Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN

GA 155


MORALA ANTROPOSOFICĂ

CONFERINŢA I

Nörrkoping, 28 mai 1912

Iubiţii mei prieteni!

În aceste zile, ca urmare a unui impuls pe care l-am simţit şi despre care probabil vom mai vorbi în cele ce urmează, vom analiza unul din domeniile cele mai importante ale concepţiei noastre antroposofice. Nu rareori ni se reproşează că noi ne cufundăm mai degrabă în studiul unor evoluţii cosmice îndepărtate, al legăturii acestora cu omul, că ne adâncim cu mare bucurie în domeniile lumii spirituale, că de fiecare dată analizăm doar evenimente de mult apuse sau perspective ale unui viitor îndepărtat şi neglijăm un domeniu ce ar trebui să stea cel mai aproape de inima omului, şi anume morala şi etica omenească.

În reproşul care ni se face deseori, că am atins mai puţin acest domeniu important al vieţii sufleteşti şi sociale a omului, comparativ cu celălalt domeniu, mai îndepărtat, oricum un lucru este adevărat, faptul că domeniul moralei omeneşti trebuie să fie cel mai important pentru noi. Dar celor care ne critică în acest fel le răspundem că, atunci când te simţi pătruns de întreaga importanţă şi amploare a vieţii şi concepţiei antroposofice, nu te poţi apropia de acest domeniu decât cu o sfântă sfială, pentru că suntem conştienţi că, dacă este ca acest domeniu să fie tratat în sensul just, acesta îl impresionează mai mult decât orice pe om şi cere pregătirea cea mai serioasă şi mai profundă.

Reproşul care ni se face dinspre acea direcţie în modul pe care tocmai l-am caracterizat ar putea fi formulat probabil în următoarele cuvinte: La ce bun toate lungile voastre consideraţii asupra Cosmosului? La ce bun toate istorisirile voastre despre numeroasele reîncarnări ale diferitelor fiinţe, despre raporturile complicate ale karmei, când lucrul cel mai important în viaţă este cel repetat mereu şi mereu de un înţelept, ajuns pe culmea acestei vieţi, discipolilor săi, când după o viaţă plină de înţelepciune, deja bolnav şi neputincios, era nevoit să se lase purtat de ceilalţi: „Copilaşi, iubiţi-vă unii pe alţii“. Aşa vorbea, după cum bine se ştie, apostolul, evanghelistul Ioan ajuns la adânci bătrâneţi. Şi se accentuează mereu că prin aceste câteva cuvinte, „Copilaşi, iubiţi-vă unii pe alţii“, este dată chintesenţa celei mai profunde înţelepciuni morale. Şi, în continuare, se spune: De ce mai este nevoie de toate celelalte lucruri, când binele, idealurile morale cele mai măreţe se pot împlini într-un mod atât de simplu, în sensul cuvintelor rostite de evanghelistul Ioan?

Dar, iubiţii mei prieteni, când din faptele pomenite mai sus, perfect juste, conchideam că pentru om ar fi suficient ca el să ştie că trebuie să-l iubească pe aproapele său se uită un amănunt, şi anume că cel care este citat drept autor al acestor cuvinte le-a rostit la sfârşitul unei vieţi bogate în înţelepciune, la sfârşitul unei vieţi ce concentra în sine scrierea celei mai profunde, celei mai importante Evanghelii, că cel care a rostit aceste cuvinte şi-a luat acest drept când deja avea în urma sa o viaţă bogată de înţelepciune, ce a avut consecinţe atât de mari şi de puternice. Da, iubiţii mei prieteni, cine are în spate o viaţă precum cea a apostolului, acela are voie să rezume în cuvintele amintite mai sus, ca esenţă ultimă a înţelepciunii sale, cele ce pot fi simţite de sufletele omeneşti la citirea adevărurilor profunde scrise în Evanghelia lui Ioan, care din adâncuri sufleteşti insondabile se revarsă şi în adâncurile altor inimi şi ale altor suflete. Cine însă nu se află într-o astfel de postură îşi poate lua acest drept, de a rosti adevărurile morale supreme într-un mod atât de simplu, abia atunci când a reuşit să se adâncească în tainele aflate la temelia lumii. Oricât ar fi de banalizată fraza îndelung repetată: „Când doi oameni rostesc aceleaşi cuvinte, ele nu semnifică acelaşi lucru“, ea este cât se poate de potrivită pentru situaţia ce tocmai a fost enunţată. Când cineva, care refuză să ştie şi să priceapă ceva despre misterele lumii, spune: „Dar este atât de simplu să caracterizezi viaţa morală cea mai înaltă“ şi foloseşte cuvintele „Copilaşi, iubiţi-vă unii pe alţii“, aceasta înseamnă cu totul altceva decât dacă cuvintele respective sunt rostite de evanghelistul Ioan, care pe deasupra le spune la sfârşitul unei vieţi consacrate în întregime înţelepciunii. Iată de ce, când înţelegi cuvintele evanghelistului Ioan, nu tragi imediat concluzia la care se ajunge de obicei. Concluzia pe care ar trebui să o tragi este în primul rând că, referitor la nişte cuvinte cu o atât de profundă semnificaţie, trebuie să taci şi că îţi este permis să le rosteşti abia după ce ai dobândit pregătirea şi maturitatea necesare.

