Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

CONFERINŢA a IV-a

Norrköping, 16 iulie 1914

Omenirea are în mod constant nevoie de adevăruri, care nu pot fi înţelese în întregime în toate epocile. A lua în tine un adevăr nu înseamnă numai a-ţi lărgi câmpul cunoaşterii; adevărul include în el forţe de viaţă. Şi când ne pătrundem cu adevărul, sufletul se pătrunde de un element al Cosmosului, aşa cum corpul nostru fizic, pentru a continua să trăiască, trebuie să se penetreze cu aerul exterior. Iată de ce în documentele religioase sunt conţinute adevăruri profunde, dar sub o astfel de formă încât oamenii nu înţeleg adesea adevăratul lor sens decât la mult timp după ce ele au fost dezvăluite.

De pildă, Noul Testament este un document aflat la dispoziţia omenirii. Va fi nevoie însă de întreaga evoluţie viitoare a Pământului pentru ca acest document să fie înţeles în întregime. Viitorul ne va învăţa multe lucruri despre lumea exterioară, ca şi despre lumea spirituală, şi toate acestea ne vor ajuta, dacă le privim în adevărata lor lumină, să ajungem la înţelegerea Noului Testament. Înţelegerea va veni puţin câte puţin, dar Noul Testament este scris într-o formă simplă, aşa încât îl poţi asimila şi, mai târziu, va putea fi înţeles. Este important să ne pătrundem de adevărul pe care îl conţine, chiar dacă nu îi înţelegem încă sensul profund. Mai târziu adevărul se va transforma în cunoaştere, dar încă de acum, asimilându-l, el este o forță de viaţă, putem spune, chiar dacă e dat sub o formă elementară. În ce priveşte problemele pe care am început să le studiem ieri, ele cer, tocmai pentru a fi înţelese aşa cum ni le-a transmis Noul Testament, o cunoaştere tot mai profundă, posibilitatea de a arunca o privire în lumea spirituală şi în tainele ei.

Dacă vrem să continuăm consideraţiile începute în ultima conferinţă, va trebui ca astăzi să pătrundem până la anumite adevăruri oculte, fiindcă ele ne pot sluji drept călăuză mai ales pentru a înţelege în continuare enigma păcatului şi a vinei, pentru a proiecta puţină lumină tocmai asupra raporturilor lui Christos cu sufletul uman.

Ni s-a întâmplat adesea în cursul muncii noastre spiritual-ştiinţifice să ne aflăm în faţa unui punct de vedere pe care îl putem contura ca o întrebare – întrebare pe care de altminteri ne-am pus-o deseori noi înşine: De ce Christos a murit într-un corp uman? Această întrebare exprimă, în fond, problema Misteriului de pe Golgota: De ce a murit Christos, de ce Dumnezeu a murit într-un corp uman?

Dumnezeu a murit pentru că necesităţile evoluţiei cosmice au impus ca El să poată pătrunde în oamenii de pe Pământ, au impus ca un Dumnezeu al lumilor superioare să devină conducătorul evoluţiei Pământului. Pentru asta, Christos trebuia să se unească cu moartea. Spun bine, să se unească cu moartea, iubiţii mei prieteni! Aş vrea ca acest adevăr să fie primit de către sufletele omeneşti în sensul său cel mai adânc.

În general, omul nu se află faţă în faţă cu moartea decât când vede murind un alt om sau când asistă la anumite fenomene care se aseamănă morţii sau, iarăşi, când ai certitudinea de a trebui să treci tu însuţi prin poarta morţii când încarnarea prezentă ajunge la finalul ei. Dar acesta este în fond doar aspectul exterior al morţii. Moartea se manifestă şi altfel în lumea în care trăim, şi asupra acestor lucruri aş vrea să vă atrag atenţia. Să plecăm de la un fenomen de zi cu zi, cu totul obişnuit. Noi inspirăm aerul şi apoi îl expirăm; dar aerul suferă în noi o transformare. Când este expirat, el este aer mort; aerul expirat de plămân nu mai poate fi respirat, el produce moarte. Vă indic lucrul acesta în trecere pentru ca să înţelegeţi şi maxima ocultă: „Intrând în om, aerul moare“. Într-adevăr, ceea ce este viu în aer moare atunci când intră în corpul uman. Cu fiecare respiraţie, moartea pune stăpânire pe aer. Acesta este însă doar un fenomen. Raza de lumină care pătrunde în ochi trebuie şi ea să moară şi n-am primi nimic de la razele de lumină dacă ochiul nostru nu s-ar situa fată de raza de lumină aşa cum se situează plămânii faţă de aer. Orice lumină care pătrunde în ochiul nostru moare acolo, şi tocmai această moarte a luminii ne permite să vedem. Principiul viu al luminii moare atunci când pătrunde în ochi. În ochi, raza de lumină moare. O ucidem ca să putem avea percepţia vizuală. Astfel, suntem umpluţi cu ceea ce trebuie să moară în noi pentru ca să avem conştienţa pământească: Corpul nostru omoară aerul, omoară şi raza de lumină care pătrunde în noi, deci noi omorâm în multe feluri.

