Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


DESPRE SENSUL VIEŢII

CONFERINŢA a II-a

Copenhaga, 24 mai 1912

Dacă am crede că problema sensului vieţii şi al existenţei ar putea fi formulată în aceşti termeni simpli – sub forma întrebării: Care este sensul vieţii şi al existenţei? – şi că s-ar putea da un răspuns simpu în câteva cuvinte, eventual spunând: Asta sau ăsta este sensul vieţii şi al existenţei, am comite o mare eroare. În felul acesta n-am putea avea niciodată un sentiment real, n-am putea ajunge la o reprezentare despre măreţia, grandoarea şi puterea ce se ascund în spatele acestei întrebări despre sensul vieţii.

Desigur, s-ar putea da şi un răspuns abstract, iar prin ceea ce vă voi spune vă veţi da seama ce puţin satisfăcător ar fi un astfel de răspuns. Am putea spune: Sensul vieţii constă în faptul că acele entităţi spirituale pe care le privim ca entităţi divine îl aduc treptat pe om în stare să conlucreze la evoluţia existenţei, el fiind la început imperfect, incapabil să conlucreze la întreaga construcţie a Universului, dar în cursul evoluţiei va ajunge treptat să participe la ea.

Iată un răspuns abstract care ne spune foarte puţin. Pentru a ajunge măcar să presimţim răspunsul la o întrebare atât de importantă trebuie mai degrabă să ne adâncim în anumite taine ale vieţii si ale existenţei. De aceea, vom porni de la datele care au rezultat pe baza celor abordate ieri. Azi nu vom face decât să ne adâncim ceva mai mult în aceste taine ale existenţei. Nu ne putem declara mulţumiţi analizând lumea din jurul nostru, observând naşterea şi pieirea. Am atras deja ieri atentia cât de enigmatice îi apar sufletului nostru naşterea şi pieirea atunci când ne întrebăm asupra sensului ascuns în acestea. Există însă ceva ce ne pune în faţă o întrebare şi mai grea.

Dacă observăm mai atent naşterea şi pieirea, problema devine şi mai misterioasă. Vedem atunci ceva foarte curios, ceva extrem de ciudat, ce ne-ar putea întrista, ne-ar putea aduce într-o dispoziţie tragică dacă examinăm naşterea în mod superficial. Când, cu ajutorul cunoştinţelor pe care le avem din lumea fizică, aruncăm o privire în întinderile oceanului cosmic sau în întinderile oricărei alte forme de existenţă ştim că mereu se naşte o infinitate de germeni de viaţă şi că puţini din ei ajung fiinţe la deplina maturitate. Gândiţi-vă numai câţi germeni de peşti sunt depuşi anual în mare care nu îşi ating ţelul, acela de a deveni fiinţe mature, ci, dimpotrivă, dispar şi numai o mică parte din ei devin fiinţe mature!

Ieri ne-am îndreptat privirea spre faptul că tot ce se naşte piere, să zicem aşa. Acum însă apare celălalt aspect, şi anume că dintr-o sferă infinită de posibilităţi numai puţine ajung la realizare, că deci în naştere există ceva enigmatic, de vreme ce nu toate fiinţele care luptă pentru existenţă ajung să se nască deplin.

Să luăm un caz concret. Dacă însămânţăm un câmp cu secară sau cu grâu vedem încolţind un număr mare de spice. Ştim foarte bine că din fiecare bob de grâu sau de secară al acelor spice se pot naşte spice noi de secară sau grâu. Şi acum ne întrebăm: Câte boabe din spicele de grâu pe care le vedem pe acest câmp ating acest ţel? Să cuprindem cu gândul mulţimea infinită de boabe de grâu care iau cu totul alt drum decât ţelul inerent lor, adică acela de a deveni iar spic; avem aici concret ceva ce vedem în toţi germenii de viaţă. Trebuie deci să spunem: Viul care ne înconjoară se naşte ca atare doar prin aceea că pentru a se realiza pare să arunce ca într-un abis al lipsei de ţel nenumăraţi germeni de viaţă.

Să reţinem acest fapt, şi anume că în jurul nostru tot ce există se ridică pe terenul celor mai variate şi infinite posibilităţi care niciodată nu se vor realiza în sensul obişnuit al cuvântului. Să reţinem că pe un astfel de teren al posibilităţilor se ridică realităţile şi să luăm aceasta drept unul din aspectele pline de mister ale vieţii care se oferă ochiului nostru.

Să privim acum şi cealaltă latură, care există şi ea, care însă, ce-i drept, ne poate deveni conştientă doar prin adâncirea în adevărurile oculte. Este cea care îi apare omului atunci când merge pe calea cunoaşterii oculte. Această cale spre cunoaşterea ocultă este zugrăvită uneori, după cum ştiţi, ca ceva periculos. De ce? Pur şi simplu pentru motivul că dacă vrem să mergem pe calea cunoaşterii oculte păşim într-un domeniu ce nu poate fi luat, sub nici o formă, aşa cum apare.

Să presupunem că un om se angajează pe calea ocultă cu mijloacele ce vă sunt cunoscute, şi pe care le găsiţi în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, şi să presupunem că el ar fi ajuns atât de departe încât din profunzimile sufletului său se ridică ceea ce noi numim imaginaţiuni. Ştim ce fel de plăsmuiri sunt acestea. Sunt imagini vizionare care, celui ce a pornit pe drumul ocult, îi apar ca o lume cu totul nouă. Când un om merge în adevăr cu toată seriozitatea pe această cale ocultă, el ajunge în situaţia în care întreaga lume fizică din jurul lui se întunecă. În locul acestei lumi fizice apare o lume de imagini şi impresii tălăzuitoare, de natură sonoră, olfactivă, gustativă şi luminoasă. Acestea pătrund şi se rotesc în câmpul nostru vizual ocult şi trăim experienţe pe care le putem numi viziuni imaginative, care ne înconjură din toate părţie, devin lumea noastră, în care trăim şi ţesem cu sufletul nostru.

Să presupunem că un om s-ar dărui acestei experienţe, că ar avea în faţa sa, în această lume de viziuni în care a intrat în acest fel, o deplină realitate. El s-ar afla într-o gravă eroare. Şi aici ne aflăm în punctul în care începe primejdia. Imperiul vieţii de viziuni este fără fund, dacă nu reuşim să ne ridicăm de la imaginaţiune, care ne captivează prin lumea de viziuni, la inspiraţie. Abia aceasta ne spune: Tu trebuie să te îndrepţi spre această singură imagine, într-acolo trebuie să-ţi îndrepţi privirea ta ocultă pentru a trăi un adevăr, iar toate celelalte nenumărate imagini aflate în jurul acesteia trebuie să dispară într-un neant. Doar atunci această unică imagine va ieşi la suprafaţă din nenumărat de multele imagini şi ţi se va revela ca o expresie a adevărului.

Aşadar când ne aflăm pe calea ocultă intrăm într-un domeniu de infinite posibilităţi vizionare şi trebuie să ajungem să ne dezvoltăm într-atât, încât să putem selecta, extrage, să zicem aşa, din acest noian de posibilităţi infinite vizionare pe cele care exprimă într-adevăr o realitate spirituală. Nu te poţi asigura în alt fel decât am arătat mai sus, căci dacă cineva ar veni şi ar întreba: Intri deci într-un câmp de viziuni infinit de bogat; care sunt adevărate şi care sunt false? Poţi să-mi dai o regulă prin care să le pot deosebi pe cele adevărate de cele false? la astfel de întrebări nici un ocultist nu poate oferi o regulă generală. Orice ocultist ar trebui să răspundă: Dacă vrei să le deosebeşti trebuie să te perfecţionezi în continuare. Abia atunci îţi va apărea şi posibilitatea să-ţi îndrepţi privirea spre acea viziune care rezistă privirii tale, căci acelea care rezistă sunt cele care sunt pentru orientarea ta; celelalte însă, care sunt stinse de tine, sunt simple imagini secundare.