După ce am făcut această remarcă, ce cu siguranţă nu va fi pe placul multora, în sufletul nostru va rezulta ceva de o covârşitoare importanţă. Fără îndoială – ne vom spune – principiile morale nu pot fi înţelese în sensul lor cel mai profund decât după ce ai dobândit înţelepciunea, cu toate acestea omul face mereu uz de ele. Cum s-ar putea impune în lume o comunitate morală, o operă socială, dacă pentru cunoaşterea celor mai înalte principii morale ar trebui să aştepţi până ce dobândeşti înţelepciunea? Lucrul cel mai necesar pentru convieţuirea omenească este morala şi acum aici cineva susţine că pricipiile morale se obţin abia după ce ai reuşit să dobândeşti înţelepciunea: Desigur, dacă aşa stau lucrurile, dacă acest lucru, cel mai necesar, nu-l poţi atinge decât la capătul strădaniei omeneşti, mulţi vor spune că ar trebui să-ţi pierzi speranţa în ocârmuirea înţeleaptă a lumii.

Răspunsul la cele pe care le-am caracterizat aici ni-l dau faptele vieţii. Să comparăm doar două cazuri, care sub o formă sau alta vă sunt bine cunoscute, şi veţi recunoaşte imediat următoarele: la principiile morale cele mai înalte şi la înţelegerea lor ajungem abia după ce am încheiat un drum de strădanii întru ale înţelepciunii. Şi, de asemenea, aşa cum am amintit mai sus, comunităţile şi operele morale şi sociale nu pot dăinui fără morală. Dacă vă aduceţi în faţa sufletului două aspecte, bine cunoscute desigur tuturor într-o formă sau alta, veţi înţelege aceasta imediat. Cine n-a observat cum un om aflat pe o treaptă înaltă de dezvoltare intelectuală, poate unul dintre aceia care nu şi-a însuşit doar o educaţie ştiinţifică exterioară printr-o înţelegere intelectuală ascuţită, ci care atât teoretic cât şi practic a înţeles multe din adevărurile oculte şi spirituale, nu este un om de o moralitate deosebită. Cine n-a observat cum oameni inteligenţi, aflaţi pe o treaptă înaltă de dezvoltare spirituală, au deviat de la calea cea dreaptă? Şi cine nu s-a întâlnit cu o altă situaţie, plină de învăţăminte, în care, de exemplu, o îngrijitoare de copii, cu un orizont foarte limitat, cu un intelect redus şi cunoştinţe puţine, a educat unul după altul, de la primele săptămâni ale existenţei lor fizice, nu doar pe proprii ei copii, ci şi copiii altor oameni la care s-a aflat în slujbă, a contribuit la educarea lor şi, probabil până la sfârşitul vieţii ei, a jertfit tot ceea ce avea pentru aceşti copii într-un mod plin de iubire, într-o dăruire dezinteresată absolută. Şi dacă cineva ar fi venit la această femeie să-i vorbească despre principii morale dobândite pe baza comorilor de înţelepciune cele mai înalte, probabil aceasta nu s-ar fi sinchisit prea mult de ele. Probabil le-ar fi găsit extrem de neinteligibile şi inutile. Acţiunea sa morală însă ne obligă nu numai să-i recunoaştem meritele, ci adesea chiar să ne înclinăm cu veneraţie în faţa a ceea ce se revarsă din inimă în viaţă şi produce infinit de mult bine.

Fapte de genul acestora ne lămuresc adesea mult mai bine enigmele vieţii decât orice teorie, căci ele ne arată că, pentru a conferi oamenilor acţiunea morală a Universului, evoluţia înţeleaptă a umanităţii, creaţiunea înţeleaptă a lumii nu a aşteptat ca oamenii să descopere mai întâi principiile morale. De aceea trebuie să ne spunem: În sufletul omului, dacă facem abstracţie de acţiunile imorale, al căror temei îl vom afla chiar în cursul acestor conferinţe, există sădită de la bun început o moralitate originară, ca un fel de moştenire divină, ce ar putea fi numită „moralitate instinctivă“, şi aceasta face posibil ca omenirea să aştepte până ce reuşeşte să pătrundă principiile morale.

Dar poate nici nu este necesar să-ţi faci prea multe griji în legătură cu aprofundarea acestor principii. Nu s-ar putea spune, să zicem, că cel mai bun lucru ar fi ca oamenii să se lase în voia instinctelor lor morale primare şi să nu se mai încurce cu tot felul de consideraţii teoretice despre morală? Iubiţii mei prieteni, în aceste conferinţe urmează să arătăm tocmai că nu aşa trebuie să se procedeze; urmează să arătăm că, cel puţin pentru acest stadiu în care se află omenirea, morala antroposofică trebuie să fie o sarcină rezultată din întreaga noastră strădanie şi ştiinţă antroposofică.

Un filosof mai recent, care cu siguranţă n-a rămas necunoscut nici în nord, Schopenhauer, a enunţat o frază foarte corectă, pe lângă o mulţme de erori pe care le conţine filosofia sa, legată chiar de principiile moralei, şi anume: „A predica morala este uşor, a o fundamenta este greu“. Este cât se poate de adevărat, căci de fapt nimic nu este mai uşor decât să te adresezi principiilor cele mai apropiate ale simţirii şi sensibilităţii omeneşti, să spui ce trebuie să faci pentru a fi un om bun. Unii se simt jigniţi atunci când noi afirmăm că aceasta ar fi un lucru uşor. Totuşi chiar aşa este, iar cine cunoaşte viaţa, cine cunoaşte lumea nu se va îndoi nici de faptul că despre nimic nu s-a vorbit mai mult decât despre principiile juste ale acţiunii morale. Şi tot atât de adevărat este şi că, în fond, cea mai mare adeziune la cei din preajma ta o afli atunci când vorbeşti despre aceste principii generale ale acţiunii morale. Este atât de reconfortant, putem spune, pentru sufletele celor care ascultă şi simţim intens că aici putem întotdeauna să fim de acord cu cele rostite de vorbitor, atunci când acesta prezintă principiile cele mai generale ale comportamentului moral al omului.

