum putem examina o altă personalitate, remarcabila personalitate a pictorului Rafael. Această personalitate deosebită pare stranie celui care o examinează. Să-l comparăm înainte de toate pe Rafael, ca pictor al gintei latine, cu pictorii care i-au urmat, să zicem cu Tizian. Cine are un ochi pentru astfel de lucruri şi priveşte chiar numai reproducerile tablourilor lor va găsi deosebirea. Aruncaţi o privire asupra tablourilor lui Rafael şi asupra celor ale lui Tizian. Rafael a pictat transpunând în picturile sale idei creştine. El a pictat pentru europeni, pentru creştinii Occidentului. Tablourile lui pot fi înţelese de toţi creştinii Occidentului şi vor fi tot mai bine înţelese. Pictorii de mai târziu au pictat aproape exclusiv pentru rasa latină, astfel încât în tablourile lor ies la iveală chiar şi disensiunile bisericeşti.

Care sunt cele mai bune tablouri ale lui Rafael? Acelea prin care el poate vesti impulsurile care sunt conţinute în creştinism! Cel mai bine îi reuşeşte acest lucru când înfăţişează pe copilul Iisus împreună cu Madona, când poate prezenta legătura lui Christos cu Madona ca pe un impuls afectiv. În general, cel mai bine a pictat aceste lucruri. De pildă, de la el nu avem o Răstignire; în schimb avem o Schimbare la Faţă. El pictează cu bucurie şi pictează cele mai mari şi mai bune tablouri ale sale atunci când poate reda germinarea şi creşterea.

În general, tot aşa se întâmplă şi cu acţiunea tablourilor sale. Dacă aveţi prilejul să ajungeţi în Germania, la Dresda, şi să priviţi Madona Sixtină, veţi vedea că această operă de artă – se poate spune că nemţii pot fi fericiţi să o aibă, o pot considera drept floarea artei picturale – dezvăluie un secret al existenţei.

Când Goethe, la vremea sa, a mers de la Leipzig la Dresda, el auzea altceva despre acest tablou. Funcţionarii Galeriei de artă din Dresda spuneau cam aşa: Avem aici un tablou de Rafael. Nu este însă ceva deosebit. Este prost pictat. Privirea copilului, copilul ca atare, tot ce e redat aici la copil este ceva comun; Madona la fel. Deci nu poţi să crezi decât că a fost pictat de un începător. Chiar şi chipurile de jos – nu ştii dacă sunt capete de copii sau îngeri. – O astfel de judecată prostească auzea Goethe. De aceea la început nici n-a apreciat just tabloul. Tot ce auzim astăzi în legătură cu acest tablou s-a născut abia mai târziu, iar faptul că tablourile lui Rafael au avut un marş triumfal în lume prin reproduceri este urmarea acestei bune aprecieri. Să amintim numai ce a făcut Anglia pentru reproducerea şi răspândirea tablourilor lui Rafael. Rezultatul a ceea ce s-a făcut în Anglia pentru reproducerea şi răspândirea tablourilor lui Rafael va putea fi recunoscut doar dacă vom învăţa să privim problema din punct de vedere spiritual-ştiinţific.

Aşadar Rafael ne apare prin tablourile sale ca un prevestitor al creştinismului ce va deveni internaţional. Protestantismul speculativ a considerat mult timp Madona ca fiind catolică. Astăzi Madona a pătruns şi în ţările evanghelice şi ne îndreaptă mai mult spre o concepţie ocultă, spre un creştinism superior, interconfesional. Şi lucrul acesta va continua.

Dacă putem spera să avem aceste efecte, în sensul unui creştinism interconfesional, atunci ceea ce a făcut Rafael ne va ajuta şi în ştiinţa spiritului.