Primejdia constă doar în aceea că mulţi oameni se simt bine în sfera viziunilor, iar dacă au în faţa lor o lume de viziuni nu se mai perfecţionează, nu se mai străduie să evolueze, întrucât lor le place extraordinar de mult această lume de viziuni. Nu poţi evolua spre adevăr în lumea spirituală dacă te dărui simplist acestor beatitudini, acestei voluptăţi, să zicem aşa, de viziuni. Nu te poţi ridica la realitate, la adevăr. Dimpotrivă, trebuie să te foloseşti de toate mijloacele disponibile pentru a evolua. Atunci, din sânul nenumăratelor posibilităţi de viziune se separă real-spiritualul adevărat.

Comparaţi acum cele două lucruri pe care vi le-am spus: pe de o parte, afară, lumea; din ea izvorăsc infinitele posibilităţi ale germenilor de viaţă şi doar puţini din ei ajung la ţel, iar pe de altă parte lumea interioară spre care ne conduce calea cunoaşterii: o lume infinită de viziuni; comparaţi-o cu lumea posibilităţilor germenilor de viaţă. Numărul acestor viziuni la care ajungem în final este mic, ca şi numărul germenilor de viaţă care ajung să se împlinească cu adevărat. Aceste două lucruri sunt în deplină concordanţă, sunt legate foarte strâns unul de altul.

Să ne continuăm ideea şi să ne întrebăm: Are rost să ne întristăm şi să ne descurajăm în privinţa vieţii şi a existenţei fiindcă ele fac ca acolo, afară, nenumăraţi germeni să se nască doar pe jumătate, să zicem aşa, şi doar puţini din ei să îşi atingă ţelul? Putem deplânge faptul, putem spune: Afară este o luptă acerbă pentru existentă, căreia doar puţini le scapă, întâmplător. Să revenim la exemplul concret, al lanului de grâu sau de secară. Să presupunem că toate seminţele de secară care încolţesc ajung într-adevăr la ţel şi devin spice. Ce s-ar întâmpla atunci? Lumea n-ar mai fi posibilă, căci fiinţele care trebuie să se hrănească cu grâu sau cu secară n-ar mai avea hrană! Pentru ca fiinţele pe care le cunoaştem bine să poată ajunge la treapta actuală de dezvoltare a trebuit ca alte fiinţe, pe care tocmai le-am menţionat, să se scufunde în abis în ce priveşte ţelul lor, a trebuit ca acestea să rămână în urma ţelului lor. Cu toate acestea nu avem nici un motiv de întristare, dacă nu vrem să spunem că pentru noi importantă este doar lumea asta; căci dacă ne interesează ceva în lume, dacă ne interesează că ea există – şi lumea constă doar din fiinţe – este nevoie ca aceste fiinţe să se poată hrăni. Dacă ele trebuie să se hrănească, atunci alte fiinţe trebuie să se jertfească. De aceea doar puţini germeni de viaţă îşi pot atinge ţelul. Ceilalţi urmează alte căi. Ei trebuie să urmeze alte căi pentru ca lumea să subziste, pentru că, în adevăr, lumea nu poate fi orânduită înţelept decât în felul acesta. De aceea suntem înconjuraţi de o lume ca cea din jurul nostru, pentru că anumite fiinţe se jertfesc înainte de a ajunge la atingerea ţelului lor. Dacă urmărim drumul fiinţelor ce s-au jertfit, le vom găsi în celelalte fiinţe de deasupra lor, în fiinţele ce au nevoie de această jertfă ca să poată exista. Ridicăm aici, am spune, un colţ al vălului care ascunde sensul, în aparenţă atât de enigmatic, al existenţei, al existenţei care se poate naşte şi care poate şi să se cufunde în neant. Cu toate acestea am descoperit că înţelepciunea, deci şi sensul existenţei, se dezvăluie tocmai în acest fapt şi că doar gândirea noastră este prea superficială atunci când ne lamentăm că atât de multe trebuie să se scufunde în abis, aparent fără nici un ţel.

Să revenim acum la celălalt aspect, la latura spirituală. Să luăm ceea ce am numit lumea infinită a viziunilor. Va trebui desigur să lămurim ce înseamnă de fapt această lume a viziunilor. Această lume infinită de viziuni nu este falsă în sensul că imaginile care dispar sunt false iar cele care rezistă sunt juste. Nu în acest sens este falsă această lume. Această judecată este mioapă, ca atunci când ai crede că germenii care nu rămân în viaţă nu ar fi germeni de viaţă şi că imaginaţiunile care dispar în nemărginit nu ar fi imaginaţiuni adevărate. Aşa cum în viaţa exterioară reală se întâmplă ca doar puţine fiinţe să-şi atingă ţelul, tot aşa din viaţa spirituală infinită doar foarte puţin ajunge în orizontul nostru. De ce?

Această întrebare este foarte instructivă pentru noi. Să presupunem că ne-am dărui multitudinii infinite a imaginilor care ne inundă. Celui căruia i s-a deschis o dată lumea viziunilor, în acela se revarsă mereu viziuni, vin şi pleacă una după alta, se înalţă precum valurile şi se întrepătrund. Nu te poţi feri de imaginile şi impulsurile care pulsează în jurul nostru în lumea spirituală, tălăzuind în sus şi în jos. Dacă însă privim atent ce se întâmplă cu o astfel de persoană care se dăruie simplu lumii de viziuni, aflăm ceva foarte curios. Când observăm o astfel de fiinţă care nu vrea să evolueze şi se opreşte la aceste viziuni, găsim mai întâi că ea a aflat una sau alta, a avut o vieţuire sau alta. Bine, spunem noi, ai avut viziuni spirituale, ai vieţuit asta, pentru tine ele sunt realităţi. Frumos, este o comunicare din lumea spirituală. Vom observa însă foarte curând că dacă vine o altă persoană, care nu este mult mai avansată decât prima, şi ne comunică viziunea sa despre acest subiect, aceasta are o cu totul altă formă, astfel încât pot exista două opinii diferite în privinţa aceluiaşi lucru. Dar putem avea experienţe şi mai rele. Vom găsi că astfel de oameni care vor să se oprească doar la o lume de viziuni au ei înşişi opinii diferite în momente diferite despre una şi aceeaşi problemă. O dată spun ceva, altă dată altceva. Faptul că vizionarii au de obicei o memorie proastă şi uită ce au spus prima dată este un lucru rău. Ei nu sunt conştienţi ce au spus atunci.

Pe scurt, avem de-a face cu o multitudine infinită de fenomene. Dacă noi, ca oameni, cu eul nostru actual pământesc, am vrea să judecăm corect tot ce ni se înfăţişează în lumea de viziuni, ar trebui să facem comparaţii fără sfârşit. Din toate acestea n-ar ieşi nimic. Principiul de bază care trebuie să domnească aici este că această lume de viziuni este desigur o revelaţie a spiritului, dar ea nu are iniţial nici o valoare. Oricât de multe ar fi viziunile noastre, ele sunt comunicări ale lumii spirituale, însă nu sunt adevăruri. Dacă vor să fie adevăruri, ar trebui mai întâi să comparăm între ele diferitele viziuni ale diferiţilor oameni, oricât de mulţi ar fi ei. Însă acest lucru nu e posibil. În loc de aceasta ne putem continua munca de dezvoltare spre treapta inspiraţiei. Atunci însă se întâmplă următoarele: aflăm că din momentul în care oamenii se ridică la treapta inspiraţiei afirmaţiile lor sunt identice. Nu mai există deosebiri sau ceva ce să se prezinte altfel decât la ceilalţi. Pentru cei care au atins aceeaşi treaptă de evoluţie experienţele sunt cu totul identice.