Cu lecţii morale, cu predici morale nu fundamentezi însă morala. Dacă s-ar fi putut întemeia morala doar prin lecţii şi predici morale, astăzi cu siguranţă n-ar mai exista nici o acţiune imorală; întreaga omenire ar deborda – am putea spune – de moralitate, căci fiecare a avut desigur ocazia să asculte de nenumărate ori principiile morale cele mai frumoase, subiect atât de drag predicatorilor. Dar a şti ce trebuie să faci, a şti ce este just din punct de vedere moral este cel mai puţin important pe tărâm moral. Lucrul cel mai important pe acest tărâm este ca în noi să poată trăi impulsuri care, prin intensitatea, prin puterea lor intrinsecă să se preschimbe în acţiuni morale, să se manifeste, aşadar, în afară moral. În mod cert, predicile morale sau rezultatele predicilor morale nu fac aşa ceva. A fundamenta morala înseamnă să-l îndrum pe om la izvoarele din care el îşi poate lua impulsurile, din care îi sunt date forţele care conduc la acţiunea morală.

Cât de greu este să găseşti aceste forţe se poate vedea din simplul fapt că într-adevăr s-a încercat de nenumărate ori, de pildă, dinspre latura filosofică, să se întemeieze o etică, o morală. Cunoaştem câte răspunsuri diferite s-au dat în toată lumea la întrebarea: Ce este binele? sau Ce este virtutea? Încercaţi să strângeţi laolaltă toate concepţiile prezentate în scrierile lor de întreaga pleiadă de filosofi, începând de la Platon şi Aristotel, trecând prin epicurieni, stoici, neoplatonicieni şi terminând cu filosofii moderni; adunaţi tot ceea ce s-a spus doar în acest domeniu, de la Platon la Herbert Spencer, despre natură şi despre esenţa binelui şi a virtuţii şi veţi vedea cât de multe şi variate încercări s-au făcut pentru a răzbate la izvoarele vieţii morale, la izvoarele impulsurilor morale.

Conferinţele pe care le voi ţine aici vă vor arăta faptul că în realitate doar aprofundarea ocultă a vieţii, pătrunderea în tainele oculte ale vieţii îţi dă posibilitatea să ajungi nu numai la cunoaşterea învăţăturilor morale, ci şi la impulsurile morale, la izvoarele morale ale vieţii. Desigur, la o primă analiză observăm că acest element moral nu se arată chiar atât de simplu în lume pe cât s-ar crede. Să lăsăm puţin deoparte ceea ce înţelegem astăzi prin morală şi să privim nişte regiuni în care îşi desfăşoară viaţa unii oameni, lucru care probabil ne va ajuta mult să ne formăm o idee despre concepţia morală despre viaţă.

Printre multele cunoştinţe pe care ocultismul ni le-a facilitat nu este de neglijat un aspect, şi anume că la diverse popoare, în diferite regiuni ale Pământului, s-au manifestat concepţiile cele mai variate, impulsurile cele mai variate. Să comparăm mai întâi două regiuni foarte îndepărtate una de alta. Să ne referim la sublima viaţă pe care o duceau cu mult timp în urmă vechii locuitori ai Indiei şi să vedem cum a evoluat ea treptat până în timpurile cele mai vechi; căci, după cum cunoaşteţi, nicăieri pe acest Pământ nu întâlnim o altă regiune în care elementul caracteristic străvechi al vieţii propriu-zise să se fi conservat într-o măsură mai mare ca în India. Pentru nimic nu este mai adevărat acest lucru decât pentru ceea ce se referă la viaţa în cadrul culturii indiene sau al altor câteva culturi asiatice: sentimentele, simţămintele, gândurile, concepţiile de viaţă pe care le găsim încă în epoci străvechi în aceste regiuni populate s-au păstrat până în timpurile noastre. Cel mai impresionant este faptul că în aceste culturi s-a păstrat un reflex al timpurilor de demult, că dacă privim ceea ce s-a menţinut până în ziua de azi privim, să zicem aşa, şi în epocile străvechi.

Nu ne vom descurca însă dacă continuăm să aplicăm anumitor regiuni sau populaţii concrete doar etalonul nostru moral. De aceea astăzi vom lăsa la o parte ceea ce s-ar putea spune despre lucrurile morale ale acelor timpuri şi ne vom pune întâi întrebarea: Ce a rezultat din aceste însuşiri caracteristice ale străvechii şi venerabilei culturi indiene? În primul rând găsim aici, venerată în cel mai înalt grad, ceea ce s-ar putea numi evlavia, devoţiunea pentru spiritual. Şi această devoţiune pentru spiritual era cu atât mai venerată şi mai respectată, cu cât omul reuşea să persevereze mai mult în introspecţie, să trăiască liniştit în sine şi să canalizeze tot ceea ce era mai bun în el spre cauzele primordiale ale lumilor spirituale, făcând abstracţie de tot ceea ce poate fi omul pe plan fizic. Această îndreptare a sufletului spre cauzele primordiale ale existenţei o vedem ca pe o datorie supremă la aceia care aparţineau sau aparţin castei celei mai înalte a vieţii indiene, la brahmani. Tot ceea ce fac, toate impulsurile lor sunt dirijate corespunzător acestei evlavii; nimic nu impresionează mai profund sensibilitatea şi simţirea morală a acestor oameni decât îndreptarea spre spiritual-divin, într-o cucernicie ce te face să uiţi complet de cele fizice, într-o autoobservare şi lepădare de sine deosebit de profunde. Felul în care viaţa morală a acestor oameni se pătrundea de cele de mai sus îl puteţi vedea şi dintr-un alt aspect, valabil mai cu seamă în epocile mai vechi, şi anume în aceea că celor care aparţineau altor caste li se părea de la sine înţeles să considere casta evlaviei, casta vieţii religioase şi rituale ceva demn de venerat şi ieşit din comun. Astfel, întreaga viaţă era străbătută de aceste impulsuri spre spiritual-divin, caracterizate mai sus. Întreaga viaţă stătea în slujba acestei orientări spre spiritual-divin, lucru care nu poate fi înţeles cu principiile morale pe care se bazează toate filosofiile. Nu poţi înţelege despre ce este vorba aici, deoarece, în epocile în care în India s-au dezvoltat aceste lucruri, la alte popoare ele erau, în primă instanţă, imposibil de imaginat. Pentru a se putea ridica la o astfel de intensitate, aceste impulsuri aveau nevoie chiar de temperamentul, de caracterul fundamental al acestui popor. De aici ele s-au răspândit apoi, prin curentul cultural exterior, pe întreg Pământul. Dacă vrem să înţelegem ce se avea în vedere prin spiritual-divin, trebuie să mergem la izvoarele primordiale ale acestuia.