Atunci când chemăm în ajutor ştiinţa spiritului, noi deosebim materia pământ, materia apă, materia aer, materia căldură. După aceea pătrundem în lumea eterului luminii, vorbim despre eterul căldurii, despre eterul luminii. Până la eterul luminii, omorâm tot ceea ce pătrunde în noi, omorâm continuu, pentru ca să avem conştienţa noastră pământească. Dar există ceva ce nu putem omorî prin existenţa noastră pământească. Ştim că dincolo de eterul luminii se află aşa-numitul eter chimic şi apoi eterul vieţii. Aceste două eteruri nu le putem omorî. Din acest motiv însă aceste două eteruri nici nu au o participare deosebită în noi. Dacă am omorî şi eterul chimic, am distruge în corpul nostru fizic undele armoniei sferelor şi am ucide continuu aceste unde ale armoniei sferelor cu viaţa noastră fizică. Şi dacă am putea să omorâm şi eterul vieţii, am distruge continuu în noi viaţa cosmică ce se revarsă pe Pământ. În sunetul pământesc ne este dat un surogat, însă el nu se poate compara cu ceea ce am auzi dacă, ca om fizic, am putea auzi eterul chimic. Căci sunetul fizic este un produs al aerului, nu este sunetul spiritual, nu este decât un surogat al lui.

Când a survenit ispita luciferică, zeii progresişti s-au văzut obligaţi să-l mute pe om într-o sferă în care în corpul său fizic domneşte moartea pentru tot ce se află sub nivelul eterului luminii. Şi aceşti zei au spus atunci – acest cuvânt ne-a fost transmis prin Biblie: Omul a învăţat să deosebească între Bine şi Rău, dar el nu trebuie să aibă Viaţa. El nu trebuie să mănânce din Pomul vieţii. Se poate, în sensul ocultismului, să adaugi aici un alt cuvânt; urmarea cuvintelor „Omul nu trebuie să mănânce din Pomul vieţii“ ar fi: Şi el nu trebuie să audă din spiritul materiei! Acestea sunt regiunile care i-au fost închise omului. Sunetele muzicii sferelor şi viaţa cosmică ce pulsează prin lume erau deschise iniţiaţilor în Misterii numai printr-o anumită procedură, când, anticipat, ei fiind în afara trupului, Îl puteau vedea pe Christos. Iată de ce filosofii Antichităţii vorbeau de muzica sferelor.

Atrăgându-vă atenţia asupra acestui aspect, vă indic în acelaşi timp din ce sfere a venit Christos la Botezul înfăptuit de Ioan Botezătorul în Iordan. Deci de unde venea El? Din acele regiuni care i s-au închis omului prin ispita luciferică, din regiunea muzicii sferelor, din regiunea vieţii cosmice. De la începutul evoluţiei pământeşti, ca urmare a ispitirii luciferice, oamenii au fost condamnaţi să uite aceste sfere. Dar când, la Botezul în Iordan, Christos s-a încarnat într-un corp omenesc, atunci principiul spiritual al muzicii sferelor, principiul spiritual al vieţii cosmice au impregnat acest corp omenesc; sunt elementele ce aparţineau încă sufletului omenesc în timpul primei sale perioade pământeşti, dar din care el a trebuit să fie surghiunit prin ispitirea luciferică. Astfel, omul este şi în acest sens înrudit cu spiritul. Cu sufletul său, el aparţine în realitate regiunii muzicii sferelor şi regiunii Cuvântului, eterului cosmic al vieţii. Dar el a fost alungat de aici. Şi trebuia ca acest lucru să-i fie redat pentru ca puţin câte puţin el să se poată pătrunde din nou de principiul care îi fusese retras. Tocmai din acest motiv suntem atât de impresionaţi, din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, de cuvintele Evangheliei lui Ioan: La început, înainte ca omul să fi căzut în ispită, era Logosul. Omul aparţinea Logosului. Logosul era la Dumnezeu şi Omul era cu Logosul la Dumnezeu. Şi, prin Botezul în apele Iordanului, de către Ioan, Logosul a intrat în evoluţia umană, s-a făcut om.

Avem aici înlănţuirea, importanta înlănţuire a faptelor. Dar să lăsăm deoparte acest adevăr şi să încercăm să abordăm problema şi dintr-o altă latură.

Viaţa în ansamblul ei nu ni se arată decât din latura ei exterioară, iubiţii mei prieteni. Dacă n-ar fi aşa, omul ar şti permanent modul în care, atunci când vede, absoarbe cadavrul luminii din ochiul său.