Este curios – ne întâmpină trei personalităţi, toate trei fiind precursori ai creştinismului. Să ne îndreptăm privirea ocultă asupra acestor trei personalităţi. Ce ne arată ea? Privirea ocultă ne arată că în Ilie, în Ioan Botezătorul şi în Rafael a trăit aceeaşi individualitate. Oricât ar părea de neverosimil, sufletul care a trăit în Ilie, în Ioan Botezătorul şi în Rafael este totuşi acelaşi. Acum însă, când privirea ocultă care cercetează – cercetează, nu doar compară în mod exterior-intelectualist – ne spune că acelaşi suflet a fost în Ilie, în Ioan Botezătorul şi în Rafael, ne întrebăm: Cum se face că Rafael, pictorul, devine purtătorul individualităţii care a trăit în Ioan Botezătorul? Ne putem închipui că acest suflet deosebit al lui Ioan Botezătorul a trăit în forţele ce existau în Rafel? Aici intervine iar cercetarea ocultă, dar nu emiţând teorii, ci spunând cum stau lucrurile, cum sunt ele sădite cu adevărat în viaţă! Cum se scriu încă şi azi biografiile lui Rafael? Puteţi vedea peste tot că până şi cele mai bune indică faptul că Rafael s-a născut în Vinerea Mare a anului 1483. Nu este lipsit de importanţă că s-a născut într-o Vinere Mare! Prin aceasta se prevesteşte deja locul său special în creştinism, se arată că el are de-a face cu tainele creştine în modul cel mai profund şi mai semnificativ. Aşadar Rafael s-a născut într-o Vinere Mare. Tatăl său se numea Giovanni Santi. Giovanni Santi a murit când Rafael avea 11 ani. Când Rafael a împlinit 8 ani, el l-a dat la învăţătură la un pictor, dar nu dintre cei renumiţi. Dacă însă ne oprim la ce era în Giovanni Santi, tatăl lui Rafael, căpătăm o impresie ciudată, care se accentuează când privim în Cronica Akasha. Acolo se vede că ceea ce trăia în sufletul lui Giovanni Santi era mult mai mult decât ceea ce ieşea la iveală din el, şi trebuie să îi dăm dreptate ducesei care, la moartea lui, a spus: A murit un om plin de lumină şi dreptate şi de cea mai bună-credinţă! Ca ocultist, ai putea spune că în el a trăit un pictor mult mai mare decât s-a afirmat în exterior, însă calităţile exterioare care depind de organele fizice şi eterice nu erau dezvoltate la Giovanni Santi. Acesta este motivul pentru care calităţile sufletului său n-au putut răzbate. Dar în acest suflet trăia într-adevăr un mare pictor.

El a murit când Rafael avea 11 ani. Dacă urmărim cum stau lucrurile, se dovedeşte că omul în clipa morţii îşi pierde trupul, însă năzuinţele cele mai arzătoare, aspiraţiile sale, impulsurile sufletului său continuă de fapt să trăiască şi să acţioneze în fiinţa de care este cel mai legat.

Vor veni timpuri în care ştiinţa spiritului va fi fecundă pentru viaţă, cum deja o pot face cei care o stăpânesc în mod viu, nu doar teoretic. Trebuie să mai adaug ceva, înainte să continui a vorbi despre Rafael. Exemplele pe care le dau nu sunt speculaţii, ci sunt luate din viaţă. Să presupunem că ne ocupăm de educaţia copiilor. Cine observă aptitudinile acestora remarcă în fiecare copil individualul. Astfel de experienţe poţi face doar dacă educi copiii. Când însă unui copil îi moare de timpuriu mama sau tatăl, deci doar unul dintre părinţi mai trăieşte, poţi observa cele ce urmează. În copil se vădesc anumite înclinaţii care nu erau înainte şi care deci nu pot fi explicate. Ca educator trebuie însă să te preocupi de ele. Educatorul ar face bine dacă şi-ar spune: Oamenii privesc drept o nebunie ceea ce este scris în cărţile de ştiinţă a spiritului. Eu însă mă voi feri să consider o nebunie. Vreau să verific justeţea celor scrise. În curând el va putea spune: Găsesc la copil nişte forţe ce existau şi înainte, dar şi altele, ce acţionează în cele ce existau deja înainte. Să presupunem că tatăl copilului a trecut prin poarta morţii iar în copil ies la iveală cu o anumită intensitate aptitudini care au trăit în tatăl său. Când facem această presupunere şi privim problema în acest mod aplicăm în mod judicios la viaţă cunoştinţele parvenite prin ştiinţa spiritului. Atunci vom obţine – cum vom descoperi curând – ceea ce n-am reuşit înainte. Cel care a trecut prin poarta morţii rămâne deci unit prin fortele sale cu cel cu care era legat în viaţă.

Oamenii nu observă însă destul de atent, altfel ar vedea cum adesea copiii, până la moartea părinţilor lor, sunt cu totul altfel decât după aceea. Nu ne aplecăm destul de atent privirea asupra acestor aspecte. Va veni însă o vreme când se va face şi acest lucru.

Dacă ne întoarcem la Rafael vom observa că Giovanni Santi tatăl a murit când Rafael avea 11 ani, că el nu a putut atinge un grad deosebit de măiestrie ca pictor, însă fantezia sa puternică s-a păstrat şi ea s-a dezvoltat înlăuntrul sufletului lui Rafael. Nu spunem nimic defăimător, nimic minimalizator în legătură cu Rafael când ne îndreptăm privirea asupra sufletului său şi spunem: Giovanni Santi a trăit rnai departe în Rafael şi de aceea el ne apare ca o personalitate deplin închegată, armonioasă, ne apare ca şi când n-ar mai avea de urcat în evoluţie, fiindcă un mort dă viaţă lucrărilor sale.