Şi acum să lăsăm acest popor şi să ne îndreptăm privirea spre ţinuturile Europei. Să ne îndreptăm privirea spre populaţiile europene ce trăiau pe vremea când creştinismul nu pătrunsese încă în cultura europeană, pe vremea când acesta era abia la început. După cum ştiţi cu toţii, populaţia europeană a întâmpinat creştinismul, care pătrundea în Europa dinspre est şi sud, cu impulsuri foarte bine conturate, cu valori şi forţe interioare bine precizate. Iar cine studiază istoria începuturilor creştinismului în Europa, în Europa Centrală şi chiar şi aici în Europa de Nord, mai precis cine studiază cu mijloace oculte această istorie, acela ştie cât de greu a fost într-un ţinut sau altul ca impulsurile creştine să găsească un echivalent pentru ceea ce venea în întâmpinarea creştinismului dinspre Europa de Nord şi Europa Centrală.

Şi întrebarea noastră este, la fel ca în cazul populaţiilor hinduse: Care erau impulsurile morale cele mai pregnante, binele şi moştenirea morală cu care au întâmpinat creştinismul popoarele ai cărui urmaşi sunt actualmente populaţiile din nordul şi centrul Europei şi din Anglia? Dacă pomenim una singură dintre virtuţile principale, vom şti imediat că am denumit lucrul cel mai caracteristic pentru această populaţie nordică şi pentru populaţia Europei Centrale. Cuvântul despre care este vorba este „vitejie“, „curaj“, intrarea omului cu întreaga forţă personală în lumea fizică, pentru a realiza ceea ce poate el voi prin impulsurile sale interioare. Am numit virtutea cea mai importantă dintre toate virtuţile cu care europenii au întâmpinat creştinismul. Celelalte virtuţi sunt în esenţă consecinţe ale acestei virtuţi – găsim aceasta cu cât mergem mai mult în urmă în epocile vechi.

Dacă analizăm însuşirea propriu-zisă a curajului, a vitejiei, după câteva caracteristici de bază ale acesteia, găsim că ea constă dintr-un exces de viaţă care cere a fi risipită. Este lucrul care ne izbeşte cel mai mult la popoarele europene din timpurile de demult. Un om ce aparţinea acestei populaţii europene din timpurile vechi avea în el mai mult decât era nevoie pentru uzul lui personal. Surplusul îl cheltuia însă pentru că simţea impulsul de a-l cheltui. El urma acest impuls complet instinctiv. S-ar putea spune: Cu nimic nu era mai risipitor nordicul european decât cu surplusul său moral, cu vitejia sa, cu aptitudinea de a manifesta în planul fizic impulsurile sale vitale. În realitate, era ca şi când europeanul din vremurile de demult ar fi căpătat în acelaşi timp un surplus bine determinat de forţă, ce însemna mai mult decât ar fi avut nevoie pentru uzul personal, surplus din care el putea revărsa în afară, cu care se putea arăta risipitor, pe care îl putea folosi în acţiunile sale războinice, în faptele acelei virtuţi străvechi pe care epoca mai recentă a aşezat-o printre aşa-zisele defecte ale însuşirilor omeneşti; pe care el a întrebuinţat-o, de exemplu, în direcţia a ceea ce s-a desemnat prin cuvântul generozitate. A acţiona din generozitate este iarăşi o însuşire ce caracterizează la fel de bine populaţiile europene străvechi, după cum însuşirea de a acţiona din evlavie, din cucernicie, caracterizează populaţiile hinduse străvechi.

Popoarelor europene din epocile străvechi nu le slujeau la nimic principiile morale teoretice, căci ele înţelegeau prea puţin ce înseamnă acestea. A fi ţinut predici morale unui european din acele timpuri ar fi fost la fel de înţelept cu a da astăzi cuiva, care nu iubeşte socotitul, sfatul de a-şi nota cu cât mai mare precizie veniturile şi cheltuielile pe care le are. Dacă nu-ţi place aşa ceva, singura modalitate pentru a nu fi nevoit să ţii socotelile este să ai destul pentru a putea cheltui cât vrei. Dacă ai o sursă inepuizabilă de venit poţi evita ţinerea unei contabilităţi stricte. Nu este un amănunt lipsit de importanţă. Teoretic el este valabil mai ales pentru ceea ce omul consideră important pentru viaţă, este valabil în ceea ce priveşte dibăcia personală, capacitatea de a interveni personal. Pentru modul cum este întocmită lumea sunt valabile chestiunile legate de sentimentele morale ale vechilor populaţii europene. Fiecare primea de la naştere moştenirea sa divină, să zicem aşa, se simţea plin de ea şi cheltuia; cheltuia în slujba seminţiei, în slujba familiei, chiar şi în slujba unor legături etnice mai vaste. Aşa se acţiona, aşa se gospodărea, aşa se lucra.