Ce a trebuit să-şi asume Christos pentru ca să se poată realiza cuvântul lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine“? Trebuia ca Christos să poată impregna natura umană; dar această natură este umplută cu tot ce este omorât în existenţa pământească prin natura omenească, începând de la eterul luminii în jos. Natura umană este umplută cu moarte, numai cele două eteruri superioare i-au fost sustrase pentru a nu se pătrunde şi cu moartea lor. Dar pentru ca Christos să poată trăi în noi, El trebuia să se unească cu moartea, să se unească cu tot ceea ce există în lume, începând de la lumină până în profunzimile materiei. Trebuia ca Christos să poată intra în ceea ce purtăm în noi drept cadavrul luminii, al căldurii, al aerului ş.a.m.d. Numai pentru că s-a unit cu moartea, El s-a putut uni cu omul. Şi noi trebuie să simţim în sufletul nostru că Dumnezeu a trebuit să moară ca să ne impregneze pe noi, cei supuşi morţii prin ispita luciferică, şi să putem spune: „Christos în noi“.

Multe lucruri ni se ascund în spatele realităţii senzoriale. Omul îşi întoarce privirile spre lumea plantelor; el vede că lumina le face să apară ca prin vrajă din adâncurile Pământului. Ştiinţa ne învaţă că lumina este necesară creşterii plantelor. Dar asta nu-i decât o jumătate de adevăr, iubiţii mei prieteni. Clarvăzătorul care priveşte o plantă vede ieşind din ea elemente spirituale vii. Într-adevăr, lumina coboară în plante şi urcă în ele sub forma unui element spiritual viu. Ea intră în plante pentru ca să se transforme şi să renască în ele ca element spiritual viu. În animal coboară eterul chimic, pe care omul nu-l poate percepe; dacă l-ar putea percepe, el ar suna spiritual. Iar plantele transformă lumina în spirite ale aerului; animalele transformă spiritul care acţionează în eterul chimic în spirite ale apei. Omul însă transformă ce există în eterul cosmic, ce există în eterul vieţii, acel lucru care face ca el să poată trăi şi pe care este împiedicat să-l omoare în sine, îl transformă în spirite ale Pământului, da, îl transformă în spirite ale Pământului.

Într-un ciclu de conferinţe ţinut la Carlsruhe [7] am vorbit despre fantoma umană. Nu este momentul să stabilim conexiunea între ceea ce v-am spus aici şi ceea ce v-am spus atunci cu privire la acest subiect, dar există o conexiune. O veţi găsi poate dumneavoastră înşivă comparând ceea ce am spus astăzi cu ceea ce am spus atunci. Astăzi trebuie să vă expun lucrurile din altă perspectivă.

Ceva spiritual se elaborează fără încetare în fiinţa umană. Ceea ce este viaţă în om iese şi se răspândeşte continuu în lume. Omul răspândeşte în jurul său o aură radiantă prin care îmbogăţeşte întotdeauna elementul pământesc-spiritual al Pământului. În acest element pământesc-spiritual sunt conţinute toate calităţile umane de natură morală şi de alt fel pe care le dobândim în timpul vieţii. Acest lucru este adevărat, riguros adevărat: privirii clarvăzătoare i se revelă faptul că omul face neîncetat să radieze în lume aura sa morală, intelectuală şi estetică şi că această aură continuă să trăiască în spiritualitatea Pământului ca spirit al Pământului. Prin întreaga noastră viaţă târâm după noi, aşa cum cometa îşi târăşte coada prin Univers, ceea ce exală din noi ca o aură spirituală, care se uneşte cu noi fantomatic în timpul vieţii, dar care face şi să radieze în lume comoara morală şi intelectuală a sufletului nostru.

Viaţa este complicată, şi acesta este un aspect al vieţii.

Dacă în cursul cercetării oculte urcăm dincolo de Misteriul de pe Golgota, remarcăm că oamenii din acea epocă îndepărtată proiectau pur şi simplu această fiinţă fantomatică, purtătoarea calităţilor lor morale, în lumea exterioară, în aura spirituală exterioară a Pământului. Dar omenirea a evoluat în cursul existenţei pământeşti şi, la un anumit stadiu al evoluţiei fiinţei fantomatice pe care o radiază omul, s-a ajuns la vremea în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. S-ar putea spune că, înainte, această fiinţă fantomatică pe care o radia omul avea ceva mult mai fugitiv. Ea s-a condensat, s-a conturat mai mult în epoca în care s-a împlinit pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Şi omul a amestecat cu aceste fiinţe fantomatice, ca un caracter fundamental, tot ce ia în el ca moarte atunci când omoară raza de lumină care pătrunde în ochiul său, şi aşa mai departe, cum am explicat. Într-un anumit sens, aceste fiinţe pământesc-spirituale pe care omul le emană din el sunt un fel de copil născut mort, fiindcă omul le transferă astfel moartea lui.