Acum înţelegem, dat fiind că în omul Rafael, în propriul său suflet au renăscut forţele energice ale lui Ioan Botezătorul şi, în plus, în el mai trăiau şi fortele lui Giovanni Santi, înţelegem că acestea, împreună, au dus la rezultatul care ne stă în faţă drept Rafael.

Desigur, azi încă nu se poate vorbi public despre lucruri atât de extraordinare. În cincizeci de ani poate că va fi posibil, fiindcă evoluţia înaintează repede, concepţia actuală mergând cu paşi repezi spre decăderea ei.

Cel care pătrunde mai adânc în astfel de lucruri observă că noi, în ştiinţa spiritului, avem sarcina să vedem viaţa dintr-o nouă perspectivă. Modalităţile în care se vor vindeca în viitor bolile, aşa cum am arătat, vor fi privite ca adevărate minuni ale vieţii, prin aceea că se vor lua drept ajutor fapte ce vin din lumea spiritelor, de la oameni ce au trecut prin poarta morţii.

Două lucruri aş mai vrea să aşez în faţa sufletelor dumneavoastră în legătură cu enigmele vieţii. E vorba despre ceva în care se poate arăta foarte evident sensul vieţii. Este, dacă ne referim la Rafael, destinul hărăzit operelor lui Rafael. Cine se uită astăzi la reproducerile tablourilor lui Rafael, la Dresda sau la Roma, nu vede ce a pictat Rafael, fiindcă aceste tablouri sunt atât de degradate încât nu mai poţi spune că priveşti tablourile lui Rafael. Ne putem uşor închipui cum vor ajunge ele dacă ne gândim la soarta tabloului Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, care merge tot mai repede spre ruină. Cine analizează mai bine aceste lucruri ştie că, în timp, aceste tablouri se degradează. Va ajunge la trista convingere că tot ce au creat odinioară marii oameni va dispărea. Şi întrucât toate acestea vor dispărea, am putea să ne întrebăm: Ce sens este cuprins în naşterea şi pieirea lor? Vom vedea că de fapt nu rămâne nimic din cele create de marile personalităţi.

Aş mai vrea să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră încă un fapt. Dacă am vrea şi am reuşi să înţelegem astăzi creştinismul cu ajutorul ştiinţei spiritului – am arătat mai devreme că înţelegem creştinismul ca pe un impuls ce acţionează pentru viitor – avem nevoie de unele noţiuni fundamentale, cu ajutorul cărora să ştim cum va acţiona impulsul lui Christos în continuare. Avem nevoie de acest lucru. Este curios că ne aflăm în situaţia de a trebui să indicăm o devenire a creştinismului; însă pentru asta avem nevoie de ştiinţa spiritului. Mai există încă o personalitate la care găsim într-o formă aparte adevărurile ştiinţei spiritului, şi anume redat în fraze concise. Această personalitate este poetul german Novalis. Dacă analizăm scrierile sale găsim că el a zugrăvit viitorul creştinismului pornind din adevărurile oculte ale acestuia. Ştiinţa spiritului ne învaţă că aici avem de-a face cu aceeaşi individualitate care a trăit în Rafael, cu aceeaşi individualitate din Ioan Botezătorul şi Ilie.

Avem aici din nou previziunea evoluţiei viitoare a creştinismului. E vorba de o realitate de tip ocult, căci nimeni nu ajunge la acest rezultat prin raţionamente.

Să reunim încă o dată aspectele menţionate. Avem aspectul tragic al degradării ce cuprinde creaţiile şi operele diverselor personalităţi. Apare Rafael şi face să pătrundă în sufletele oamenilor creştinismul său interconfesional. În noi se naşte însă un presentiment că operele sale vor dispărea, creaţiile sale vor fi curând pulbere. Dar acum reapare Novalis pentru a aborda din nou rezolvarea problemei, pentru a continua ceea ce el a început şi a creat.

Acum gândul nu ne mai apare atât de tragic, acum vedem că personalitatea dispare în învelişurile sale, chiar şi operele dispar, dar sâmburele fiinţial continuă să trăiască şi el duce mai departe ceea ce a început. Aşadar ni se atrage iar atenţia asupra individualităţii. Dar importanţa individualităţii ne este atât de clară fiindcă mai întâi am avut în vedere concepţia occidentală despre lume şi, prin aceasta, personalitatea. Vedem astfel ce important este că Orientul şi-a concentrat atenţia asupra Bodhisattvilor care au parcurs multe încarnări, şi ce important este că Occidentul şi-a fixat mai întâi atenţia pe fiecare personalitate în parte, pentru ca abia apoi să conceapă ce este individualitatea.