Am numit aici două regiuni populate de oameni foarte diferiţi unii de ceilalţi, căci sentimentul de cucernicie, propriu indianului, era ceva absolut inexistent la populaţiile europene. Din acest motiv i-a fost atât de greu creştinismului să aducă acest sentiment de evlavie pe teritoriile locuite de populaţiile europene. Acolo existau cu totul alte premise. Şi după ce am adus înaintea dumneavoastră aceste lucruri – făcând abstracţie de ceea ce s-ar putea obiecta din direcţia unei înţelegeri morale – să ne întrebăm acum despre efectul moral. Nu este nevoie să reflectăm prea mult ca să aflăm că acest efect moral, acolo unde cele două concepţii de viaţă, cele două direcţii de gândire s-au întâlnit în forma lor cea mai pură, a fost unul imens. Lumea a avut enorm de mult de câştigat din ceea ce un popor, cum era poporul hindus, a ajuns să cucerească prin organizarea întregului său mod de a simţi în sensul cucerniciei, prin înclinaţia lui spre cele înalte. Dar tot atât de mult a avut de câştigat lumea – putem aduce mărturii în acest sens – prin consecinţele pe care le-au produs vitejia şi curajul locuitorilor europeni din timpurile vechi, precreştine. Ambele lucruri au trebuit să conlucreze şi acestea au produs efectul moral pe care-l vedem acţionând şi astăzi din cele două laturi, în folosul nu numai al unei părţi a omenirii, ci al întregii omeniri; acest efect moral, efectul provenit atât din hinduism cât şi din străvechiul element germanic, îl vedem trăind în ceea ce omenirea consideră bunul cel mai de preţ. Putem spune acum cu certitudine că ceea ce are asupra omenirii acest efect este binele? Fără îndoială, putem spune aceasta. În ambele curente de cultură trebuie să existe binele, iar ceea ce noi putem desemna drept bine trebuie să fie un lucru anume. Când spunem însă: Ce este binele? ne aflăm şi în faţa unei întrebări enigmatice. Care este binele care a acţionat într-un caz şi în altul?

Nu doresc să vă ţin predici morale, căci cred că nu aceasta este sarcina mea. Sarcina mea este mai degrabă aceea de a vă prezenta faptele ce conduc spre o morală antroposofică. De aceea v-am enunţat întâi două tipuri de acţiuni cunoscute, despre care vă rog să nu gândiţi altceva decât că acţiunea evlaviei şi acţiunea curajului au efecte asupra dezvoltării culturale a omenirii.

Şi acum să ne îndreptăm privirea spre alte epoci. Dacă aveţi în vedere viaţa noastră prezentă, cu impulsurile sale morale, cu siguranţă vă veţi spune: Astăzi noi nu putem fi, cel puţin aici în Europa, aşa cum o pretinde idealul cel mai pur al hinduismului, căci cultura europeană nu poate fi hrănită cu evlavia hindusă. Tot atât de puţin s-ar putea ajunge însă la actuala noastră formă de cultură prin virtutea atât de preţuită de populaţiile vechi europene, curajul. Şi tot aşa observăm că în străfundurile simţirii morale a populaţiilor europene se mai află ceva. Trebuie să mai căutăm deci încă ceva, pentru a putea răspunde la întrebările: Ce este binele? Ce este virtutea?

Am arătat adesea că trebuie să facem o deosebire între acea epocă pe care noi o numim epoca greco-latină, epoca a patra de cultură postatlanteană şi epoca a cincea de cultură postatlanteană, în care trăim în prezent. Ceea ce am să spun referitor la fiinţa morală vrea să caracterizeze de fapt naşterea celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteană. Vom începe cu o chestiune contestabilă la prima vedere, întrucât este luată din lumea poeziei, din lumea legendelor, însă ea este semnificativă pentru modul în care au început să acţioneze, să-şi facă loc în oameni impulsuri morale noi, pe măsură ce evoluţia epocii a cincea de cultură postatlanteană a avansat.

A existat un poet ce a trăit la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. El a murit în anul 1213 şi se numea Hartmann von Aue. Acest poet a compus cea mai importantă lucrare poetică a sa, este vorba de poemul Sărmanul Heinrich, pornind în întregime de la modul de gândire şi de la realităţile din acea vreme, şi anume de la mentalitatea ce domnea atunci peste tot în popor. Acest poem exprimă în mod exemplar felul în care se gândea atunci, în anumite cercuri şi în anumite regiuni locuite de europeni, cu privire la anumite impulsuri morale. În acest poem se povesteşte despre un om, sărmanul Heinrich, care nu era sărac, ci era un cavaler bogat, un cavaler înstărit ce a neglijat faptul că lucrurile perceptibile ale planului fizic sunt trecătoare şi trăia fără să-i pese de ziua de mâine, creându-şi în felul acesta foarte repede o karmă proastă. De aceea el este lovit de ceea ce se numea pe atunci molima şoarecelui, un fel de lepră. El merge la cei mai renumiţi medici din toată lumea şi, întrucât nici unul nu-l poate ajuta, consideră viaţa lui încheiată şi îşi vinde averile. Cu boala pe care o avea a fost nevoit să se separe de oameni şi să trăiască singur la o fermă, îngrijit de un bătrân servitor devotat ce conducea treburile gospodăriei şi de fiica acestuia. Într-o zi fata şi întreaga familie ce trăia în acea gospodărie sunt înştiinţaţi că un singur lucru poate să-i fie de ajutor cavalerului ce avea parte de acea soartă. Nici un doctor, nici un medicament nu-i puteau ajuta cu ceva. Însănătoşirea ar fi fost posibilă doar dacă o fecioară pură şi-ar fi jertfit viaţa, cu iubire, pentru el. În ciuda tuturor avertismentelor şi a admonestărilor părinţilor şi ale cavalerului Heinrich însuşi, fata are parte de o trăire ce o face să creadă că ea ar fi cea care ar trebui să se jertefească. Fiica pleacă la Salerno, la cea mai renumită şcoală de medicină a vremii. Ea nu se sperie de ceea ce-i cer doctorii să facă; este gata să-şi jertfească viaţa. Cavalerul nu lasă lucrurile să meargă atât de departe, o împiedică şi o sileşte să meargă cu el înapoi acasă. Poemul ne spune însă că după ce s-a întors acasă, încet, încet, cavalerul a început într-adevăr să se însănătoşească, că apoi a trăit încă multă vreme cu cea care a vrut să fie salvatoarea lui şi că s-a bucurat de un sfârşit de viaţă fericit.