Reprezentaţi-vă acum că Christos n-ar fi coborât pe Pământ; atunci, atât timp cât sufletele omeneşti ar fi sălăşluit în corpul lor pământesc, ele ar fi proiectat neîncetat în afară aceste fiinţe ce poartă pecetea morţii. Cu această moarte ar fi fost unite calităţile morale ale oamenilor, calităţi despre care am vorbit în ultima conferinţă: vina obiectivă, păcatul obiectiv, ele s-ar fi aflat în ea. Să presupunem că Christos n-ar fi venit. Ce s-ar fi întâmplat cu evoluţia Pământului? Pornind din epoca în care, în fapt, a avut loc Misteriul de pe Golgota, oamenii ar fi creat, pe plan spiritual, forme compacte cărora le-ar fi conferit un principiu de moarte. Şi aceste forme compacte ar fi trebuit să însoţească Pământul în evoluţia jupiteriană. Un Pămânmt mort ar fi născut un Jupiter mort!

Asta ar fi trebuit să se întâmple dacă Misteriul de pe Golgota n-ar fi intervenit, întrucât omului i-ar fi lipsit posibilitatea de a impregna ceea ce radiază din el cu muzica sferelor şi cu viaţa cosmică. Aceste principii n-ar fi existat, ele nu ar fi impregnat ceea ce emana din fiinţa umană. Şi dacă, prin faptul că l-am primit pe Christos în noi, se împlineşte cuvântul „Nu eu, ci Christos în mine“, dacă dezvoltăm în noi o relaţie cu Christos, atunci prinde viaţă ceea ce radiază din noi şi care, altfel, ar rămâne mort. Pentru că purtăm moartea în noi, trebuie ca Christos viu să ne impregneze, pentru ca El să învie ceea ce noi, ca fiinţă spirituală pe Pământ, lăsăm în urmă. În ceea ce se desprinde de noi ca păcat obiectiv, ca vină obiectivă, pe care le ducem mai departe în karmă, pătrunde Logosul viu – Christos, El vivifică toate acestea şi, ca urmare, un Pământ viu se va putea transforma într-un Jupiter viu. Aceasta este consecinţa Misteriului de pe Golgota.

Reflectând la aceste lucruri, sufletul nostru îl poate primi pe Christos în felul următor. El îşi poate spune: A fost un timp în care omul era în sânul Logosului divin. Dar el a trebuit să cadă pradă ispitei luciferice. El a primit în sine moartea. Datorită acestui fapt a primit în el germenele care ar fi făcut ca un Pământ mort să dea naştere unui Jupiter mort. Ceea ce sufletul omenesc ar fi trebuit să primească înainte de ispitire pentru existenţa pământească a rămas în urmă. Cu Christos este însă introdus din nou în existenţa pământească a omului.

Când omul Îl ia acum în sine pe Christos, încât se impregnează de El, îşi poate spune: Ceea ce zeii mi-au dat înainte de ispita luciferică, dar care, datorită acestei ispite, a trebuit să rămână în marele Cosmos, se întoarce în sufletul meu cu Christos. Sufletul meu nu-şi dobândeşte cu adevărat plenitudinea decât primindu-L pe Christos. Numai acum sunt în întregime suflet, de acum sunt ceea ce hotărârea divină voia să fiu de la obârşia evoluţiei Pământului. Fără de Christos aş fi eu cu adevărat un suflet? Simţi că numai prin Christos devii sufletul care ar fi trebuit să fii conform hotărârii zeilor conducători. Acesta este sentimentul patriei pe care sufletele îl pot avea împreună cu Christos. Căci din patria cosmică în care sufletul îşi are obârşia, de acolo a coborât Christos pentru a reda acestui suflet ceea ce, pe Pământ, ispita luciferică l-a făcut să piardă. Christos readuce sufletul la patria sa originară, care îi fusese încredinţată de către zei.

Acest sentiment de bucurie, de fericire, rezultă dintr-un contact autentic dintre Christos şi sufletul uman. Asta este ceea ce, de pildă, îi umplea de o bucurie profundă pe anumiţi mistici creştini din Evul Mediu. Se poate întâmpla ca ei să fi scris şi multe lucruri care, în sine, prin modul lor de reprezentare, să fi fost prea legate de senzorial, dar toate acestea aveau totuşi un fundament spiritual. Astfel de mistici creştini, care s-au unit, de pildă, cu Bernard de Clairvaux şi alţii, concepeau sufletul uman ca pe o mireasă care şi-a pierdut mirele la începutul Pământului; şi când Christos a intrat în sufletele lor vivifiiându-le, însufleţindu-le, spiritualizându-le, ei L-au simţit pe Christos ca pe mirele care s-a unit cu sufletul, mirele pe care îl pierduseră demult, în patria străbună a sufletului, pe care au părăsit-o pentru a lua, prin intermediul lui Lucifer, drumul libertăţii, drumul cunoaşterii Binelui şi Răului.

Când sufletul se adânceşte cu adevărat în Christos, când Îl concepe ca pe fiinţa care a izvorât din moartea pe Golgota pentru a trece în atmosfera spirituală a Pământului şi care poate pătrunde şi în suflet, atunci el se simte cu adevărat vivifiat lăuntric prin acest Christos. El are sentimentul de a trece din moarte la viaţă!