Cred că sunt mulţi teosofi care vor spune: Nu putem decât să credem când ni se spun aceste lucruri despre Ilie, Ioan Botezătorul, Rafael şi Novalis. Pentru mulţi, în mare, este ceva asemănător cu situaţia în care se află mulţi oameni care cred când ştiinţa afirmă că apare un spectru sau altul, un metal sau altul, sau când, de pildă, nebuloasa Orion este cercetată prin analiza spectrală. Desigur, mulţi au cercetat, dar majoritatea, cei mai mulţi, cred. În fond nu asta este important. Important este că ştiinţa spiritului este la începutul evoluţiei sale şi va obliga tot mai mult sufletele să înţeleagă singure lucruri ca cele ce au fost spuse azi. Sub acest raport, ştiinţa spiritului va împinge foarte repede înainte evoluţia omenirii.

Am prezentat câteva aspecte ce se conturează ca puncte de vedere oculte asupra vieţii. Pornind de la cele trei puncte de vedere înfăţişate, veţi vedea că, dacă privim raportul vieţii cu spiritul Pământului, arta vindecării poate căpăta o nouă direcţie, ea poate primi impulsuri noi; de asemenea trebuie să vedem că în personalitatea lui Rafael pătrundeau şi forţe care proveneau de la tatăl său; doar în acest fel putem înţelege deplin personalitatea sa. Al treilea lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este că vom putea educa copii doar atunci când vom şti cum stau lucrurile cu forţele ce acţionează în ei. Exterior, oamenii sunt întru totul de acord că sunt înconjuraţi de o mulţime de forţe ce acţionează asupra lor, că omul suportă continuu influenţa aerului, a temperaturii, a mediului înconjurător şi a altor raporturi climatice în care trăieşte. Orice om ştie că libertatea sa nu este prejudiciată prin aceste lucruri. Sunt factori de care azi ţinem seama. Dar faptul că omul este înconjurat permanent de forţe spirituale şi că aceste forţe spirituale trebuie cercetate, aceste lucruri omenirea le va învăţa abia prin ştiinţa spiritului. Ea îi va învăţa să ţină seama de aceste lucruri şi le va lua în calcul în cazuri importante care ţin de sănătate şi boală, de educaţie şi viaţă. Ea va trebui să-şi aducă aminte de astfel de influenţe din lumea supersensibilă ca de cele din mediul înconjurător, când, de pildă, cuiva i-a murit un prieten şi el poartă apoi în sine simpatiile şi ideile proprii celui care a murit. Ce am spus aici nu se referă numai la copii, ci la toate vârstele. Oamenii nu au absolut deloc nevoie să ştie cu conştienţa lor superioară cum acţionează forţele lumii suprasensibile. Dar întreaga lor configuraţie sufletească, chiar stările lor de sănătate sau boală ne-o pot arăta.

Lucrurile care demonstrează legătura omului, privitor la viaţa pe plan fizic, cu faptele lumii suprasensibile merg şi mai departe. Aş vrea să menţionez un caz simplu care vă va arăta cum se realizează această legătură; cazul nu este inventat ci poate fi observat adesea. Un om observă că la un moment dat are unele sentimente pe care înainte nu le avea, că în el apar simpatii şi antipatii pe care până atunci nu le-a cunoscut, că acum realizează lucruri care înainte îi reuşeau doar cu greu. El nu-şi poate explica aceste lucruri. Mediul înconjurător nu-i poate da nici o explicaţie. Nici faptele vieţii nu-i pot da vreo explicaţie. În cazul celui la care am observat aşa ceva vom putea afla, dacă procedăm cu atenţie – trebuie desigur să avem şi ochi pentru astfel de lucruri –, că el ştie şi poate face lucruri pe care înainte nu le-a ştiut, pe care nu le-a cunoscut. Dacă urmăreşti problema mai departe, dacă ai cunoscut învăţăturile ocultismului şi ale ştiintei spiritului, poţi auzi de la acest om următoarea observaţie: Mi se pare cu totul curios. Visez acum ceva despre o personalitate pe care nu am văzut-o niciodată în viaţă. Ea intervine în visele mele, cu toate că niciodată nu m-a preocupat. – Urmărind problema mai departe, vom vedea că acest om n-a avut până acum prilejul să aibă de-a face cu acea personalitate. Însă când acea personalitate moare, când a ajuns în lumea spirituală, ea se apropie de el. Când a ajuns îndeajuns de aproape de el i-a apărut şi în vis, ca o făptură care era mai mult decât un vis. De la acea persoană pe care n-a cunoscut-o în viaţă, dar care după ce a murit a exercitat o influenţă asupra vieţii sale, de la ea veneau impulsurile pe care mai înainte nu le avusese.