Trecem acum la cealaltă problemă, oarecum asemănătoare, şi anume cea din lumea exterioară. Aici, puţinii germeni de viaţă care ajung la ţel sunt comparaţi cu germenii, mulţi, care s-au scufundat deja în abis. Ştim că pentru ca lumea exterioară să poată exista este nevoie de pieire. Cum stau lucrurile însă cu lumea spirituală, cu aceste viziuni şi inspiraţii? Aici, înainte de toate, trebuie să ne fie clar că ceea ce avem în faţă când am selectat viziunile sunt într-adevăr realităţi spirituale, că nu avem simple imagini care ne transmit cunoştinţe în sensul obişnuit. Nu e vorba de aşa ceva. Iar faptul acesta vreau să vi-l explic printr-un exemplu foarte semnificativ. Vreau să vă explic raportul viziunilor selectate faţă de lumea de viziuni aşa cum v-am explicat prima dată raportul germenilor de viaţă selectaţi, ajunşi la ţel, cu ceilalţi germeni. Aceştia din urmă slujesc ca hrană celor dintâi. Ce se întâmplă însă cu viziunile selectate, cu ceea ce într-adevăr trăieşte în om ca viziune reală?

Trebuie să vă fac atenţi asupra unui lucru. Nu este permis să credeţi că atunci când cineva a ajuns clarvăzător în el trăieşte lumea spiritului iar în celălalt nu. Nu trebuie să vă reprezentaţi clarvederea spunându-vă: Acolo este un clarvăzător iar aici un alt om; în sufletul clarvăzătorului trăieşte expresia realităţii spirituale, iar în celălalt suflet nu. N-ar fi just. Dacă vreţi să vă exprimaţi corect, ar trebui mai degrabă să spuneţi: Aici sunt doi oameni. Unul este clarvăzător, celălalt nu. Ceea ce vede un clarvăzător trăieşte în amândoi. Aceleasi impulsuri spirituale trăiesc atât în clarvăzător cât şi în neclarvăzător. Clarvăzătorul se deosebeşte de neclarvăzător doar prin faptul că el le vede, pe când celălalt nu le vede. Unul le poartă în sine şi le vede, celălalt le poartă şi el în sine dar nu le vede. Cine crede că, de pildă, clarvăzătorul are în sine ceva ce celălalt nu are este prada unei mari erori. Aşa după cum, de exemplu, existenţa unui trandafir nu este condiţionată de faptul că omul îl vede sau nu, tot astfel stau lucrurile şi cu clarvederea. Realitatea trăieşte atît în sufletul clarvăzătorului cât şi în sufletul neclarvăzătorului, cu toate că cel din urmă nu o vede. Deosebirea constă doar în aceea că unul o vede, celălalt nu. Se poate deci afirma că ceea ce percepe clarvăzătorul există în sufletele tuturor oamenilor de pe Pământ. Să ne pătrundem bine de acest adevăr.

Să trecem acum la un domeniu foarte depărtat de acesta, dar care ne va uni din nou cu cele spuse de noi mai înainte. Să ne îndreptăm privrea spre lumea animală. Regnul animal se află în jurul nostru sub formele cele mai diverse – lei, urşi, lupi, oi, rechini, balene etc. Omul deosebeşte aceste forme animale, formându-şi despre ele noţiuni exterioare, noţiunea de leu, oaie etc. Nu trebuie să confundăm ceea ce îşi construieşte omul ca noţiune cu ceea ce sunt leul şi lupul în realitate. Dumneavoastră ştiţi, nu trebuie decât să vă amintesc, în ştiinţa spiritului vorbim de aşa-numitele suflete-grup. Toţi leii au un suflet-grup leu comun, toţi lupii au un suflet-grup lup comun. Anumiţi filosofi abstracţi spun că de fapt elementul comun al animalelor ar exista numai în noţiune, că afară, în lume, n-ar exista specificul de lup (lupuşenia = die Wolfheit). Acest lucru însă nu este adevărat. Cine crede că lupuşenia, specificul de lup, ca atare, deci ceea ce există obiectiv în lumea spirituală ca suflet-grup nu există în afara noţiunii noastre, acela trebuie să îşi imagineze următoarele: afară, în lume, în afara noastră există fiinţe pe care le numim lup. Să presupunem că sufletescul caracteristic lupului ar fi o consecinţă a proprietăţilor materiei din care este alcătuit. Ştim că materia corpului unei fiinţe animale se schimbă continuu. Animalul asimilează continuu materie nouă şi o elimină pe cea veche. Prin aceasta starea materiei se schimbă continuu. Dar ceea ce este important este că în lup există ceva care transformă materia asimilată în materie de lup. Să presupunem că prin toate fineţurile ştiinţei naturale am putea descoperi de cât timp are nevoie lupul pentru a-şi înlocui întreaga sa materie. Să presupunem apoi că un lup este închis pe întreaga durată a acestei perioade şi este hrănit numai cu carne de miel, încât el primeşte această hrană toată perioada de timp necesară organismului său pentru a se reînnoi. Dacă lupul n-ar fi decât această materialitate fizică din care este alcătuit corpul său, ar trebui ca la sfârşitul acestei perioade să devină miel. Nici dumneavoastră nu credeţi că dacă lupul a mâncat atât timp miei el trebuie să şi devină miel. Vedeţi dumneavoastră, noţiunilor pe care ni le formăm despre diverse specii de animale le corespund nişte realităţi care sunt ceva suprasensibil în raport cu ceea ce avem pe plan fizic.

Această constatare se aplică tuturor animalelor. Sufletul-grup care stă la baza întregii specii animale este cel care face ca un animal să fie lup, altul miel, unul leu, celălalt tigru. Or, omul concepe sufletul-grup în noţiunile sale. Noţiunile pe care şi le formează acum omul în mod obişnuit despre lumea animală sunt de fapt cu totul imperfecte. Asta provine din faptul că în stadiul actual de dezvoltare el pătrunde foarte puţin în profunzimea lucrurilor, rămânând la suprafaţa fiinţialului. Dacă omul ar şti să pătrundă mai mult, ideea de lup n-ar rămâne pentru el un simplu concept abstract, ci el ar avea starea sufletească ce corespunde acestei noţiuni. O dată cu această noţiune ar apărea o stare sufletească, iar omul, formându-şi ideea de lup, ar trăi ceea ce este natura de lup, natura lupului. El ar simţi pofta de sânge a lupului şi răbdarea mielului.

Dacă astăzi nu se întâmplă aşa ceva, asta se datorează faptului – nu mă pot exprima decât simbolic, dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine realitatea respectivă – se datorează faptului că, după ce au avut loc influenţele luciferice, omul a fost ţinut la distanţă de zei, i s-a interzis ca pe lângă cunoaştere să aibă şi viaţa. El nu a trebuit să mănânce din pomul vieţii. De aceea nu are decât cunoaştere şi nu poate vieţui realitatea vieţii. El poate face acest lucru dacă este ocultist, dacă pătrunde în mod ocult în acest domeniu. Atunci nu va avea numai conceptul abstract, ci va trăi ceea ce desemnăm prin expresiile „pofta de sânge a lupului“, „răbdarea mielului“.