Puteţi spune foarte bine: Da, dar aceasta nu este decât o poveste şi noi nu trebuie să credem cuvânt cu cuvânt cele ce se relatează acolo. Lucrurile se schimbă dacă ne gândim că cele puse pe versuri de către Hartman von Aue, poetul Evului Mediu, s-au petrecut aievea, după cum bine ştim, în viaţa unui om pe care îl cunoaşteţi foarte bine. Când spun aceasta mă refer la viaţa şi faptele lui Francisc de Assisi, care s-a născut în anul 1182 şi a trăit în Italia.

Pentru a caracteriza ceea ce se întâmplă sub aspect moral-individual concentrat în personalitatea celui care a fost Francisc de Assisi, să aducem în faţa sufletului această chestiune aşa cum se înfăţişează ea ocultistului, chiar dacă ar fi să fim luaţi drept smintiţi şi superstiţioşi. Să luăm lucrurile în serios, căci în epoca aceea de tranziţie ele chiar au acţionat atât de serios.

Ştim că Francisc de Assisi era fiul negustorului italian Bernardone, ce călătorea foarte mult în Franţa cu afaceri, şi a soţiei sale. Ştim de asemenea că tatăl lui Francisc de Assisi era un om care punea mare preţ pe aspectul exterior. Mama era o femeie evlavioasă, pioasă, sensibilă la fineţea de caracter a inimii şi care trăia conform simţămintelor ei religioase. Lucrurile care circulă astăzi sub formă de legende în legătură cu naşterea lui Francisc de Assisi şi viaţa sa corespund în întregime realităţilor oculte. Chiar dacă adesea faptele oculte sunt învăluite de către istorie în imagini şi legende, aceste legende corespund totuşi realităţilor oculte. Astfel, este cât se poate de adevărat că înainte de naşterea lui Francisc de Assisi mai multe persoane au avut un fel de revelaţie vizionară, parcă ar fi ştiut sau ar fi cunoscut că o personalitate importantă urma să se nască. Dintre numeroasele persoane cărora li s-a arătat în vis acest lucru, care au avut viziunea profetică că se va naşte o personalitate importantă, se evidenţiază sfânta Hildegard. – Accentuez încă o dată acest adevăr, confirmat şi de cercetările faptelor înscrise în Cronica Akasha. Ea a visat că i-a apărut o femeie cu faţa rănită, plină de sânge şi că aceasta i-a spus: Păsările îşi au cuibul lor aici pe Pământ, vulpile îşi au vizuinile lor pe Pământ, eu însă nu am nimic în prezent, nici măcar un toiag de care să mă sprijin. Când Hildegard s-a trezit din somn, ea a ştiut că prin această persoană era vizată făptura adevărată a creştinismului. La fel au visat încă multe alte personalităţi. Din cele pe care le ştiau pe atunci aceste personalităţi, ele au văzut că instituţia exterioară a Bisericii nu putea fi un potir, un veşmânt pentru adevăratul creştinism. Ele au înţeles acest lucru.

Odată – avem din nou de-a face cu un fapt real – a poposit la casa din Pica, pe când tatăl lui Francisc de Assisi se afla în Franţa cu afaceri, un pelerin care i-a spus direct mamei lui Francisc: Copilul pe care tu îl aştepţi nu trebuie să vină pe lume sub acest acoperiş, unde domneşte bogăţia! Tu trebuie să îl naşti în staul, unde va sta pe paie, pentru că el trebuie să-şi urmeze învăţătorul! Această somaţie i-a fost făcută înr-adevăr mamei lui Francisc. Nu este legendă că mama a şi putut îndeplini această cerinţă; este purul adevăr că Francisc de Assisi s-a născut pe paie, în staul, întrucât tatăl său se afla în Franţa, în călătorie de afaceri.

La fel de adevărate sunt şi cele ce urmează. În localitatea, nu foarte populată, în care trăia familia, a sosit o dată, pe când copilul avea câţiva ani, un om ciudat, un bărbat ce nu mai fusese văzut până atunci prin acele locuri şi nici după aceea. El se plimba în sus şi-n jos pe străzi, şi spunea: În acest oraş s-a născut un om important. În timp ce se năştea Francisc de Assisi, anumiţi oameni, ce mai puteau avea viziuni, au auzit clopotele sunând.