Nouă, care până la consumarea vieţii de pe Pământ trebuie să trăim viaţa pământească în trupuri omeneşti, nouă ne este imposibil să percepem direct muzica sferelor, să vieţuim în noi înşine nemijlocit viaţa cosmică, dar putem vieţui ceea ce emană din Christos şi ne aduce în schimb ceea ce ar fi trebuit să primim din muzica sferelor şi din viaţa cosmică.

Pitagora a vorbit odinioară despre muzica sferelor. Ştiţi de ce, iubiţii mei prieteni? Pentru că Pitagora era un iniţiat al Misteriilor Antichităţii. El se supusese acelui proces prin care sufletul părăsea corpul. Când sufletul era afară din trup, el putea fi răpit în lumile spirituale; acolo Îl vedea pe Christos, care nu trebuia să vină pe Pământ decât mai târziu. De la Misteriul de pe Golgota, omul nu mai poate vorbi de muzica sferelor aşa cum a vorbit Pitagora; dar chiar dacă nu poate să trăiască cu sufletul său afară din corp, el poate vorbi de această armonie în alt mod. Un iniţiat ar putea încă astăzi să vorbească precum Pitagora; dar omul obişnuit, legat de corpul său fizic, nu poate vorbi despre muzica sferelor şi despre viaţa cosmică decât dacă a trăit în sufletul său acest „Nu eu, ci Christos în mine“. Căci asta trăia în muzica sferelor, în viaţa cosmică. Însă noi trebuie să împlinim într-adevăr în noi şi acest proces, trebuie să-L primim cu adevărat pe Christos în sufletul nostru.

Să presupunem că omul se împotriveşte să-L primească pe Christos în sufletul său, nu vrea să-L primească. Atunci, la sfârşitul Pământului, el va regăsi în ceea ce s-a format din spiritele pământeşti născute în cursul evoluţiei omeneşti, în acea formaţiune de ceaţă spirituală ce se va fi format din Pământ, va regăsi toate acele fiinţe fantomatice ieşite din el în încarnările precedente. Toate aceste fiinţe vor fi acolo. Ce ar exista atunci acolo ar fi un Pământ mort şi, aşa mort, ar intra în faza Jupiter. Un om ar fi putut să-şi împlinească pe deplin karma, să o fi şters; adică, în ce-l priveşte, la sfârşitul Pământului şi-ar fi compensat toate imperfecţiunile pe care le-a avut; ar fi atins perfecţiunea în sufletul său, în egoul său. Dar, obiectiv, vina şi păcatul ar exista mereu în ceea ar rămâne. Avem aici un adevăr absolut, căci noi nu trăim pentru ca prin compensarea karmei să devenim în mod egoist mai perfecţi, noi trăim pentru lume şi, la sfârşitul timpurilor, ceea ce va rămâne din încarnările noastre pământeşti se va prezenta ca un tablou copleşitor dacă nu L-am primit pe Christos cel viu în noi. Căci dacă legăm cele pe care le-am spus ieri [8] cu ceea ce s-a spus astăzi – în fond, sunt două lucruri identice, văzute din două laturi diferite – ne vom da seama cum preia Christos asupra Sa greşelile şi păcatele omenirii pământeşti, greşelile şi păcatele obiective. Dacă am realizat cu adevărat semnificaţia cuvintelor „Nu eu, ci Christos în mine“, atunci Christos preia ceea ce s-a desprins din noi, iar resturile noastre stau acolo, vivifiate, iluminate de El. Da, încarnările noastre rămân, adică resturile menţionate ale acestor încarnări. Şi ce dau toate acestea la un loc?

Prin faptul că Christos le unește pe toate care aparţin întregii omeniri în prezent şi în viitor, toate aceste resturi ale încarnărilor individuale se comprimă. Fiecare suflet uman trăieşte în încarnări succesive. Să luăm o încarnare: acolo rămân anumite resturi, aşa cum am descris. Să luăm următoarea încarnare: şi acolo rămân anumite resturi; alte încarnări: rămân alte resturi, şi aşa mai departe până la sfârşitul epocilor pământeşti. Încarnările individuale lasă în urma lor resturile lor, până la sfârşitul epocilor pământeşti. Dacă aceste resturi sunt christificate, ele se comprimă. Prin faptul că ceea ce este rarefiat se comprimă, el se densifică – şi spiritualul se densifică – şi toate încarnărilor noastre pământeşti sunt unificate într-un trup spiritual. Acesta ne aparţine, avem nevoie de el când ne vom continua evoluţia înspre Jupiter, căci el este punctul de plecare al încarnărilor noastre pe Jupiter. La sfârşitul Pământului vom fi acolo cu sufletele noastre – oricare ar fi starea karmei lor – în faţa resturilor noastre din existenţele pământeşti adunate de Christos şi ne vom uni cu ele pentru ca împreună cu ele să intrăm în evoluţia jupiteriană.