Întelegeţi acum ce diferenţă mare este între aceste două lucruri. Ele se luptă în noi, întrucât noţiunile sunt străbătute de fiinţa cea mai interioară a substanţei sufleteşti. Însă aceste notiuni ocultistul şi clarvăzătorul trebuie să şi le construiască, trebuie ca ei să urce la aceste noţiuni. Când clarvăzătorul a ajuns la aceste lucruri, atunci putem spune: Acum în el trăieşte ceva din toate acestea. Şi realmente în el trăieşte o imagine vie a întregii lumi animale de afară. S-ar putea spune aici: Ce bine este de celălalt om, care n-a devenit clarvăzător! Însă eu v-am atras atenţia mai înainte că clarvăzătorul nu se deosebeşte, sub acest aspect, de alţi oameni. Ceea ce există într-unul există şi în celălalt. Deosebirea constă doar în faptul că unul vede aceasta, pe când celălalt nu. Întreaga lume de care am vorbit este în realitate în sufletul oricărui om, numai că omul obişnuit nu o vede. Ea este cea care iese din adâncurile ascunse ale sufletului, îl face pe om neliniştit, îl aruncă în îndoială, îl atrage într-o direcţie sau alta, constituie jocul instictelor şi poftelor sale. Ceea ce nu trece peste un anumit prag, ceea ce se exprimă şi se consumă doar prin slăbiciuni există totuşi. Cine are o atare înclinaţie sufletescă are o astfel de legătură cu lumea încât aceste sentimente îl cuprind, îl prind în luptă şi în viaţă şi îl aduc în raporturi de o excepţională gravitate faţă de fiinţe şi oameni. Aceasta pe de o parte. De ce?

Dacă n-ar fi aşa, atunci evoluţia Pământului nostru şi a regnului animal ar ajunge sub un anumit raport la sfârşit. Atunci regnul animal, aşa cum este, ar fi un fel de capăt de drum, n-ar putea merge mai departe. Toate sufletele-grup ale animalelor care trăiesc în jurul nostru n-ar putea să-şi continue evoluţia în încorporarea următoare a Pământului. Ar fi un lucru straniu. Aceste suflete-grup animale – iertaţi-mi comparaţia, însă ea vă voi face să-mi înţelegeţi ideea – ar fi în situaţia unui stat al amazoanelor în care intrarea bărbaţilor ar fi total interzisă. În mod normal, fără prezenţa părţii bărbăteşti acesta ar trebui să se stingă. Spiritual, de fapt, nu s-ar stinge, căci sufletele ar trece în alte sfere, însă ca stat al amazoanelor ar fi supus acestui destin. Tot aşa ar trebui să piară statul sufletelor-grup animale dacă n-ar exista nimic în afara lui. Ceea ce trăieşte în mod real în sufletele-grup animale trebuie să fie fecundat pentru a putea trece peste pragul evoluţiei terestre în următoarea încarnare a Pământului, cea a viitorului Jupiter. Astfel, formele animalelor terestre dispar, se sting, sufletele-grup însă sunt fecundate şi apar în Jupiter sub o formă adaptată unei existenţe superioare, ajungând deci la stadiul următor al evoluţiei lor.

Ce se întâmplă deci, prin om, aici jos, atunci când el își reprezintă formele vii ale sufletelor-grup? El dezvoltă prin aceasta germenii fecundanţi pentru sufletele-grup, care altfel n-ar putea să-şi continue evoluţia. Dacă ţinem seama de acest lucru putem spune următoarele: Vedem deja, când ne referim la regnul animal, că omul dezvoltă în sine, la stimulare exterioară, în timp ce priveşte regnul animal, anumite impulsuri interioare care sunt germeni fecundanți pentru sufletele-grup animal. Aceste impulsuri care iau naştere aici în viaţă ca germeni fecundanţi pentru sufletele-grup animal se nasc la stimularea exterioară. Viziunile clarvăzătorului nu se nasc la stimulare exterioară, nici aceea selectată ca viziune reală. Ea există doar acolo în lumea spirituală şi trăieşte în sufletele oamenilor.

Să nu vă închipuiţi însă că dacă dintr-un anumit număr de boabe de grâu sunt consumate atâtea şi atâtea, şi doar puţine pot deveni din nou spic, în lumea spirituală nu se întâmplă nimic! În timp ce boabele de grâu sunt consumate, spiritualul legat de boabele grânelor trece în om. Clarvăzătorul observă cel mai bine acest lucru dacă priveşte apa mării în care se află nenumăraii germeni de peşti şi observă cât de puţini ajung să evolueze până la deplina lor dezvoltare. Cei care ajung până la deplina maturitate şi devin peşti emit din interior mici flăcărui; ceilalţi însă, care nu se dezvoltă fizic, care, fizic, pier în abis, dezvoltă lumini-flăcări puternice. Partea lor spirituală este cu atât mai importantă. Tot aşa se întâmplă şi cu boabele de grâu şi secară care sunt consumate. Materialul din ele este mâncat; când sunt mestecate, din acele boabe de grâu neajunse la ţelul lor se degajă o forţă spirituală care umple atmosfera din jur. Pentru clarvăzător lucrurile stau la fel atunci când priveşte un om care mănâncă orez sau alte cereale. În timp ce omul asimilează, el uneşte cu sine partea materială a boabelor; forţele spirituale care erau unite cu aceste boabe ţâşnesc în toate direcţiile. Acest lucru nu este atât de simplu pentru privirea ocultă, mai ales dacă hrana nu este de natură vegetală. Dar asupra acestui lucru nu vreau să insist azi, întrucât ştiinţa spiritului nu vrea să agite spiritele într-o anumită direcţie partinică nici în ce priveşte vegetarianismul.

Aşadar fiinţele spirituale se unesc. Toate cele care aparent pier cedează mediului spiritualul. Acest spiritual care este cedat mediului înconjurător se uneşte realmente cu ceea ce trăieşte înlăuntrul omului în lumea sa de viziuni când el devine clarvăzător, sau şi altfel. Iar viziunile selectate conform inspiraţiei sunt principiul fecundant al spiritualului eliberat din germenii de viaţă care nu şi-au atins ţelul, permiţându-le astfel să-şi continue evoluţia.

Astfel interiorul nostru, prin activitatea pe care o desfăşoară aici, este într-un permanent raport cu lumea exterioară, conlucrează cu ea. Această lume ar fi lăsată distrugerii, n-ar putea să se dezvolte în continuare dacă nu i-am aduce germenii fecundanţi. Şi afară, în lume, trăieşte o spiritualitate, însă, oarecum, o semispiritualitate. Pentru ca această spiritualitate exterioară să se poată perpetua, trebuie să i se alăture o altă spiritualitate, din însuşi lăuntrul nostru. Ce trăieşte în noi nu este câtuşi de puţin doar o imagine cognitivă a exteriorului, ci ceva ce aparţine acestuia. El se uneşte cu ce există în exteriorul nostru şi evoluează în continuare. Aşa cum Polul Nord şi Polul Sud, ca magnetism sau electricitate, trebuie să se unească pentru ca să se întâmple ceva, tot astfel cele ce se dezvoltă în interiorul nostru în lumea de viziuni trebuie să se unească cu cele ce sunt împrăştiate în afară de către entităţile ce în aparenţă pier. Enigme uimitoare dar care se limpezesc treptat şi care ne arată în ce fel interiorul este în legătură cu exteriorul.