Mai poate fi menţionată o serie întreagă de alte întâmplări. Ne vom mulţumi însă doar cu cele pe care le-am amintit, care ne arată cât de semnificativ s-au concentrat semnele dinspre lumea spirituală la apariţia unei personalităţi aparte. Totul ne apare deosebit de interesant dacă mai amintim încă un lucru. Mama a ţinut foarte mult să-l numească pe copil Ioan. De aceea el a primit numele de Ioan. Însă când tatăl s-a întos din Franţa, acesta a dat fiului său, conform voinţei proprii, numele de Francisc, deoarece în Franţa făcuse afaceri bune. Iniţial însă copilul s-a numit Ioan.

Aş vrea să evidentiez înainte de toate un aspect legat de tinereţea acestui om neobişnuit. Ce fel de om ne întâmpină în Francisc de Assisi ca băiat tânăr? Ne întâmpină, ca la multe alte popoare după amestecul acestora cu popoarele migratoare din nord, un om având comportamentul unui descendent al vechilor cavaleri germani. Viteaz, războinic, mânat de idealul de a-şi cuceri gloria şi onoarea cu ajutorul armelor, toate acestea erau la această personalitate aparte, care era Francisc de Assisi, ca un fel de moştenire a rasei. Acele însuşiri, care la populaţiile germanice se manifestau într-un mod mai sufletesc, mai din inimă, la el se manifestau mai mult exterior, am putea spune; căci Francisc nu era pe atunci nimic altceva decât ceea ce se cheamă un risipitor. Cu toate bogăţiile adunate de acel mare comerciant care era tatăl său, el s-a comportat ca un risipitor. Oriunde mergea risipea cu largheţe bunurile şi roadele muncii tatălui său. În plus, pentru toţi camarazii şi tovarăşii săi de joacă avea toate mâinile pline. Nu este de mirare că în copliărie, în expediţiile lor războinice, el era ales întotdeauna de către camarazi comandant şi că, după ce a crescut, cei din jur vedeau în el un veritabil războinic. Aşa şi era cunoscut în tot oraşul. Între băieţii localităţilor Assisi şi Perugia existau tot felul de altercaţii, la care lua şi el parte. O dată s-a întâmplat ca el şi camarazii lui să fie capturaţi şi ţinuţi ostatici. Nu numai că a îndurat cavalereşte recluziunea, dar era şi cel care îi îmbărbăta pe ceilalţi să suporte cavalereşte toată perioada de un an, până ce au putui să se întoarcă din nou acasă. Şi când a trebuit să se întreprindă o campanie militară împotriva Neapolelui, inspirată de spiritul cavaleresc al epocii, tânărul Francisc de Assisi a avut o viziune. I s-a arătat în vis un palat mare în care pretutindeni se aflau scuturi şi arme. Vedea ceva dintr-o clădire în care peste tot erau depozitate piese de armament. El, care în prăvăliile şi în casa tatălui său nu cunoscuse decât postavuri şi lucruri de genul acesta, a avut acest vis. De aceea şi-a spus: Asta este o chemare de a deveni oştean..., ceea ce l-a determinat să se alăture campaniei împotriva Neapolelului. Încă pe drumul într-acolo, şi după ce s-a înrolat în acea campanie cu entuziasm, a avut viziuni, a primit impresii spirituale. El auzea un fel de voce care-i spunea: Nu continua să mergi mai departe; visul, important pentru tine, l-ai interpretat greşit. Mergi înapoi la Assisi şi acolo ai să desluşeşti sensul corect al acestui vis.

El a urmat acest sfat, s-a întors la Assisi şi, iată, a avut un fel de dialog cu o fiinţă ce i s-a adresat spiritual, spunându-i: Cavalerismul tău nu trebuie să-l cauţi în slujba exterioară. Tu eşti destinat să metamorfozezi în forţe ale sufletescului toate forţele de care eşti capabil, să le transformi în forţe pe care să le foloseşti sufleteşte. Armele ce ţi s-au arătat în palat reprezintă armele sufletesc-spirituale ale milei şi compasiunii. Scuturile semnifică raţiunea, pe care tu urmează să o foloseşti ca să rezişti în faţa tuturor greutăţilor ce ţi le va oferi o viaţă trăită în compasiune, milă şi iubire. A urmat o boală de scurtă durată, chiar dacă nu foarte gravă, din care el şi-a revenit. Apoi a avut un fel de retrospectivă a întregii sale existenţe de până atunci, în care a vieţuit mai multe zile. Acel cavaler din el, care în visurile sale cele mai îndrăzneţe tânjea să devină un erou pe câmpul de luptă, a fost replămădit într-un bărbat care acum urmărea până în ultimele consecinţe impulsurile morale ale milei, compasiunii şi iubirii. Toate forţele pe care el voia să le utilizeze în slujba planului fizic au fost metamorfozate în impulsuri morale ale vieţii interioare.

Vedem aici felul în care se declanşează un impuls moral într-o personalitate aparte. Nu este lipsit de importanţă că am luat ca exemplu chiar un impuls moral major, căci chiar dacă individul nu se poate ridica întotdeauna pe culmile cele mai înalte ale impulsurilor morale, totuşi nu putem învăţa ceva din aceste impulsuri decât acolo unde ele se exprimă în mod radical şi unde noi le vedem acţionând cu puterea lor maximă. Când ne îndreptăm atenţia spre fenomenul radical şi apoi privim faptele mărunte în lumina rezultată din aspectul radical, din exemplul arhetipal, abia atunci putem ajunge la o concepţie justă asupra impulsurilor morale ale vieţii.