Nu este important să spui: Ce avem aici este un simplu vis. Mult mai important este ce conţine el. Poate fi ceva ce apare sub forma visului, dar de fapt este mult mai aproape de realitate decât conştienţa exterioară. Este oare important dacă Edison a făcut o descoperire în vis sau într-o conştienţă clară de zi? Important este că descoperirea este utilă. Nu este important nici dacă o vieţuire a avut loc în conştienţa de vis sau în conştienţa fizică exterioară, ci dacă vieţuirea este sau nu adevărată.

Dacă rezumăm cele ce ni s-au lămurit până aici, putem spune: Este clar că dacă ne bazăm pe cunoştinţe oculte viaţa ni se înfăţişează într-o cu totul altă corelaţie decât dacă nu am avea cunoştinţe oculte. În acest sens, oamenii crescuţi în modul de gândire materialist sunt nişte copii de-a dreptul curioşi. Ne putem convinge de asta în fiecare ceas. Când veneam astăzi cu trenul spre dumneavoastră mi-a picat în mână o broşură scrisă de un fiziolog neamţ, broşură care a apărut acum în a doua ediţie; el spune că nu putem vorbi de o atenţie activă în suflet, de o orientare a sufletului spre ceva, că totul ar depinde de funcţiile diverşilor ganglioni cerebrali şi, întrucât aici legăturile trebuie făcute de către gânduri, totul ar depinde de felul cum funcţionează celulele cerebrale individuale. Aici n-ar putea interveni nici o intensitate a sufletului; pur şi simplu totul ar depinde de faptul dacă în creierul nostru s-au tras sau nu acele fire de legătură. Aceşti savanţi materialişti sunt într-adevăr nişte copii. Când îţi cade în mână o asemenea broşură, trebuie să te gândeşti în felul următor: Aceşti domni sunt naivi; fiindcă în aceeaşi broşură se găseşte şi fraza care spune că recent s-ar fi sărbătorit 100 de ani de la naşterea lui Darwin şi că, cu acest prilej, ar fi vorbit atât oameni de specialitate cât şi oameni care nu sunt de specialitate. Fireşte, autorul broşurii se consideră un profesionist cu totul deosebit. Şi apoi urmează întreaga teorie despre celulele cerebrale şi folosirea ei. Dar ce ne arată logica? Când te-ai obişnuit să priveşti lucrurile în realitate şi apoi cercetezi ce le oferă oamenilor aceşti copii mari despre sensul vieţii, îţi vine în gând că este de fapt acelaşi lucru ca atunci când cineva ar spune că este absurd ca vreodată o voinţă omenească să poată interveni în felul în care este dispusă calea ferată pe suprafaţa Europei, căci este acelaşi lucru dacă într-un anumit moment am cuprinde cu privirea toate locomotivele în părţile lor componente şi în funcţionarea lor şi am spune: Locomotivele sunt concepute aşa şi aşa şi merg în atâtea direcţii, însă diferitele direcţii se întâlnesc în anumite noduri, deci toate locomotivele se pot abate în toate direcţiile. Dacă lucrurile s-ar petrece aşa s-ar produce o încâlceală a locomotivelor şi a trenurilor pe căile ferate europene. Tot atât de puţin putem explica însă că ceea ce se desfăşoară în celulele creierului ca viaţă de gândire omenească depinde pur şi simplu de constituţia celulelor. Când astfel de savanţi ajung apoi, nepregătiţi, să asculte o conferinţă despre ocultism sau despre ştiinţa spiritului, ei consideră cele spuse aici drept o absurditate nemaiauzită. Ei sunt ferm convinşi că nimeni nu poate interveni în felul în care merg locomotivele europene şi că acest lucru depinde de felul în care ele sunt alimentate cu combustibil şi cum sunt alcătuite.

Vedem deci cum stăm în prezent în ceea ce priveşte sensul vieţii. Pe de o parte problema ne este foarte neclară, pe de altă parte simţim nevoia unor explicaţii oculte. Dacă rezumăm cele comunicate astăzi, pe această bază ne putem pune în faţa sufletului întrebarea, aşa cum se poate pune ea în ocultism, şi anume: Care este sensul vieţii şi existenţei, în special al vieţii omeneşti şi al existentei omeneşti?