Să aruncăm acum o privire afară, la ceea ce ne înconjură şi, interior, să ne oprim asupra viziunilor selectate, asupra acelor viziuni care s-au detaşat din infinitele posibilităţi de viziuni. Ceea ce ridicăm astfel la rangul de viziune valabilă pentru noi slujeşte evoluţiei noastre interioare. Dimpotrivă, ceea ce se cufundă sub câmpul infinit al vieţii vizionare nu cade în neant ci pătrunde în lumea exterioară şi o fecundează. Viziunile selectate de noi servesc evoluţiei noastre viitoare. Celelalte ne părăsesc şi se unesc cu cele din jurul nostru, cu viaţa care nu şi-a atins ţelul.

Aşa cum fiinţa vie trebuie să se hrănească cu ceea ce nu apucă să trăiască, tot astfel noi trebuie să ne hrănim cu ceea ce nu cedăm lumii exterioare pentru fecundarea ei. Acest lucru îşi are deci raţiunea sa. Tot ce se naşte spiritual în lume ar trebui să piară continuu, dacă nu am renunta la majoritatea viziunilor noastre şi nu am selecta doar pe cele pe care le desemnează inspiraţia noastră.

Ajungem acum la al doilea pericol al vieţii de viziuni. Ce face omul care acceptă ca adevărate nenumăratele şi variatele viziuni, omul care refuză să aleagă doar viziunile juste pentru el şi care nu respinge marea lor majoritate? Ce face el? Spiritual – veţi vedea imediat ce face dacă traduceţi aceasta în fizic, – el face acelaşi lucru pe care l-ar face omul care se află în faţa unui lan de grâne şi nu ar folosi marea parte a lor pentru hrană, ci ar semăna din nou toate boabele. Nu ar dura mult şi pământul n-ar mai ajunge să cuprindă toate seminţele. Asta n-ar duce prea departe, căci toate celelalte ar muri, n-ar mai avea hrană. Tot astfel se întâmplă şi cu omul care consideră adevărate toate viziunile, care nu şterge nici o viziune şi le păstrează pe toate în el. El procedează în sine ca atunci când ar aduna seminţele de grâu şi le-ar semăna din nou pe toate. Aşa cum lumea ar fi rapid invadată numai cu lanuri şi boabe de grâu, tot astfel omul ar fi invadat de viziuni, dacă nu le-ar selecta.

V-am descris ambianţa, atât fizică cât şi spirituală, animalele, precum şi noţiunile pe care şi le formează omul pentru acestea. Am arătat, de asemenea, cum omul trebuie să confere un ţel viziunilor sale şi cum această lume de viziuni trebuie să se unească cu lumea din afară pentru ca evoluţia să poată continua. Ce se întâmplă însă în cazul omului? El se află în faţa unui animal, contemplă sufletul-grup al acestuia, spune „lup“, adică şi-a format noţiunea de lup; când spune „lup“, în el este stârnită imaginea cu privire la care neclarvăzătorul desigur nu are decât noţiunea abstractă, nu substanţa sufletească. Când omul rosteşte numele „lup“, ceea ce trăieşte în substanţa sufletească se uneşte cu sufletul-grup şi îl fecundează. Dacă omul nu ar rosti numele, regnul animal ca atare s-ar stinge. Acelaşi lucru este valabil şi pentru regnul vegetal.

Ceea ce am precizat acum este valabil doar pentru om, nu şi pentru animale, şi nici pentru îngeri şi aşa mai departe. Aceştia au cu totul alte îndatoriri. Numai omul are misiunea de a-şi opune fiinţa sa lumii exterioare, pentru ca astfel să se nască germeni fecundanţi care se exprimă în nume. Astfel, în interiorul omului a fost pusă posibilitatea evoluţiei în continuare a regnurilor animal şi vegetal.

Şi acum să ne întoarcem la punctul de plecare pe care l-am ales ieri. Iahve sau Iehova a fost întrebat de îngerii slujitori de ce vrea neapărat să-l creeze pe om. Îngerii nu puteau să înţeleagă. Atunci Iehova a adunat animalele şi plantele şi i-a întrebat pe îngeri care sunt numele acestor fiinţe. Ei nu au ştiut. Ei aveau alte sarcini decât fecundarea sufletelor-grup. Omul însă le-a putut rosti numele. Prin aceasta, Iahve arată că are nevoie de om, căci altfel creaţiunea ar trebui să piară. În om se dezvoltă ceea ce în creaţiune a ajuns până la capăt şi are nevoie de un nou impuls pentru a-şi putea continua evoluţia. De aceea creaţiunii a trebuit să i se alăture omul, pentru ca să poată lua naştere germenii fecundanţi care se exprimă în „nume“.

Vedem astfel că nu am fost aşezaţi fără rost cu viaţa noastră în creaţiune. Dacă ne-am imagina că omul n-ar avea loc în această creaţiune, atunci regnurile intermediare nu s-ar putea dezvolta mai departe. Destinul lor ar fi acela al unei lumi vegetale care nu ar fi fecundată. Puntea dintre lumea de dinainte şi cea de mai târziu este creată numai prin introducerea omului în existenţa pământească, iar omul însuşi ia pentru sine, pentru evoluţia sa, ceea ce trăieşte ca nume în suma enormă de fiinţe şi, prin aceasta, el urcă cu întreaga evoluţie.

Am răspuns aici, nu în mod simplu, abstract, la întrebarea: Care este sensul vieţii?, cu toate că, în fond, ea este abstractă. Omul a devenit un colaborator care ajută fiinţele spirituale. El a devenit astfel prin întreaga sa fiinţă. Ceea ce există în el a devenit germenele fecundator pentru întreaga creaţiune. El trebuie să fie aici, iar fără el creaţiunea n-ar putea exista. Astfel omul, când se ştie înlăuntrul creaţiunii, se simte un participant la creaţia divin-spirituală. Acum el ştie de ce are o astfel de viaţă interioară, de ce în afară există lumea stelelor, a norilor, a regnurilor naturii, cu tot ce aparţine spiritual acestora şi cu tot ce constituie în el o lume a vieţii sufleteşti. Căci acum vede că aceste două lumi se completează şi evoluţia poate înainta doar prin acţiunea lor reciprocă. Afară, în spaţiu, se întinde lumea infinită. Aici, înlăuntru, în noi, este lumea noastră sufletească. Noi nu observăm că ceea ce trăieşte în noi ţâşneşte în afară şi se uneşte cu ceea ce trăieşte acolo. Nu observăm că suntem locul de desfăşurare al acestei legături. Ca să spunem aşa, ceea ce se află în noi este unul din poli, iar ceea ce se află afară, în lume, este celălalt pol, iar cei doi poli trebuie să se unească, pentru a contribui la evoluţia lumilor. Iar sensul omului provine din aceea că îi este permis să participe la ea.

Cunoaşterea obişnuită proprie conştienţei normale nu ştie multe despre aceste lucruri. Dar pe măsură ce cunoaşterea noastră se lărgeşte devenim tot mai conştienţi că în noi este locul în care Polul Nord şi Polul Sud al lumii – dacă pot folosi această comparaţie – îşi schimbă reciproc forţele, se unesc unul cu altul pentru a avea loc mai departe evoluţia. Prin ştiinţa ocultă învăţăm că în noi se află scena pentru echilibrul forţelor lumii. Simţim cum în noi lumea divin-spirituală trăieşte ca într-un centru, cum ea se uneşte cu lumea exterioară şi cum cele două se fecundează reciproc.