Dar ce s-a întâmplat apoi cu Francisc de Assisi? Este inutil să mai descriem luptele pe care le-a avut cu tatăl său, când a trecut de la o metodă, de la o formă de risipă la o cu totul alta. Risipa, prin care însăşi casa tatălui ajunsese să se impună, căci această casă a devenit celebră şi a ajuns la un prestigiu prin risipa fiului, tatăl o mai putea înţelege; el nu putea înţelege însă de ce fiul, după transformarea petrecută, arunca hainele cele mai bune de pe el, rămânând cu strictul necesar, şi le dădea cui avea nevoie de ele. El nu putea înţelege „toanele“ fiului, care, atunci când îl apucau, spunea: Curios cât de puţin apreciaţi sunt cei cărora impulsurile creştine din Occident le datorează atât de mult. După aceea Francisc de Assisi a făcut un pelerinaj la Roma, unde a depus o sumă mare de bani la mormintele apostolilor Petru şi Pavel. Aceste lucruri tatăl nu le înţelegea. Nu mai este nevoie să descriu luptele care s-au dus acolo; mă limitez să amintesc doar că pentru Francisc de Assisi în ele s-au concentrat toate impulsurile morale. Impulsurile morale astfel concentrate au metamorfozat apoi vitejia în element sufletesc; ele s-au dezvoltat, au cunoscut o intensificare puternică în meditaţii, astfel încât i-a apărut crucea cu Cel răstignit pe ea. În aceste stări el simţea o relaţie intimă, personală faţă de cruce şi faţă de Christos, din care îi şi veneau forţele prin care reuşea să potenţeze în mod nelimitat impulsurile morale care îl străbăteau.

Pentru ceea ce s-a dezvoltat în el acum, Francisc de Assisi a găsit o întrebuinţare ciudată. Pe vremea aceea în multe ţări din Europa au bântuit ororile epidemiei de lepră. Biserica exterioară a găsit ca remediu pentru aceşti leproşi, care erau în număr foarte mare atunci, un procedeu foarte curios. Preotul îi chema pe aceşti leproşi la el şi le spunea: Ai fost lovit în viaţa aceasta de boală, dar tocmai pentru că acum eşti pierdut pentru viaţă, eşti câştigat pentru Dumnezeu, eşti închinat lui Dumnezeu. Era însă trimis apoi departe de oameni, în locuri în care trebuia să-şi sfârşească viaţa singur şi părăsit.

Nu vreau să aduc nici un fel de reproş unei astfel de metode. Nu se ştia o alta, una mai bună. Francisc de Assisi cunoştea însă una mai bună. O menţionăm, întrucât prin aceste experienţe directe, nemijlocite, ajungem să fim conduşi la izvoarele morale. În zilele care urmează veţi vedea chiar de ce tratăm astfel de lucruri. Aşadar, chiar acestea l-au îndemnat pe Francisc de Assisi să caute toţi leproşii, să nu se teamă să aibă relaţii cu ei. Şi într-adevăr, ceea ce nici un mijloc al acelor vremuri nu putea vindeca, ceea ce făcea necesar ca anumiţi oameni să fie îndepărtaţi de societatea omenească, era în multe cazuri vindecat de Francisc întrucât el se apropia de aceşti oameni; desigur cu forţele pe care le avea prin impulsurile sale morale, care îl făceau să nu se dea înapoi de la nimic, care îi dădeau curajul nu numai să cureţe cu grijă rănile acestor oameni, ci chiar să trăiască împreună cu ei, să îi îngrijească cu devotament, chiar să îi sărute şi să îi învăluie cu iubirea sa. Vindecarea sărmanului Heinrich cu ajutorul fiicei servitorului credincios nu este chiar o poveste; prin aceasta se exprima ceva ce pe vremea aceea s-a întâmplat de foarte multe ori legat de personalitatea bine cunoscută în istorie a lui Francisc de Assisi. Şi încercaţi să înţelegeţi ce se întâmpla acolo. Era vorba de faptul că într-un singur om, este vorba de Fancisc de Assisi, exista un fond imens de viaţă psihică, ceva ce întâlneam la vechile populaţii europene sub formă de curaj şi vitejie, care ulterior s-a metamorfozat în element spiritual-sufletesc şi care a acţionat spiritual-sufleteşte. Aceeaşi forţă care în trecut a acţionat ca generozitate şi vitejie şi a condus la o risipă a propriei persoane, iar în Francisc de Assisi se mai putea vedea sub forma acelei patimi juvenile de risipitor, tot ea a făcut acum ca el să devină un risipitor de forţe morale. El era plin, deborda de forţă morală şi tot ceea ce exista în el se revărsa peste aceia cărora le adresa iubirea lui.

Simţiţi cum în cele spuse se exprimă pura realitate, o realitate aşa cum este aerul pe care îl respirăm şi fără de care nu am putea trăi. O astfel de realitate este şi cea care curgea prin toate mădularele lui Francisc de Assisi şi de aici în toate inimile cărora i se dedica, căci Francisc de Assisi risipea cu generozitate o cantitate imensă de forţe ce iradiau din sine; iar aceasta a inundat, a invadat întreaga viaţă a Europei mature, s-a transformat într-un element sufletesc, acţionând astfel în afară, în lumea reală.

Încercaţi să meditaţi puţin asupra acestor lucruri, care poate pentru început nu par să aibă vreo legătură cu problemele morale actuale; încercaţi să vă imaginaţi ce se află în cucernicia hindusă şi în curajul nordicilor, ce reprezintă acestea; încercaţi să reflectaţi asupra efectului vindecător al forţelor morale folosite de către Francisc de Assisi – iar mâine vom putea discuta despre impulsuri morale reale; vom vedea că ele nu sunt doar vorbe, ci realităţi ce lucrează în suflet şi fundamentează morala.