Vom învia în trup, în trupul pământesc condensat din toate încarnările noastre. Cu o profundă emoţie vă declar: Vom învia în trup!

Tinerii de astăzi, de la vârsta de şaisprezece ani sau mai devreme, încep să-şi găsească o profesiune de credinţă personală şi se declară „fericiţi că s-au debarasat de prostii precum «Învierea trupului»“. Dar cei care se străduie să scruteze din punct de vedere ocult tainele Universului se ridică treptat la înţelegerea a ceea ce le-a fost spus oamenilor, fiindcă – aşa cum v-am spus la începutul conferinţei – mai întâi a trebuit să fie spus oamenilor, pentru ca ei să-l poată lua ca adevăr de viaţă, şi ulterior să îl înţeleagă. Învierea trupurilor este o realitate, însă sufletul nostru trebuie să simtă faptul că ele trebuie să învie faţă de resturile pământești adunate de Christos, faţă de trupul spiritual care este christificat. Aceasta trebuie să înveţe să înţeleagă sufletul nostru. Să presupunem că deoarece nu L-am luat în noi pe Christos cel viu nu ne putem apropia de acest trup pământesc plin cu vinile şi păcatele sale şi să ne unim cu el. Dacă îl respingem pe Christos, rămășițele fiecărei încarnări ar rămâne risipite la sfârşitul evoluţiei Pământului; ele ar rămâne, n-ar fi adunate de Christos care impregnează întreaga omenire cu spiritul Său. La sfârșitul timpurilor pământești am sta acolo ca suflete legați de Pământ, am fi legaţi de ceea ce rămâne mort în resturile noastre în Pământ. Sufletul nostru ar fi de fapt eliberat în spirit în mod egoist, pentru sine, şi nu ne-am putea apropia de resturile noastre trupeşti.

Astfel de suflete, iubiţii mei prieteni, sunt prada lui Lucifer, al cărui întreg efort tinde să împiedice ţel propriu-zis al Pământului, tinde să împiedice sufletele să atingă ţelul existenţei lor pământeşti, să le reţină în lumea spirituală. Şi în era jupiteriană Lucifer îi va trimite lui Jupiter rămășițele pământeşti împrăștiate, ca o incluziune moartă, care apoi va fi acolo înăuntru în Jupiter, ca Lună care nu se separă de Jupiter, şi va împinge mereu în sus aceste resturi ale Pământului. Și aceste resturi ale Pământului vor trebui să fie vivifiate de suflete de deasupra ca suflete-grup pe Jupiter.

Aduceţi-vă aminte ce v-am spus acum mulţi ani: pe Jupiter, speţa umană se va împărţi. Vor exista, pe de o parte, suflete care şi-au atins ţelul lor pământesc, care îşi vor atinge ţelul lor jupiterian şi, pe de altă parte, suflete care vor forma un regn intermediar între regnul omenesc de pe Jupiter şi regnul animal de pe Jupiter. Acestea vor fi suflete luciferice, adică pur spirituale; vor avea trupul jos, acest trup va fi o expresie clară a întregului lor interior sufletesc, însă îl vor putea dirija doar din afară. Pe Jupiter se vor distinge deci două rase, cei buni şi cei răi. Am spus deja aceasta cu mulţi ani în urmă; astăzi vom privi aceste lucruri mai în profunzime.

Existenţei jupiteriene îi va urma cea a lui Venus şi va fi făcută din nou o echilibrare prin evoluţia ulterioare a lui Christos, dar omul trebuie chiar pe Jupiter să observe ce înseamnă: să vrei să te desăvârşeşti doar în egoul tău şi să nu faci din întregul Pământul propria ta problemă! Este experienţa pe care va trebui să o facă în timpul întregului ciclu jupiterian, prin faptul că în faţa ochiului său spiritual poate să îi apară tot ceea ce el nu a christificat în existența pământească.

Să rezumăm acum, iubiţii mei prieteni, tot ce am spus şi, sub acest aspect, să ne gândim la cuvintele rostite de Christos atunci când şi-a trimis discipolii în lume pentru a vesti acolo numele Lui şi, în numele Lui, să ierte păcatele. De ce să ierte păcatele în numele Lui? Pentru că această iertare a păcatelor este în corelație cu numele Său; pentru că păcatele pot fi şterse şi transformate în viaţă activă numai când Christos se poate uni cu resturile noastre pământești, când noi mai întâi, în timpul existenţei noastre pământeşti, L-am purtat în noi, în sensul cuvântului lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine“.