Dacă ne simţim şi ne ştim a fi o astfel de scenă, dacă suntem participanţi, atunci ne situăm just în viaţă, înţelegem întreg sensul vieţii şi recunoaştem că ceea ce iniţial este inconştient ne va deveni din ce în ce mai conştient pe măsură ce pătrundem în ştiinţa spiritului. Pe aceasta se bazează întreaga evoluţie a forţelor spirituale superioare. În timp ce conştienţei obişnuite normale îi este refuzat să ştie că în om se uneşte ceva cu ceea ce există afară, conştienţei superioare îi este permis să contemple acest lucru. Acest lucru dezvoltă într-adevăr ceea ce ţine de lumea exterioară. De aceea este necesar să intervină un anumit grad de maturitate, pentru a nu se amesteca în mod dezordonat cele din interior cu cele din exterior, căci imediat ce ne-am ridicat la o conştienţă superioară aceasta este şi realitate care trăieşte în noi. Este aparenţă câtă vreme rămânem la conştienţa normală obişnuită.

Vom participa la divin-spiritual. De ce însă vom participa în felul acesta? Au oare toate acestea vreun sens, dacă noi suntem, să zicem aşa, doar un fel de aparat echilibrant pentru forţe opuse? Aceste forţe nu s-ar putea compensa şi fără noi? Un raţionament foarte simplu ne arată cum stau lucrurile. Presupuneţi că aveţi o masă de forţe, o parte trăieşte în interior, cealaltă în exterior. Faptul că aceste părţi stau faţă în faţă este un lucru la care n-am contribuit. Le ţinem iniţial separate.  Ca ele să se unească, asta depinde de noi. Noi le unim în noi. Acest gând, dacă îl înţelegem corect, trezeşte în noi tainele cele mai profunde. Divinităţile ne prezintă lumea sub aspectul unei dualităţi: afară realitatea obiectivă, în noi viaţa sufletească. Noi suntem prezenţi aici şi suntem cei care închid, am spune, circuitul şi aducem astfel împreună cei doi poli. Asta se întâmplă în noi, se întâmplă pe scena conştienţei noastre.

Acum intervine ceea ce este pentru noi libertatea. Prin ea devenim fiinţe independente. În întreaga construcţie cosmică nu trebuie să vedem o simplă scenă, ci un câmp al conlucrării. Prin aceasta sugerăm desigur un gând pe care lumea nu îl înţelege atât de uşor, cel puţin când i se prezintă într-un mod filosofic. Am spus acest lucru cu ani în urmă în cartea mea Adevăr şi ştiinţă, unde am prezentat faptul că avem mai întâi activitatea senzorială şi apoi lumea interioară, că este nevoie de o coexistenţă, de o colaborare. Aceasta este ideea prezentată sub formă filosofică. Pe atunci însă nu am încercat să arăt tainele oculte aflate în spatele ei, însă lumea nu a înţeles-o nici chiar sub forma ei filosofică.

Acum vedem cum trebuie să gândim sensul vieţii noastre. Suntem făcuţi să devenim actori în procesul lumii – acesta este sensul. Ceea ce există în lume este împărţit în două tabere opuse, iar noi suntem plasaţi între ele pentru a le unifica. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că ne putem reprezenta această lucrare ca fiind una strict delimitată. Cunosc un domn glumeţ care scrie mult pentru ziare germane. Mai nou, a scris într-un ziar că pentru evoluţia lumii ar fi necesar ca omul să rămână mereu la unul şi acelaşi stadiu, acela de a nu putea rezolva enigmele cosmice obişnuite, şi că nu ar fi corect ca omul să ajungă să le pătrundă cu gândirea, raţional, să le soluţioneze. Căci, dacă le-ar rezolva, ele n-ar mai exista şi el nu ar mai avea nimic de făcut. Trebuie deci ca asupra enigmelor raţiunii să se menţină mereu îndoiala şi trebuie să apară mereu imperfecţiuni! Acest bărbat nici nu bănuia de fapt că dacă conştienţa normală şi-ar atinge limitele sale ar progresa ea însăşi şi că atunci ar apărea o nouă polaritate, care ar pune o nouă problemă şi ar cere o nouă unificare. Cât timp ar trebui să continue asta? Până în momentul în care omul ar ajunge realmente ca în conştienţa lui să se repete conştienţa divină.

Acum, după ce bănuim măreţia cu totul nelimitată a enigmei, ne putem ridica la răspunsul abstract, ştiind că în noi iau naştere germenii fecundatori ai unei lumi spirituale ce nu ar putea progresa fără noi. Vrem să vedem cum stăm cu sensul vieţii, având acum o bază largă de înţelegere. Ar trebui să ne spunem: Odinioară, în evoluţie domnea conştienţa divină. Ea exista în incomensurabilitatea ei. Cu aceasta ne aflăm la începutul existenţei. Această conştienţă divină creează la început imagini. Prin ce se deosebesc aceste imagini de conştienţa divină? Prin aceea că ele erau multe, în timp ce conştienţa divină era una singură. Mai mult, prin faptul că ele erau goale, în timp ce conştienţa divină era conţinut plin, în sensul că imaginile la început erau o multitudine, dar goale, cum gol era şi eul nostru în comparaţie cu Eul divin umplut cu o lume întreagă. Acest eu gol devine însă scena pe care se unesc fără încetare conţinuturile divine despărţite în două tabere opuse. Şi în vreme ce conştienţa goală creează permanent echilibrări, ea se umple mereu cu ceea ce era iniţial în conştienţa divină. Evoluţia progresează astfel, în sensul că conştienţa individuală se umple cu ceea ce era la început conţinutul conştienţei divine. Aceasta se întâmplă prin echilibrarea continuă înlăuntrul individualităţilor.

Are oare nevoie conştienţa divină de acest lucru pentru evoluţia sa? Cei care nu pot înţelege pe deplin sensul vieţii îşi vor pune multe astfel de întrebări. Nu, conştienţa divină nu are nevoie de asta. Ea are totul în sine, însă nu este egoistă. Ea îngăduie unui număr nelimitat de fiinţe să aibă acelaşi conţinut pe care îl are ea. Pentru aceasta însă trebuie ca aceste fiinţe să cucerească mai întâi întregul, pentru a avea în sine conştienţa divină, iar prin aceasta conştienţa divină să se multiplice. Ulterior apare într-un număr mai mare ceea ce odinioară, la începutul evoluţiei lumilor, era în Unul, care însă după aceea o ia din nou pe drumul îndumnezeirii conştienţei unice.

În general, această evoluţie a fost întotdeauna aşa cum am descris-o aici. A fost aşa în timpul evoluţiei Saturn, la fel a fost în timpul evoluţiei Soare şi Lună. Azi v-am arătat cum are ea loc pe Pământ. În epoca saturniană, prima schiţă a corpului fizic cunoaşte această evoluţie şi, pe de altă parte, fecundează spre exterior schiţa corpului eteric din epoca solară ş.a.m.d. Procesul este acelaşi, numai că devine din ce în ce mai spiritual. În cele din urmă, în afară rămân din ce în ce mai puţine de fecundat. Pe măsură ce oamenii evoluează, în ei vor fi tot mai multe de fecundat, iar în afară tot mai puţine. Şi omul, la sfârşit, va avea în el din ce în ce mai mult ceea ce este în afară. Lumea exterioară devine interiorul său. Interiorizarea, iată cealaltă latură a evoluţiei.

Unificarea interiorului cu exteriorul, interiorizarea exteriorului sunt cele două puncte spre care evoluează oamenii. Ei vor deveni din ce în ce mai asemănători divinităţii şi în cele din urmă din ce în ce mai interiorizaţi. În faza de evoluţie Vulcan totul va fi fecundat. Tot ce este exterior va deveni interior. Divinizare înseamnă interiorizare. Interiorizare înseamnă divinizare. Acesta este ţelul şi sensul vieţii.

Intrăm însă în partea ascunsă a problemei numai când nu ne-o reprezentăm aşa încât să îngrămădim în noi doar noţiuni abstracte, ci pătrundem într-adevăr la detaliu. Omul trebuie să se adâncească în problemă şi să ajungă la detaliu în aşa fel încât, atunci când rosteşte numele animalelor şi plantelor, în interiorul său să se nască ceva care uneşte ce este în cuvânt cu ceea ce stă la baza germenului animal sau vegetal şi apoi continuă să trăiască în lumea spirituală. Concepţia noastră despre lume are nevoie deja de o îmbunătăţire, căci ce a făcut darwinismul în această privinţă? El vorbeşte de lupta pentru existenţă dar nu ţine seama că şi ceea ce este supus înfrângerii şi nimicirii are o evoluţie. Darwinismul vede numai fiinţe care îşi ating ţelul şi fiinţe care nu îşi ating ţelul. Cele care pier degajă însă spiritualul, aşa încât evoluează nu numai învingătorul în lupta fizică. Ceea ce aparent piere parcurge evoluţia în spiritual. Acest lucru este important.

Pătrundem astfel în sensul vieţii. Nimic nu piere, nu este anihilat, ci totul este fecundat spiritual, renaşte în spirit. Cât de multe lucruri au dispărut în întreaga evoluţie a Pământului şi a omenirii fără ca omul să poată interveni direct. Să luăm întreaga evoluţie dinainte de Christos. Am văzut în ce a constat ea. La început omul a pornit din lumea spirituală. Treptat, el a coborât în lumea fizic-senzorială. Ceea ce avea el, trăia în el, a dispărut, aşa cum au dispărut germenii de viaţă ce nu şi-au atins ţelul. Din trunchiul evoluţiei omeneşti vedem desprinzându-se nenumărate ramuri şi căzând în abis. În timp ce nenumărate ramuri s-au scufundat în abis în cadrul evoluţiei exterioare a culturii omeneşti, a vieţii omeneşti, sus se dezvoltă impulsul lui Christos. Aşa cum în om se dezvoltă germenele fecundant pentru mediul său înconjurător, tot aşa se dezvoltă impusul lui Christos pentru ceea ce în om, aparent, piere. Are loc apoi Misteriul de pe Golgota. Acesta reprezintă fecundarea, de sus în jos, a ceea ce a pierit. Odată cu ceea ce aparent s-a abătut de la divin şi s-a scufundat în abis s-a petrecut realmente o transformare. A intervenit impulsul lui Christos şi fecundează. Iar începând cu Misteriul de pe Golgota asistăm în continuarea evoluţiei pământeşti la o reînflorire şi o reluare a mersului înainte, prin fecundarea primită odată cu impulsul lui Christos.

Vedem astfel şi în cazul aceastui eveniment major al evoluţiei pământeşti adeverindu-se cele cunoscute de noi despre polaritate. În epoca noastră înfloresc germenii de cultură care au pierit în cursul culturii antice egiptene. Căci ei sunt conţinuţi în evoluţia pământească. A venit acum impulsul lui Christos şi i-a fecundat şi, fecundându-i, în epoca noastră a avut loc repetarea culturii egipto-caldeene. În cultura care va urma culturii noastre va învia străvechea cultură persană, fecundată de germenele Christos. În decursul celei de a şaptea epoci va apărea într-o formă nouă cultura hindusă străveche, înalta artă spirituală care a venit de la sfinţii Rishi, fecundată de germenele Christos.

Astfel vedem cum şi în cursul acestei evoluţii continue se pot distinge cele două principii opuse pe care le-am cunoscut la om: interior şi exterior, sufletesc şi fizic, ce se fecundează reciproc. Sus există impulsul lui Christos, iar jos fecundarea cu germenele Christos. Jos avem cultura pământească în evoluţie progresivă, iar pe de altă parte impulsul lui Christos coborât de sus prin Misteriul de pe Golgota.

Înţelegem acum şi sensul vieţuirii lui Christos. Pământul trebuie să vieţuiască împreună cu tainele cosmice, aşa cum individul trebuie să împreunăvieţuiască cu tainele divine. Prin aceasta, polaritatea a fost sădită atât în om cât şi în Pământ.

Pământul şi ceea ce este sus, ceea ce s-a unit mai întâi cu Pământul prin Misteriul de pe Golgota, s-au dezvoltat ca doi poli opuşi. Christos şi Pământul aparţin unul altuia. Pentru ca să se poată uni, a trebuit ca ei să se dezvolte întâi separat unul de altul, ca polarităţi. Vedem că pentru ca lucrurile să se împlinească în realitate este necesar ca ele să se diferenţieze în polarităţi iar polarităţile să se reunească iar pentru progresul vieţii. Acesta este sensul vieţii.

Dar tot atât de adevărat este şi că dacă privim problema în felul acesta ne simţim stând în lume şi simţim că fără de noi lumea ar fi nimic. Un mistic profund, Angelus Silesius, a făcut o curioasă remarcă ce la început poate părea deconcertantă: Ştiu că fără mine nu poate trăi nici un Dumnezeu; dacă eu aş fi nimicit, El ar trebui să dispară. Confesiunile creştine pot tuna şi fulgera împotriva unei asemenea spuse. Ele ignoră cu totul faptul istoric, şi anume că Angelus Silesius, înainte de a fi devenit catolic, pentru a sta, după părerea sa, complet pe tărâmul creştinismului, era deja un om cu adevărat foarte pios, şi cu toate aceste a rostit cele spuse mai sus. Cine îl cunoaşte pe Angelus Silesius nu va accepta că aceste vorbe au fost spuse din lipsă de pietate. Tot ce există în lume se află într-o opoziţie, precum polarităţile care nu s-ar putea uni dacă omul n-ar fi aici. Omul este în centrul tuturor acestora şi face parte din ele. Când omul gândeşte, în el gândeşte lumea. El este scena, el doar aduce împreună gândurile. Acelaşi lucru se petrece când omul simte sau vrea.

Acum, când ne îndreptăm privirea în depărtările spaţiului, putem cântări ce înseamnă când spunem: Divinul este cel care îl umple şi divinul este cel care trebuie să se unească cu germenele Pământului. Omul poate spune: În mine este sensul vieţii. Zeii şi-au fixat ţeluri. Ei însă şi-au ales şi scena unde pot fi atinse aceste ţeluri. Sufletul omenesc este scena. De aceea sufletul omenesc, numai să poată coborî îndeajuns de adânc în el însuşi, nu doar să vrea să dezlege enigmele din spaţiu, va găsi înlăuntrul său locul în care zeii îşi împlinesc faptele lor; iar omul este părtaş la aceasta. În drama-misteriu Încercarea sufletului am vrut să exprim acest lucru arătând cum zeii acţionează în interiorul omului şi cum sensul lumii se împlineşte în sufletul lui, cum sensul lumii va trăi în sufletul omenesc. Care este sensul vieţii? Este faptul că acest sens va trăi în omul însuşi. Aceasta am încercat să exprim în cuvintele pe care sufletul le poate spune în el însuşi:

„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice,
În simţirea ta ţes forţe cosmice,
În voinţa ta lucrează fiinţe cosmice.
Te pierde-n gândurile cosmice,
Te vieţuieşte prin forţele cosmice,
Te plăsmuieşte din fiinţele voinţei.
 
Să nu sfârşeşti în depărtările cosmice
Prin jocul visător al gândurilor...;
Începe-n depărtările cosmice
Şi-opreşte-te-n adâncurile sufletului tău:
Cunoscându-te în tine,
Tu ţelurile zeilor le afli.“*

* R. Steiner, Încercarea sufletului (GA 14), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, vers 111–122 (n.tr.).