Şi când o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, citează aceste cuvinte ale lui Christos către discipolii săi pentru a le reaminti mereu şi mereu sufletelor ce înseamnă Christos, trebuie să vedem aici şi acest sens mai adânc. Când în sânul unei confesiuni religioase, oricare ar fi ea, unul din slujitori vorbeşte în numele lui Christos de iertarea păcatelor, asta nu înseamnă altceva decât că cel care prin cuvintele sale de iertare a păcatelor se referă la iertarea păcatelor cu ajutorul lui Christos acela şi indică sufletului care vrea să fie consolat: Da, am văzut, tu ai dezvoltat un raport viu cu Christos; cu ceea ce este păcat şi vină obiectivă, care urmează să intre ca păcat şi vină obiectivă în resturile tale pământești, tu uneşti ceea ce este Christos pentru tine. Pentru că mi-am dat seama că tu te-ai impregnat cu Christos, pot să îţi spun „iertate îţi sunt păcatele“.

Atunci când într-o confesiune religioasă cineva vorbeşte despre iertarea păcatelor, prin aceasta se înţelege totdeauna tacit faptul că păcătosul este de partea lui Christos, că vrea să îl poarte în inima şi în sufletul său. De aceea îl poate bucura, atunci când acesta vine către el conştient de vina sa: Christos te va ierta, şi îmi este îngăduit să îţi spun că păcatele îţi sunt iertate în numele Său.

Astfel ia naştere o legătură frumoasă cu singurul iertător de păcate – pentru că El este purtătorul de păcate, pentru că El este ființa care dă viaţă resturilor pământeşti umane – atunci când cei ce vor să Îi slujească lui Christos pot consola acele suflete despre care se conving că înlăuntrul lor se simt unite cu Christos, le pot consola prin cuvintele: Păcatele tale îţi sunt iertate! Căci este o nouă întărire a raportului sufletului cu Christos atunci când acest suflet poate afirma: Vinile, păcatele mele le-am înţeles în aşa fel încât mi se poate spune că Christos le-ar lua asupra Sa, le-ar întreţese cu fiinţa Sa. Pentru ca acest cuvânt de iertare a păcatelor să fie adevărat, trebuie să fie subînţeles că şi dacă păcătosul, vinovatul, nu reînnoieşte unirea lui cu Christos, cel puţin i se aminteşte legătura sa. Căci legătura ţesută între suflet şi Christos trebuie să fie atât de strânsă încât niciodată nu e îndeajuns oricât de des își reînnoiește sufletul conştienţa acestei legături. Şi prin faptul că Christos este legat cu vina obiectivă, cu păcatul obiectiv al sufletului omenesc în modul în care am arătat, acest suflet poate deveni cel mai bine conştient de raportul său cu Christos în viaţa de zi cu zi prin aceea că şi în momentul iertării păcatelor îşi evocă iar şi iar existenţa Christosului cosmic în existența pământească.

Cei care îşi însuşesc cu adevărat ştiinţa spiritului christificată – nu într-un sens exterior, ci în spiritul adevărat – pot, evident, să devină şi proprii lor confesori. Datorită ştiinţei spiritului, ei vor dobândi o cunoaştere atât de profundă a lui Christos, se vor simţi atât de intim legaţi de El, încât vor avea imediat percepţia prezenţei sale spirituale. Şi când vor reînnoi faţă de El, considerat principiul însuşi al Cosmosului, făgăduinţa lor de fidelitate, ei i se vor confesa în spirit şi vor putea să obţină de la El, în cursul meditaţiei lor tăcute, iertarea păcatelor. Dar atât timp cât oamenii nu sunt impregnaţi până la acest nivel cu ştiinţa spiritului, trebuie să le indici cu înţelegere ceea ce domneşte oarecum într-un semn exterior în diversele religii ale lumii drept iertarea păcatelor. Oamenii vor deveni tot mai liberi în spirit şi, în măsura în care vor fi astfel, raportul lor cu Christos va fi tot mai personal şi mai direct.

Şi, mai ales, să practicăm toleranţa!

Cel care crede că are despre Misteriul de pe Golgota, despre Christos, o experienţă atât de intimă şi atât de profundă încât poate, să spunem aşa, să vorbească cu Christos, trebuie să aibă înţelegere faţă de cei care au nevoie de fiecare dată ca un slujitor al lui Christos să le dea consolările necesare, rostind cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate“; şi, la rândul lor, aceştia ar trebui să se arate toleranţi faţă de sufletele care îşi pot fi suficiente lor însele. Poate că toate acestea sunt un ideal pentru existenţa pământească, dar un ideal către care orice antroposof trebuie cel puţin să-şi aţintească privirea.