Când vrei să exprimi ceva adevărat, nu doar o simplă părere care îţi vine în minte, întotdeauna trebuie apelat la tainele oculte. Acest lucru este extrem de important. De aceea termenii folosiţi în lucrările oculte, fie că sunt în proză, fie că sunt în versuri, nu trebuie gândiţi în stilul în care au apărut alte opere poetice exterioare. Astfel de opere, inspirate realmente de adevăr, al lumii şi al tainelor sale, s-au născut lăsând ca în suflet să vorbească cu adevărat gândurile cosmice, lăsând ca el să se înflăcăreze de sentimentele cosmice, nu de sentimentele personale, şi lăsându-se creat într-adevăr din fiinţele de voinţă.

A învăţa să distingem între ceea ce izvorăşte din tainele cosmice şi ceva inventat de fantezia arbitrară a omului este misiunea mişcării noastre antropofice. Încetul cu încetul evoluţia culturii va ajunge la un astfel de nivel încât în locul născocirilor arbitrare va apărea ceea ce în sufletul omenesc trăieşte ca celălalt pol al spiritualului corespunzător. Astfel de lucruri, create în acest fel, vor fi la rândul lor germeni fecundatori ce se unesc cu spiritualul. Ele au un rost anume în procesul cosmic. Este acela de a ne da un cu totul alt sentiment de responsabilitate faţă de lucrurile pe care le realizăm noi înşine când ştim că ceea ce facem sunt germeni fecundatori şi nu germeni sterili, care se irosesc pur şi simplu. Iată de ce şi noi trebuie să lăsăm să se nască aceşti germeni din adâncurile sufletului lumilor.

Acum, dumneavoastră puteţi întreba: Da, dar cum ajungem acolo? Prin răbdare. Nimicind tot mai mult orice fel de orgoliu personal. Orgoliul personal ne ispiteşte mereu, mereu, să creăm doar lucrări personale, în loc să lăsăm să vorbească ceea ce este expresia divinului în noi. Prin ce putem şti că divinul vorbeşte în noi? Trebuie să nimicim tot ce vine doar din noi înşine şi în primul rând să nimicim orice tendinţă de orgoliu. Atunci în noi va lua naştere polaritatea justă, care creează germeni fecundatori reali în suflet. Nerăbdarea este cel mai rău sfătuitor pentru viaţă. Ea este cea care corupe lumea. Când veţi reuşi ceea ce am spus mai sus, veţi vedea că sensul vieţii este realizat prin fecundarea exteriorului cu interiorul. Tot atunci vom recunoaşte şi că dacă interiorul nostru nu este cel just vom semăna în lume germeni fecundatori incorecti. Care este urmarea? Urmarea este că în lume se nasc atunci creaţii avortate. Cultura noastră actuală este bogată în astfel de avortoni. În toate ţările importante am putea spune că la ora actuală se scrie poezie – literatură –, de pildă, cu „forţa aburului“; în curând se va putea face asta cu ajutorul baloanelor cu aer. Un faimos scriitor din secolul XVIII a scris: O singură ţară produce în zilele noastre de cinci ori mai multe cărţi decât ar avea trebuinţă întreg Pământul pentru binele lui! Astăzi este şi mai rău. Această producţie înconjură cultura noastră actuală cu entităţi spirituale care nu sunt viabile, care nu ar fi trebuit şi nu ar trebui să se nască dacă oamenii ar fi avut şi ar avea răbdarea necesară. Răbdarea se va naşte ca un fel de alt pol în sufletul omenesc; ea îl va împiedica pe om să dea frâu liber producţiilor care sunt doar emanaţii ale orgoliului şi egoismului.

Nu luaţi drept o predică morală ceea ce vă spun, ci ca expresie a unui fapt. Căci este un fapt că prin producţii ambiţioase în sufletul nostru iau naştere germeni fecundatori din care provin avortoni în lumea spirituală. A-i respinge, a-i transforma treptat este o sarcină pentru viitorul îndepărtat. A rezolva această sarcină este misiunea ştiinţei spiritului, iar sensul vieţii este ca concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume să se ralieze întregului sens al vieţii, pentru ca pretutindeni să ne întâmpine un sens, pentru ca totul în viaţă să fie plin de sens. Asta este ce vrea ocultismul să îl înveţe pe om, faptul că noi ne aflăm în mijlocul acestui sens şi că într-adevăr putem spune:

„În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice,
În simţirea ta ţes forţe cosmice,
În voinţa ta lucrează fiinţe cosmice.
Te pierde-n gândurile cosmice,
Te vieţuieşte prin forţele cosmice,
Te plăsmuieşte din fiinţele voinţei.

Să nu sfârşeşti în depărtările cosmice
Prin jocul visător al gândurilor...;
Începe-n depărtările spiritului
Şi-opreşte-te-n adâncurile sufletului tău:
Cunoscându-te în tine,
Tu ţelurile zeilor le afli.“

Acesta este, iubiţii mei prieteni, sensul vieţii, aşa cum are trebuinţă omul să-l înţeleagă în primă instanţă.

Acestea sunt cele ce am vrut să vă spun. Dacă ni le lămurim în întregime, atunci sufletele care s-au unit cu divinul le vor lăsa să acţioneze înlăuntrul lor.

Lucrurile mai greu de înţeles din cadrul acestor expuneri trebuie să le atribuiţi faptului că o problemă atât de importantă, cum este cea a sensului vieţii, karma a vrut s-o epuizăm în două conferinţe scurte, dar şi faptului că multe aspecte care se pot desfăşura abia în sufletul propriu nu au putut fi decât sugerate. Priviţi ca pe o polaritate şi faptul că întâi trebuie dată o sugestie, care apoi trebuie prelucrată meditativ şi că prin aceasta trebuie să capete sens şi conţinut întreaga noastră conlucrare, să devină judicoasă, aşa încât sufletele noastre să interacţioneze. Aceasta este esenţa iubirii adevărate. Ea este şi un echilibru de polarităţi. Acolo unde gândurile antroposofice trebuie să răzbată până la sufletele oamenilor, ele trebuie să trezească celălalt pol, trebuie să se echilibreze prin celălalt pol. Aceasta poate acţiona precum o muzică a sferelor antroposofică. Dacă vom acţiona în felul acesta, dacă ne vom afla într-adevăr în viaţa antroposofică, vom fi şi uniţi în viaţa antroposofică.

Aşa mi-ar plăcea să considerăm prilejul de a fi azi împreună. Aceste probleme au fost o expresie a spiritului iubirii şi sunt dedicate spiritului iubirii între noi, antroposofii. Astfel, această iubire, prin scânteia din noi, va face să schimbăm între noi conţinuturile spirituale, va fi din ce în ce mai mult un stimulent prin care nu numai să primim, ci să fim îndemnaţi tot mai mult să acţionăm antroposofic. Ştiinţa spiritului va fi atunci un promotor al acestei iubiri, care impresionează latura cea mai lăuntrică a sufletului omenesc. Atunci această iubire va continua să trăiască mai departe. Atunci şi noi, ca oameni care trebuie să trăim spaţial despărţiţi unii de alţii în cadrul Societăţii antroposofice, vom face ca această iubire să dăinuie şi după ce karma, cu prilejul acestei manifestări, ne-a ţinut un timp laolaltă. Rămânem astfel împreună şi vom considera un adevărat prilej de a putea să rămânem împreună cu ceea ce avem mai bun în sufletele noastre, de a ne putea ridica cu cele mai bune însuşiri spirituale ale noastre la înălţimi spiritual-divine. Şi tot aşa, iubiţii mei prieteni, să rămânem împreună şi în continuare.