Iubiţii mei, v-am vorbit despre taine spirituale care i se dezvăluie omului şi care îi permit, chiar când cunoaşte deja multe din antroposofie, să privească mai adânc în întreaga fiinţă a existenţei noastre. V-am vorbit despre victoria asupra egoismului uman, despre anumite lucruri pe care nu le poţi înţelege decât cunoscând legile karmei. V-am spus că omul nu este numai un individ, ci că el face parte din întreaga existenţă pământească şi că este chemat să lucreze la promovarea planului divin pe Pământ. Christos n-a venit aici, jos, n-a trecut prin Misteriul de pe Golgota numai ca să fie pentru fiecare din noi ceva care să ne întărească în egoismul nostru. Ar fi înspăimântător să gândeşti că trebuie să concepi misiunea lui Christos în aşa fel încât cuvintele lui Pavel „Nu eu, ci Christos în mine“ să nu facă altceva decât să pretindă un egoism şi mai mare. Christos este Spiritul central al Pământului, care trebuie să salveze pentru Pământ tot spiritualul pământesc ce se înalţă de la oameni.

În zilele noastre se pot vedea opere ale unor teologi – şi cei care au citit aceste opere vor putea confirma ce afirm eu acum – care spun cam aşa: Da, anumiţi teologi din secolele XIX şi XX au stârpit în sfârşit credinţa populară din Evul Mediu conform căreia Christos ar fi venit aici, jos, pentru a-i smulge diavolului Pământul, pentru a-i smulge Pământul lui Lucifer. – Asta pentru că azi domneşte la unii teologi un materialism „luminat“, care se vrea a fi deosebit de luminat. Da, aşa spun ei, în întunecatul Ev Mediu, oamenii vorbeau de faptul că Christos a apărut în lume ca să îi smulgă diavolului Pământul. – Adevărata iluminare ne conduce înapoi la acea credinţă populară simplă şi modestă. Căci lui Lucifer îi aparţine tot ceea ce pe Pământ nu este liberat prin Christos. Iar tot omenescul din noi, închis în eul nostru, este înnobilat, devine fecund pentru întreaga omenire când este christificat. Şi, ajungând la capătul acestor consideraţii, iubiţii mei prieteni, n-aş vrea să omit a spune sufletelor celor care au fost reuniţi aici în timpul acestor câteva zile şi următoarele cuvinte:

Speranţa, încrederea în viitorul cauzei noastre ne pot umple inimile, fiindcă ne-am străduit, încă de la începutul muncii noastre, să impregnăm cu voinţa lui Christos ceea ce am avut de spus. Şi speranţă şi încredere ne dă faptul că putem spune: De fapt, învăţătura noastră este chiar ceea ce a vrut să spună Christos împlinindu-şi Cuvântul: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii“. N-am avut decât un singur gând: să ascultăm ceea ce El avea să ne spună. Şi ceea ce, după promisiunea Sa, El ne-a inspirat vom primi în sufletul nostru sub forma ştiinţei noastre a spiritului. Considerăm această ştiinţă a spiritului ca fiind creştină nu pentru că se bazează pe nu ştiu ce creştinism dogmatic, ci pentru că, christificată în noi, o privim ca pe o revelaţie a lui Christos în noi înşine. De aceea şi sunt convins că ceea ce germinează ca veritabilă, adevărată ştiinţă a spiritului în sufletele celor care, împreună cu noi, vor să primească această ştiinţă a spiritului christificată, devine fecund pentru întreaga omenire şi îndeosebi: pentru cei care sunt gata să primească aceste roade.

Foarte multe lucruri bune, bune spiritual, în mişcarea noastră spiritual-ştiinţifică se prezintă –- dacă privim clarvăzător – ca provenind de la cei care au primit odată cu noi ştiinţa spiritului christificată şi care, după ce au trecut prin poarta morţii, au trimis apoi spre noi roade ale acestei ştiinţe. În noi trăiesc deja cele trimise jos din lumile spirituale de cei ce au primit ştiinţa spiritului christificată. Căci ei nu le păstrează pentru propria lor desăvârşire, în propriul lor curent karmic, ci le pot revărsa în sufletele celor ce vor să le primească. Consolare şi speranţă ia naştere pentru ştiinţa noastră a spiritului din faptul că ştim că şi aşa-zişii noştri morţi lucrează împreună cu noi.

Alaltăieri s-a mai vorbit aici într-un anumit context despre aceste lucruri. Astăzi însă, fiindcă mă aflu la sfârşitul acestor consideraţii, aş dori să spun personal, iubiţii mei prieteni, încă un cuvânt:

Când vorbeam în această ramură a Societăţii noastre din Nörrkoping, nu puteam să nu simt mereu spiritul bun al celei ce a fost atât de strâns unită cu ceea ce noi numim aici ramura noastră din Nörrkoping. Spiritul doamnei Danielson priveşte ca un înger bun spre tot ce vrea să întreprindă această ramură. Şi el era tot un spirit creştin, în sensul pe care l-am descris. Sufletele care îl cunosc nu se vor simţi niciodată despărţite de el. Fie ca el să domnească mai departe asupra acestei ramuri ca spirit ocrotitor. O va face cu bucurie, o va face sigur cu plăcere dacă sufletele ce lucrează aici îl primesc.

Cu aceste cuvinte spuse din inimă închei aceste conferinţe, iubiţii mei prieteni, şi sper că vom lucră în continuare împreună pe calea pe care am pornit.